Când departe e sinonim cu aproape …

Dialog cu omul de cultură român Ben Todică,
rezident în Australia

Reporter: Stimate domule Ben Todică, sunt peste trei decenii de când aţi părăsit ţara în schimbul unui tărâm îndepărtat şi încă exotic pentru europeni – Australia. Se mai vede România din celălalt capăt al lumii ?

B.T.: Dacă România rămânea comunistă se mai vedea, însă acum că e democrată s-a aliniat cu restul națiunilor și nu se mai vede, ba chiar a coborât câteva trepte spre lumea a treia. Te doare s-o vezi înghițită de Europa, care, la rândul ei nu e liberă, fiind sub comanda americană. Scopul declarat pentru care a fost propusă unirea țărilor europene este contrazis de apartenența acestora la blocul NATO, condus și administrat de SUA. Acest lucru dovedește clar faptul că Germania, Franța și Anglia sunt slugarnice și obediente Statelor Unite. Odată cu dispariția blocului comunist și dezmembrarea Uniunii Sovietice trebuia desființată și organizația NATO. America nu trebuia să fie lăsată să se amestece în treburile interne ale țărilor din Europa și să bombardeze Serbia. Germania, dacă dorea să fie în frunte, trebuia să zică NU! Noi ne gospodărim singuri! Și atunci ar fi câștigat autoritate și supremație. Atâta timp cât Europa nu e independentă și suverană, România nu se va vedea cu demnitate și coloană vertebrală. Va rămâne un petec de proprietate la cheremul aventurierilor economici de ocazie și a unor politruci dezaxați. Nu există nici o sclipire de mândrie în toată Europa care să dea speranță. Tot ce are loc în Europa acum e nenatural. Toată populația e cu pumnul în gură și se sufocă. Din păcate, în acest climat, au reușit să distrugă ce era bun și demn în România. Au demolat industria, agricultura, turismul, educația, cultura, sănătatea… Oare a mai rămas ceva în spiritul pur românesc de altă dată, construit și creat cu atâta trudă de români? În altă ordine de idei, inteligența românească formată la școala din țară sclipește pe toate meriadianele lumii și de ea beneficiază sau, pot spune fără temerea de a greși, profită alții. Acest lucru este foarte onorant pentru noi, poate singurul lucru bun care se vede, dar este și extrem de dureros pentru neamul nostru. Această materie cenușie trebuia motivată să lucreze și să creeze în țară pentru români. Mă întreb: oare doar străinii sunt de vină, ori și noi, România ca stat? Cred că trebuie să ne asumăm și noi greșelile bine alimentate și crescute în propria ogradă. Și atunci, îmi permit să închei tot printr-o întrebare: Ce să se mai vadă din România noastră de astăzi?

Reporter: Volumele pe care le-aţi publicat în limba română au titluri simptomatice pentru condiţia celui plecat dintr-o cultură spre o alta – „Între două lumi” (…) şi „În două lumi” (…). Să fie oare vorba despre o condiţie etern tranzitorie a celui strămutat în alt meridian?

B.T.: Nu este vorba atât de loc cât este de valori și obiceiuri, tradiții și credință, planuri și vise, legăturile dintre oameni și trăirile lor, felul de a vedea și interpreta viața. În cazul primului volum am realizat că nu mai am țară și că trăiesc într-una improvizată “Australia”, hrănindu-mă din cea de origine, care nu mai exista decât în amintire. Apoi am realizat cât de importantă este experiența de tranziție și rezultatul pierderii celei de origine și ne afectează în cea de acum. La un moment dat am simțit că amândouă lumile sunt importante și trebuiesc memorate și transmise celor ce vor urma. Prezentul îmi ține treaz trecutul și acest proces mi le clarifică pe amândouă. În amândouă lumile omul trăiește. Personal, el evoluează, crește intelectual, științific, profesional, însă nu se schimbă, ci rămâne la fel în structura lui intimă, profundă. Mai adaug și faptul că se schimbă mereu politica din jurul lui care îl ține departe de adevăr. Viața ne este mereu furată de speculanții economici care au grijă să ne țină ca într-o plasă și să ne folosească în interesul lor. Din povestirile și dialogul meu cu oameni care nu prezintă interes pentru sistem am înțeles că se ascund adevăruri profunde care ne arată că noi, la bază suntem așa cum ne-a creat Dumnezeu, cu calități de buni părinți, de buni vecini, iubitori de aproapele și gospodari. Aceste calități sunt mereu mânjite de interesele politice și condamnate la lipsă de vizibilitate și însemnătate pentru ordinea de zi a țărilor, claselor și persoanelor cărora li s-a încredințat funcția de reprezentanți și diriguitori, dar nicidecum și de protectori ai omenirii. Ce vină are omul de rând de direcția hotărâtă de manipulatori? De ce trebuie el să plătească pentru nereușita șiretlicurilor celor necinstiți. Mereu națiunile sunt reduse la niște etichete: comunism, feudalism, socialism, capitalism etc., când în realitate niciuna nu e naturală și nu îl reprezintă pe om. Deci, în toate lumile, omul are grijă de familie și muncește ca să supraviețuiască. Ceea ce diferențiază pe australieni de români este limba și cultura, în rest suntem la fel. Dacă privim de-a lungul istoriei și luăm toate orânduirile la microscop, vom observa că românul e același, doar orânduirile cu asmuțitorii și trepădușii se schimbă. Dacă am renunța la orânduiri și la oportuniștii ei, atunci am crește etern și nu am mai fi mereu în tranziție. Odată ce dispare o orânduire, este irelevant să lupți împotriva ei pentru că argumentele tale stau în picioare doar în fața ei, pe cea nouă nu o interesează lupta ta, însă, din păcate, suntem condiționați să luptăm ca să ne învârtim în cercuri, să rămânem în tranziție eternă pe orice meridian.

Reporter: Europenii, în general, şi balcanicii, în special, au structuri mentalitare, psihologice şi culturale bine conturate. Se reconfigurează ele în condiţiile unei replantări într-o cultură atât de diferită ? Se conservă ele sau suportă adaptări la „spiritul locului” ?

B.T.: Toate cele de mai sus. Dacă în țara de origine ai avut un reper, acum că ai două țări și vei avea două repere de orientare. Sigur că vei păstra pe cele sfinte, moștenite de la părinți, pe unele le vei emancipa, la altele vei renunța, și vei descoperi și tu însuți structuri noi sau chiar le vei încrucișa creând posibilități noi. În cazul meu, sigur că poporul român are o istorie milenară care s-a înfipt bine în neam prin testul timpului în comparație cu Australia, care la 200 de ani nu are aproape nimic. În realitate este o amestecătură de culturi, mentalități și psihologii impuse forțat de colonialiști, pentru că asta e Australia, o colonie. Pe de altă parte, golurile care au existat în colonia, cazarma înființată au fost încet completate și îmbogățite de noii veniți, imigranții, omenii liberi. În funcție de necesități începi să adaugi și să remodelezi părți din mentalitate și cultură, lucru natural și benefic maturizării ca specie. Unele aspecte ale culturii sunt controlate de coloniști, însă altele se maturizează în ilegalitate. Să nu uităm faptul că aici cultura europeană se întâlnește cu cea asiatică și africană sau a orientului mijlociu, toate la fel de puternice, iar, în final împănate și înțesate de cultura modernă, artificială, impusă de ordinea de zi. Cu atâtea repere, sigur că mentalitatea, psihologia și cultura română se altoiesc dând un fruct mai bogat și mai rezistent. Dacă cineva ar face un studiu la toate cuiburile de comunități românești de pe pământ, mă refer la cele vechi de peste o sută, două de ani vor avea posibilitatea să vadă cum au fost influențate, dar și cum și ce le-a întărit în încrucișarea cu vecinii în mijlocul cărora s-au refugiat sau de care au fost cotropiți. Toate aceste schimbări sunt vânturi și ploi care trec, însă esența rămâne și a rămas de mii de ani. Eu, în Australia duc mai departe mentalitatea și cultura României anilor mei. Cei care au rămas acasă continuă să și-o modeleze și să se adapteze la vremurile care au năvălit peste ei. Sigur că noii stăpâni îi vor modela spre folosul și în interesul lor, dar esența mărului de aur din această încrucișare va rămâne. În același timp, cultura australiană este conturată de esența culturilor din care e compusă, încet, încet desprinzându-se de colonialism din necesitate psihologică și culturală devenind independentă. Deci, să răspund la întrebare, mentalitatea, psihologia și cultura română se conservă, se adaptează și se încrucișează, dar nu se pierde, ci dimpotrivă devine mai puternică. În timp, pentru necunoscători devine invizibilă, însă ea dăinuie.

Reporter: Ce factori de coagulare ai comunităţii româneşti din Australia sunt mai activi şi cum influenţează ei legătura dintre românii australieni de adopţie, dar şi legătura lor cu ţara ?

B.T.: Se spune că „Românul fiind român, tot sarmalele rămân singurul factor de coagulare.” E adevărat, însă factorii de coagulare importanți rămân limba, obiceiurile și tradițiile, care îi adună pe români de orice categorie la biserici, școli, case de cultură, acțiuni sportive etc.
Apoi, urmează mass-media: reviste, ziare, radio și televiziune, motoare prin care membrii din comunitatea română de orice statut social stă în contact atât local, mondial, cât și cu cei de acasă.

Reporter: Ce alte tradiţii se (men)ţin în comunitatea românească?

B.T.: Cele mai populare rămân Crăciunul, Paștele și Anul Nou. Pe timpul perioadei comuniste se sărbătoreau ziua unirii principatelor române (24 Ianuarie), ziua eliberării de sub jugul hitlerist (23 August), însă de când cu democrația s-a cam renunțat la ele, iar cele noi alese nu au reușit să prindă rădăcini din cauza confuziei și nehotărârii care vine din țară. Lumea e dezorientată. Însă sărbătorile creștine moștenite din moși strămoși continuă să rămână tradiții principale alături de nunți și botezuri.

Reporter: Le mai e „dor” românilor din Australia de „plaiul” originar? De timpuriu învăţam cu toţii că cele două cuvinte, la fel ca realităţile pe care le denumesc, sunt intraductibile…

B.T.: Desigur că tuturor ne este dor de România pe care am lăsat-o în urmă și acest dor va muri odată cu noi. Că unii vom reuși mai bine sau mai puțin bine să le-o transmitem urmașilor noștri rămâne de văzut, însă atâta timp cât ei continuă să învețe limba română și să cunoască istoria noastră, desigur că vor trăi și ei cu acest dor plantat în sufletul lor. Am întâlnit mulți tineri români născuți aici în Australia care și-au exprimat dorința de a merge în țară ca să vadă locurile părinților lor. Ei învață aici în Australia să scrie și să citească în limba română tocmai pentru acest scop. Australia e și ea o țară frumoasă însă nu se compară cu România, al cărui teritoriu este binecuvântat cu toate formele de relief, cu floră și faună specifică și deosebit de bogată și frumoasă. Munții înalți spre slava lui Dumnezeu, dealurile și podișurile pictare în toate culorile pământului, câmpiile și văile însorite și înflorite. Toate acestea brăzdate și scăldate de ape cugătoare, ori pigmentate cu lacuri și iazuri de o frumusețe aparte. Completează decorul de poveste al țării marea cea mare a lui Ovidiu și fascinanta Deltă a Dunării. Doamne, câtă frumusețe ne-ai dat! Și, vă rog credeți-mă: toate acestea nu le vom uita niciodată pentru că noi, exilații am învățat realmente ce-i dorul, dor despre care Arhiepiscopul Iustinian Chira spunea că: „Acela nu e om dacă nu-i este dor de alt om… Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul: fiecare iși traiește propria catastrofă și nenorocire…” (un fel de democrație a iadului zic eu) „tuturor ne e dor de toți. Astfel viața nu inseamnă nimic.”

Reporter: Ziua Naţională se mai sărbătoreşte de către românii din Australia, mai are ea semnificaţii identitare ?

B.T.: Nu! Cu părere de rău spun că nu se mai sărbătorește ca și înainte și asta din cauză că e o zi care nu e plantată bine în istoria noastră. Guvernele postdecembriste nu au promovat-o îndeajuns și nici legătura cu diaspora nu se mai cultivă ca pe vremuri. Îmi vine în minte regele Mihai. El s-a întors în țară după revoluție ca să fie reîntronat și l-am fi votat, am fi făcut-o toți cu plăcere dacă am fi știut cine e, dar în afară de ce ne-a învățat orânduirea comunistă noi nu am știut prea multe lucruri bune. Majestatea Sa ar fi fost susținut de noi toți cei din diaspora dacă ar fi fost prezent printre noi în lagărele de refugiați ca să ne arate cine e cu adevărat și că îi pasă de noi. Sunt sigur de faptul că Ceaușescu ar fi tras cu dinții de noi să-l realegem. Regele Mihai trebuia să trimită broșuri și pamflete prin câmpuri așa cum au făcut-o pocăiții. Ar fi putut să retipărească cărți de pe vremea domniei sale și a părinților lui, ziare, reviste din acea vreme și ar fi atras atenția multora. Tot așa e și cu noua zi națională. Guvernul român nu a făcut nimic în acest sens pentru a o promova. Trebuiau oare schimbate toate zilele comemorative vechi? Acestea erau parte din istoria României nu a comunismului.

Reporter: În conştiinţa românilor e profund înrădăcinată lirica eminesciană, ca marcă a spiritului naţional. Ancheta revistei noastre propune în decembrie, lună aniversară a românilor, o reflecţie contemporană pe tema „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”… Stimate domnule Ben Todică, ce gânduri vă animă, în acest sens – departe geografic, dar mereu aproape sufleteşte de ţară ? Ce i-aţi răspunde azi poetului ?

B.T.: Mulțumesc, dragă Mihai pentru cadoul pe care mi l-ai făcut mie și întregii națiuni. Ne-ai arătat cât de prețioasă e limba română, cât de eficientă și fără de margini este capacitatea și puterea ei de exprimare. Prin opera ta ai ridicat limba română la rang de regină, caldă și generoasă în a exprima lirismul specific românului, dar și dârză și hotărâtă atunci când exprimă revolta împotriva răufăcătorilor neamului. Dându-ne posibilitatea de a ne exprima o gamă diversă de sentimente și trăiri, o îmbrățișăm și o iubim cu toții, asemenea ție. În scrierile tale ai sângerat pentru sfârtecarea trupului țării, pentru lupta bietului popor român greu încercat de vremuri și ai lovit cu puterea cuvântului în dușmani, în cozile de topor trădătoare, ai persiflat infamia, lenea și reaua credință. Mulțumesc pentru că ne-ai învățat să observăm și să iubim, ne-ai învățat să fim înțelegători și generoși cu cei de lângă noi și să-i dojenim prin lecții de încântare și cântec. Ne-ai învățat să suferim și să iertăm cu noblețe. Mulțumesc pentru că ne-ai arătat cine suntem, mai mult decât atât, ne-ai dat în scris cine suntem cu adevărat ca document de identitate și ne-ai făcut să fim mândri. Ai stat drept și ne-ai apărat, ți-ai dat viața pentru această limbă și neam românesc. Tu nu ai ezitat să mori pentru credința ta, Mihai! Dă-mi voie să te declar sfânt. Amin!

Reporter: Se pare că, şi prin cuvintele dumneavoastră, urarea profetică din tulburătoarea poezie eminesciană s-a împlinit: ceea ce rămâne constant, ca valoare naţională perenă şi „armă cu tărie” e mereu spiritul şi „sufletul românesc”.

Interviu de CORINA POPESCU

Anunțuri

MISTERIOASA CALE SPRE … ACADEMIE

Am crezut întotdeauna şi voi crede mereu că Academia este locul nemuritorilor noştri care, prin mari opere de substanţă şi perenitate, ne-au dat şi ne dau identitatea noastră de limbă şi de neam. Calea spre Academie este a celor mai strălucite minţi dintre noi, ale căror gândire şi creaţie luminează ca o flacără vie mergerea şi întemeierea noastră în timp şi în istorie.
Dar! Dar această cale a fost pângărite uneori de nechemaţi, care au folosit politica, şi singura doar, ca argument pentru a deveni universitari sau chiar oameni de… ştiinţă! Istoria ante şi post decembristă consemnează asemenea episoade dramatice, ştirbind sau distrugând valoarea de simbol etern al Academiei. Academia nu este o instituţie oarecare sau un anume partid politic efemer în viaţa unei naţiuni, ci o instituţie fundamentală care îşi alege excelenţele naţionale şi nu acestea o aleg pe ea.
Într-o perioadă de ocupaţie a României de către armata şi regimul stalinist (vezi 90% influenţă donată de englezi şi americani lui Stalin) şi când se lucra de zor la distrugerea culturii române, un tânăr oportunist urca destul de grăbit şi fără nici un fel de remuşcare treptele ierarhiei ştiinţifice şi filosofice româneşti. El se numea I. C. Gulian şi, conform aprecierii filosofului N. Bagdasar: “Aşa cum fără lucrări ajunsese profesor universitar, tot aşa, peste câţiva ani, în 1955, a ajuns membru al Academiei RPR. Omul (adică I.C.G.- n.n.) nu se remarca prin nicio competenţă în problemele pe care le aborda, dar îşi crease o platformă în ochii partidului (P.M.R., n.n.) printr-un stângism dezgustător” (Amintiri, p. 283, Ed. Academiei, 2006). Poate că unii vor susţine că despre cei duşi… numai de bine, însă aceştia trebuie să înţeleagă că această “plagă” a universitarismului şi academismului a devenit destul de păguboasă, mai ales că, de prin ’90 încoace, se confecţionează cam câte 200-300 (sute) “universitari” anual, care, curând, ar putea să bată la Poarta Academiei. Deci, factorul politic românesc, în răstimpuri, se mută din cele trei palate direct în… Academie, întrucât crede că şi-a “hipertrofiat” destul capacităţile intelectuale şi astfel să nu spui nimic ştiinţific, dar, ideologic şi politic, să-ţi desfiinţezi “adversarii”.
Pe această sârmă a circului politic şi cu proptele mari în cuibul decizional, I.C.G. a început să se mişte dezinvolt şi să primească numeroase daruri, între care conducerea Institutului de filosofie şi elaborarea unor culegeri de texte filosofice şi chiar istorii ale filosofiei mai ales româneşti! De unde mai ieri era un sărman anonim, acum intră în cetatea filosofiei ca “cea mai cea” minte românească. Să încercăm să desluşim acest drum misterios al intrării lui I.C.G. în carul gloriei printre “cetăţenii” filosofiei româneşti, unde îşi va aduce, puţin mai târziu, şi consoarta!
Acelaşi martor ocular, N. Bagdasar, care a suportat din plin ostilităţile noului… academician (epurarea de la Institut, interzicerea revenirii în vreo universitate etc.), alături de alţi mari filosofi între care şi Lucian Blaga, va detalia, în Amintiri, falsurile, plagiatul şi grosolăniile aruncate de acest “nou” filosof pe piaţa vieţii spirituale româneşti. Nenea “academicianul” (I.C.G.) a uitat (sau n-a aflat niciodată) că filosofia este “iubire de înţelepciune” şi a început să latre fioros la contemporani, dar mai ales la înaintaşi, între care Titu Maiorescu. Şi ca orice impostor, în loc să atace pe toloacă, adică mai pe ocolite, şi nu în mijlocul stânii, I.C.G. loveşte direct stâlpul stânii- adică pe cel care a zidit, în veacul al nouăsprezecelea şi începutul celui următor, direcţiile de dezvoltare a culturii române, Titu Maiorescu.
Cine este acesta? ştie, dacă nu toată, cel puţin jumătate din intelectualitatea europeană. Deşi auzise doar întamplător despre Maiorescu, căruia nu-i citise nici măcar titlurile operelor fundamentale, I.C.G. işi construi, în 1948, o conferinţă, ţinută la Ateneu, total anti-maioresciană şi degrinatoare. Baza de plecare o constituiau “fişele” date de noii trepăduşi aduşi la Institut şi “unşi” cu alifia cercetării filosofice. Unii dintre ei nu pricepeau încă de ce sunt închiși între rafturi cu atâtea cărţi. Ba, unul, crezând că pielea coperţilor e bună de papuci, începu să jupoaie câteva volume mai bine conservate. “Au trebuit să treacă cinsprezece ani – notează întristat filosoful Bagdasar- până cănd taxele lui false, de rea-credinţă, ignobile, să fie demascate şi ca Titu Maiorescu să înceapă a putea fi privit în adevărata lui semnificaţie istorică.” (op. cit., p. 285). Este condamnabilă ignoranţa acestui fost, însă este mai gravă fapta lui de a altera şi de a arunca gunoaie peste opere de căpătâi ale culturii noastre. Tot atât de nepermis este că a indus în opinia publică erori incalculabile prin care un studiu al lui N. Bălcescu era catalogat ca aparţinând lui Eliade Rădulescu.
I.C.G. era un oarecare intelectual. Aşadar, nu era prost, dar nici filosof, ci numai academician. Cu toate că fără jenă semna introduceri traduse din ruseşte, ale unor culegeri de texte filosofice, ca şi cum ar fi fost propria sa creaţie, de ce nu a înţeles ceea ce spunea bătrânul Epicur: “primul şi cel mai mare bun este înţelepciunea” ca izvor de viaţă onestă şi echilibrată. Şi de ce s-a apucat de filosofie şi nu de plugărit sau de acar pentru direcţionarea trenurilor? Sursa lui de academism constă în plagiat, adică hoţie intelectuală, eliminarea unor mari filosofi români din aşa-zisa istorie a filosofiei interbelice, poliţia politică şi cenzura împotriva celor care îi arătau adevărata sa faţă de bestie ignorantă.
Mai târziu, porţile Academiei s-au lărgi încât a intrat şi E.C. cu tot cu polimeri, dar şi unii care făcuseră ani de zile studii despre “adaptarea mătăsii broaştelor la condiţiile de secetă din Bărăgan”. Iar după 1990, în unele domenii Academia şi-a făcut “mea culpa”, pe altele le-a “deratizat”, iar în unele şi-a liberalizat intrările, încât a intrat şi un impostor, T.P. care a “respins” Planul Rugină de refacere a României sub falsa semnătură a lui C.K.; apoi alţi consilieri şi miniştri, între care M.I., N.M. etc. şi ca astfel să se asigure “lanţul trofic” al slăbiciunilor politicii româneşti.
Mă mir totuşi că nu s-a făcut strigare, precum la USR, către Negrici, Parapievici, Liiceanu, G.P. (care şi-a vândut mama cu tot cu… butelie pentru a pleca la “rivoluţia” din capitală) şi către alţi vivanţi actuali! Spun strigare, pentru că, ani la rând, USR a “gornit” prin toate cătunele să-şi adune membri cotizanţi la teşchereaua baronilor “dă Bucureşti”!
Vivat Academia!

