Nu compromite !

În revista Flacăra, din 22-28 noiembrie 2013 a lui Adrian Păunescu, Alexandru Ştefănescu spune despre Eminescu că a fost orbit temporar atunci când, în poezia Epigonii a omagiat pe unii scriitori fără valoare astăzi, aşezându-i undeva sus, în panteonul poeziei. Cred că Alex Ştefănescu îl simplifică prea mult pe Eminescu fără a încerca să se plaseze în vremea poetului şi să-şi imagineze, măcar, că ar avea capacitatea intelectuală şi sclipirea geniului românesc. Este o impietate să-l „toci” pe Eminescu. Nu vreau să-l ofensez pe autor, însă mulţi, atunci când căţărându-se pe umerii monştrilor sacri şi „râcâind” în aura lor, se iluzionează că praful de stele se pogoară pe creştetul lor şi-i înnobilează!!! Dar, ei, săracii, coboară în bezna prozaică! Azi mai mult ca niciodată avem nevoie de a scoate în evidenţă esenţa neamului şi dacă n-o facem, este o violare a eticii mele ca om. Trebuie să-mi duc cu demnitate şi cu fruntea sus onoarea şi respectul pentru aproapele meu. În guverne avem azi oameni nepotriviţi pentru fotoliile pe care le ocupă şi este vina noastră că am scăpat de sub control astfel de poziţii importante ocupate de oameni total incompetenţi, lipsiţi de măsură şi de morală. Am pus contabili în funcţii de ingineri şi miliţieni în funcţii de contabili, am făcut din securişti, popi şi din popi, nebuni. Dacă evreii l-ar avea pe Eminescu în panteonul lor nu s-ar mai folosi de holocaust pentru publicitate ci s-ar mândri cu Eminescu cum se mândresc englezii cu Shakespeare, ruşii cu Tolstoi, italienii cu Leonardo da Vinci sau americanii cu industria lor militară.
Guvernele lovesc în cetăţenii care i-au ales, iar poliţia care e plătită din contribuţia populaţiei în scopul protecţiei ei este folosită de interese străine ca să-şi înlesnească exploatarea şi sporirea profiturilor prin abuz, arestări şi intimidare a proprietarilor de drept din moşi strămoşi. Compania Chevron a intrat ca ”porcu-n cucuruz” în zona Vasluiului pentru exploatarea gazelor naturale.
Nu trebuie să ne ascundem. A sosit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Hoţia nu se va opri dacă noi nu o vom cere. Până nu demult, Mandela era considerat mare terorist şi întemniţat pentru 27 de ani, iar la înmormântarea sa s-au grăbit să fie prezenţi cei mai mulţi dintre conducătorii lumii. De ce? Pentru că el a crezut până la capăt în idealul său, în eliberarea semenilor săi şi pentru că nu s-a dat bătut, azi este respectat. A demonstrat că dreptatea şi adevărul învinge, că “teroristul“ de ieri poate fi preşedintele de mâine. Adevărul face parte din sănătate. Minciuna îmbolnăveşte. Suntem înconjuraţi de minciună prin toate formele posibile de propagandă încât oamenilor le e lehamite să le mai urmărească. Mai nou, au început să-i folosească pe cei tineri, singura, naiva, sincera şi inocenta categorie pe care o mai poate atrage şi au început s-o exploateze şi pe asta. Să nu mai compromitem şi să nu uităm, astfel repetăm istoria. Ce se întâmplă în Egipt, se întâmplă pentru că oamenii şi-au pierdut legătura cu trecutul şi asta e noua politică promovată pe toată planeta – trăirea în prezent, “doar”. Ni se distrug valorile culturale şi credinţa, iar noi continuăm să fim pasivi. Biserica e o mare forţă, însă stă pasivă, nu vrea să ţină pasul cu evoluţia diavolului. Dumnezeu nu e un moş cu barbă şi un baston în mână. Dumnezeu e creatorul întregului univers şi El ne ajută să-L cunoaştem, să ne cunoaştem. El ne-a dat Biblia prin aleşii Săi ca îndrumar spre El şi spre noi înşine. În înţelegerea mea, Biblia este o carte multicodificată. Marile lucrări ale marilor oameni au fost inspirate de ea. Ceea ce înseamnă că lucrări multidimensionale necesită un volum incredibil de mare de cunoştinţe ca să poată fi înţelese şi cuprinse în întreaga lor măreţie. O măreţie de o inestimabilă valoare şi însemnătate universală. E nevoie de dragoste pentru carte. Cunoştinţele incredibile necesită înţelepciune şi maturitate intelectuală incredibile, deci de dragoste incredibilă pentru carte. Trebuie învăţat treptat şi în timp. Asta nu vine dintr-o dată. Nu putem sări dintr-o dată la funcţii algebrice sau trigonometrie fără adunare şi scădere. Cunoştinţe nu înseamnă inteligenţă, iar inteligenţa nu înseamnă înţelepciune. A avea cunoştinţe nu înseamnă altceva decât că eşti familiarizat cu anumite date şi fapte (descoperiri ştiinţifice, principii matematice, istorie, politică etc. Toate acestea ne spun că o persoană are capacitatea, este capabil să-şi amintească şi să redea o cantitate mare de informaţii. Al doilea aspect al acestei ecuaţii este inteligenţa sau abilitatea de a înţelege faptele şi relaţia sau înterconexiunea dintre ele. Doar cunoscându-le nu e îndeajuns ca să le conectezi deoarece pentru asta ai nevoie de înţelegere şi, din nefericire majoritatea oamenilor duc lipsă de ea şi asta se întâmplă pentru că ei cred că ştiind totul e suficient şi că acesta e capătul cunoaşterii.