Bibliografie:
N. Bagdasar, Opere, I, Amintiri, Ed. Academiei, 2006.
***, Titu Maiorescu exponent ideologic al regimului burghezo-moşieresc (din Istoria filosofiei în România, 1955)
L. Rusu, Scrieri depsre Titu Maiorescu¸1979

prof. dr. Petre Iosub

A MURIT TEATRUL?

Însăşi viaţa, fie ea şi de mare artist, începe cu interogaţii şi se mistuie în ele până ce, sus, pe zarea zbuciumului, rămâne statuat demn de adevăr, o esenţă despre timpul tău şi al celorlalţi, pe care apoi îl vom închide cu generozitate în memoria istoriei.
Nu de multă vreme pătrunsesem într-un teatru, ce-i drept, mai de periferie, dar unde dramaturgia şi actoria adevărate fuseseră multă vreme la ele acasă. Impresia care m-a cuprins a fost zguduitoare: s-a dat vacanţă sine die dramaturgiei? Au plecat actorii în bejenie peste hotarele ţării să caute pierdutul Eldorado? Poate fotoliile, altă dată pline de viaţă şi de monologuri nerostite, zăceau ca nişte moaşte colbăite intens şi pe care doar istoria aştepta bătăile gongului deşteptării.
Un biet saltimbanc, ocolit de războiul funest împotriva artei, tot rătăcea pe scenă, culegând parcă şoptitul în stingere al suflerului. Plecase dramaturgia în vacanţă fără întoarcere, cu tot cu actori, cu tot cu publicul ei?
Şi teatrul, cu tot cu scenă şi cu saltimbancul, care îşi exersa mereu rolul reînvierii, au început să moară lent şi în cumplite chinuri, iar publicul, care, altădată venera acest lăcaş ca pe propria existenţă, privea nepăsător şi laş cum dispăreau scaunele, uşile şi se dărăpăna acoperişul peste scenă, îngropând atâtea amintiri minunate despre ce a fost odată!
Când să fie gata de “îngropăciune”, dându-şi printre ultimele sufluri, teatrul avu o zvâcnire ciudată! Fu înconjurat de panouri multicolore, iar o macara criminală începe să-i “măcelărească” zidurile. Şi nu dură prea mult, că, în locul celor o sută de ani de frumoasă carieră artistică, se configură un fel de hală, cu o mini scenă în care, în loc de actori, stăteau proptiţi nişte drugi metalici. Nu peste multă vreme apăru un bar cu de toate, şi o echipă de “actriţe” profes-tituate care-şi frecau mereu jegul de barele frumos lustruite şi gemeau către “actorii” mahmuri de pe la mese să le aplaude… goliciunea!
Şi astfel, peste rămăşiţele… istorice ale bietului teatru se ridică acum o lume grotească şi un neoprimitivism sadea!
Vivat Revoluţia, Vivat Republica! (dar şi cretinismul!)

P.S.: În faţa intrării, căci doar intrarea în… artă a fost păstrată, unde dădea bineţe statuia lui Caragiale (îngropată şi ea odată cu trecutul), acum se află statuia vie a unui beţiv ce face bezele trupei de “nimicuri” care se… reproduce mereu pe scenă cu drugii înfipţi adânc în inima vechiului teatru.

Petre Iosub

Rugăciunea unui copil visător

Doamne, Bunule Părinte,
ascultând rugăciuni seară de seară,
ascultă şi a mea caldă rugă,
căci mă rog pentru el, prima oară.

Nu-Ţi cere ce nu se poate.
Nu Te voi ispiti cu dorinţe deşarte.

Eu sunt, Doamne, un copil ce citeşte
şi iubeşte
ceea ce Tu ai pus cu har la Ipoteşti într-o noapte
cu zăpezi înalte
arătând că poţi să zideşti
şi să dai lumii să aibă
ceea ce Tu doreşti.

E un poet, Doamne,
trimis nouă pe vecie
aşa cum Ţi-a plăcut ţie:
bun, iubitor,
sensibil şi visător,
să ne fie în sfat şi în lucrare călăuzitor.

Ai vrut să ne întoarcem spre cugetarea lui de aur şi purură cu drag
când Anul nou vesteşte-o altă naştere în prag.
De aceea îndrăznesc
şi ca un copil cu suflet curat îţi vorbesc :
-Nu-i socoti lui, Doamne,
iubirea de moşie, făţărnicie,
nici revolta către duşman, cerbicie,
ci iartă-l de şaptezeci de ori câte şapte
ca pe un iubit frate.
Ajută-ne pe noi să-l avem prin dorita lui poezie,
ca pe un mult aşteptat Mesie.

Fă-l să-l păstrăm în inimi calde mereu,
cu teiul iubirii,
cu codrul veşniciei,
cul acul şi steaua curată
ca neaua.

Către ea ne uităm visători seară de seară,
minunându-ne de parcă am vedea-o prima oară.

Pune în sufletele noastre prin el,
blândeţea florilor albastre,
şi cutezanţa bulgărilor de izvor,
către astre.

Fă o minune, Doamne, că poţi,
ca învârtind nişte roţi
cu fum,
cu praf de stele,
cu nor,
să se întoarcă la noi
visător,
să mai iubească odată fără frică,
iar eu să fiu a lui Veronică.

Brânduşa Dobriţă

DECALOGUL DUPĂ COMUNISM, ep. 4 – Un film de Ben Todică

Aşadar, iată-ne la început de An Nou, iar cineastul Ben Todică din Melbourne are bunăvoinţa a ne întâmpina cu un nou film al domniei sale, Decalogul după comunism –Ep.4. Acest film a avut darul a mă impresiona adânc. L-am vizionat de mai multe ori şi am fost atât de mişcat încât mi-am propus să scriu câteva rânduri despre filmul lui Ben din Ciudanoviţa, cum obişnuiesc eu a-i zice, aşa între noi! Nu sunt critic de filme, deci mă voi baza pe propriul sentiment, al simţirii şi bucuriei ce le am atunci când citesc ceva interesant sau vizionez un film plăcut, cu toate cele aparţinătoare unei vieţi simple dar omeneşti, şi care au darul să te propulseze iar în lumea amintirilor proprii, din încă vremile copilăriei şi adolescenţei, iar filmul Decalog după comunism – Ep.4, are această tendinţă, cum se spune pe la noi,” cu vârf şi îndesat!”
Când îmi amintesc de romanul “Ion” a lui Rebreanu, de scrierile lui Ion Creangă, despre “Catrina” lui, şi mulţi alţii, vedeam în scrierile lor un tablou critic la adresa educaţiei celor ce dictau şi guvernau, nicidecum prostituarea autorilor. Dacă în acest film vom auzi şi de lucruri zise “ruşinoase”, trebuie să înţelegem bine, că avem de-aface cu o stare care caracterizează unele sisteme sociale, grupuri, instituţii, şi nu a autorului ce metaforic încearcă să taie şi să vindece o rana ce puroiază în societăţile de azi!
Tot filmul are un traseu turistic, în care cineastul nostrum revede şi recunoaşte frumuseţile locurilor, veselia şi pofta de viaţă a oamenilor pe care îi cunoaşte şi îi iubeşte din tot sfletul său de artist. Şi îi iubeşte nu fără tristeţe, acum, după ani de zile trăind în Australia, îl vom auzi în film exclamând cu emoţie: “Ce măreţie Doamne! Toată această privelişte a zonei arată ca o zână frumoasă!”. “Mie dor de locuri, de oameni cu toanele lor fericite”.
Filmul începe cu o frumoasă călătorie cu trenul, care şi acesta îşi are istoria lui, circulând pe linia Oraviţa–Anina, încă de pe vremea imperiului austro –ungar.
Tras de o locomotivă Diesel românească, trenul opreşte pentru călători în gările Gârlişte, Ciudanoviţa, Brădişor, Lişava etc. Aflăm că ultimele vagoane au o construcţie specială pentru transportul de cărbune. Cărbune ce ni l-au dus, germanii, austriecii, sovieticii etc.
Ei, tocmai într-un astfel de tren găseşte a fi bine şi potrivită şi aranja acţiunea filmului dl. Ben Todică, fiindcă zice dlui: Atât sunt de frumoase peisajele naturale, vara şi iarna, atât de populate erau pădurile cu cerbi, urşi, porci mistreţi, lupi, căprioare, păsări, încât aveai impresia că eşti în Rai. Dar, după însăşi titlul filmului observăm deja sentimentul artistului, o reflectare despre acel decalog biblic şi cele zece porunci, după comunism, când faptele au dus spre destrămare. Deja filmul capătă un caracter istoric. Se desprinde din film neglijenţa faţă de valorile turistice ale locurilor unde cândva erau minele de aur şi de uraniu. S-au închis, s-au făcut vreo zece mii de şomeri. Dar la Nagasache şi Hirosima cât turism, câtă lume merge să le viziteze! Este istoria unei ţări, avem şi noi istoria noastră!
Atunci de ce la noi aci nu se poate dezvolta turismul şi refacerea în general al vieţii de odinioară spre care năzuieşte şi a năzuit acest neam românesc bănăţenesc? Pe cine asteptăm să ne dea startul? Se întreaba dl. Ben Todică.
Având o viziune şi un îndemn direct în aceasta direcţie, bine orientat în realizarea filmului său, autorul purcede la o asemenea zi turistică, copleşitor de populară prin tradiţie folclorică, a cântecului şi bunei dispoziţii, adăugând şi un subtitlu corespunzător momentului: “Cu cinci poveşti şi două sticle de vin roşu”, din care se va desprinde acea vervă a “minerului ieşit din schimb, care la un pahar de vin roşu, povestea despre păţaniile sale nemaiauzite, dar aducătoare de râsete şi veselie”, la fel şi actorii din filmul lui Ben procedară! Deci cei “cinci pasageri discreţi”, Interpreţi de o reală valoare umoristică cei doi actori, Nosek Ioan, Magdas Gheorghe, “O tânară solo”, “O doamnă cu batic”, nu s-au lăsat mai prejos. Dar şi Ben realizatorul filmului era cuprins în echipa, care, înveseliţi în această zi de tăria vinului roşu, începură a-şi povesti păţănii în care cu adevărat, după spusele lor, se căcară în pantaloni. Unul abia-şi cumpărase un costum nou, celălalt mergând la cules de măcriş a ajuns la diaree, iar al treilea şi el într-o excursie prin Japonia o păţi mai ceva, fiindcă mergând trenul cu circa 300 km pe oră, i-a luat şi pantalonii, pe care ţinându-i la geam să se usuce, după ce-i spălase, i-a smuls aerul vitezei!
Eu nu mă mai puteam opri din râs ascultând poveştile păţaniilor lor, şi…, cam întotdeauna în împrejurări publice aveau a li se întâmpla păţaniile! Deci să aibă o notă cât mai dramatică! Dar era aci vorba şi de acea simplitate a omului din popor, pus pe ghiduşii şi nevinovăţii, ba chiar de o sinceritate care a existat întotdeauna la oamenii cătunelor noastre româneşti.
Punctul culminant creşte când se observă că în scena filmului apare “O tânără solo” şi “O doamnă cu batic”, pasămite erau din cei cinci interpreţi ai filmului în vagonul trenului ce se apropia acum de gara Ciudanoviţa. După ce cântară bănăţeneşte, cu mult foc, “A mea mândră-i bănăţeană”, Cucule, şi altele, se mai calmară oamenii, iar realizatorul filmului îi zise cu respect “Doamnei cu batic”: Îmi pare că acum vreo 21 de ani eu te-am mai văzut!?
“Se poate că eu am lucrat multă vreme aici la mine”, răspunse femeia. Din vorbă în vorbă, amintirile lor devin realitate. Se cunosc. “Ce mică e lumea” exclamă Ben. Dar pe “domnişoara în solo” nu o cunosc, continuă actorul zâmbind. Răspunsul veni prompt: “Nu sunt domnişoară, sunt doamnă!
Un potop de râsete inundă vagonul de tren, vagon ce purtase multe mii de oameni la minele Oraviţei şi Aninei, din anul 1914, când se zice că a fost construit. Un martor dupa uşă, adică un călător, se distra şi el, trecându-i vremea mai repede, căci era şi un anotimp de iarnă geroasă cu multă zăpadă pe dealurile şi munţii localnici. Era mai bine înainte, se adresă cineastul “Doamnei cu batic”, aşa să audă o parere! “ Ei, au plecat securiştii şi au venit alţii”. Pe geam se puteau vedea peisajele unei ierni coşbuciene, iar la un moment dat cineastul şi totodata interpretul ciudanoviţean Ben exclamă cu multă înfiorare ce o poate aduce doar o amintire vie: “Uite, Salaşul lui Baba Anca !”
Se puteau vedea gările scorojite, distruse, cu păreţii clădirilor acestora rupţi şi înegriţi de cursurile ploilor, frig, şi totuşi oamenii locului erau pofticiosi de viaţă şi cu speranţe de reînoire. Prin faţa gărilor, pe treptele înzăpezite zgriburea câte un câine sau o pisică. O pisică pe care tocmai o surpinde camera stătea liniştită, ghemuită aproape îngheţată de frig. Ia uite-o, cum stătea acolo! Poate o fi zicând, “râdeţi voi neisprăviţilor”, obsevă unul dintre cei petrecăreţi. “Avem o ţară aşa de frumoasă iar noi trăim în mizerie”, observă celălalt.
Acum trecem viaductul Jitin, înalt de 37 metri, ridicat peste o prăpastie, pe piepturile ălor două dealuri abrupte, o adevărată minunaţie arhitectonică, şi de localnici construit, ne spune acest film turistic. Se trece iar un tunel de 600 metri lungime, de minerii localnici săpat şi zidit, şi nu fără tragice experienţe, sacrificii. Dar, din decalogul comunist postdecembrist, nici o poruncă pentru Oficiul turistic românesc. O complectă nepăsare!
“Vă da-ţi jos la Ciudanoviţa”? întrebă Ben pe “Doamna cu batic”.
“Da, aici ne dăm jos amândouă”. Bine, “Să fi-ţi iubite”, le răspunse el cu acest a lui binecunoscut salut, cunoscut şi noua aici în Australia!
Filmul poate fi vizionat la adresa:http://www.youtube.com/watch?v=ANF3d0Dqy2w

IOAN MICLĂU – Australia, 2014

Centenar Anghel Rugină : Corespondenţă

CUVÂNT ÎNAINTE

Anul acesta sărbătorim o sută de ani de la naşterea celui care a fost şi va rămâne mereu în memoria noastră şi în patrimoniul naţional şi mondial al ştiinăei – savantul şi omul Anghel N. Rugină – a cărui operă a revoluţionat teoria şi practica economică contemporană.
Viaţa acestui român de excepţie s-a desfăşurat între 24 mai, 1913 şi 14 decembrie, 2008, adică pe aproape întinderea veacului al douăzecilea, un veac de mare dramatism în istoria României şi a Europei, trăind pe viu şi participând direct la marile evenimente de realizare a unităţii de limbă, neam şi teritorială a românilor, dar şi la cele care i-au adus mari suferinţe şi jertfe.
Anghel Rugină, fiul unor ţărani harnici din satul Vizureşti, ţinutul Tecuciului, intelectual de aleasă ţinută morală şi un adevărat român, a avut marele privilegiu ca, după 1942, să studieze şi să susţină un al doilea doctorat în Germania cu un mare economist Walter Eucken, iar apoi să fie solicitat de către universităţile americane pentru a-şi profesa meseria în cele mai înalte şi vestite foruri ştiinţifice. Aici, prin rodnicia activităţii ştiinţifice şi prin calităţile sale de excepţie privind abordarea şi soluţionarea unor probleme monetar-financiare, se face cunoscut pe plan internaţional şi se bucură de remarcabile aprecieri.
Anghel Rugină este românul care a oferit soluţii refacerii economice a multor state europene şi asiatice, inclusiv Americii, în urma distrugerilor provocate de cel de-al doilea război mondial.
Purtând în întrega sa fiinţă ţara natală şi poporul român, încă din 1990 Anghel Rugină îşi va închina ultimii 16 ani ai vieţii sale construcţiei unei Românii prospere şi civilizate.
Lucrarea de faţă oferă cititorilor o bogată corespondenţă a savantului Anghel Rugină cu oficialităţile române, cu forurile de cercetare şi elaborare a strategiei de dezvoltare a ţării, cu personalităţi din arealul municipiului Vaslui.
El a lucrat trei variante de Plan prin care România să-şi aleagă calea de refacere şi dezvoltare economică fără a pretinde sau a-şi însuşi vreun beneficiu material pentru această muncă titanică. A ţinut prelegeri şi a avut dezbateri cu specialişti academici şi din universităţi, cu economişti şi oameni de afaceri, cu guvernanţi şi decidenţi, inclusiv la nivelul judeţului şi municipiului Vaslui.
Venind în ţară de două sau trei ori pe an de peste 15 ori, a poposit şi în municipiul nostru ca principală parte de suflet a dragostei sale faţă de ţara natală. Marea şi sincera prietenie pe care a închegat-o încă din 1990 cu prof. dr. Petre Iosub a dus la ctitorirea unui nou şi modern Colegiu economic în municipiul nostru, purtând încă din timpul vieţii (din 1991) numele acestui excepţional om de ştiinţă. Eforturile în această direcţie se regăsesc detaliat descrise în Monografia „Anghel Rugină – Omul şi savantul” (2010, autori Petre Iosub, Lidia Zărnescu şi Vasilica Grigoraş), carte apreciată de specialişti ca primă deschidere în România către cunoaşterea bogatei vieţi şi activităţi ştiinţifice a savantului.
Ca urmare a sentimentelor şi devotamentului faţă de municipiul nostru, în urma consultării cu specialişti, persoane oficiale şi oameni de afaceri a elaborat un Program de experimentare a reformelor în această zonă, însă împotrivirile centrale au dus la amânarea şi apoi neaplicarea acestuia.
Menţionez şi faptul că, în 2005, la ultima vizită în ţară, am avut bucuria de a acorda lui Anghel Rugină titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Vaslui pentru rolul şi sprijinul acordat învăţământului din municipiu şi pentru activitatea închinată prosperităţii României.
De asemenea, doresc să relev şi faptul că lucrarea de faţă se constituie într-un profund şi nepieritor omagiu pe care îl aducem omului şi savantului Anghel Rugină, care a lăsat ţării româneşti şi umanităţii, o operă economică întru renaşterea şi împlinirea idealurilor de prosperitate şi progres.
Şi în încheiere, reproducând aici o profundă mărturisire de credinţă a marelui dispărut: „Planul acesta nu este altceva decât un răspuns de la un economist român pe care destinul l-a aruncat departe de ţara lui natală, dar acum s-a întors printre ai săi să pună şi el umărul cu cei de acasă pentru construirea unei Românii de mâine mai dreaptă şi mai bună”.
Ing. Vasile Pavăl,
Primarul Municipiului Vaslui