Cunoştinţele au nevoie de înţelepciune pentru a le armoniza şi a le face benefice. Problema este că înţelepciunea nu poate fi învăţată prin ştiinţă, analiză sau logică. Adevărata înţelepciune poate fi cultivată doar prin experienţă, când toate dorinţele de interes personal, prestigiu şi putere sunt eliminate. Înţelepciunea mai poate fi cultivată prin sacrificiu şi suferinţă. I-a trebuit civilizaţiei 2000 de ani ca să inventeze alfabetul creând simbolurile lui după sunetele vorbirii. Fenicienii au transformat 550 de semne cuneiforme în 30 de litere pentru a le uşura munca în tranzacţiile lor comerciale, iar după mai multe adaptări de către greci şi romani s-a ajuns la alfabetul de azi. Iar noi, astăzi, dacă vom privi în interiorul nostru, ne vom speria de întuneric, pentru că nu suntem pregătiţi să vedem stelele.
Să nu ne pierdem copiii în lucruri ieftine. Pe 10 octombrie anul acesta a avut loc aniversarea a 200 de ani de la naşterea lui Giuseppe Verdi. Verdi şi-a folosit muzica pentru a-şi elibera naţiunea de sub asuprirea imperiului austro-ungar. A ridicat spiritul şi demnitatea italienilor dându-le curaj prin muzica sa să-i răstoarne pe asupritori. A fost o revoluţie fără sânge şi desigur că la moartea sa l-au dus la cimitir câteva sute de mii de oameni. Puterea muzicii şi dragostei de neam şi libertate. Unde e acest fenomen astăzi? Mai există? Ce avem noi azi nu e muzică de calibru revoluţionar. E muzică făcută la comandă pentru reacţii ieftine, comerciale. Mai investeşte azi vreunul dintre mai marii magnaţi în artă sau educaţie? Să creeze frumosul şi să restaureze umanitatea? Nu. Pentru că frumosul uneşte lumea, n-o dezbină. Ori, altele sunt azi interesele.
Vieţile noastre au devenit foarte complicate şi aglomerate. Nu mai avem timp să ne rugăm, să medităm. Chiar prepararea cafelei dimineaţa e un lucru care cere timp şi exerciţiu mecanic. Agenda noastră zilnică e atât de densă încât nu mai avem timp de gândire, dar să ne mai folosim creierul la maxima sa capacitate. Şi a nu-ţi folosi creierul este într-adevăr cel mai mare păcat. Ne rupem de modul nostru firesc de a trăi în armonie cu natura. Trăim într-o societate plină de reguli şi legi care se ascut zilnic şi când asta se întâmplă, sistemul se dărâmă, se îmbolnăveşte. Democaţia se duce în jos şi ne trage după ea. Trebuie să ne gândim la Dumnezeul nostru, al cerurilor şi pământului. Noi suntem parte din acest cosmos nu doar parte a acestui pământ. Planeta e parte a sistemului nostru solar, iar sistemul, al galaxiei şi universului şi trebuie să ne gândim la Dumnezeu în acest fel. Trebuie să înţelegem două lucruri: 1. Noi toţi venim din acelaşi loc şi suntem parte din marea creaţie a lui Dumnezeu şi ca atare, nu există unii aleşi şi alţii mai puţin aleşi ci doar etnicitate şi culoare. Şi 2. Noi toţi suntem o familie care locuim pe această planetă care aparţine acestui cosmos şi aşa trebuie să gândească omul acestui pământ. În terminii întregii creaţii a Lui Dumnezeu. În aceşti termini ar trebui să ne vorbească şi conducătorii noştri politici şi spirituali.
România şi limba română, azi, mai mult ca niciodată are mare nevoie de Marele nostru poet, Mihai Eminescu. El trebuie recunoscut la adevărata sa valoare, trebuie să înţelegem şi să recunoaştem că a fost cu adevărat un geniu, care depăşeşte pe mulţi alţi aleşi şi ridicaţi la rang de Sfinţi şi Protectori de neam. Dacă Argentina crede ca Eva Peron merita să fie ridicată la rang de sfântă, dacă Australia a ridicat-o la rang de sfântă pe Mary MacKillop, atunci Eminescu are înmiit mai multe merite.
Biserica Ortodoxă Română şi noi toţi avem o mare datorie pe umeri în salvarea şi protejarea neamului românesc. Să nu-l compromitem!
BenTodică, Australia