ÎN LOC DE PREFAŢĂ
Un dialog cu prof.dr. Petre Iosub

Aproape 18 ani aţi fost alături şi împreună cu marele gânditor Anghel Rugină, atât prin corespundenţa scrisă, telefoane, dar şi prin cele 14-15 vizite la Colegiul economic care-i poartă numele. Care a fost prima lui impresie despre vizita din 16 mai, 1991, la Vaslui?
Chiar dacă scrisorile dezvăluie trăirile sale sub aspect emoţional, dar şi raţional, precizez că a fost puternic frapat de două lucruri: a) calda şi frumoasa primire pe care i-am făcut-o împreună cu profesorii şi elevii şi b) mirarea de unde ştim atâtea lucruri despre activitatea lui ştiinţifică şi chiar despre participarea la război. Era extrem de derutat în modestia lui, când i-am explicat că sursele noastre de informare au fost universitare, mai ales prin prof. de doctrine economice – Mihai Tudosia şi prof. Gh. Dolgu, pe care el însuşi îi preţuia.
Dacă „Centenarul Rugină” a fost puternic marcat la Universitatea de stat din Galaţi, la Vaslui apare a treia lucrare privind personalitatea marelui gânditor. Atunci să credem că celelalte spaţii sunt neutre faţă de gândirea economică a lui Anghel Rugină, cunoscut şi recunoscut în întreaga lume ştiinţifică?
Întrebarea dvs. mă ruşinează şi sunt indignat că nu am văzut că forurile academice şi chiar oficiale să fi făcut vreun gest în această direcţie – vreun simpozion, apariţia vreunei lucrări comemorative sau din creaţia acestui mare finanţist al lumii. Însuşi Parlamentul şi Preşedinţia – chiar dacă e patronată de un substitut uman – se ocupă de „încoronarea ţiganilor” şi „câinii vagabonzi”, iar oamenii şi valorile noastre de patrimoniu sunt aruncate în uitare ori la periferia preocupărilor!
Aţi recitit corespondenţa cuprinsă în această lucrare şi cred că întâi aţi tresărit de bucurie, iar apoi aţi lăcrimat într-un anumit ungher al sufletului. De ce?
S-a deschis parcă mantia timpului să mă recheme în pajiştea mirifică a amintirilor. În mijlocul celor câteva sute de profesori şi elevi, mentorul nostru vorbea, iar eu gândeam şi rosteam în taină: „Doamne, ce oameni frumoşi şi mari, prin demnitate şi gândire, poate să nască această minunată Românie ”!
De ce aţi tăcut, aşa dintr-o dată?
Nu-i nimic… Parcă totul ar fi fost ieri! Şi încerc, cu aceeaşi intensă trăire, să refac cu gândul drumul nostru comun de a face o şcoală a copiilor şi a viitorului. Îl însoţesc şi parcă îi aud paşii şi vorbea acea limbă românească rămasă în istorie ca o frumoasă Cătălină eminesciană, expresivă, vie, plină de nuanţe şi sensuri armonioase!
Chiar dacă aş vrea să mă detaşez de acest trecut imediat, nu am puterea căci acolo mi-am zidit o mare parte din viaţă, dar şi multe bucurii, împreună cu prietenul meu drag şi cu minunaţii mei copii – care au suportat vitregii până la terminarea şcolii.
Scrisorile mi se par pagini sentimentale, dar şi rodnice realizări aruncate spre viitor, spre cei care vor şti să se bucure de ceea ce am făcut noi şi să întregească, prin dăruirea şi puterea lor, moştenirea pe care le-am lăsat-o.
Mi-a fost şi încă mi-e greu să cred că Anghel Rugină nu mai este. Este o uriaşă pierdere pentru tot ce mişcă în ţara asta şi lumea asta, pentru că el îmbrăţişa pe toţi oamenii cu întreaga lui bunătate. Mai ales pe tinerii studioşi şi dornici să se realizeze în viaţă prin muncă cinstită.
Pentru mine este un mare gol afectiv pe care îl voi purta mereu şi nu-l voi putea umple niciodată. Cele câteva prietenii pe care le mai am, între care şi cea de faţă, sunt de aceleaşi dimensiuni, deşi ştiu că nu pot stăvili timpul care se năpusteşte barbar peste noi.
Totuşi, scepticismul dvs. existenţial nu vă pune în faţa renunţării la ideal, la viaţă, la dragostea pentru oameni. Şi ce spun nu sunt poveşti sau adulări gratuite şi găunoase – cum ni se mai întâmplă în viaţă. Din parcurgerea, cu mintea şi cu sufletul, a corespondenţei, v-am cunoscut chiar cele mai tainice locuri ale fiinţei şi mi-am întregit imaginea pe care mi-o croisem în timp despre dvs. Şi totuşi, ce aţi regretat cel mai mult în urma acestei pierderi?
Nu e vorba de regret, ci mai ales de faptul că nu mai pot reface nimic din ceea ce a fost. Amintirile ne iluzionează doar că ţin locul prieteniilor. Or, a îmbrăţişa o amintire este altceva decât a simţi strângerea caldă a celor dragi. Amintirile sunt „dialoguri monologate”, nu limba vie a comunicării între oameni. A-ţi aduce aminte înseamnă a trăi iluzoriu o realitate care a fost cândva viaţă adevărată şi bucurii. Mă doare însă că nu am aflat de ce o cardiopatie ischemică poate duce fulgerător la moarte şi nu la viaţă. Deşi d-l Rugină avea 96 de ani, eu încă nu cred în acest diagnostic, ci în alte cauze, care rezidă în mizerabila luptă a moştenirii, şi care au băgat şi bagă mereu, înainte de vreme, mulţi oameni în pământ. E vorba de un fel de eutanasiere chiar înaintea sorocului. Egoismul şi bestialitatea fiinţei noastre…, „hingherismul” comportamental faţă de cei buni din apropierea noastră! Într-o lume în care pătura gregară deţine puterea şi băgăţia, clădite pe înrobirea şi înfometarea, dacă nu şi cerşetoria a milioane de nefericiţi, un om de geniu de talia lui Anghel Rugină nu poate să supravieţuiască, întrucât aplicarea ideilor lui ar strica mecanismul acestei puteri. Şi, atunci, ori dispare, ori este declarat dement şi ascuns undeva. Aşa s-a întâmplat şi cu Eminescu, dar nu numai.
Credeţi că „a treia revoluţie economică” a lui Rugină ar fi schimbat lumea?
Nu cred că sunt convins. Exemple sunt numeroase: de ce maşinismul nu renunţă la arderea petrolului şi a gazelor naturale şi înlocuirea acestora prin energie electrică şi resurse agricole anual regenerabile? S-ar prăbuşi industria automobilismului şi marii magnaţi ai petrolului, adică şi-ar pierde poziţia dominantă pe piaţa mondială.
De ce această caracatiţă mondială- băncile şi „companiile internaţionale” – care domină şi exploatează la sânge resursele şi forţa de muncă ale ţărilor nu renunţă la banii de hârtie sau la cedarea unei părţi din profit în favoarea renaşterii economice a naţiunilor subjugate… De ce? De ce? În ţările unde accesul le este limitat, inventează „reguli de democratizare”, provoacă războaie civile şi uneori, trec direct la distrugeri prin armatele de mercenari. Dacă prin sec. I d.H., carele cu aurul României duceau la Roma, apoi spre Istanbul şi acum au altă destinaţie, iar noi rămânem mereu săraci şi singuri în istorie, deşi suntem unii dintre cei mai vechi europeni.
În unele scrisori între 1996 şi 2005, Anghel Rugină apare trist, revoltat, dar încă visează la „miracolul românesc”. Credeţi că e ceva utopic tip Atlantida, care, cu cât ne apropiem de ea, se îndepărtează tot mai mult”
Cred că niciodată acest mare savant nu a construit utopii, nici măcar pentru sine, darmite pentru atâtea state şi mai ales pentru patria sa natală. Îmi vine greu să nu cred total în argumentele sale bazate pe o bogată cunoaştere ştiinţifică şi pe experienţa acumulată în aproape un veac de existenţă. Mai curând sunt convins că ţara natală şi chiar lumea nu sunt încă pregătite pentru a-i asimila şi a-i testa marile sale idei. Însă sunt destui şi cei care nu citesc şi nu înţeleg că lumea economică trebuie schimbată din temelii pentru supravieţuirea planului, dar şi a noastră. Şi avertizările sunt multe în această direcţie, mai ales că nici săracii şi nici bogaţii nu au unde se refugia, deşi ultimii mai cred demenţial în acest refugiu şi în veşnicia lor!
Şi totuşi…?
V-am intuit întrebarea. Este o mare onoare pentru noi – foştii şi viitorii profesori şi elevi ai Colegiului „Anghel Rugină” Vaslui că nu aţi lăsat să moară aceste sentimente şi gânduri în vreun cotlon de arhivă şi le-aţi dat viaţă tocmai când prietenul nostru ar fi împlinit un veac. Toată preţuirea şi aleasa mea gratitudine pe care vi le port pentru această uriaşă şi istovitoare trudă. Mai ales că aţi inclus şi o parte din corespondenţa marelui dispărut cu organismele administrative şi ştiinţifice ale ţării, organisme care ar trebui să aibă coşmaruri pentru lipsa lor de iscusinţă, dar şi pentru laşitatea cu care au respins Planul Rugină pentru prosperare a ţării. Viitorul va decide de partea cui este dreptatea! Dvs. oferiţi un dar de mare preţ posterităţii şi inteligenţei româneşti şi mai ales generaţiilor care visează şi, probabil, vor reconstrui această ţară.
Ce credeţi că dorea cel mai mult să facă omul Anghel Rugină şi a rămas nefăcut până acum?
Marea şi singura lui dorinţă era să realizeze o Românie a românilor invidiată, dar şi preţuită de întreaga lume şi mai ales de cei care simt şi gândesc româneşte cu adevărat!
Cititorul va sesiza lipsa unor scrisori de-ale dvs. Ce-i putem spune?
Mare parte din scrisorile mele sunt la Boston şi doar o mică parte au fost păstrate (cele dactilografiate în 2 exemplare).
Vă mulţumesc şi sper că în această lucrare am cuprins măcar o parte din sufletul şi gândirea extraordinară a lui Anghel Rugină, parte prin care să sesizăm viitorul că ţara asta nu trebuie dărâmată şi hulită, ci reconstituită şi iubită!
Vasilica Grigoraş