Mi-e dor…

Mi-e dor de sat,

Mi-e dor de strada mea cu praf,

Ascunsă de salcâmi în floare,

Poteca cea din lemn de brad,

Se-ncovoia uşor,

Călcând-o sub picioare!

Mi-e dor de sat,

De oameni simpli, nechimbători,

Din vorba lor cea blândă la rostire,

Înfăşurată într-un sincer zâmbet,

Eu regăseam cu dor,

Acea aleasă, prea sinceră simţire!

Me-e dor să văd,

Ţărani mergând la coasă,

Ţărănci cu fusta prinsă-n brâu,

Grăbind cu lucru-n casă,

Şi-apoi, cu-acelaş sârg,

S-alerge a da sprijin la secerat de grâu!

Mi-e dor să văd,

Duminici după rugăciuni,

Jucând şi fratele şi sora,

Toţi tineri cu obraji arzând,

Iubire veşnică jurând!

Ioan Miclău „Gepianul„

Australia

In memoriam – Artur Silvestri

ARTUR SILVESTRI
Scriitor, istoric al culturii, promotor cultural
(19 martie 1953, București – 30 noiembrie 2008, Viena)

Se împlinesc 5 ani de când scriitorul Artur Silvestri a plecat dintre noi.
Sâmbătă, 30 noiembrie începând de la ora 9 dimineața, la Mănăstirea Pasărea, locul său de veșnicie, are loc slujba de pomenire.
Cei care l-au cunoscut, apreciat și admirat, rude și prieteni sunt așteptați pentru o rugăciune, o lumânare, un gând în amintirea sa.

Mariana Brăescu Silvestri – soție
In memoriam Artur Silvestri

„Un OM, un ROMÂN care a conştientizat printre cei dintâi ce se întâmpla în România, după evenimentele din decembrie 1989. De la început, ţara a luat-o într-o direcţie greşită. A înţeles că, dacă dispare cultura şi toată moştenirea milenară a neamului, dispărem şi noi, şi urmaşii noştri. Cu inteligenţa, educaţia şi cultura de care dispunea, şi-a construit propriile arme culturale de luptă, săgeţi cu ţintă precisă. Plecate din arcul minţii şi inimii sale, se pare că acestea au ajuns acolo unde trebuia şi au deranjat. Manipulatorii lumii, fără scrupule au reacţionat, şi ca fulgerul, diavolul l-a răpus.
Negura care apasă ţara din ce în ce mai greu se lasă peste noi, însă spiritul tău, învăţătorule, va pulsa în continuare pentru întreaga ţară, luminându-ne calea.
Dumnezeu să te odihnească în linişte şi pace acolo unde eşti, dragă Artur Silvestri!”