REPERE BIOGRAFICE ŞI CONCEPTUALE

A fi gânditor înseamnă să uiţi de sine şi să te raportezi mereu la ceilalţi şi la universul în care exişti, căutând noi căi şi mijloace prin care să cunoşti, să aprofundezi cunoaşterea şi să propui soluţii de ameliorare şi de mărire a standardelor de trai şi de împlinire umană, estompând ostilităţile naturii şi răutatea oamenilor care apasă şi fac mereu precară condiţia existenţei lor.
A fi gânditor înseamnă să trăieşti mereu în tridimensionalitatea temporală, să arunci mereu punţi de legătură cu viitorul şi să prefigurezi condiţia umană pe măsura aspiraţiilor şi speranţelor semenilor tăi.
Tocmai din acest punct de vedere trebuie să-l privim şi pe Anghel Rugină – gânditorul, la care dezvoltarea la maximum a potenţialului nativ de gândire a fost dublată de inteligenţă şi mare demnitate, de o puternică vocaţie faţă de oameni şi suferinţele lor istorice şi cotidiene. El a demonstrat mereu un profund umanism şi o profundă responsabilitate şi probitate ştiinţifică în proiectarea unor sisteme de realizare umană. Anghel Rugină este exemplul de avânt care demonstrează strălucit că ştiinţa şi omul de ştiinţă nu pot manifesta neutralitate faţă de condiţia umană şi de starea societăţii. Gânditorul este chemat să conceapă şi să experimenteze modele de dezvoltare economică prin care să amelioreze, şi nu să înrăutăţească viaţa fiinţei umane. El nu este indiferent faţă de consecinţele sociale ale ideilor sale, ci poartă o imensă responsabilitate întruct aci intră în joc viaţa şi existenţa oamenilor.
Anghel Rugină este omul de geniu care a acumulat imense experienţe şi cunoştinţe şi pe care le-a canalizat spre un singur ţel: depăşirea teoriei şi practicii economice clasice şi moderne şi construcţia unei noi revoluţii în acest domeniu prin care să fie înlăturate suferinţele şi nedreptăţile umane, dar şi distrugerile mediului natural, asigurându-se un echilibru general stabil în dezvoltarea societăţii. Organismul social nu este al privilegiaţilor, ci al tuturor fiinţelor umane şi care au dreptul la viaţă liberă şi la justiţie socială.
Personalitate marcantă a gândirii şi culturii economice româneşti şi mondiale, Anghel Rugină s-a născut în 1913, la 24 mai, în satul Vizureşti din ţinutul Tecuciului, într-o familie de ţărani care-şi întind obârşia în negura istoriei, având, printre alţii, reprezentanţă de vază în apropierea marelui şi strălucitului domnitor Ştefan cel Mare.
Îşi începe copilăria şi studiile primare în satul natal – o aşezare pe care savantul o apreciază ca pe unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ.
În fragmente din amintirile sale, răzleţite prin diferite lucrări, el va descrie satul natal şi oamenii locului ca pe o mare bogăţie care i-a animat destinul pe treptele cuceririi unor piscuri nebănuite ale cunoaşterii şi vieţii. De multe ori, afirmă cu o bucurie debordantă că nu întâmplător i-a fost dat să se nască în asemenea locuri încărcate de istorie şi de tăinuitele frumuseţi ale naturii şi ale oamenilor.
Anumite schimbări neprevăzute survenite în viaţa şi rosturile familiei îl fac să se mute în târgul Tecuci, unde urmează şcoala elementară comercială. Printr-un concurs draconic, intră la Şcoala Comercială Superioară de la Galaţi – pe care o absolvă în 1932.
Fiind un tânăr de perspectivă, urmează Academia Comercială din Bucureşti, iar în 1936 devine licenţiat al acesteia şi apoi înalt funcţionar la Banca Naţională a României, unde se ocupă de Controlul Importurilor.
Datorită condiţiilor interne şi externe destul de precare, alături de sute de tineri, urmează Şcoala Militară de Cavalerie în rezervă de la Târgovişte. Este mobilizat pe frontul de Răsărit pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, timp în care va fi grav rănit.
Este adus şi tratat la Spitalul 303 de la Cotroceni de cei mai valoroşi medici români. Cu sănătatea refăcută îşi va relua activitatea la Banca Naţională.
Anul 1942, îi va aduce o dublă satisfacţie – obţine primul doctorat cu tema: „Viaţa şi opera economică a lui Dionisie Pop Marţian (1829-1865)”, primul mare economist român, şi este trimis de conducerea Băncii la Berlin pentru aprofundarea studiilor.
Datorită distrugerilor de război şi a unor nemulţumiri personale de natură ştiinţifică, va părăsi Berlinul şi va ajunge la Freiburg, unde se va bucura de o deosebită primire din partea marelui profesor Walter Eucken – vestit pentru cultura sa economică şi pentru deschiderea către înnoirea acestei discipline. Susţinerea unui al doilea doctorat cu lucrarea „Geldtypen und Geldordnungen. Fundamente fur eine echte allgemeine Geld- und Wirtschaftstheorie”, operă care va fi publicată în 1949 şi va spijini Planul de refacere a Germaniei distrusă de război.
Rezultatele de excepţie ale tânărului român îi vor aduce elogioase aprecieri din partea celor mai prestigioşi economişti ai şcolii din Germania.
Ideile acestei lucrări sunt în totală contradicţie cu Planul americanilor, care voiau iniţial să lase Germania fără industrie pentru a evita viitoarele pericole ce ar plana asupra ţărilor europene vecine.
Prestigiul şi recunoaşterea meritelor lui Anghel Rugină în domeniul ştiinţei economice îi vor determina pe americani să-l invite să ţină prelegeri la Universitatea Portland Oregan SUA, între 1951-1952. Şi astfel începe strălucita afirmare a tânărului savant român pe arena economiei mondiale, unde îşi va împlini visele.
Câţiva ani beneficiază de aprofundarea studiilor în Library of Congres US Tresury Department International Monetary Ford şi Word Bank. Timpul petrecut în această bibliotecă extrem de bogată în cărţi şi reviste din întreaga lume va reprezenta pentru Anghel Rugină momentul maturizării depline a personalităţii sale şi începutul realizării unei creaţii ştiinţifice de largă audienţă internaţională. Este apoi solicitat ca profesor la Universitatea Niagara din New York unde va funcţiona până în 1958, când, prin căsătoria cu Aurelia Pantea, se mută la Universitatea din Boston.
În perioada 1965-1970 funcţionează, concomitent cu activitatea didactică, într-o funcţie de mare responsabilitate – preşedinte al Comisiei de Experţi Economici pentru statul Massachusetts – în care obţine rezultate strălucite şi aprecieri oficiale şi ale comunităţii ştiinţifice americane şi mondiale.
Boston-ul, care reprezinta în acea perioadă o „Mecca” a ştiinţei şi de unde mulţi economişti au devenit pe parcursul anilor laureaţi ai Premiului Nobel, îi va oferi lui Anghel Rugină condiţii de maturizare a concepţiei sale asupra economiei şi finanţelor Americii şi ale lumii. Aci îşi fundamentează liniile de construcţie a celei de a treia revoluţii în teoria şi practica economică.
În 1986 se pensionează, însă desfăşoară în continuare o activitate ştiinţifică bogată şi încoronată cu numeroase titluri academice americane şi internaţionale, între care membru în American Economic Association, Association for Social Economics, History of Economics Society, Canadian Economics, Association Britich Royal Economic Society etc.
După 1990 Anghel Rugină va reveni mereu în ţara natală România, pentru a pune umărul la reconstrucţia ei şi a-şi face cunoscută gândirea sa economică. Ca semn al preţuirii, va fi ales membru de Onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universiăţilor Iaşi, Timişoara, Cluj, Galaţi, al Academiei de Ştiinţe Economice Bucureşti şi Profesor de Onoare al Colegiului omonim din Municipiul Vaslui.
În 1988 înfiinţează „International Society for Intercommunication of New Ideas” (ISINI) – societate ştiinţifică la care aderă cei mai buni economişti din 53 de ţări ale lumii şi care l-au avut Preşedinte până în ultima clipă a vieţii lui Anghel Rugină.
Acest for ştiinţific îşi va desfăşura Congresele la Paris, Atena, Londra, Canada, cu participarea a sute de specialişti, prin comunicările şi dezbaterile cărora se vor releva largul şi frământatul context al economiei mondiale, tendinţele şi orientările din economiile naţionale, problemele grave financiare şi stadiile dezvoltării diferitelor state.
În 1992, preia funcţia de redactor şef al noii reviste internaţionale „Journal of New Ideas” prin care va deschide o largă şi consistentă confruntare cu doctrinele economice clasice şi contemporane, între care a lui Marx, Keynes, Sir Jhon Hicks, Wassily Leontief, Fr. A. Hayck, Kenneth Arow, Simon Kuznets, Samuelson, Tinbergen ş.a.
Ideile lui Anghel Rugină vor pătrunde în conştiinţa contemporaneităţii mai ales prin publicarea studiilor sale în revistele de specialitate din Anglia, Franţa, Italia, Japonia, China şi Germania şi, între anumite limite, vor contribui la însănătoşirea unor economii naţionale.
Anghel Rugină nu se opreşte doar la dezvăluirea unor defecte şi erori în aplicarea doctrinelor, ci va avansa soluţii economice-financiare care să amelioreze unele fenomene şi să revigoreze economiile.
Referindu-se la marile inegalităţi între state şi la dezastrul creat de aplicarea teoriilor marxist-keynes-iste în economia mondială, Anghel Rugină va menţiona: „Dacă nu Keynes, sigur este că Marx, cu temperamentul său vulcanic, ar lua un bici şi, la fel cum Iisus a îndepărtat pe speculatorii de bani din templu, ar scoate afară pe toţi experţii economici care se află aproape de scaunul puterii politice şi dau numai sfaturi care sunt pe placul celor care guvernează”. Dar, „Guvernul ar trebui să fie sanctuarul unde trebuie să domnească ştiinţa politică în combinaţie cu ştiinţa economică şi socială ghidate (…) de justiţie şi interesul comun iar nu de interese de partid sau private, sau al celor care nu vor să plece de la putere” (Memoriale I, p. 469, Editura Performantica, Iaşi, 2007).
Dovedind o rară şi unică sinceritate, dar şi o profundă grijă faţă de destinul economic şi social al umanităţii, Anghel Rugină, va confrunta cu curaj şi demnitate ştiinţifică problemele mondiale şi va încerca o rezolvare realistă, şi nu parţială sau utopică a acestora.
În context, va concepe planuri, cu argmente ştiinţifice, pentru economiile distruse de războiul doi mondial, între care Germania, Franţa, Spania, Italia, Portugalia, America, Japonia şi altor state.
După căderea lagărului socialist, va proiecta perspectivele unor state ca Rusia, Polonia, Ungaria şi, cu deosebire România şi Republica Moldova – ţări pentru refacerea cărora şi-a consacrat eforturi întinse pe ultimii 15-16 ani ai vieţii sale.
Dar, ideile şi eforturile sale vor fi întâmpinate, în ţara natală, cu ostilitate din partea tuturor forţelor politice şi de unii economişti deveniţi consilieri şi academicieni, lipsiţi de cele mai elementare sentimente de demnitate şi respect pentru interesele vitale ale poporului român.
Ba, de multe ori aceştia au blocat, prin cenzură şi influenţă, publicarea sau/şi ajungerea pe piaţă a unor lucrări economice fundamentale şi de mare interes pentru tinerii economişti. Chiar între cei care erau în foruri de analiză şi decizie, printre care şi Tudorel Postolache, a cărui carieră de economist şi apoi academician, s-a scurs multă vreme prin sălile mai puţin selecte ale Academiei „Ştefan Gheorghiu”, au boicotat încă de la început Programul eminentului economist Anghel Rugină.
Conducând Consiliul Ştiinţific al Institutului de Cercetări Economice, acest Postolache a influenţat în mod nefast deciziile fundamentale ale primelor guverne postrevoluţionare, formulând chiar concluzii nefavorabile asupra Programului „Rugină” sub falsa semnătură a lui Costin Kiriţescu. Dovadă că, atunci când savantul Rugină a dat replică acelor mizerii scrise despre aşa-zisa utopie a programului său, Postolache l-a rugat să nu menţioneze numele lui Kiriţescu. Acesta este un exemplu condamnabil de fals grosolan la cel mai înalt nivel al deciziilor statale.
Pe parcurs, detractorii au dezlănţuit o campanie de denigrare şi de interzicere a unor lucrări ale lui Rugină, iar în unele publicaţii monstruoase apăreau scenarii oribile şi se transmiteau false interviuri ba asupra morţii savantului, ba asupra „fugii” lui în Occident, ba asupra altor păcate pe care le inventau aceste minţi demenţiale de ziarişti, mulţi făcuţi sub patronajul lui Postolache de la vechea lui Academie politică.
Această „ciumă ideologică” împotriva Planului Rugină, dar şi a României va cuprinde şi clasa politică (mai bine zis clanurile) care se pregăteau să ia cu asalt puterea şi să-şi întindă dominaţia asupra avuţiei naţionale şi poporului supus din nou unui tip de costrângeri şi restricţii economice, culturale şi morale!
Iată ce spune marele savant Rugină cu privire la aceste falsuri şi abuzuri: ”În cele 24 de pagini dactilografiate din Note presupus scrise de Costin Kiriţescu, Planul de Stabilizare Rugină este întors pe dos, punct cu punct, prin aplicarea unei logici formaliste (aş spune eu, de tip gangsteresc – nn) orientată spre o teorie instituţională şi de dezechilibru general… Este vorba de o inversare totală a Planului de Stabilizare Rugină, unde s-a aplicat o teorie de echilibru stabil, moştenită de la marele economist Leon Walras şi completată, îmbunătăţită creativ, logic, cu elementele necesare. Este imposibil de imaginat ca un economist de talia lui Kiriţescu să fi conceput şi să fi scris un astfel de document tocmai atunci când, aflată la o răscruce istorică, economia românească avea nevoie de modelul walrasian. A fost o manevră diabolică concepută de altcineva interesat de deturnarea drumului corect al firavei noastre economii”. (op. citate, p. 453)
Descoperirea acestui grosolan şi ordinar fals ştiinţific provocat tocmai la un Institut de cercetări economice pe plan naţional l-a determinat pe Anghel Rugină să-şi exprime speranţa „ca o comisie a Parlamentului sau Ministerului de Justiţie să cerceteze acest caz unic în economia românească, în ştiinţă”! Însă nici până acum cazul nu s-a elucidat, iar Rugină a plecat dezamăgit şi cu o rană în suflet provocată de falşii şi nevrednicii economişti care s-au urât în nimicnicia şi ignoranţa lor.
Să amintim cititorilor două situaţii în care gândirea economică a lui Rugină, cu previziunile sale, s-a adeverit. Prima se referă la refacerea Germaniei de după război – plan în care ideile sale au fost „rătăcite” pe la Departamentul de Stat al SUA şi nu incluse în reformă. Când a văzut noul Plan lucrat de către economişti prestigioşi germani, Anghel Rugină îi scrie profesorului Ludwig Erhard, care conducea reforma monetară din Frankfurt: „O economie liberă, justă şi stabilă, adică funcţională, ceva cu totul deosebit de economia liberală mixtă (hibrid) din veacul al 19-lea. Teoretic, evident se arată ca fiind posibilă. În practică însă realizarea unei astfel de ordini economice cere, în mod necesar, printre altele, şi o constituţie sau sistem neutral, de Monetă, Bănci, Burse şi Bugetul statului care nu a mai fost în nici o altă ţară din lume”. (op. cit., p. 113). Această observaţie s-a dovedit corectă. Şi ca un avertisment, Rugină continuă: „Sub aceste condiţii mă tem că străduinţele dvs., domnule profesor Erhard, mai devreme sau mai târziu, se vor sfârşi în mod necesar cu un fiasco, dacă între timp nu se schimbă drumul apucat la 21 iunie 1948”.
Acest lucru s-a adeverit, întrucât din 1980 încoace, criza economică a Germaniei s-a adâncit, şomajul ridicându-se la 10-12 la sută la care se adaugă un deficit bugetar cronic.
Aceeaşi observaţie a făcut-o Rugină şi asupra situaţiei Greciei, care a intrat în U.E. total nepregătită, iar în ultimul timp se află în pragul falimentului.
În faţa acestor adevăruri ştiinţifice, se pune întrebarea firească: de ce România nu a acceptat Planul Rugină de reformare şi aşezare pe calea cea bună a economiei naţionale şi a vieţii oamenilor? De ce economiştii şi politicienii au implantat un model hibrid de economie de piaţă, care s-a dovedit o catrastofă naţională şi revenirea la un capitalism primitiv?
Există o sumedenie de „de ce-uri” pentru care cei de mai sus ar trebui să dea socoteală în faţa poporului român şi a istoriei.
Economia românească a fost voit distrusă prin împărţirea ei între clanurile politice mafiote din ţară şi străinătate, iar poporul român a ajuns în sapă de lemn înrobit prin vinderea şi înstrăinarea patrimoniului economic şi a bogăţiilor naturale.
Suntem în stadiul unui nou feudalism în care politicieni de doi bani şi străinii exploatează la sânge poporul acestei ţări.
Din acumulările industriale realizate cu mari sacrificii, dar şi din resursele solice şi subsolice ale României s-a ales praful. Până şi apa munţilor am dat-o pe nimic unora care ne-o vopsesc chimic şi ne-o vând mai scump decât faimoasele vinuri româneşti, iar munţii au fost despăduriţi şi lemnul vândut de mafioţi ca materie primă străinătăţii.
Suntem o ţară colonizată şi un popor pe cale de dispariţie din istorie, pentru că iudele politice şi din economie şi-au făcut plinul şi treptat se retrag pe alte locuri de pe planetă să-şi consume în linişte şi nestingherite prada, iar poporul a rămas doar cu speranţa şi sărăcia lucie.
Am avut bucuria ca, în 2002, să-i trimit o lucrare de-a mea, „Sechestraţi în… tranziţie” pe care savantul Rugină a cercetat-o şi mi-a trimis o misivă din care dau mai jos un mic fragment: „În Sechestraţi în… tranziţie, filosoful Petre Iosub a dat cea mai puternică condamnare celor care au adus neamul românesc la marginea gropii, un neam care nu e perfect cum nu e nici un neam, dar are şi virtuţi mari, căci aici s-a dezvoltat conceptul de Omenie care nu se mai găseşte la nici o altă naţiune”. (A.R., Boston, 2002)
Se împlinesc 13 ani de când marele economist încerca să demonteze angrenajul politic al ostilităţilor din ţară şi să deschidă o cale spre prosperitate poporului român. De aci marea sa decepţie şi tristeţe că România, pe calea pe care a apucat-o, nu va ajunge niciodată să devină dezvoltată şi prosperă. Şi totuşi, Rugină nutreşte în continuare speranţa că generaţiile tinere îşi vor deschide ochii şi vor înfăptui acea Românie mai bună şi mai dreaptă pe care au visat-o el şi atâtea generaţii anterioare. Este robusteţea şi optimismul omului de ştiinţă care-şi iubeşte până la sacrificiu neamul şi pământul natal.
A te confrunta cu opera marelui dispărut înseamnă a descoperi şi re-descoperi geniul şi frumuseţea creaţiei poporului român, dimensiunile sale de anvergură printre comorile perene ale lumii; înseamnă a te regăsi ca român în contextul valoric autentic al universalităţii şi a-ţi redobândi demnitatea şi libertatea de fiinţă cugetătoare a acestei planete. Opera sa este a unui desăvârşit arhitect al celebrelor şi nepieritoarelor construcţii conceptuale în care se regăsesc deopotrivă ascuţimea şi profunzimea raţiunii în căldura inimii şi aleasa înţelepciune ţâşnită parcă din fibra vie şi nemuritoare a „scripturilor Române”.
Ce a şocat politicienii şi pe unii economişti „marxişti” înfruptaţi din plin din bunătăţile vechiului regim politic de au respins Planul Rugină pentru refacerea României?
Mai întâi cuprinderea în acest Plan a două concepte „miracol economic” şi „reformă integrală”. În faţa acestor concepte, nestudiind şi neînţelegând fondul problemei şi argumentele ştiinţifice clar expuse de autor, minţile economice şi politice betege ale acestei ţări au declarat Planul drept utopic, care, chipurile, ne-ar izola şi ne-ar sustrage din contextul internaţional.
Dacă prin „miracol” ei înţeleg un fel de pară mălăiaţă căzută din cer în gura lui nătăfleaţă, fără să mişte măcar un deget, atunci ceea ce îi pune pe gânduri sunt consecinţele asupra propriei lor utilităţi sociale născute din „reforma integrală”, care ar aduce minimizarea birocraţiei, reducerea trândăviei şi corupţiei, promovarea competiţiei în spiritul „omul sfinţeşte locul” şi nu locul îi dă bogăţie şi minte omului. Şi astfel, birocraţii şi tehnocraţii semidocţi ar fi trimişi la munci corespunzătoare posibilităţilor şi pregătirii lor şi am scăpa astfel de cei care fabrică mereu teorii pentru înşelarea maselor de oameni cinstiţi şi corecţi.
Şi aşa cum susţinea savantul şi omul Rugină: „Trebuie oare ca poporul român harnic şi inocent să fie împins de către un grup de tehnocraţi în a invita capitalismul din Apus sau să-şi caute un drum propriu, în acord cu istoria şi năzuinţele sale?”
Reformele nu trebuie să fie făcute izolat şi pe etape, deoarece nu vor avea efectele dorite, dacă bolile economice nu au fost eradicate. Ele trebuie să înceapă de la vârf, adică cu reforma monetară în asociere cu reforma B.N.R., a banilor privaţi şi a burselor, a Bugetului de stat.
A doua vizează administraţia de stat şi descentralizarea aparatului său şi creşterea responsabilităţii sale în faţa cetăţeanului, astfel încât să nu mai fie armate de funcţionari care terorizează şi jefuiesc populaţia şi pe agenţii economiei.
Şi, în sfârşit corectarea greşelilor BNR care a promovat o dobândă de 80 până la 300% pentru a rezolva problema inflaţiei, ceea ce a dus la adâncirea dezechilibrelor şi la sărăcirea masivă a populaţiei. O problemă care a stârnit revolta politrucilor şi falşilor economişti se referă la realizarea leului real acoperit în aur şi argint, mai ales că din 1971 dolarul – jucătorul principal pe piaţa internaţională a trecut la acoperirea în bunuri şi servicii. Banii de hârtie, aceşti cabotini cu rol de prim „artişti” pe piaţă, sunt numiţi de către Anghel Rugină „impostori”.
În funcţie de ce scade sau creşte „valoarea” hârtiei româneşti (leul) în raport cu hârtia americană şi europeană „dolarul şi euro)? Toţi sunt cabotini şi figuranţi. Şi atunci, iată demonstraţia lui Anghel Rugină: „Lei de aur interni acoperiţi 100% prin depunere de aur pentru monetizare şi acoperind costul de batere, dacă depunătorul doreşte să aibă monede de aur pe care le poate întrebuinţa aşa cum doreşte, fără nici o restricţie sau control afară de înregistrarea statistică necesară în scopuri ştiinţifice pentru evaluarea mersului economiei naţionale”. (op. cit., p. 337)
A doua categorie ar fi leii de aur externi concretizaţi în valută străină din exporturi şi care pot vinde liberi pentru plata importurilor convertibili doar după încheierea balanţei de plăţi internaţională.
Şi leii interni cu acoperire în produse naţionale standardizate al căror preţ este exprimat în lei aur şi fluctuează liber pe piaţă după cerere şi ofertă.
De aici ar decurge şi o serie de mari responsabilităţi pentru Banca Naţională a ţării, ceea ce a făcut, probabil, să complice puţin funcţionarea BNR în noile condiţii şi să fie refuzată aplicarea acestei teorii. Asta, întrucât e mai uşor a vinde tone de aur atunci, când e nevoie să mai faci „impostori” (bani nominali), decât să-ţi complici existenţa, care mai târziu, ar aduce beneficii şi disciplină financiară în viaţa ţării.
Autorul „critic” al Planului Rugină (anonim dar semnat cu numele lui C.K.) nu înţelege multe lucruri legate de banii numeraire, lucru care îl face pe savant să recurgă la explicaţii detaliate.
„Este adevărat că în planul meu, în mod ştiinţific, am combătut întrebuinţarea de şi anume banul de hârtie şi de credit neacoperit. Raţiunea se află în faptul că manipularea acestui tip de ban de către Stat (guvern) şi băncile particulare sau publice, dacă în mod automat la fenomenul de conjunctură ecomonică, nedreptăţi sociale, şomaj, instabilitate financiară, deficite bugetare, impozite apăsătoare (directe sau indirecte) şi datorii externe…” (p. 479) şi va continua marele finanţist internaţional: „Banul artificial de hârtie sau de credit monetizat, adică antinumeraire a fost întotdeauna un impostor care a adus nelinişte prin inechităţi sociale şi instabilitate financiară; chiar dacă paralel a creat şi avuţie, în acelaşi timp a fost izvorul de câştig suplimentar nelegitim (…) în favoarea unui grup mic de privilegiaţi finanţaţi de băncile comerciale moderne”. (p. 479)
Aceste explicaţii cred că sunt argumente ştiinţifice înţelese de orice cititor chiar fără o pregătire de specialitate. Însă cei (sau cel) care au criticat dur şi cu amatorism Planul Rugină au înţeles foarte bine că aplicarea acestui program le va elimina în mare parte privilegiile proprii şi ale acoliţilor români şi din străinătate şi le va diminua la zero şansa de a se îmburghezi peste noapte.
Criticând cu argumente indubitabile teoria celor care lucrează pe baza unor cifre şi statistici, un fel de fotografii statice care elimină omul ca principal element activ şi beneficiar al unei economii, încurcându-se mereu în situaţii sofisticate şi lipsite de conţinuturi vii, dinamice, Anghel Rugină va consemna: „..datele statistice şi rezultatele date de computer lasă afară factorul uman, deciziile zilnice ale cetăţenilor şi agenţilor economici, atât în sfera consumului cât şi a producţiei – care în condiţii de dezechilibru fluctuează anormal, adică decizii raţionale se îmbină cu decizii iraţionale. Ecuaţile matematice niciodată nu pot să prindă destinul uman în fiecare zi, când regimul se află în dezechilibru” (Testamentul meu ştiinţific pentru ţara şi neamul românesc, Editura Mirton, Timişoara, 1994, p. 62)
De asemenea, Rugină va face multe observaţii severe la adresa celor care au susţinut aplicarea „terapiei de şoc” şi a analizelor „macro-economice”, modele care, în loc să însănătoşească economia, i-am ascuns contradicţiile care o măcinau înlăuntru şi i-au grăbit prăbuşirea, ceea ce s-a repercutat dramatic asupra societăţii româneşti post revoluţionare. Şi crede Rugină că „ultima speranţă a tehnocraţilor keynesiani sau marxişti se află în progresul computerilor, deşi aceasta este o iluzie ştiinţifică. Printre specialişti în computere circulă o zicală „if you put in computers garbage then you will get out alsă garbage”, adică, dacă pui gunoaie sau resturi de la bucătărie (în computer) rezultatul va fi la fel”. (op. cit., p. 61), ceea ce se întâmplă şi în domeniul economiei modelate cu aceste instrumente, care reprezintă un vârf al tehnicii contemporane, dar ele nu pot înlocui complexitatea fiinţei umane în procesul de cunoaştere, proiectare şi acţiune asupra unei realităţi extrem de labile şi mereu în devenirea sa istorică.
Este ceea ce de fapt spunea Heraclit: că nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu, întrucât şi tu şi râul în orice clipă veţi fi alţii (Panta rei – totul curge, iar computerul adună fragmente statice şi izolate ale acestei perpetue schimbări şi curgeri economice).
Or, aceste metode cantitative cuprinse în modelele computerizate nu pot reflecta nici adâncimea fenomenelor cercetate şi nici elementele calitative ale evoluţiei acestora, întrucât, în mare parte, dezechilibrele economice şi sociale sunt cauzate de boli lăuntrice ce rod calitatea „instituţiilor şi prerogativelor juridice legale care servesc economia şi societatea! Şi aici matematica, inclusiv econometria, nu ne mai poate ajuta”. (p. 60) Este ca şi atunci când americanii evaluau nivelul de trai prin umbreologie („ştiinţa umbrelelor numerice”): cu cât o populaţie dispunea de un număr mai mare de umbrele, cu atât nivelul ei de trai era mai ridicat!?
Politica economică a României ar fi trebuit să aibă, în 1990, o direcţie clară de evoluţie, adică să ştim precis ce urmărim şi să alegem mijloacele materiale, financiare şi factorul uman, împreună cu resursele de care dispunem. Aşa, am aplicat politica împrumutului cămătăresc pentru a linişti masele, am vândut resursele pe nimic şi am distrus industria, pentru că acele combinate de maşini, tractoare, oţelării, utilaje agricole, de industrie uşoară şi textile erau prea mari şi se rătăceau Roman, Stolojan, Ciorbea, Boc, dar şi partidele prin ele şi miniştrii lor nu mai puteau fi ovaţionaţi de „popor” în spaţii deschise. Deci, au distrus forţa industrială a ţării pentru a scăpa de presiunea forţei umane şi de controlul acesteia care mişca economia naţională.
Şi, peste noapte, un combinat cu câteva mii de oameni s-a transformat în zece fabrici autonome, iar dintr-un director general au fost „procreaţi rapid zece directori generali şi 100 de adjuncţi, fiecare trăgând de combinat precum haita de lupi dintr-o pradă, până când poporul a rămas doar cu amintirea tristă a industriei naţionale.
Menţionam într-un studiu anterior că, din 1990 şi până în 2012, România a înregistrt pagube materiale în echivalentul susţinerii a 20 de războaie analoge cu al doilea război mondial, când distrugerile şi jaful se ridică la circa 15 mld dolari (valoarea din 1940) şi peste 4 milioane de vieţi omeneşti (incluzând şi fugăriţii de biruri şi foame peste hotare). Aceste cifre par astronomice şi au fost provocate de câteva clanuri politice.
Pulverizarea activităţilor industrial-economice şi jefuirea până la sânge a avuţiei satelor a fost stratagema eliminării forţei uriaşe de împotrivire a poporului, tocmai pentru ca bastarzii politici şi mafia internă şi internaţională să poată fura totul, fără ca cineva să li se opună. Cele câteva mii de legi trecute prin „gurile-cască” ale parlamentului, dar şi ordonanţele ciorbiste şi bociste au certificat lichidarea noastră ca stat industrial-agrar şi situarea la periferia ţărilor cu dezvoltare medie. Şi treptat, treptat, FMI adus înapoi, mai ales de netrebnicii anilor 2009-2012, a reuşit să-şi răzbune izgonirea din România şi să-şi impună, prin nişte bieţi funcţionari, dominaţia. Şi astfel, am ajuns ca în bancul acela: şi jefuţi dar şi bătuţi pentru cuminţire şi smerenie pentru o perioadă destul de lungă. Zălogirea a adus supunerea şi dictatura, iar dictatura a adus scrâşnetul din dinţi şi sindromul tăcerii.
Întâmpinând cu armele ştiinţei, şi ale adevărului blocada pusă de politicieni şi semidocţi economişti Programului şi cunoaşterii de către marele public românesc a operei sale, Anghel Rugină va mărturisi: „…acum, când judec lucrurile în perspectiva timpului, îmi dau seama că şi eu sunt vinovat parţial pentru eşecul suferit. În exuberanţa mea fără limite… am scăpat din vedere să prevăd invazia de experţi străini din Apus ce va urma curând şi care, prin sfaturi dubioase, cu două feţe, aruncă peste bord Planul Rugi. Mă simt vinovat pentru această scăpare din vedere, deşi eu eram în luptă cu ei începând prin prezentarea de planuri asemănătoare, repetăm în Germania Federală (1947), Franţa (1957), USA (1965), Anglia (1970), Grecia (1975), Italia (1977), Israel (1978), Portugalia (1983), Nicaragua (1990), şi nu mai puţin important un Plan de reorganizare a Fondului Monetar Internaţional cu orientare către condiţii (1973) şi un Plan pentru Uniunea Monetară şi Economică stabilă a Europei (1976) de unde mai târziu experţii au luat fără să precizeze sursa primară: EURO, ca unitate monetară, deşi în original trebuia să fie de aur şi nu de hârtie, ca cea produsă de ei mai târziu”. Şi la noi s-a întâmplat acelaşi lucru fără consecinţe prea benefice pentru oameni: BNR a tăiat cele patru zerouri de la 10 mii lei şi a obţinut un leu (sau Ron) – numindu-l psihologic leul greu fără să aibă echivalentul în aur. Acest lucru a uşurat operaţiile financiar-bancare, dar nu a adus nimic pentru stoparea inflaţiei şi creşterea bunăstării cetăţeanului. Asta pentru că gândirea economică a decidenţilor a fost şi este limitată la propriile lor interese şi nu la bunăstarea economică a poporului şi estomparea gravelor inechităţi sociale care au făcut ca sărăcia din România să ocupe un loc fruntaş în Europa şi în lume! Şi, după 24 de ani, stau şi mă întreb: unde este vina, dar mai ales unde sunt vinovaţii pentru această cacealma istorică trasă poporului român?
Dacă nu azi, sper că măcar mâine vor fi traşi la judecata dreaptă a ţării pentru a primi ceea ce li se cuvine pentru dezastrul aproape inimaginabil provocat ţării şi vieţii acestui eroic popor.
Deşi hienele de aici, dar şi de pretutindeni, au răsuflat uşurate la plecarea biologică a lui Anghel Rugină, marele patriot şi umanist, în eternitate, ar trebui să aibă coşmaruri, pentru că opera savantului a intrat în patrimoniul culturii, iar într-o zi va deveni un instrument de mare eficacitate în construcţia şi aşezarea economiei şi societăţii deschise vieţii şi muncii cinstite ale fiecărui cetăţean.
Anghel Rugină n-a murit! Anghel Rugină trăieşte prin opera lui în fiecare tânăr al acestei ţări care doreşte o Românie demnă, civilizată şi prosperă, curăţată de toate gunoaiele umane împinse de istorie şi de instincte către această margine de veac şi de mileniu.
Din bogata corespondenţă cu oficialităţile şi cu un prieten din ţară, cititorul loial poporului român şi viitorului acestuia va descoperi lupta neobosită a savantului Anghel Rugină pentru ridicarea economică şi culturală a ţării natale, pe care o iubea cu patimă, în rândul statelor demne şi prospere ale lumii.
Planul său de reformare integrală a României „a fost conceput şi scris cu convingerea fermă că prin el se poate realiza visul secular al poporului român (…) şi anume, de a trăi într-o ordine economică şi socială nouă unde să nu mai existe şomaj, inflaţie, impozite şi taxe fără sfârşit, nedreptăţi sociale în masă…”