Ben Todică, Australia

Rugă pentru ploaie

Ne aşteptam ca după o noapte, aerul să fie mai respirabil, natura mai vioaie.

pe cer niciun nor-
în poala dimineţii
şi greierii plâng

O dimineaţă înăbuşitoare de iulie. Sub arşiţa care încinge văzduhul, frunzele se răsucesc palide, altele se pleacă obosite şi cad. Florile se usucă şi ele acoperind pământul cu petalele odinioară înmiresmate. Fluturii stau ascunşi în cine ştie ce unghere pentru că nu mai au loc unde să poposească la vedere. Adăpostite prin cele mai ascunse desişuri, păsărilor parcă le-a secat glasul. Gâzele caută să stea tot mai aproape de pământ sau sub pământ pentru că le dor toate mădularele de fierbinţeala razelor. Iar pământul, supărat nu ştiu pe cine, crapă şi el de atâta uscăciune şi amărăciune. Firea toată tânjeşte după ploaie. Aşadar,

secetă mare-
în răget de talangă
zace tăcerea

şi

plânge natura-
curcubeu răpit de zmeu
în plină vară

Şi plâng şi oamenii pentru acum şi pentru următoarea perioadă. Dacă în continuare este secetă va fi compromisă recolta. Hrana cea de toate zilele.
Ca întotdeauna, mai există o nădejde. În tradiţia ortodoxă, se fac rugăciuni pentru ploaie. Sunt scoase icoane din biserică, preoţii şi credincioşii pornesc în pelerinaj. Rugăciunile sunt aprinse, nu de dogoarea insuportabilă a astrului diurn ci de încrederea în puterea credinţei şi ajutorul Domnului.
Rugăciunea este un plâns al sufletului pentru o cerere curată. Parcă s-ar dori să ude totul cu lacrimile vărsate.

lacrimi pe obraz –
ruga-nălţată spre cer
speranţă vie

Pe la chindie o fâşie îngustă de cer se zburleşte deodată, se încruntă şi se întunecă. Nu e greu de ştiut ce se întâmplă. De bună seamă vine furtuna. Sătenii îşi adună în mare grabă orătăniile din curte şi le duc la adăpost. Cu mic, cu mare intră în casă, nu pentru a dormi, căci grijile sunt mai mari decât casa. Uitându-se pe fereastră, văd în marginea pădurii copacii clătinându-se până la pământ şi aud un geamăt puternic al vântului năpădind satul. În foarte scurt timp o perdea densă de apă acoperă totul.
Mulţumim Doamne, este la bună vreme, dar ajută să fie cu folos!
Şi aşa a fost.

iarăşi curcubeu-
şi râme la plimbare-n
grădina casei

iar
după-nserare-
prin geam intră tăcut un
petec de lună

Slavă şi mulţumire Ţie, Doamne!

Vasilica Grigoraş

Oameni şi locuri pline de sfinţenie

Sfârşit de mai, început de iunie. Împreună cu cea mai bună prietenă din toate timpurile răspundem unei invitaţii din partea unor foarte buni prieteni comuni şi mergem pentru câteva zile la Oneşti.

Plecăm din Galaţi, lăsând în urmă urbea mea de suflet, străjuită de bătrânul fluviu Danubius şi plin doldora de amintirile adolescenţei mele.

odinioară-
plimbare pe faleză
cu bilet de voie.

Este o zi superbă şi plecăm după ora prânzului. În drum, am făcut un popas la Mausoleul din Mărăşeşti, monument al eroilor,

casa neamului-
paradă pe vecie
cu onor arm’.

Am ajuns în Oneşti spre seară. Oraşul aşezat pe o coamă de pământ inundat de un verde crud, brăzdat de cursuri de ape, care-şi ondulează trupul cu repeziciune spre câmpii.
Urbea strălucea răsfăţată de soarele spuzit de purpură şi tivit cu aur, atârnat la asfinţit deasupra orizontului, gata să coboare după tăpşanele apropiate sau mai îndepărtate. În grădini, umbrele şi penumbrele se şterseră şi văzduhul se plumburi. Ploaia se-osteneşte câteva ore deasupra oraşului şi prin împrejurimi.

În dimineaţa zilei următoare era foarte plăcut. După ploaia de aseară, aerul era mai curat, verdele mai verde, lumina mai strălucitoare. Prietenii noştri ne-au propus să vizităm Complexul muzeal şi biserica din Borzeştii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Întregul complex avea ca

zid de incintă-
iasomia în floare
dând în dar mir sfânt.

Bucuros de oaspeţi, custodele muzeului ne-a îndemnat să luăm iasomie cât dorim, astfel că ne-am umplut maşina cu crenguţe de albe flori pentru a decora cele două apartamente ale prietenilor noştri. Apoi, cu maşina îmbăiată în parfumul sublim ne-am continuat periplu spre alt locaş sfânt din zonă.
De mai multe ori am poposit în incinta unei mănăstiri. Tabloul, devenit aproape clasic, are în centru o călugăriţă ce merge cu paşi siguri spre ascultarea ei. Purtând în suflet dragostea pentru aproape, pentru pelerinii care ajung în acest loc, se apropie şi ne dă bineţe. În hainele ei cernite era deosebit de frumoasă, o frumuseţe aparte, divină, izvorâtă din suflet, iar ochii străluceau ca licuricii în noapte. Era învăluită în întregime într-o mantie strălucitoare, ca şi Mănăstirea Bogdana, căci despre ea este vorba, unde

la ceas potrivit
o maică bate toaca-
se deschid ceruri.

Intrăm în biserică, ne închinăm, după care admirăm cam tot ce se afla în jur. Pe buze ne flutura un zâmbet mulţumit. Ne simţeam mai uşori, mai liniştiţi.
Suntem la sfârşit de mai, perioada în care mugurii de brad te ademenesc prin mirosul şi gustul lor deosebit. Cu permisiunea maicilor am cules şi noi pentru a mânca, dar şi pentru a pregăti renumitul sirop cu efecte terapeutice binefăcătoare.

În vârful copacilor se zbenguiau păsărele făcând repetiţie pentru concertul de seară. Deodată umbra unei păsări cu aripile întinse, coborî într-un zbor lin, parcă voind să ne atingă umărul şi ne sfredeli urechea cu un sunet duios, deloc zgomotos. Ecoul acesteia este amplificat de un

fluier de cioban-
din înalt ciocârlia-i
ţine isonul.

Cu uşurinţă am sesizat

pe-o coastă de deal-
adieri de fân cosit
cocoţate-n tei

apoi

pe-o aripă-n zbor
mireasma de fân cosit
mângâind zarea.

Părăsim mănăstirea dar, şi de la mare distanţă, se mai vedeau în zare turnurile bisericii şi al clopotniţei. Satul alăturat cu case de oameni gospodari se prefăcu într-o mănunchi de mici mogâldeţe.

Într-o altă zi am vizitat Mănăstirea Măgura. Mănăstire de maicuţe, aşezată în vârf de munte. Am urcat cu maşina, admirând priveliştea de lângă noi, dar şi pe cea din depărtări cu

munţii în ceaţă-
roua somnoroasă
căutând cerul.

Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stâpânea întreg ţinutul.

Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele calde.
Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o

perdea de raze
pe oglinda lacului-
numai vâlvătăi

Aproape că nu mai ştiam unde e cu adevărat soarele. Ne întrebam dacă nu cumva, de undeva de sus a coborât pe oglinda lacului, sau poate era în spatele nostru, deasupra noastră, greu de spus pentru că îl simţeam peste tot învăluinde-ne corpul şi sufletul cu razele sale tandre.
De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.

Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi. Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un

petec de codru-
zbor lin de privighetori
văzduh despicând.

Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Ocna, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui.
Pe deasupra trecu uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.

Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicâdu-şi anume jaluzele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal. Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ de un verde crud, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.

Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Ocna. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare. Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.

Şi pentru ca şederea noastră să fie şi mai cuprinzătoare şi mai emoţionantă, în programul nostru de vacanţă ne-am bucurat şi de un concert cameral de excepţie. Doi tineri, extrem de talentaţi şi dăruiţi cântului au împletit trilurile păsărilor, susurul apelor, şuieratul vântului în lucrări muzicale de un mare rafinament artistic ale unor mari compozitori români şi străini. Această întâlnire de suflet a avut loc în sala de festivităţi a Bibliotecii Municipale din Oneşti, plină cu melomanii oraşului, printre care ne aflam şi noi invitaţi. Un adevărat centru de cultură, unde tronează frumosul şi arta sub toate aspectele lor. Colegele care slujesc cărţii şi cititorilor erau pline de zâmbet, bunăvoinţă, iubire, asemenea florilor care-şi oferă nectarul pentru producerea mierii şi precum razele de soare care dau lumină tuturor vieţuitoarelor. Cei care se adapă la acest izvor moldav de cultură şi spiritualitate se construiesc pe sine şi înalţă.
Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet în oraşul Oneşti, aş spune simpu: BINECUVÂNTARE.