Prof. dr. Petre Iosub

SCRISORI ADRESATE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI,
ION ILIESCU

Prima Scrisoare deschisă

12 februarie, 1993
Mult respectate Domnule Preşedinte,

Am trimis pe altă cale o scrisoare de Anul Nou, dar nu ştiu dacă a ajuns la dvs. Acum cred că a venit momentul critic ca toţi să strângă rândurile, toţi care dorim o altă Românie mai bună şi mai dreaptă decât cea de azi sau cea de ieri – cei de acasă ca şi cei de peste hotare – în spirit curat românesc de UNIRE în „cuget şi-n simţiri” cum a spus poetul, o UNIRE (scrisă cu litere mari) când toţi îşi pot spune cuvântul şi sunt ascultaţi.
Ţin mai întâi să vă mulţumesc pentru amabilitatea dvs. în a vă lua timp pentru un dialog la ultima întâlnire de miercuri, 16 decembrie, 1992, la care au luat parte şi domnul prof. dr. Constantin Ionete, director general la Institutul Naţional de Cercetări Economice şi domnul deputat dr. Otto Weber.
Întors acasă am cetit cu mare atenţie, aş putea spune mai exact că am studiat cu cea mai mare precauţiune, următoarele documente:
1. Raportul guvernării Stolojan, oct. 1991 – oct. 1992;
2. Programul de guvernare pentru perioada 1992-1996;
3. Raportul de la Banca Naţională a României: Politica monetară în perioada de tranziţie (noiembrie 1992);
4. Declaraţiile domnului prim ministru Nicolae Văcăroiu la vizita făcută recent la Galaţi;
5. Expunere în faţa Camerelor reunite ale parlamentului de către domnul academician Tudorel Postolache, la 24 iunie 1991, care oarecum este baza analitică la politica urmată de Guvernul României de la acea dată.
În toate aceste documente nu am găsit nici o idee nouă, nici un program de reforme imediate şi pe termen lung, care să rezolve efectiv şi satifsfăcător problemele mari cu care se luptă în momentul de faţă economia românească şi cu care se frământă în fiecare zi întreaga naţiune, fără nici o încredinţare sigură că sacrificiile de azi vor fi compensate prin avantaje însutite mâine. De trei ani aşteaptă lumea o schimbare mai spre bine, dar momentan nu se vede nici un semn de îmbunătăţire.
O spune foarte clar domnul prim ministru Văcăroiu în întâlnirea de la Galaţi: „…datorită unor vicii specifice perioadei de tranziţie, economia noastră în ansambul se află în impas. Singura şansă este acum stoparea corupţiei şi relansarea producţiei. Fenomenele de corupţie au căpătat o amploare deosebită. SRL-urile de corupţie vând la preţuri de nimic produsele pe care le iau pe încredere de la societăţile cu capital de stat. Înţelegem că tot sisteml nostru se află încă într-un proces de transformare, aceste aspecte fiindu-i specifice, dar modul în care ele acţionează la noi este îngrijorător. În cel mult o lună de zile se va încerca stoparea blocajului financiar, care a ajuns la nivel naţional, la 2 mii de miliarde lei, chiar dacă există riscul ca acesta să revină peste alte 3-4 luni”.
Asta înseamnă că după 3 ani de tranziţie nu s-a rezolvat cum se cade nici una dintre problemele de bază ale economiei româneşti. Problemele se cunosc şi se pot observa în viaţa de fiecare zi. La origine (ianuarie, 1990) a fost criza născută din cădearea regimului autoritar cu economie de stat. Pe urmă a venit a doua criză rezultată din greşelile comise în perioada de tranziţie, adică nerezolvarea corectă a problemelor moştenite de la regimul lui Ceauşescu. Acum a mai apărut şi o a treia criză de credibilitate, o apatie morală, un fenomen din psihologia maselor când nimeni nu mai poate crede că guvernul poate sau cu adevărat vrea să rezolve problemele în cauză.
În avion, în drum spre casă, la 18 decembrie, ’92 cu un avion Swissair în „International Herald Tribune” am cetit cu tristeţe un articol intitulat: ”Lipsa de încredere umbreşte regimul din România, unde se spune: „ Aproape trei ani după debarcarea şi executarea lui Ceauşescu, conducerea României continuă să sufere de credibilitate”.
Din convorbirea avută cu dvs. la 16 decembrie, ’92 eu ştiu cât de mult vă interesează să se învigoreze producţia, să se pună capăt corupţiei, să se rezolve problema blocajului financiar, să se respecte protecţia socială etc., etc. Dar realităţile vorbesc o altă limbă. Nici Guvernul Văcăroiu nu a reuşit să meargă mai departe spre progres economic şi social real, cum nu a reuşit anterior nici Guvernul Petre Roman şi Theodor Stolojan. Cauza eşecului se află în aplicarea unor idei false venite din Apus, care nu au adus roade ci, din contră au complicat problemele nu numai în România şi în celelalte ţări foste comuniste, dar însăşi în ţările capitaliste din Occident.
Este de ajuns să menţionez ţara mea adoptivă – USA – care avea cea mai puternică economie din lume şi era cel mai mare creditor care a existat în vremea modernă pentru ca, în câteva decenii să ajungă cel mai mare debitor din lume, iar acum nu ştie ce să mai facă cu deficite bugetare care au ajuns la 300 miliarde de dolari pe an, iar costul pentru datoria publică a ajuns la 200 de miliarde de dolari pe an, fără a amortiza nimic din capital; iar rata medie de şomaj a rămas la un punct cronic de 7%, ridicându-se la 15 şi chiar 20% pentru negri în sectoare urbane. Îmi îngădui să vă trimit şi dvs. pentru informare „An Open Letter to the President of the United States William Jefferson Clinton and to the Economic Profession” (20 pages) datată 1 februarie 1993, ca să judecaţi şi dvs. cum stă situaţia.
Regimul capitalist modern din America sau în altă parte din Europa de Vest nu se poate numi un regim economic şi finaciar sănătos care să fie adoptat şi în România spre binele poporului român, deşi multe lecţii folositoare se pot trage din el.
Pe urmă, un alt vis iluzoriu este întreţinut de mulţi experţi economici de la BNR şi alte locuri, şi anume, că intrarea în Comunitatea Europeană (care şi aşa va cere vreo 5-10 ani de aşteptare) va rezolva toate problemele economice şi financiare ale României.
Eroare, trebuie spus de trei ori, eroare! În cursul verii de anul trecut am fost în Grecia pentru al doilea Congres Mondial al Societăţii ISINI. Acolo economiştii greci mi-au spus că economia greacă suferă de inflaţie, şomaj şi deficite în bugetul public şi balanţa de plăţi, să nu mai vorbesc de inechităţi sociale, adică aceleaşi probleme de care suferă şi economia românească, deşi nu la acelaşi grad. Grecia totuşi este un membru asociat la Comunitatea Europeană încă din 1981.
Lecţia de tras: Aderarea la Comunitatea Europeană nu înseamnă per se rezolvarea problemelor social-economice din România. Pe de altă parte, ţara pierde autonomia monetară şi fiscală. Iar dacă ţara respectivă se află în dezechilibru – cum este România şi Grecia – atunci acest dezechilibru se continuă mai departe, iar finanţele ţării vor fi controlate de bănci străine. Eu nu cred că dvs. ca preşedinte aţi accepta o astfel de propunere, dacă lucrurile ar fi explicate clar de experţi.
Să nu fiu înţeles greşit! Eu nu sunt împotriva aderării la Comunitatea Europeană, dar aş recomanda ca, mai înainte de intrare, economia românească să fie redresată şi pusă în condiţii de echilibru general stabil aşa încât finanţele să nu mai poată fi controlate de bănci străine, iar nivelul de impozite şi circulaţia monetară să nu fie determinate de tehnocraţii de la Bruxelles, care nu cunosc condiţiile istorice în care s-a dezvoltat economia românească şi nici dorinţele şi aspiraţiile intime ale poporului român. Experţii vor considera numai statistici globale sau cum se spune la nivel macro şi pe baza acestora vor lua decizii. Statisticile macro sunt cifre moarte care nu arată cozi lungi la aprovizionare; nici cât timp îţi ia ca să cumperi un litru de lapte aşteptând la coadă; nici cum se simte poporul luptându-se zi de zi ca să rezolve decalajul dintre preţuri şi venituri reale.
Problemele reale socio- economice din România nu pot fi aflate numai din analiza macro. Într-adevăr analiza macro nu e nimic altceva decât încercarea de a captura imaginea globală a economiei naţionale. E ca şi cum te-ai ridica cu avionul la înălţime de 20000 sau 30000 de metri şi priveşti în jos. Pe o zi clară poţi vedea întreg teritoriul ţării, cu apele ca nişte linii şerpuitoare, cu oraşele ca nişte pete negre, cu munţii ca nişte umflături mai ridicate şi câmpii lucrate sau nelucrate, dar încolo nimic despre viaţa zilnică a oamenilor cu toate bucuriile şi necazurile împărtăşite. De aceea toţi experţii români sau străini care se mulţumesc să recomande politicii monetare şi fiscale un tip macro, în realitate înşeală mai întâi poporul şi pe urmă pe ei înşişi, cum se vede din rezultatele finale din România ca şi din alte ţări. Iar Comunitatea Europeană de azi ca şi cea din viitor, după cele declarate oficial, va aplica numai măsuri macro.
Tratatul de la Masstricht încheiat în decembrie, 1991 prevede cooperare în a păstra stabilitatea monetară, respectiv cursul de schimb nu e permis să fluctueze decât în lăuntrul unei bande restrânse. În septembrie, 1992 vine criza lirei sterline. Deşi rata de inflaţie curentă era relativ joasă în jurul lui 3.5%, totuşi un val de speculaţii pure la bursă a dus la scăderea continuă a valorii externe a lirei. Conform angajamentului luat cu Sistemul Monetar European (SME), Guvernul englez era obligat să intervină pe piaţa valutară pentru a susţine lira sterlină.
Guvernul John Major urmează obligaţii luate faţă de SME şi începe să retragă lire sterline de pe piaţa internaţională. În curs de o săptămână pierde toate rezervele valutare de aproximativ 2 miliarde de dolari. Pe urmă se împrumută de alte 12 miliarde de dolari pe care îi pierde în cursul aceleaşi operaţii de asanare fără să redreseze lira sterlină. În cele din urmă a fost nevoit ca Guvernul englez să retragă lira sterlină din Sistemul Monetar European. Datoria publică engleză numai în câteva săptămâni a sporit cu 12 miliarde de dolari iar problema stabilizării cursului de schimb a rămas tot nerezolvată. La scurt timp a urmat şi decizia Guvernului spaniol, portughez şi italian de a devaloriza monedele naţionale şi a ieşi afară din SME.
În această direcţie m-am bucurat să văd şi să iau parte la deschiderea Bursei de Mărfuri din Bucureşti, o instituţie importantă şi necesară în orice economie modernă. Dar dacă ai această Bursă de Mărfuri şi ai ales Bursa de valori care urmează să fie înfiinţată va fi construită pe baze capitaliste atunci lucrurile se schimbă, tranzacţiile vor fi de două categorii cu totul deosebite. Pe de o parte vor fi (1) tranzacţii reale, concrete bazate pe cererea şi oferta efectivă de mărfuri sau valori, operaţii care sunt folositoare atât pentru participanţi cât şi pentru economia naţională iar pe de altă parte, paralel vor avea loc şi (2) tranzacţii nominale, abstracte sau mai bine zis speculaţii pure, fără nici o legătură cu nevoile reale ale economiei naţionale, adică jocuri de noroc, atunci aceeaşi Bursă devine o calamitate pentru ţara respectivă aşa cum a fost Bursa de la Londra în septembrie şi octombrie, 1992. Aceste jocuri de noroc sau speculaţii pure pot să aducă profituri enorme pentru anumiţi indivizi sau companii care iau parte la ele dar în acelaşi timp din punct de vedere social produc pagube însutite la economia naţională. În cazul englez dat, un singur speculator a câştigat un miliard de dolari pe câtă vreme economia engleză a fost împovărată cu 12 miliarde datorii externe. Puteţi spune dvs. care aţi luat parte la deschiderea Bursei de Mărfuri şi sunt sigur veţi lua parte şi la deschiderea Bursei de Valori că aduce foloase pentru economia românească şi poporului român? Să luăm un exemplu concret.
Am văzut că în România, începând cu 1994 vor fi de rambursat sume mari din datoria externă (credite şi împrumuturi luate din străinătate în perioada 1990-1993) şi anume: US$254 milioane în 1994; US$399 milioane în 1995; US$393 milioane în 1996; US$313 milioane în 1997; şi US$815 milioane în1999.
Dacă se face leul prezent de hârtie convertibil în dolari şi Ecu – şi dacă România intră în Comunitatea Europeană în condiţii de dezechilibru major – cum se află acum – atunci de unde să scoată sutele de milioane de dolari pentru plata datoriei externe scadente în fiecare an? Să se împrumute mai departe, adică să amaneteze şi mai mult avuţia naţională? Dar ce se va face atunci cu permisiunea dată mai înainte de Guvernul Petre Roman, ca pe la 1995 standardul de viaţă în România va fi egal sau aproape cu cel din ţările europene din vest? Dar dacă se întâmplă ce s-a întâmplat cu speculaţiile pure în Anglia, în toamna lui 1992, cine va apăra sau ajuta economia românească?
Toate aceste probleme ar fi fost evitate dacă Guvernul Petre Roman ar fi ascultat şi pus în practică Planul de Redresare şi Stabilizare Economică cu realizarea unui „Miracol Economic” în curs de un an şi perioadă de ajustare completă în curs de alţi doi ani, Plan ce l-am redactat încă din februarie 1990 şi pe care l-am prezentat şi personal domnului prim ministru Roman în toamna lui 1990.
Şi-acum am vie în minte întâlnirea cu dvs. din toamna lui 1990 când am venit împreună cu domnul academician Tudorel Postolache, preşedinte la Institutul Naţional de Cercetări Eonomice, azi ambasador la Luxemburg. După discuţia avută, sfatul dvs. a fost ca să avem câteva şedinţe la INCE, aşa ca să lămurim diferenţele şi să ajungem la un numitor comun, să putem găsi calea cea mai bună pentru reformele ce urmau să se pună în practică. Şedinţele la INCE au avut loc, dar fără niciun rezultat pozitiv, fiindcă domnul academician Postolache avea alte idei cu macro-analiza. Poate să am mai mult noroc, ar trebui să spun, poate că ţara va avea mai mult noroc, cu noul preşedinte sau director general prof. dr. Constantin Ionete, cu care am avut plăcerea să discut unele probleme relativ la ştiinţa economică şi aplicarea ei în rezolvarea de probleme practice. Prof. Ionete are nu numai o pregătire solidă, dar se înteresează şi de idei şi interpretări noi care pot duce la progres social-economic, fără a produce alte complicaţii imediate sau mai târziu.
După căderea imperiului sovietic din Răsărit, acum se lucrează pe toate căile oficiale şi private aşa încât economiile fostelor republici socialiste, inclusiv cele de sub tutela lor să devină un teren de exploatare pentru ţările capitaliste din Occident (în cercurile oficiale se vorbeşte de experimentare cu intenţii bune de a susţine „creştere economică”). La fel a fost cazul cu ţările din lumea a treia după războiul mondial al II-lea. Dar lumea a 3-a a dat faliment ajungând la punctul că nu mai pot returna nici măcar dobânzile la creditele contractante în ţările industriale (capitaliste) dezvoltate.
În realitate toate ţările industriale din Comunitatea Europeană urmează aceeaşi cale capitalistă şi au acelaşi scop final, să facă investiţii reale dar şi speculative în ţările din răsăritul Europei, inclusiv cele din fosta Uniune Sovietică, aşa ca până la urmă să balanseze pierderile ce le au din lumea a treia. Şi aici se joacă o carte abilă şi complicată pe care foarte puţini o înţeleg.
Experţii străini nu se preocupă de aceste probleme fiindcă ei înşişi – cum am spus sunt victime ale aceleaşi doctrine false, emanate de la Lord Keynes şi anume, că se poate prin analiza macro, adică prin politica monetară şi fiscală, să se rezolve toate problemele social-economice. În plus, experţii străini au ajuns o nouă clasă privilegiată – technocraţii-manageri – care din umbră mânuiesc iţele economico-financiare fără a avea responsabilitate politică, indiferent dacă guvernul de la putere e socialist sau capitalist.
Eu mă chinui încă din toamna lui 1990 să explic experţilor români despre aceste lucruri elementare, dar de o importanţă capitală pentru economia românească şi care nu se pot învăţa sau observa aşa printr-o călătorie de serviciu sau contactul sporadic cu un economist din Apus. De o jumătate de secol eu trăiesc în lumea aceasta ambiguă a capitalismului occidental, care fără îndoială are merite, dar şi unele racile adânc înrădăcinate care, de fapt reprezintă un abuz al principiului de libertate în dauna celorlalte două principii, tot aşa de fundamentale şi anume, cel al justiţiei sociale şi stabilităţii financiare.
Lucrurile acestea nu se discută serios şi sistematic în presa şi revistele ştiinţifice din occident, nu fiindcă ar fi vorba de o conspiraţie internaţională capitalistă sau evreiască, cum se crede în unele cercuri intelectuale din România, ci pur şi simplu pentru că în regimul capitalist, elementul cel mai important este PROFITUL (scris cu litere mari), mai exact un „PROFIT-SURPLUS” şi nimic altceva; totul devine secundar chiar şi idealul de justiţie şi stabilitate monetară. Iar realizarea profitului-surplus cere o tratare discretă a afacerilor (indiferent dacă e vorba de investiţii reale sau speculaţii pure) şi de aici „secretul în business” care în Occident este apărat prin lege. Aceasta este natura intimă a regimului capitalist modern care nu se discută.
Repet, îmi pare rău că nu am reuşit la prima repriză în toamna lui 1990 să conving pe domnul academiciam Tudorel Postolache şi pe ceilalţi membri marcanţi din INCE despre pericolul la care este expusă ţara românească, dacă în perioada de tranziţie nu se aplică un Program consistent de reformă bazat „Prin Noi Înşine”, ca să protejeze economia românească de un astfel de pericol pe care nu-l mai poţi combate dacă te-ai înfeudat la împrumuturi şi credite externe şi ai adoptat orbeşte un regim capitalist cu două feţe, fără a-i cunoaşte şi metehnele. Într-adevăr, regimul capitalist are două feţe diametral opuse. O faţetă apare măreaţă prin ceea ce se produce, de multe ori mai mult decât e nevoie, nu însă din toate lucrurile necesare vieţii, ci numai din acelea unde se poate realiza un profit-surplus. Cealaltă faţă, nu se poate determina uşor, apare mai întunecoasă, cu multe nedreptăţi sociale, contradicţii şi instabilitate financiară, izvorul care alimentează speculaţii pure şi profitul surplus. Unul nu poate exista fără celălalt.
Nu mai are rost acuma şi nici nu este timp pentru a scormoni trecutul şi a determina cine sunt sau au fost vinovaţii care au dus ţara în condiţiile în care se află, ştiind prea bine că dvs. personal nu aţi dorit niciodată să se ajungă aci.
Pe de altă parte, cum v-am spus şi în convorbirea din decembrie 1992, eu care am avut medicina care să vindece rănile economiei româneşti încă din 1990, mă simt cel mai mare vinovat pentru două motive: (1) unul ştiinţific, că nu am fost destul de tare în argument să conving pe domnul prim ministru Petre Roman şi pe domnul academician Tudorel Postolache că nu este altă cale mai bună decât aceea a realizării unui sistem de echilibru general stabil, unde toate problemele se consideră şi se rezolvă simultan, iar nu în rate, separat sau de-a lungul timpului, gradual şi (2) altul de natură practică, politică şi anume, văzând că pe cale ştiinţifică nu merg prea departe, atunci ar fi trebuit să mă raliez cu una sau mai multe din partidele şi mişcările politice existente, care şi aşa aveau nevoie de o lumină economică nouă.
Acuma mă simt ca un medic chirurg care a descoperit leacul la cancer şi deci ar putea vindeca pe toţi bolnavii suferind de această boală incurabilă. Dar ceilalţi colegi medici care tratează numai temporar şi parţial cancer se opun vehement fiindcă din păstrarea status-quo-lui ei câştigă bani mulţi. La fel şi tehnocraţii din guvernele de azi, înclusiv Banca Centrală se opun la soluţia cu moneta acoperită sau numeraire şi condiţii de echilibru general stabil fiindcă îşi pierd diurnele şi rangul, deşi săraca economie naţională în România, ca şi în alte ţări suferă din greu de cancer economic, monetar şi financiar.
Deziluzionat şi trist că nu pot să ajut ţara şi neamul din care mă trag, mă simt ca geologul care se ocupă toată viaţa de mişcări seismografice iar pe aparatul lui apare un fenomen de convergenţă către un cutremur iminent într-o regiune anumită. El anunţă pe localnici despre pericolul care îi aşteaptă dar organele competente nu vor să asculte. Închid ochii şi văd cum cutremurul economic şi financiar se apropie cu paşi repezi şi nu ştiu ce să mai fac ca să vă conving pe dvs., pe cei din guvern ca şi pe ceilalţi colegi de breaslă ca să nu mai umble după tot felul de subterfugii care să ascundă venirea cutremurului ci să ia „taurul de coarne” chiar în ceasul al 12-lea şi să rezolve cum se cuvine problemele date.
Aci nu mai e vorba de părerea sau interpretarea ştiinţifică a unei singure persoane, ci de destinul a 24 milioane de cetăţeni români şi deci fiecare din noi poartă o răspundere morală cu atât mai mare cu cât de la persoana respectivă se aşteaptă lumină sau ajutor pentru a pune umărul şi sufletul la rezolvarea problemelor date. Din anexă puteţi vedea că acelaşi lucru l-am scris şi noului preşedinte al Statelor Unite, William Clinton. Aci problemele sunt cu mult mai complicate pentru că lumea trăieşte încă bine iar interesele private sunt cu mult mai puternice decât în România.
Poate că eu personal am devenit foarte sensibil la observarea acestor lucruri neplăcute ce se întâmplă în lume. Ce bine mi-ar părea, atât pentru România cât şi pentru ţara mea adoptivă, să fiu cum se spune în ştiinţă un „Profet Fals” fiindcă atunci nimeni nu pierde nimic. Din nefericire prea multe semne vorbesc o altă limbă, prea multe voci se vaită şi îşi strigă suferinţele fără drept de apel. Pe ei cei mulţi îi cred că sunt sinceri fiindcă i-am auzit eu însumi cum gem sub greutăţile zilei şi nedreptăţi sociale.
Mulţi spun că Guvernul nu vrea să îndrepte lucrurile ca aşa să poată veni înapoi regimul vechi, dar eu nu împărtăşesc această opinie. Toţi conducătorii de popoare şi guverne ar dori şi în felul lor doresc să facă bine, să aibă succes aşa ca numele lor să rămână în galeria oamenilor mari. Nu mă îndoiesc că domnii prim miniştri Petre Roman, Theodor Stolojan şi acum Nicolae Văcăroiu au dorit şi doresc sincer, fiecare în felul său, să facă ceva mare care să rămână în istorie. Dar, din nefericire în vremea noastră, cum a observat un mare gânditor economist francez, Henri Guitton, oameni politici uneori de talie mare cum a fost General Charles de Gaulle, încep să facă un lucru pe care l-au conceput în mare ca la sfârşit rezultatul să fie negativ, un eşec. Am discutat cu Guitton acest lucru pe când eram la Paris şi sondam terenul să văd dacă voi avea şi sprijinul lui în înfiinţarea de „Iternational Society for Intercommunication of New Ideas” şi amândoi am ajuns la aceeaşi concluzie: atât sub capitalism cât şi sub socialism, conducătorii politici se luptă ca şi Don Quijote în Cervantes cu morile de vânt, fără nici o şansă de câştig complet.
Este vorba de un principiu nou în ştiinţa economică care nu s-a dezbătut încă şi anume Teorema Imposibilităţilor în Practică care spune: „Într-un regim în dezechilibru, unde de obicei se întrebuinţează moneta de hârtie şi de credit monetizat, nu există nici o formulă cu care să se calculeze în orice moment dat şi nici mijloace instituţionale adecvate cu care să se implementeze pe durată (proces dinamic) circulaţia monetară de echilibru general stabil, în concordanţă cu „full employment” (nici un şomaj involuntar), stabilitate preţuri, bugetul public balansant, balanţa de plăţi internaţionale în ordine şi o distribuţie echitabilă a venitului şi avuţiei naţionale”.
Raţiunea principală: Banul de hârtie şi de credit monetizat are o instabilitate inerentă care nu se poate corecta satisfăcător prin nici o politică monetară, economică sau fiscală raţională. Toată istoria economică şi financiară a timpurilor moderne până în ziua de azi confirmă această teoremă.
Am spus acest lucru domnilor miniştri: Severin, Dijmărescu, Vătăşescu… dar în zadar! Adevărul „gol goluţ cum îi spunea actorul de altă dată Iancovescu, este că domnii Roman, Stolojan şi Văcăroiu s-au luptat cu Teorema Imposibilităţilor în Practică şi orice ar fi făcut, urmând pe calea trasată de Keynes şi Milton Friedman, nu puteau şi nu pot să câştige niciodată.
Şi aici nu e vorba numai de România. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacă, Bulgaria, Ţările Baltice, Rusia şi celelalte foste Republici Sovietice. Şi Comunitatea Europeană a ajuns la un impas tot din cauza luptei cu morile de vânt, respectiv Teorema Imposibilităţilor. Nu mai e nevoie să repet cazul USA, Japonia, Australia sau America de Sud. Peste tot, vorba lui Eminescu vedem „alte măşti, aceeaşi gamă”.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci se ridică întrebarea ultimă: Mai există vreo salvare ca România să scape de necazurile prezente?
Răspunsul meu sigur şi categoric este: Prin Graţia Divină, Adevăr Ştiinţific, experienţa căpătată în străinătate, în particular din cei cinci ani cât am servit ca Preşedintele Comisiei de Experţi Eonomici pentru Statul Massachusetts, între 1965-1970 şi dragostea faţă de pământul şi neamul românesc şi cu ajutorul unor pesonalităţi din România pe care le cunosc că împărtăşesc acelaşi spirit de reînnoire şi renaştere românească, vă asigur în mod ferm că se pot rezolva simultan cele trei crize: (1) criza din urmă a credibilităţii; (2) criza dezvoltată în perioada de tranziţie şi (3) criza moştenită de la regimul lui Ceauşescu, fără a se crea alte probleme acum sau în viitorul apropiat… numai dacă am încrederea dvs. Deplină. Sunt sigur că nu aş avea greutăţi cu Parlamentul. De asemenea este posibil ca să formez un guveren de Uniune Naţională, deşi nu este absolut necesar. La fel aş putea rezolva şi clauza naţiunii celei mai favorizate ducându-mă personal la Preşedintele Clinton şi membrii marcanţi din Congres; de asemenea m-aş duce personal la Mr. Michel Camdessus ca să nu avem greutăţi cu Fondul Monetar Internaţional deşi prin Domnul Theodor Stolojan avem acum o uşă deschisă la Banca Mondială, de unde momentan nu avem nevoie de alte credite.
Între timp am reflectat mai mult asupra standardului monetar numeraire, condiţia principală pentru a rezolva corect problema calculului economic obiectiv şi de încredere, atât de necesar şi fundamental în sectorul public ca şi cel privat. În planul cu „miracolul economic” am recomandat leul de argint. Acum sunt mai înclinat către leul de aur pentru lichidarea tranzacţiilor internaţionale şi un leu intern tot de tipul numeraire, acoperit şi convertibil în diverse produse naţionale standardizate, aşa cum am arătat în Plan. Şi pentru că există o mare confuzie în legătură cu natura şi felul de funcţionare a valutei moderne de aur îmi îngădui să anexez o copie după un articol pe care l-am scris în memoria economistului român Victor Jinga şi poartă titlul: „Despre o analiză critică-obiectivă a sistemului monetar modern mixt numit Valuta Aur”.
Îmi dau seama că vă pun în faţa unei decizii cu caracter istoric, care pune capăt la o eră şi deschide una nouă. Din partea dvs. nici un risc decât viziunea că a venit momentul ca să aibă loc o faptă mare în istoria acestui neam, viziune care impune ca interesele naţiunii întregi trebuiesc puse mai presus decât orice alte considerente. Pentru mine însă, tot riscul îl iau pe umeri ca Puterea Divină a Binelui, a Adevărului şi a Dreptăţii Sociale mă va ajuta ca să duc la bun sfâşit şi acestă ultimă misiune mare în viaţă, aceea de a ajuta neamul din care mă trag şi, implicit şi umanităţii de care nu mă pot desparte. Sigur este însă că realizarea unui „Miracol Economic” într-un timp aşa de scurt va avea răsunet în lumea întreagă. Sute de miloane pe întreg globul aşteaptă, ca şi românii, deslegarea din lanţurile sărăciei şi nedreptăţilor sociale, cum şi zorile unei vieţi mai bune şi mai drepte.
Vă veţi întreba, în fine: Ce mă face să mă simt aşa de sigur că aplicarea Planului R. va lucra în practică? Răspunsul se află într-o formulă simplă: S=A+P în care se află o sinteză unică din toată gândirea economică, începând cu Tableau Oeconomique a lui Francois Quesnay (1758) şi opera lui Adam Smith (1776) şi terminând cu Marx (1868), Walras (1874), Keynes (1936) şi toată pleiada de Nobel Laureaţi până la 1992, căci nu se ştie cine va fi în 1993.
Einstein a încercat într-o formulă simplă E=m.c2 să imortalizeze relaţia masă-energie în spiritul teoriei lui de Relativitate. Formula propusă de mine merge dincolo de relativitate către certitudine şi anume S=A+P care arată metodologia de urmat pentru a căuta soluţii practice la probleme sociale şi economice.
Este aşa de simplu încât nu am nici o îndoială că şi dvs. veţi înţelege despre ce este vorba.
S = soluţia practică
A= realitatea actuală, aşa cum este, adică de cele mai multe ori condiţii de dezechilibru, în diferite proporţii
P = realitatea potenţială, care pe cale raţională şi practică apare să fie posibilă. Aceasta nu poate să fie nimic altceva decât un regim bazat pe condiţii de echilibru general stabil unde problemele de bază menţionate mai înainte sunt rezolvate sau nu există.
Toată înţelepciunea şi filosofia pură şi practică este să descopere acele mjloace (măsuri de politică economică şi reforme) care să conducă economia românească de la poziţia „A” în care se află astăzi la poziţia „P” potenţială de mâine, unde problemele cele mari să fie rezolvate satisfăcător şi complet.
Asta e totul, dar nu trebuie uitat că problemele cele mai simple, în practică pot fi cele mai complicate. De aici e nevoie de multă înţelepciune, viziune, curaj şi cooperare multiplă, fără condiţii. Operaţiunea de redresare trebuie să înceapă în primăvara lui 1993, căci altfel nu mai văd nici o scăpare de o explozie socială pe care nu o mai poate controla nimeni şi nici o forţă.
Pregătirea poate fi terminată în curs de o lună. Aranjamentul politic îl las la discreţia dvs. Ca punct de plecare se poate lua Expunerea bine documentată făcută de academcianul Nicolae N. Constantinescu la Conferinţa Naţională AGER, la 22-23 octombrie 1992 „Starea economică actuală a României şi căile ieşirii din criză.
Am ales pe domnul prof. dr. Constantin Ionete, director general la Institutul Naţional de Cercetări Economice, să prezinte în numele meu această scrisoare fiindcă şi el a suferit ca şi dvs. în cursul regimului de dictatură a lui Ceauşescu şi m-a convins că nu este doctrinar de şcoală veche. Încolo el nu poartă nici o răspundere pentru cele scrise aci şi nici nu l-am consultat în prealabil. Pentru orice comunicare mai rapidă dau fax-ul (617) 522-2044, the Print House, 663- Centre Str. Jamaica Plain, Mass. USA for prof. Rugină. Tel. 5244580, între 17 februarie şi 8 martie, 1993, voi fi în afară de Boston.
Cu deosebit respect, rămân al dvs. Anghel N. Rugină