Doamne, miluieşte-i pe toţi prietenii mei cu bunătatea Ta!

Vasilica Grigoraş

Împlinirea primăverii

Ne place iarna, cu specificul ei, cu sărbătorile ei. Uneori este lungă şi grea, cu nămeţi cât casa şi geruri de crapă pietrele. Abia aşteptăm să obosească şi să nu-şi mai poată purta cojoacele, mult prea grele sub razele, chiar şi timizi ale soarelui. Când începe dezgheţul, şi-odată cu el, apele tulburi o iau la vale şi, pe-alocuri, pământul.
Astfel înţelegem că

regina-n impas-
coroană de ghiocei-n
pletele-i curgând.

Iar, oamenii, asemenea unor

ghiocei-n soare-
în calea puhoaielor
doar inimi frânte.

Deşi, copleşiţi de durere şi de lipsuri, sătenii încep să se gândească la treburile agricole din gospodărie şi de pe ogor. Cu alte cuvinte, înmugureşte în inima lor, dar şi în inima noastră, a tuturor, un sâmbure de speranţă că vom scăpa de nas înfundat, tuse şi alte asemenea lucruri neplăcute. Aşteptăm nerăbdători venirea primăverii. Luna martie debutează cu sărbătoarea mărţişorului şi începe a se împodobi cu şiraguri de muguraşi şi floricele, pe care le oferă cu suflet curat tuturor, topind chiar şi inimile de gheaţă. Firavi, dar plini de vigoare, cu capul plecat, dar îndrăzneţi, apar ghioceii înfruntând hotărâţi ultimele zvâcniri alei Doamnei în alb, pentru că

primul ghiocel-
sub aşternutul de nea
sămânţa vieţii.

Odată pornită vegetaţia, nu mai este cale de întoarcere,

reînvierea-
doar clinchet de clopoţei
pe oceanul alb.

Primăvara prinde viaţă totul. Femeia, asemenea primăverii este purtătoare de viaţă, dând naştere pruncilor, gingaşi şi mângâietori precum petalele florilor. Femeia împlineşte creaţia, după chipul şi asemănarea Domnului. De aceea, cred că există şi o zi în care este celebrată. Ne bucurăm cu toţii de

sărbătoare-
copiii pământului
îşi cântă mama

Nici chiar scuturarea cojoacelor din zilele babelor nu ne mai impresionează. Prin micile semne de trezire la viaţă ne sporesc speranţele. Resimţim binecuvântarea celor 40 de Mucenici. În ajunul acestei sărbători, conform obiceiurilor din strămoşi, prin curţile de la sate, oamenii adună resturile de frunze şi crenguţe uscate acoperite de prima zăpadă a iernii ce tocmai trece şi li se dă foc. Se spune că acea flacără intră în rezonanţă cu astrul diurn, sporindu-i lumina şi căldura şi

raze de soare
la balul noii zâne-
cu noi şi sfinţii.

Timpul alunecă precum nisipul din clepsidră şi se îndreaptă spre Buna Vestire, când

tot mai mult verde
pe coama pământului-
fulgi de iubire.

Primăvara prinde treptat aripi, curgerea timpului spre revigorare este mai rapidă şi mai sigură. Nu întâmplător, în această perioadă se sărbătoresc Floriile. Pământul îşi sporeşte frumuseţea, îşi îmbrăcă veşmântul verde-crud, ornat de corolele multicolore ale florilor timpurii. În sălcii şi alţi copaci ciocnesc şi cresc mâţişorii. Gângăniile de toate felurile ies la soare. Fluturii fac primele zboruri pentru a-şi pregăti aripile şi respiraţia pentru întreaga vară. Pe câmp se plimbă slobode adieri călduţe de vânt care aduc un aer proaspăt.
Într-un asemenea peisaj divin, Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, primit în iubire cu crengi de finic şi de măslin. Era nevoie de o primenire a sufletului omului şi de o trezire a omenirii, în ansamblu. A fost aprinsă

candelă vie-
izbânda primăverii
învăţătorul.

Natura înviază şi se înfăţişează lumii într-o lumină nouă, totul e tânăr, proaspăt, reînnoit. Şi în oameni încep să înflorească visuri şi dorinţe noi. Dar omul e greu de reînviat. Pe om, greu îl trezeşti din amorţeală sau din adormire. Schimbarea, renaşterea se face cu mari dureri. Poate cele mai mari din istoria omenirii. De aceea nu trebuie să uităm niciodată că

prin răstignire
în potirul vieţii se-adun
lăcrămioarele.

Fiul omului răstignit, moartea pre moarte călcând, inviază întru viaţă veşnică. Învierea Domnului, o primăvară a întregii lumi. Curăţirea şi reînvierea sufletului omului în contextul unei naturi reînoite. De acum, depinde de noi cum ne vom purta fiecare crucea şi încotro ne vom îndrepta.

Doamne, mântuieşte-ne pe noi păcătoşii!
Vasilica Grigoraş

Dobrogea, sfânt pământ românesc

1 Mai, ziua muncii, altădată defilare, a rămas şi astăzi zi liberă. Sunt invitată să merg într-o călătorie în Dobrogea. Sună tentant şi accept bucuroasă.

Am început să mă pregătesc din ajunul zilei. După rugăciunea de seară în care ceream binecuvântarea Domnului pentru a doua zi, mă simt şi mai liniştită observând cât de frumos se aşterne noaptea. Senină, stelele şi luna îşi dădu mâna şi coborâră împreună ca un candelabru spre ferestrele casei. Nu numai că ne lumina casa, dar pătrundeau încet şi sigur şi în sufletul nostru.

Am adormit liniştiţi şi ne-am sculat mai dimineaţă decât de obicei şi am pornit la drum.

Lăsăm Bucureştiul în urmă, maşina mestecând kilometru cu kilometru din şoseaua spre Călăraşi. Drumul începe să fie atractiv şi cu privirile spre geam admirăm câmpul de un verde strălucitor în bătaia soarelui. Pe marginea drumului, copaci frumos înfrunziţi şi din loc în loc păduri de salcâmi specifice câmpiei.

Ajungem la Călăraşi, unul dintre oraşele dunărene româneşti. Îi povestesc nepoatei mele, Sara, de şapte anişori, câte ceva despre Dunăre. Este o apă curgătoare mare, care se numeşte fluviu. Este considerat al doilea fluviu european ca lungime şi vine de departe, avându-şi izvorul tocmai în Munţii Pădurea Neagră din Germania. Croindu-şi drum peste munţi şi câmpii brăzdează pământul a zece ţări şi traversează triumfală, ca o mare vedetă patru capitale. Întră în România la Baziaş, continuâdu-şi calea spre Dobrogea. Pe acest pământ şi-a construit trei braţe (Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe) prin care se varsă în Marea Neagră. Această zonă mirifică se numeşte Delta Dunării. Datorită frumuseţii şi bogăţiei de plante, animale şi păsări, delta face parte din patrimoniu UNESCO. Ce impresionată a fost micuţa aflând aceste lucruri! Şi au urmat un adevărat tir de întrebări pe această temă.

Am făcut un tur al oraşului, după care am căutat pontonul de unde se ia bacul pentru Dobrogea. Ajunşi acolo, observăm că aştepta mai multă lume, maşini cu pasageri de toate vârstele ieşiti ca lişiţele la soare. Şi nu era de mirare. O zi liberă, superbă pentru călătorie, o destinaţie atrăgătoare.
Am urcat pe ponton să vedem cât mai bine Dunărea în amonte şi în aval.
În ambele direcţii

bărcuţe pe lac-
luciul apei brăzdat de
raze de soare

Urcăm pe bac cu emoţie, dar şi cu bucurie. Acesta îşi începe dansul în ritm de vals, într-un tempou clasic. Apa se leagănă aşijderea ca într-un adevărat balansoar jucăuş. Feliile de apă lăsate în urmă se aşezau zglobii, dar ascultătoare în formă de V, imitând zborul lin al păsărilor.

Adie un vânticel mângâietor. În scurt timp, în faţa ochilor se deschide o privelişte minunată. Malurile fluviului erau gătite într-o vegetaţie luxuriantă. Ne atrage atenţia şi

mătasea broaştei-
brâu din dantelă fină
conturând apa.

Nu ştiam în care parte să privim mai mult.Voind să adulmecăm cât mai mult din peisajul de poveste am început să ne plimbăm continuu pe bac. Ne hrăneam în acelaşi timp privirea şi sufletul cu tot mai multă frumuseţe.
Dinspre Dobrogea, apare un stol de cormorani. La un moment dat un

cormoran singur
deasupra bacului-
salut de bun venit.