A doua scrisoare deschisă

Boston, 31 mai, 1993
Mult stimate Domnule Preşedinte

Am primit fax-ul din 26 mai, 1993 cu urările de bine trimise cu ocazia împlinirii stagiului de octogenar, onoare pentru care ţin să vă mulţumesc. Dacă merit sau nu atenţia Preşedintelui Republicei, nu este pentru mine să decid. Judecata istorică a timpului prin care trece ţara şi poporul românesc îşi va spune ultimul cuvânt.
Evident că m-am bucurat ca orice muritor, muncitor în câmpul ştiinţei, să văd că lucru făcut până acum nu a fost în zadar; că mai devreme sau mai târziu ADEVĂRUL ştiinţific va învinge, dacă ne luăm oboseala, cum spunea George Washington, primul Preşedinte al USA, să-l aducem în lumină.
Toată viaţa mea a fost şi rămâne dedicată până la ultima suflare să sevesc prin Adevăr Ştiinţific, pe calea scrisului sau în practică: (1) cauza neamului din care mă trag (România) sau unde am fost adoptat în vremuri de pribegie (USA) şi (2) cauza umanităţii, care la fel trebuie apărată tot cu atâta energie fiindcă neamul românesc este şi el parte din umanitate. Legea nescrisă a OMENIEI o spune foarte clar. De aceea eu mă ocup cu precădere nu de persoane care deţin puterea politică pentru moment sau prestigiul unui premiu Nobel care şi acela e tot temporar, ci de probleme sociale, economice şi financiare de a căror soluţionare corectă depinde o viaţă mai bună pentru cei mulţi în suferinţe.
Trebuie să o spun în public că ceea ce m-a impresionat la dvs. a fost şi este răbdarea de Sisif, calmul, flexibilitatea cu care daţi ascultare la idei sau opinii pe care poate nu le împărtăşiţi cu toată inima sau chiar le detestaţi în sinea dvs. Asta e o mare calitate pentru un om politic. Că nu aţi făcut ce am recomandat eu, asta e o altă problemă pentru care consider că eu sunt cel vinovat. Sigur este că nu am fost destul de tare şi clar în expunere ca să vă conving de adevărul ştiinţific. Asta îmi aminteşte de un episod întâmplat acum aproape trei decenii în urmă. După ce am depus jurământul ca Preşedinte al Comisiei de Experţi Economici pentru Statul Massachusetts, Guvernatorul John A. Volpe, m-a chemat singur în cabinetul lui şi mi-a spus: „Te-am ales în această funcţie pentru pregătirea pe care o ai pe două continente şi pentru faptul că fiind un emigrant mai de curând nu ai încă relaţii strânse cu interese private (bănci, corporaţii, societăţi de asigurare etc). Îţi dau însă următorul sfat: să nu te amesteci în lupte politice în corpurile Legiuitoare şi să nu-mi spui mie ce să fac căci ştiu eu ce să fac şi de asta m-a ales poporul; să-mi spui întotdeauna ce ai face dumneata dacă ai fi în locul meu; prin asta poţi ajuta foarte mult fiindcă eu am încredere în dumneata!”. Am stat la vremea aceea şi am reflectat mai mult: avea dreptate! Ceea ce dorea de la mine era o voce critică, competentă, sinceră şi loială. I-am ascultat sfatul şi am ţinut poziţia cinci ani, între 1965-1970 şi multe lucruri preţioase am învăţat în cursul celor cinci ani. Am observat şi la el acelaşi lucru: discutam îndelung o problemă, părea că am ajuns la aceeaşi soluţie, ca după două sau trei săptămâni mai târziu să văd că el în practică ia o decizie cu totul deosebită. Odată, numai o singură dată când decizia lui, schimbată de ceea ce discutasem, a adus unele neplăceri mi-a spus: „Rugi ai avut dreptate, dar nu se putea altfel; procesul democratic cerea să fac ceea ce am făcut!”
Cum vedeţi am acumulat şi eu destulă experienţă cu răbdarea în procesul democratic. Ca să corectez slăbiciunea din trecut, la planul cu „Miracolul Economic” în care nu mai crede nimeni decât autorul şi masele nevinovate din poporul obidit, la a 3-a ediţie pe care v-am trimis-o mai curând (Teoria şi practica pentru tranziţia de la economia de stat centralizată la economia socială de piaţă funcţională) în afară de textul revăzut la p. 51-82, am adăugat la început 50 de pagini cu explicaţii şi comentarii suplimentare, de ce trebuie să se facă aşa şi nu altfel.
În orice caz socot că este o datorie morală din partea mea să vă alarmez (nu găsesc alt cuvânt mai potrivit la condiţiile date) că a început „să se strângă funia la par”, cum se spune în înţelepciunea populară. Suferinţele poporului român, cum le-am observat şi eu personal şi mai ales cum sunt descrise în presa străină, se apropie de o limita critică, când nimic nu mai poate să le oprească de o explozie socială.
Problemele economice, monetare, financiare şi sociale care trebuiau rezolvate în ianuarie-februarie, 1990 nu şi-au găsit o soluţie cum se cade nici după trei ani. Şi asta nu pentru că dvs. sau d-l prim ministru Văcăroiu sau cei dinaintea lui, nu ar fi dorit (cum spun gurile rele din străinătate cât şi din ţară) dar pentru că strategia economică formulată în „Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România” (mai, 1990) şi apoi cristalizată în „Program de concepere şi coordonare a proiectelor de reforme” (august-septembrie, 1990) nu a fost cea mai bună posibilă sau cum spunea prof. Madgearu la cursul pentru doctoranzi, mai ales, „nu a fost ducătoare la scop”. Aici se află buba principală şi până nu se recunoaşte acest lucru, nu este posibil să se îndrepte lucrurile către un stadiu economic-social sănătos, la optimum, unde nu mai există inflaţie, şomaj, deficite în buget şi balanţa de plăţi internaţionale inclusiv nedreptăţi sociale în masă.
Cum am spus, pentru mine este o datorie morală faţă de poporul român şi nu mai puţin faţă de dvs. care mi-aţi acordat încredearea de a fi ascultat, să vă alarmez, să nu vă dau pace, să vă produc nelinişte noaptea când vă treziţi din somn, să vă dau dureri de cap momentane, cu speranţa că dvs. luând decizia cea mai bună va veni salvarea naţiunii, acum grav suferinde. Parcă aud unul din consilierii dvs. spunând: „Rugi iar vă dă dureri de cap!”
Mult respectate Domnule Preşedinte, e mai bine cred să vă dau acum dureri de cap momentane ca să vă scutesc mai târziu de calamităţi catastrofale, nu numai pentru dvs. personal, dar şi pentru ţara întreagă.
Să mă explic. Mai întâi suferinţele poporului nevinovat nu pot dura la infinit. Pe calea ce se urmează acum, problemele date nu se pot rezolva cum se cuvine chiar dacă perioada de tranziţie prin absurd s-ar prelungi încă o sută de ani! Şi în toate ţările vecine se derulează un proces de eroziune asemănător deşi poate nu cu aceeaşi intensitate. Dar asta „nu mă încălzeşte” nici pe mine şi nici poporul român.
În plus mai este însă şi altceva! Nu ştiu dacă diplomaţii din străinătate şi cu precădere aici în USA vă informează corect că dizidenţa împotriva dvs. lucrează zi şi noapte, ca la primul incident în ţară să se aprindă focul, să vină cu sloganul „Regele Mihai e Salvarea”, să câştige poporul revoltat de partea lor, iar în final să vă aducă în justiţie (noua justiţie) pe banca acuzării pentru atrocităţile comise de mineri, pe care, se zice că dvs. i-aţi invitat în Bucureşti.
Toţi cei care nu au nici o soluţie pozitivă la problemele economice şi sociale care frământă poporul român se unesc acum sub paravanul „Regele Mihai e Salvarea!”, deşi nici el şi nici cei dimprejurul lui nu au asemenea soluţii decât întoarcerea la condiţiile vechi de la 1940, un alt dezastru. Iar poporul suferind, fără nici o speranţă sigură de îmbunătăţire, poate şi el uşor să fie furat de mirajul aceloraşi iluzii monarhice. Cât despre guvernele din Apus, mai mult ca sigur, ar trece de parte Regelui Mihai fiindcă nici ele nu au o soluţie mai bună.
Mă îngrijorează, aş putea spune mă îngrozeşte ideea că s-ar putea repeta drama naţională creată de căderea lui Ceauşescu. Ca să se evite o asemenea dramă naţională, dvs. trebuie acum, în ceasul al 12-lea să întoarceţi roata istoriei într-o direcţie nouă, clară, pozitivă, producătoare de bunăstare şi bună învoire chiar şi pentru cei care momentan pot fi inamici. Rezolvarea problemelor economice, monetare, financiare şi sociale cu începere imediată ar schimba toată atmosfera apăsătoare a momentului, ar închide gura şi la cârtitorii din afară sau dinăuntru.
Planul Rugi reprezintă combinaţia cea mai justă între Adevăr Ştiinţific şi considerarea intereselor naţiunii întregi. Nu lăsaţi Domnule Preşedinte să treacă ceasul cel bun. E vorba de o decizie cu caracter istoric pentru a închide o epocă de tranziţie şi a deschide o eră nouă în istoria poporului român. Eu vă stau la dispoziţie şi vă asigur 99% de succes, cunoscând pulsul poporului în momentul de faţă. Nu mă îndoiesc că preşedintele camerei deputaţilor, domnul dr. Adrian Năstase şi preşedintele senatului, domnul prof. dr. Oliviu Gherman şi întreg corp legistativ se vor ralia la decizia dvs. spre binele neamului.
În închiere, daţi-mi voie să repet ca şi Galileo Galilei la timpul său: Chiar dacă nimeni nu crede, eu rămân convins ca de lumina soarelui de adevărul ştiinţific că este încă posibil de realizat un „Miracol Economic” în România sub condiţii de echilibru general stabil, cum nu a mai fost în nici o altă ţară din lume.
Cu cele mai alese sentimente, rămân al dvs., prea devotat, Anghel Rugină

CORESPONDENŢA ACADEMICIANULUI ANGHEL RUGINĂ CU PROF. DR. PETREA IOSUB

Vaslui, martie 1991
Domnule Academician Anghel Rugină,

Îmi îngădui să folososesc privilegiul de a vă scrie de la un liceu situat în inima de foc a Moldovei, locul unde pentru prima dată a fost pecetluită independenţa Românilor pentru toate veacurile prin strălucita şi inegalabila bătălie de la Podul Înalt a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt împotriva armiilor otomane. Tot aici s-au format şi primele nuclee unioniste, ca apoi doi dintre iluştrii fii ai acestor meleaguri atât de greu încercate de istorie dar şi atât de dătătoare de izbăvire neamului nostru, şi-au pus pecetea pe Unitate Naţională. Este vorba de Domnul cel Român şi Drept, Alexandru Ioan Cuza şi de înaltul şi inegalabilul demnitar al Ţării şi al Europei – Mihail Kogălniceanu faţă de care însuşi Bismarck, după o nesăbuită amânare a audienţei, avea să şi-l dorească printre cei de vază sfetnici ai săi.
Veacurile s-au frământat în acest colţ de Ţară Românească ca într-o patimă sălbatică, însă niciodată nu au putut învinge dragostea sfântă a acestor oameni pentru vatra şi nevoile lor şi nu i-au putut vitregi de bucuria reîntemeierii căminelor după pârjolul şi jafurile provocate,când de spahiii de peste Bosfor, când de hoardele împinse încoace de pustiul stepelor.
Sunteţi unul dintre fiii străluciţi ai acestor locuri, purtând în lume frumoasa povară şi inteligenţa neamului, ceea ce ne-a determinat să vă rugăm a accepta ca Liceul nr. 2 din Vaslui să poarte numele dumneavoastră înscris prestigios pe frontispiciul ştiinţei economice naţionale şi mondiale.
În spiritul acestei aprecieri, dorim să deveniţi părintele spiritual al acestei şcoli din municipiul Vaslui şi aşteptăm, cu aleasă emoţie, acceptul dumneavoastră de suflet pentru a putea oficializa această idee.
Domnul academician, Anghel Rugină, deşi suntem încă săraci materialiceşte în urma unei îndelungate colonizări comuniste, totuşi avem neţărmurită mândrie de a fi români şi bogaţi în spiritualitate.
Prin acceptul dumneavoastră, dorim să dăm o nouă zare noii noastre existenţe şi să continuăm a pulsa ţării şi lumii din harurile cu care suntem înzestraţi.
Vă adresăm călduros rugămintea ca să ne onoraţi cât mai curând sau chiar la deschiderea noului an şcolar – 15 septembrie 1991 – cu prezenţa dumneavoastră.
În aşteptatea răspunsului favorabil, vă rugăm să primiţi sentimentele noastre de preţuire şi urarea de multă sănătate.
Cu deosebită gratitudine, Director, prof. dr. Petrea Iosub

Boston, 20 aprilie 1991
Mult Stimate Domnule Director,

Mulţumesc pentru scrisoarea dvs. din martie plină de adânci sentimente româneşti. Am cetit-o cu deosebită plăcere.
Cu toată vitregia vremurilor din ultimele cinci decenii prin care a trecut poporul românesc, sentimentul naţional a rămas neatins, pur, atât faţă de ideologia fascistă cât şi cea comunistă. Aşa s-a adeverit încă odată înţelepciunea proverbului vechi că „sângele apă nu se face”, adică românii îşi au concepţiunea lor mioritică de viaţă, cum ar spune Lucian Blaga.
În faţa sentimentelor dvs. naţionale exprimate aşa de frumos, accept darul oferit de Liceul nr. 2 din Vaslui, cum spuneau bătrânii de altă dată „cu smerenie” în faţa Altarului.
Aş dori ca acceptarea mea să fie însoţită de o invitare sau un îndemn la elevii liceului dvs. ca şi de pe tot cuprinsul ţării şi anume să se dedice la învăţătură „cu trup şi suflet”, cum spuneau profesorii mei de la Tecuci şi de la Galaţi, căci nu mai este nici o altă scăpare din greutăţile lăsate de regimul comunist decât „Lumina Ştiintifică” şi Harul Puterii Divine a Binelui, atras prin contemplare de cum să serveşti mai bine interesele ţării şi neamului de unde te tragi.
S-a întâmplat ca scrisoarea dvs. să sosească aici la Boston tocmai în momentul când îmi făceam pregătirile pentru plecarea în ţară, mai precis la Chişinău unde am fost invitat de Guvernul moldovenesc să dau o mână de ajutor la fraţii noştri basarabeni, care şi ei au probleme grele în condiţii şi mai împovărătoare decât cei din ţară, vorbesc din punct de vedere naţional.
Cu voia Celui de Sus, sper să fiu la Bucureşti pe data de 2 mai şi să rămân acolo până pe 10 mai. Reşedinţa va fi probabil la Hotel Bucureşti, Calea Victoriei, 63-81, unde puteţi să trimiteţi confirmarea de primire a acestei scrisori, cum şi alte ştiri referitoare la o oprire în Vaslui.
La 12 mai, trebuie să fiu la Tecuci, la sora mea pentru un parastas. Adresa ei este: d-na Maria Rugină, sau dr. Ion Cristea, Strada Tecuciului Nou, nr. 27, Tecuci. În drum spre Chişinău, care probabil va fi via Iaşi, aş putea să mă opresc şi la Vaslui pentru o zi, ca să vă mulţumesc personal şi să fac o mică comunicare la elevii şi profesorii liceului despre „virtuţile neamului românesc şi datoriile omului de ştiinţă”.
Iar dacă vremea este frumoasă şi dacă există mijloace de comunicaţie accesibile, apoi cu întreg liceul ne-am putea deplasa la statuia lui Ştefan cel Mare, pe care am văzut-o numai din depărtare, în drum cu maşina de la Tecuci la Iaşi, anul trecut.
Dacă această statuie de mare importanţă pentru istoria neamului românesc nu a fost sfinţită sub regimul comunist, atunci un sobor de preoţi din Vaslui şi dacă se poate să invitaţi şi pe episcopul tânăr şi energic din Galaţi (Moldova de Jos) pe care am avut onoarea să-l cunosc la Tecuci, pot să o sfinţească. Elevii nu vor uita niciodată că au participat la un asemenea eveniment. S-a făcut acest lucru?
Ţara întreagă şi toată suflarea românească are nevoie de spiritul lui Ştefan cel Mare mai mult ca niciodată, spirit pe care genialul Eminescu l-a imortalizat prin versuri „Ştefane Măria Ta, tu la Putna nu mai sta!”
Încă odată mulţumiri şi cu cele mai alese sentimente şi salutări cordiale la toţi profesorii liceului, rămân al dvs, prea devotat Anghel Rugină

ALOCUŢIUNE ROSTITĂ ÎN CADRUL RESTRÂNS CU PROFESORI ŞI ELEVI

Vaslui, 16 mai 1991
Stimate Domnule Profesor Anghel Rugină, Onoraţi Oaspeţi,

Îngăduiţi-mi să vă adresez un călduros „Bun sosit” în această urbe ştefaniană unde, prin acte de mare curaj şi demnitate, s-au pus pietre de temelie naţiei române.
Aici, la noi, vă aflaţi, domnule profesor, într-o mică oază de suflet şi spiritualitate românească unde se plămădesc conştiinţe şi se clădesc destine pe tulburătoarele şi adâncile rădăcini ale neamului.
Vă oferim spaţiul nostru de cuget şi simţire pentru a ne fertiliza năzuinţele şi visele noastre de cunoaştere şi viaţă. Cu aceste gânduri curate, dorim să vă aşezăm printre iluştri înaintaşi, acolo unde de fapt vă e locul cucerit prin muncă şi pasiune, pe dumneavoastră, pe omul, peregrin trist şi însingurat, cu dorul de noi în sânge, aţi căutat să dezlegaţi tainele cunoaşterii şi ale lumii şi aţi readus la izvoarele primordiale picătura de înţelepciune şi creaţie care vă încununează destinul.
Suntem, domnule profesor, sfioşi de marea bunăcuviinţă şi de dorul cu care v-aţi grăbit să onoraţi îndrăzneaţa, dar sincera noastră invitaţie de a vă reîntoarce pe urmele copilăriei încrustate duios în memoria acestor meleaguri moldovene.
Vă mulţumim frumos!
Prof. dr. Petrea Iosub

ALOCUŢIUNE ROSTITĂ ÎN PLENUL
ADUNĂRII SOLEMNE

Vaslui, 16 mai 1991
Stimate Domnule Profesor Anghel Rugină,

Există în viaţa omului momente unice, irepetabile prin densitatea emoţională a trăirii şi prin măreţia lor fără seamăn. Ele dăinuie în vreme ca un semn al speranţei şi încrederii să-şi construiască noi vise şi să zidească punţi tot mai numeroase şi mai trainice de comunicare cu ceilalţi, pentru a învinge singurătatea şi izolarea şi a gusta din cupa bucuriei împlinite şi dăruirii de sine. E marele semn al omeniei şi al împlinirii destinului nostru de oameni şi de români.
O asemenea clipă de nemărginită emoţie ne prilejuieşte şi distinsa dumneavoastră prezenţă în cadrul acestui mic colectiv de cadre şi elevi, dar plin de har şi devoţiune românească pentru tot ceea ce este cunoaştere şi înaltă simţire a adevărului şi dreptăţii.
Aflându-ne pentru câteva clipe împreună şi alături de dumneavoastră, distins cărturar umanist, în fiinţa şi cugetul căruia am descifrat parcă străvechimea, puritatea şi vitalitatea rădăcinilor noastre dintotdeauna, am participat la un eveniment de nebănuite proporţii educaţionale.
Mulţumindu-vă cu buna cuviinţă românească pentru această onoare de a ne fi oaspete şi prieten, dascăl şi părinte, chiar şi pentru o fărâmă de vreme, vă rugăm cu adânc respect să purtaţi în lume şi în viaţă imaginea sufletelor noastre cutremurate de emoţia întâlnirii cu ilustrul Profesor şi marele Român Anghel Rugină.
Cu înaltă devoţiune, colectivul de cadre didactice şi elevi ai Liceului nr. 2 din municipiul Vaslui.

ALOCUŢIUNE ROSTITĂ ÎN PLENUL
ADUNĂRII SOLEMNE

Vaslui, 16 mai 1991
Stimate Domnule Profesor Anghel Rugină,

Onoraţi invitaţi şi participanţi la această întrunire solemnă
Când doi francezi se întâlnesc pălăvrăgesc despre orice, americanii îşi spun OK, în timp ce românii se întreabă şi îşi urează sănătate lor înşişi şi celor dragi. Vă dorim multă sănătate, domnule profesor!
Suntem un popor care de multe ori ne-am ocrotit libertatea şi visele mai mult decât toate comorile lumii, nu pentru nu ştiu ce ambiţii, ci pentru a ne păstra mereu curate izvoarele. Aşa că, chiar dacă mulţi se vor năpusti spre ţara asta ca să ia pământ şi apă, mirabila sămânţă şi corola de minuni a acestui neam nu vor putea fi niciodată spulberate în cele patru vânturi. Asta pentru că rădăcinile noastre au duritatea cremenii carpatine dar şi feciorelnicia căprioarelor, ascuţimea sabiei şi sfiiciunea şi demnitatea ţăranului călcând, cu tălpile goale, pe iarba înrourată a dimineţilor româneşti şi atingând cu fruntea brăzdată de neodihnă sfânta zare a înţelepciunii .
Am ascultat chemarea dumneavoastră către parlament şi am înţeles că, în timp ce încercăm, ca unii, să facem legi pentru a învăţa bunăcuviinţă şi omenie, ar trebui de fapt să scuturăm de zgură şi noxe sfintele noastre datini, căci acolo se află legea şi buna morală românească.
Am trăit o vreme când eram învăţaţi să ne uităm strămoşii sau îi evocam pentru a acoperi cu glorie pigmeii şi irozii. Redevenim noi înşine şi iată că avem bucuria şi demnitatea să preţuim ceea ce se cuvine preţuit. Acest lucru îl facem şi acum când cinstim prezenţa şi personalitatea dumneavoastră, harul şi truda cu care v-aţi desăvârşit ca român, desăvârşindu-ne pe noi înşine în ochiul critic şi neiertător al lumii, generozitatea cu care încercaţi să tămăduiţi rănile morale ale celor rămaşi în prispa casei în aşteptarea unor vremi mai bune.
Şi vă preţuim, domnule profesor, pentru că, cetindu-vă fiinţa bătută de zările lumii şi întrebările dramatice ale cunoaşterii, nu aţi pregetat o clipă, nici măcar în gând, pentru că şi gândul provoacă mari răni şi suferinţe să vă pierdeţi identitatea şi sentimentul de român, aşa cum unii o fac chiar hrănindu-se şi odihnindu-se nepăsători pe mormântul propriilor lor părinţi.
Vă mulţumim, domnule profesor, pentru marele dar de a fi între noi şi vă dorim sănătate.
Prof. dr. Petrea Iosub

CUVÂNTUL PROFESORULUI ANGHEL RUGINĂ LA PRIMA VENIRE LA VASLUI

Vaslui, 16 mai, 1991
Domnule director, Doamna directoare,
Domnule inspector general, dragi profesori, iubiţi elevi,