În peisajul dunărean, un loc aparte îl ocupau pescarii. Unii mai tineri, alţii cu un bagaj al timpului mai bogat, practicau arta pescuitului cu măiestrie. De la prinderea momelii în undiţă până la smulgerea acesteia din apă atunci când firul este întins sub greutatea captivului şi desprinderea acestuia din acul ademenitor, totul este făcut în linişte, cu răbdare şi graţie.

undiţe la muncă-
depănând firul apei
sălcii pletoase

Ajunşi pe cealaltă parte a fluviului, mai aruncăm o privire asupra peisajului dunărean. Coborâm pe prispa satului Ostrov, sat renumit prin piersicile mari şi gustoase, dar şi vinul de calitate. De la intarea în sat ne încântă privirile arbuştii de liliac de diferite culori: alb, roz, mov. Da, fără exagerare, fiecare gospodărie era înmiresmată de parfumul suav al liliacului. Pentru a ne răsfăţa din plin şi simţul olfactiv, oprim maşina, coborâm şi înspirăm profund mirosul binefăcător care se întinde până la Dunăre.

adieri de vânt-
ninge pe-oglinda apei
cu flori de liliac.

Şi, deoarece călătorului îi stă bine cu drumul, plecăm din nou spre inima Dodrogei. Suprafeţe întinse din dealurile dobrogene sunt acoperite de

butuci de vie-
pe picior de colină
oşteni păzind glia.

Oştenii neamului din vechime. Printre colinele împădurite de la Adamclisi descoperim resturile aflate încă în picioare ale vestitului monument triumfal, Tropeum Traiani. Aici se află şi resturi din mausoleul roman şi altarul antic care împreună cu metopele, trofeul şi frizele cu creneluri provenite de la monumentul comemorativ sunt amenajate muzeistic. La nord de comuna Adamclisi, în mijlocul colinelor de la originea văii Urluia, pe un platou întins, se găseşte celălalt grup de vestigii romane – Cetatea Tropaeum Traiani.
Aşadar, ne reamintim crâmpeie din istoria neamului, ne hrănim sufletul cu aceste amprente încă vii ale vremurilor străvechi. O lecţie de istorie la ea acasă şi

gânduri spre adânc-
doar ziduri destrămate
ne ţin încă drepţi.

De aici ne-am îndreptat spre Mănăstirea Peştera Sfântului Andrei şi Mănăstirea Dervent. Am intrat în bisericile de aici, în peştera în care se spune că a locuit întâiul chemat al Domnului Iisus, sfântul apostolul Andrei pentru a propovădui creştinismul în aceste locuri. Am luat apă sfinţită de la cele două izvoare şi cu Domnul, ne-am continuat drumul.
Cu ani în urmă, în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel am fost într-un pelerinaj la mai multe mănăstiri din Dobrogea. Luna iunie, câmpurile erau inundate de culoarea roşie a macilor, galbenă a rapiţei pe un decor verde în diferite nuanţe. O adevărată feerie. Aici, parcă

cerul revarsă
mugurii izvorului-
răsună glia

După orele prânzului ajungem la Constanţa, oraşul-port în care modernul se îmbină cu clasicul, cu vechiul dându-i acestuia un farmec aparte. Salutăm Marea Neagră la Mamaia şi facem câteva ture pe nisipul umed şi cald de pe plajă. Mă iau la întrecere la fugă cu Sara şi, bineînţeles că mă întrece. La un moment dat strigă cât o ţin puterile: „Hai Buna, mişcă-ţi fundul”. Pe plajă foarte multe persoane, bine dispuse se bucurau de deschiderea sezonului estival. Ca un ecou se aude în cor: „Chiar aşa, Buna”! Această remarcă a Sarei le-a sporit celor din jur buna dispoziţie, iar eu nu ştiam unde să intru de ruşine. Astfel valurile agitate şi înspumate din inimile oamenilor, ca şi cele ale mării mai scad în intensitate şi fac loc brizei binefăcătoare de pe dragul nostru litoral.

Deja este

apus de soare-
opaiţul inimii
la braţ cu farul,

iar

cornul lunii
se adapă în mare-
seară liniştită.

Pe pământul Dobrogei încărcat de sfinţenie din primele secole după Hristos şi de istorie de milenii, ne-am simţit într-o dublă ipostază – la izvoarele neamului şi mai aproape de cer.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !
Vasilica Grigoraş