Nu pot să nu spun că nu sunt emoţionat de primirea dvs., de ceea ce-am văzut realizat în acest aşezământ de cultură şi educaţie românească. Nu mai am nici o opţiune. Ce mai pot spune eu acuma?!, decât că accept hotărârea domnului director şi a celor care au luat parte la propunerea ca liceul dvs. să poarte numele Anghel Rugină. Dacă merit sau nu această onoare, numai istoria o va spune.
Am să vă spun câteva cuvinte despre virtuţile acestui neam care a suferit atâta în istorie şi merită o soartă mai bună. Pentru început, am să mă refer şi la tineretul român, adică la elevii şi elevele acestui liceu. Cea mai mare virtute pe care a produs-o neamul acesta este OMENIA. Nimic nu este mai înalt din ceea ce caracterizează fiinţa acestui neam decât omenia. Omenia, de fapt, înseamnă o filosofie ieşită din adâncurile acestei naţiuni, înseamnă un fel de a conduce viaţa.
Am căutat în alte limbi europene şi n-am mai găsit nici un cuvânt asemănător. De aceea, în lucrările mele l-am întrebuinţat aşa cum se scrie în româneşte. De fapt, simplu, omenia înseamnă să te porţi în aşa fel încât să nu produci probleme nici pentru vecinul tău, nici pentru ţara ta. Omenia! Dacă toţi românii, de câte ori cad în ispită, şi-ar fi adus aminte de aceste cuvinte cu rădăcini adânci, multe lucruri reale nu s-ar fi întâmplat în anii care au trecut.
Toţi trăim sub legea universală a imperfecţiunii omeneşti. Oricât ne-am strădui, oricâte am învăţa, tot putem greşi. Strămoşii noştri romani, ca şi grecii din antichitate, mă refer la gânditorii greci, întrebuinţau aforisme foarte simple, dar foarte adânci. Strămoşii noştri latini spuneau simplu: „Errare humanum est – A greşi este omenesc”. Tot strămoşii noştri latini spuneau: „men sana in corpore sano – Minte sănătoasă în corp sănătos”. Aşa că, vă rog în ceasul acesta, care aşa cum spuneau bătrânii, a fost un ceas bun; ceasul în care m-a invitat directorul dumneavoastră, a fost un ceas bun. Eu mărturisesc că în ceasul acesta îmi văd faţa undeva printre dvs. Cuvântul meu, pe care sper să-l reţineţi cu dvs. toată viaţa: să nu uitaţi niciodată legea nescrisă a omeniei. Oricât de sus aţi ajunge, oricât de puternică ar fi funcţiunea pe care o veţi îndeplini, în tot ceea ce faceţi şi-n tot ceea ce gândiţi – pentru că, în definitiv, tot ce facem, din gând răsare; dacă gândul e bun şi faptele sunt bune, e gândul rău şi faptele sunt rele – să vă amintiţi întotdeauna de legea nescrisă a omeniei.
Din cauza timpului care, vă mărturisesc, în congresele internaţionale îmi este inamicul nr. 1 (colegii spun, acum vorbeşte Rugină, sigur c–o să treacă peste timpul acordat), nu mă voi opri atât de mult la o altă virtute, aşa cum am făcut-o pentru omenie.
A doua virtute a acestui neam este DRAGOSTEA DE LIBERTATE. N-am nevoie să spun nici un cuvânt mai departe. Sacrificiul celor din decembrie 1989, la Timişoara, ca şi la Bucureşti arată cât de adânc este acest sentiment de libertate în inima românului. Nu mai puţin importantă este virtutea dragostea de dreptate socială, dragostea de a vedea că bunăstarea nu se rezumă numai la câţiva, că bunăstarea este şi trebuie să fie pentru toţi, fără nici o discriminare.
A treia virtute a acestui neam este CREDINŢA. Credinţa strămoşilor în lumină, în adevăr, în dreptate care nu se găseşte în nici o minte omenească mai perfect decât în imaginea Creatorului acestei lumi. Mă bucur să văd că la acest liceu, în acest judeţ, se află la înălţime Ştefan cel Mare. El se simţea puternic şi din punct de vedere al tăriei fizice, dar şi din punct de vedere al tăriei interioare, a vocii aceea care spunea: „fă, fă acum!”, care nu este decât vocea divinităţii în fiecare fiinţă omenească. Dacă vocea interioară îi spunea lui Ştefan: „acuma!”, el se şi angaja în luptă cu forţe străine, de cinci, de zece ori mai tari decât a sa. Şi la urmă învingea!
Sper ca pronia cerească o să mă ţină în viaţă să vin aici din nou la Sf. Petru şi Pavel să se sfinţească statuia lui Ştefan cel Mare şi Drept. Când vocea interioară nu-i dădea curaj, nu se expunea, nu se ducea să ia taurul de coarne, nu vrea să se umilească, iar pe ţăran să-l pună să plătească tribut ca să rămână liber.
Pe frontispiciul Universităţii din Germania, unde am studiat, scria un citat din Evanghelia după Sf. Ioan, care spunea: „Voi veţi afla adevărul şi adevărul vă va face liberi!” Voi, cei tineri, voi să căutaţi adevărul, indiferent câte greutăţi ar fi în viaţă, acest lucru vă va face liberi. Când s-a terminat războiul, m-am dus din nou în Germania şi un atac aerian a atins universitatea şi au rupt zidul unde stăteau scrise cele ce v-am spus. Numai un cuvânt rămăsese: adevărul.
VITEJIA este o virtute mare a acestui neam. Cei care şi-au dat viaţa, tinerii care şi-au dat viaţa în decembrie 1989, au dovedit că această virtute, vitejia este o parte integrantă din fiinţa românului. Tata, care a fost în primul război mondial şi s-a luptat pe frontul de la Mărăşeşti, îmi spunea că nemţii i-au atacat dimineaţa, foarte devreme. Încă nici nu se vedea bine. I-a surprins. Regimentul respectiv a ieşit la luptă în cămaşă şi i-a speriat pe nemţi. Au crezut că era vorba de o arătare şi au dat înapoi. Păi, vezi, şi ăsta-i un semn de vitejie.
Am pus la urmă MUNCA. Munca în libertate, de bună voie, înalţă pe om. Să ştiţi că munca manuală este tot atât de importantă, ca şi munca intelectuală şi cea ştiinţifică. Ce s-ar întâmpla în lumea aceasta dacă toţi ar fi gânditori, toţi ar fi intelectuali, toţi ar scrie poezii şi n-ar mai lucra nimeni. Nu mai spun nimic, vă las să judecaţi dvs., ce s-ar întâmpla.
Referitor la această virtute a muncii, mai înainte am avut o gustare cu colegii profesori şi le-am povestit că tăria Americii nu este în maşină, nu în armament, ci tăria Americii este în cei care muncesc în fiecare zi şi fără să mai ridice probleme filosofice. Şi repet ca să aveţi o imagine clară, de ce americanii au ajuns acolo unde au ajuns. Eu am fost profesor pentru o bucată de vreme într-o localitate mică aşezată într-un loc minunat. Cei care sunt căsătoriţi de curând, în luna de miere, acolo dau buzna. Aşa fac bani cei din această zonă. Şi eram neînsurat la vremea aceea; un om complet liber. Dacă te însori nu mai eşti liber. Nu, nu mai eşti! În viaţa în doi, dacă tu insişti să fii bărbat sută la sută liber, mai bine nu te-nsura. Dacă gândeşti astfel, ai numai necazuri, oricât de bună ar fi soţia. Dar îmi aduc aminte, de-o sâmbătă, când nu erau cursuri la universitate. Nefiind căsătorit, eram liber, mă sculam dis-de-dimineaţă şi mergeam într-un oraş apropiat unde era o bibliotecă. În drum erau mai multe fabrici vestite. Şi câteodată mă sculam înainte de şapte şi vedeam pe drum muncitori cum conduceau obosiţi ca să fie acolo înainte de ora şapte, nici un minut mai târziu. Pentru că în America, când ai intrat la lucru, o maşină în mod mecanic a înregistrat timpul şi când ai ieşit, maşina iar înregistrează. Dacă ai întârziat cinci minute odată, poate e scuzabil, ai mai întârziat altă dată cinci minute, şi altă dată cinci, eşti dat afară. Deci, tăria Americii este munca care nu încetează în cele 24 de ore. Se lucrează pe şifturi, în româneşte se spune pe schimburi. Trei schimburi a câte 8 ore, fac 24 de ore, aşa se lucrează.
Am să continui cu biblioteca. Am avut o carte din colecţia „Biblioteca pentru toţi”, am luat-o cu mine în America. Cărticica aceasta mică este scrisă de un gânditor englez, Thomas Carlyle şi are titlu: „Muncă, sinceritate, tăcere”. Nici că se putea mai bine descrie virtutea aceasta mare. Am mai avut una: „Iubirea de aproapele tău” – grija de cel care era în nevoie.
Iubiţi elevi şi eleve, dacă vedeţi pe cineva căzut în nevoie din diferite motive, atunci ajutaţi-l. Ajutaţi-l! Nu lăsaţi să rămână în nevoie. Prin asta aduceţi un mare serviciu dvs. personal. Nimic nu este mai mare în lumea asta decât să ajungi a face bine. Mă gândesc la cei care cad în darul beţiei, la cei care-şi neglijează familiile, la cei care cad în păcatul furtului. Dacă descoperiţi pe vreunul care este în ispită, salvaţi-l.
A sluji pe aproapele înseamnă a sluji pe cel care şi-a dat viaţa pentru iertarea păcatelor noastre pentru o viaţă mai bună. Mântuitorul a spuns: „Lăsaţi copiii să vină la mine. N-am fost născut pentru cei buni, cei buni n-au nevoie de mine”, „Eu am venit aici pentru cei păcătoşi” a mai spus Mântuitorul. Ce putea să fie lucru mai mare. Evident că ce-a făcut Mântuitorul, noi nu putem face, dar câte lucruri bune nu am putea face, chiar acum când sunteţi aşa de tineri. Câte lucruri bune n-am putea să facem în fiecare zi. Ştiţi povestea din Biblie cu cel care a fost atacat de nişte tâlhari. Era plin de sânge, întins pe jos. Trece un preot grăbit. Omul strigă după ajutor, dar i se răspunde că trebuie să ajungă la oră exactă pentru a începe slujba religioasă şi nu-l poate ajuta, şi pleacă mai departe. Trece altul, cel de jos tot strigă: „Ajutaţi-mă!” Nici cel de-a doilea trecător nu-l poate ajuta, pe motiv că trebuie să se ducă la arat. Şi numai un samaritean, care era din altă seminţie decât cea a Mântuitorului s-a oprit, i-a spus un cuvânt bun, i-a şters rănile, apoi l-a dus la casa cuiva şi i-a spus să-i dea să mănânce. A mai lăsat nişte untdelemn ca să-şi pună pe răni. L-a lăsat acolo şi a spus să i se dea de mâncare că va plăti el tot ce consumă. La întrebarea, cine este aproapele nostru, se răspunde că este acela care ajută la nevoi.
Există şi o slăbiciune care nu este caracteristică neamului nostru, dar o întâlneşti la toate naţiile. Este responsabilitatea civică, responsabilitatea fiecărui cetăţean. Ce face guvernul, cum se execută legile, cum se comportă cei aleşi în parlament, dovedesc că foarte puţină responsabilitate civică există în neamul românesc şi vă asigur că tot aşa este şi în ţara care m-a acceptat, America. De aceea, se întâmplă aşa de multe lucruri rele peste tot. Înţelepciunea populară spune: „Peştele de la cap se-mpute!” Dacă cei de la cap sunt vinovaţi, tot aşa vinovaţi sunt cei care i-au ales. În engleză este un proverb care spune că un guvern este tot aşa de bun ca şi poporul care l-a ales. Dar, în cuvântul pe care l-am avut la Adunarea Constituantă, printre altele, am spus: ”Nimeni, dar nimeni, nici eu nu putem scăpa de judecata istorică a tot ceea ce facem şi a tot ceea ce spunem”.
Acum, dacă mai aveţi răbdare, câteva cuvinte cu privire la tineret. Voi face referire şi la amintirile pe care le-am avut pe vremea când stăteam într-o bancă şi ascultam la ce spuneau alţii. Vă mărturisesc, am o mare încredere în tineret, în dvs, care sunteţi aici şi cei care nu sunt aici. Oricâte am face noi cei mai bătrâni, orice am spune, e mai devreme sau mai târziu, noi mergem în jos. Aşa că aş vrea ca toţi, indiferent de vârstă să facem tot ceea ce depinde de noi. Datoria noastră, a celor mai vârstnici este de a lăsa pentru dvs. o moştenire mai bogată decât aceea pe care am primit-o noi, iar voi să ştiţi la vârsta voastră mai mult decât am ştiut noi la aceeaşi vârstă. Căci asta, şi numai asta înseamnă progres. Evident şi profesorii au rolul lor. Să nu credeţi că toţi suntem extraordinari, dar am avut într-adevăr profesori pe care nu-i pot uita, care mi-au dat aripi. Am avut şi altfel de dascăli, dar nu doresc să mă opresc asupra acestora.
O problemă foarte importantă pentru vârsta dvs. este dragostea de carte, de învăţătură, de lumină, fiindcă numai asta justifică existenţa de şcoli. De profesori aveţi mare nevoie şi e nevoie de studiu sistematic. Şi acest studiu nu-l puteţi deprinde decât de la un meşter, de la un bun profesor. De la cei buni putem învăţa ceva important în viaţă, de aceea trebuie respectaţi şi iubiţi.
Aş dori să mă refer şi la studiul limbilor străine. Învăţaţi limbi străine. Vă spun din propria mea experienţă, că eu nu aş fi reuşit în viaţă dacă n-aş fi învăţat mai multe limbi străine: la Galaţi – franceză, germană şi italiană, iar la Bucureşti – engleza.
Când am plecat să mă angajez la o universitate din America, aveam în servietă diploma de doctor din ţară şi diploma de doctor din Germania. Nu s-a uitat nimeni la ele. Mi s-a pus o singură întrebare: „Do you speak english”? Asta a fost totul. Aşa mi-am început meseria de educator în America. Aşadar, învăţaţi limbi străine. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.
La învăţătură trebuie răbdare, perseverenţă, şi aşa cum am mai spus, studiu sistematic. Ştiţi că Beethoven a fost surd şi a compus o muzică genială, o minune. Întrebat cum defineşte el geniu, a răspuns: „Geniul înseamnă 1% inspiraţie şi 99 % transpiraţie”. Dacă eşti geniu, trebuie să munceşti mult mai mult decât ceilalţi, fiindcă altfel, geniu înseamnă nimic.
Respectul pentru bătrâni este foarte important. Din păcate, astăzi, nu mai este ca pe vremea mea, nici în România, nici în Franţa, nici Germania, nici în Anglia. Să vă spun în două cuvinte ce mi s-a întâmplat mie. După ce am luat doctoratul cu Victor Slăvescu, am fost trimis de Banca Naţională, unde eram funcţionar pentru studii postdoctorale în Germania. Aici, în cursul unui atac aerian, au venit într-o singură seară 1500 de avioane şi au terminat cel mai mare oraş din vremea aceea. În Germania am învăţat două lucruri importante: să apreciez viaţa de familie şi să studiez sistematic. Pentru că, deşi aveam un doctorat în România, tot nu ştiam încă miezul, substanţa ştiinţei.
Am stat un an la Berlin, am vizitat filosofi vestiţi, am fost pe la centrul de educaţie, apoi m-am întors la Bucureşti. Am vizitat pe guvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale. Guvernatorul m-a întrebat ce-am mai învăţat şi mi-a mai spus că Banca avea o problemă, inflaţia şi nu ştie cum s-o rezolve. Îi spun că eu ştiu s-o rezolv şi, atunci, îi spune secretarei să-mi aducă situaţia circulaţiei monetare, balanţa băncilor, cursul de schimb. Eu învăţasem de la marii învăţaţi economişti germani că dacă o inflaţie ridică contul, ridici dobânda şi băncile nu se mai împrumută aşa de mult. Dacă nu merge nici asta, vinzi bunuri de tezaur şi-atunci băncile trebuie să plătească. Cum stăteam eu şi mă gândeam cum este mai bine de făcut, mărturisesc pentru cei tineri că, pentru prima dată în viaţă am simţit o apă rece pe spate, curgea apă, nu glumă. Când a venit guvernatorul Teodorescu mi-a spus: „Rugină, ştiam că nu poţi să rezolvi problema, ce crezi că noi nu ne-am gândit în fel şi chip”. Abia mai târziu, prin cercetări ştiinţifice am ajuns la principiul imposibilităţilor, deci ceea ce-mi cerea nu era posibil de rezolvat. Atunci am învăţat lecţia despre respectul pentru cei bătrâni. Ei s-ar putea să nu aibă atâtea cunoştinţe, dar au ceva pe care tinerii nu-l au – experienţa.
Mai e dragostea pentru pământul natal, de glie. Cei mai buni prieteni în viaţa dvs. de mai târziu vor fi prietenii de acum, acuma se formează cele mai trainice prietenii şi conştiinţa de român. Să fiţi conştienţi că aparţineţi unei naţiuni care are atâtea virtuţi, care a produs atâţia oameni mari.
Şi în sfârşit, dragostea de poezie. În America am luat două cărţi: una în germană a gânditorului Immanuel Kant şi Poeziile lui Eminescu, ediţia Perpessicius: „La steaua care-a răsărit / E-o cale atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă / Poate de mult s-a stins în drum / Spre zări albastre / Ea numai acum luci vederii noastre / Tot astfel când al nostru dor taie-n noapte adâncă / Lumina stinsului amor ne urmăreşte încă”.
După primirea triumfală de astăzi la Liceul nr. 2 din Vaslui, pot spune că aceasta a fost cea mai frumoasă zi de la plecarea din ţară în 1942 la Universitatea din Berlin, Germania. Pentru toţi elevii şi elevele care au asistat, ca şi cei care n-au asistat la sărbătoarea de azi, am un mesaj, vreau să vă aduc în atenţie gândul unui mare gânditor englez: „Singurul lucru necesar pentru ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimic, să stea pasivi, să nu se intereseze de ce se petrece în jurul lor”. Am mare încredere că din elevii şi elevele acestui liceu se vor ridica multe elemente de valoare pentru ştiinţa şi cultura românească, inclusiv în conducerea politică de mâine.
Vă mulţumesc!
Anghel Rugină

ACT DE ÎNTEMEIERE SPIRITUALĂ ŞI MORALĂ

Adunarea solemnă a cadrelor didactice şi elevilor, desfăşurată în data de 16 mai 1991, în prezenţa de onoare a domnului Academician Profesor Anghel Rugină, a domnului Profesor Gheorghe Cârjă, Inspector Şcolar General al Judeţului Vaslui, a domnului Inginer Ion Apostu, Primarul municipiului Vaslui şi a celorlalţi invitaţi de prestigiu.
Luând în consideraţie nobila şi îndelungata activitate ştiinţifică materializată într-un impresionant număr de studii şi volume publicate în diferite limbi ale lumii;
Ţinând seamă de contribuţia originală la îmbogăţirea patrimoniului gândirii economice şi universale;
Având în vedere deosebita valoare conceptuală şi practică a structurilor ştiinţifice elaborate prin care a contribuit, în spiritul marilor tradiţii naţionale reprezentate de A.D. Xenopol, Mitiţă Constantinescu şi Virgil Madgearu la construcţia dimensiunilor universale contemporane ale gândirii economice româneşti;
Apreciind cum se cuvine calităţile excepţionale de român patriot cu care a purtat şi poartă de decenii, într-o lume a schimbării continue, vocaţia de cunoaştere, construcţie şi pace a neamului nostru;
Şi, mai presus de toate, dovedind lumii întregi ca de atâtea ori în istoria frământată a acestei ţări că „Nasc şi la Moldova oameni” precum iluştrii săi înaintaşi – Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Emil Racoviţă, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Ion Creangă, Nicolae Labiş, Mihail Sadoveanu şi atâtea alte nume celebre, în faţa cărora ne închinăm cu sfiiciune, care cutreieră frumoasa şi măreaţa Cultură Română şi care veghează la puritatea şi sănătatea voievodală a rădăcinilor noastre sfinte;
Declară liber:
Începând cu anul nouăzeci şi unulea al celui de-al douăzecilea veac după Hristos, Liceul numărul 2 din vechiul municipiu Vaslui, în care marele Ştefan cel Sfânt a dobândit pentru ţară, limbă şi neam, dreptul suprem la înveşnicire, să se numească de-a pururi Liceul „ANGHEL RUGINĂ”:
Fie ca generaţiile actuale şi cele care vor veni să poarte flacăra vie a ştiinţei, credinţei şi omeniei bunilor noştri străbuni şi iluştrilor noştri contemporani întru dăinuirea şi strălucirea în libertate, demnitate şi bunăstare a neamului românesc.
Vaslui, 16 mai 1991
Academician Profesor,
Anghel Rugină;
Inspector şcolar general,
Profesor Gheorghe Cârjă;
Primarul urbei Vaslui,
Inginer Ion Apostu;
Director,
Profesor doctor Petrea Gh. Iosub.
Conform cu originalul

Vaslui, 20 mai 1991
Domnule Profesor Anghel Rugină,

Vizita dvs. a fost o inundaţie de lumină şi seninătate înţeleaptă. Poate că a fost un vis. Am dorit atât de mult să vă aud, să vă vorbesc, să vă îmbrăţişez!
Şi acum mi se pare că visul meu a trecut dincolo de noi, s-a transformat într-o mare moştenire spirituală a eternităţii româneşti. Nu-mi pot explica şi nici nu doresc să explic această minune pentru a nu-i destrăma vraja.
Vă mărturisesc, domnule Profesor, că acest vis aievea este, după naşterea mea, cel mai minunat dar de care nu mă voi putea despărţi vredodată.
Întotdeauna am avut revelaţia marilor oameni şi am trăit tristeţea dureroasă a faptului că, pentru a avea bucuria contemplării şi adăptării la izvoarele unor capodopere române risipite în lume, românul de-acasă trebuie să facă mari sacrificii. Şi de fiecare dată am trăit dezamăgirea şi deznădejdea că acest popor atât de generos şi de talentat a dat lumii mari şi nemuritoare comori fără a primi onorurile şi recunoştinţa cuvenite.
Doresc să încununez acest vis cu dăruirea unei frumoase amintiri dvs. şi „Ardealului Sfânt” cu care v-aţi însoţit în suflet şi-n viaţă – Distinsa Doamnă Rugină.
Multă sănătate şi mi-i dor de dumneavoastră.
Prof. dr. Petrea Iosub

Boston, 2 iunie 1991
Iubite Domnule Director Iosub,

Să nu credeţi cumva că v-am dat uitării sau că am uitat primirea triumfală de la liceul dvs. Eu vă mulţumesc dvs. personal, la toţi membrii de facultate şi în particular, d-nei Georgeta Diaconu, care mi-a dat un exemplar din poeziile lui Eminescu (Ediţia Maiorescu, 1884) unde este inclusă şi Doina. De asemenea, directorului Muzeului din Vaslui unde am văzut lucruri minunate strânse cu mare grijă (nu-mi aduc aminte numele dar volumele pe care mi le-a dat la plecare arată multă erudiţie şi dragoste de neam). Domnului prefect, domnului primar şi domnului inspector şcolar al judeţului precum mai multor doamne şi nu mai puţin la elevi şi eleve, inclusiv cele care au jucat şi cântat pe scenă dovedind un talent deosebit în arte.
Cum aş putea să uit ziua aceea, care părea mai mult un vis decât realitate! Vă rog să exprimaţi din partea mea, a surorii mele şi a cumnatului meu dr. Ion Cristea mulţumirile noastre cele mai distinse.
Ajuns aici, am găsit oarecum o îmbunare în mijlocul unei crize politice care s-a soldat cu demisia primului ministru Mircea Druc. Eu am fost numit Consilier Economic la Preşedinţie şi tocmai am terminat un Plan de reformare şi stabilizare economică pentru Republica Moldova, pe 100 de pagini. Să vedem ce va zice parlamentul.
Dacă se poate să sfinţim Monumentul lui Ştefan cel Mare, atunci e bine, mai ales pentru cei tineri. Dar dacă nu se poate, atunci amânăm pentru alte împrejurări mai favorabile.
Cu cele mai alese sentimente rămân al dvs. devotat, prof. Anghel Rugină, Consilier Economic la Preşedinţie, Chişinău, R.S.S. Moldova

Boston, 12 iulie 1991
Mult Stimate Domnule Director,

În primul rând, soţia vă mulţumeşte pentru scrisoarea frumoasă din 23 mai, 1991, ce i-aţi trimis-o şi regretă şi ea faptul că nu a putut lua parte la sărbătorirea grandioasă care a avut loc la Vaslui cu ocazia vizitei făcute acolo la 16 mai, 1991.
Povestind soţiei cele întâmplate în ziua aceea, totul ca o poveste, mai repede o feerie dintr-un film de cinematograf în care regizorul încearcă să dea viaţă la o epopee a unor alte vremuri şi evenimente de mult trecute în „negura uitării”, cum spune poetul.
Vizita la statuia lui Ştefan cel Mare, primirea de la liceu, unde fiecare elev şi elevă avea un mic buchet de flori, „nemuritoare lalele”, ca să întrebuinţez iarăşi o expresie poetică, lunch-ul din sala de muzeu istoric unde am primit prima ediţie (Maiorescu) a poeziilor lui Eminescu; vizita la mormântul lui Peneş Curcanl, unde am întâlnit şi pe domnul profesor Gh. Buzatu; oprirea de la Muzeul Municipal bogat în tezaure preţioase (inclusiv publicaţii) referitoare la istoria neamului românesc şi splendida festivitate de la Centrul Cultural unde s-au relevat un număr de talente deosebite, produs artistic al aceluiaşi liceu…, toate aceste evenimente s-au derulat ca într-un film de cinematgraf. De câte ori, seara, singur la Chişinău nu le depănam încă odată şi totul apărea de necrezut, ceva care trece dincolo de hotarele realităţii în lumea pură a ideilor, a imaginaţiei.
Nici astăzi nu-mi vine să cred că totul a avut loc aşijderea. E ca şi în poezia lui Eminescu „La steaua care a răsărit”, steaua a cărei lumină i-a trebuit mii de ani ca să ajungă până la noi iar la urmă, cum spune el, aşa de magistral „azi o vedem şi nu e”.
Îmi pare rău că sănătatea, prin efortul făcut la Chişinău, nu mi-a îngăduit să mă opresc încă odată la Vaslui, aşa cum plănuisem anterior, pentru sfinţirea statuii lui Ştefan cel Mare. Dar să sperăm că o vom putea face cu proxima ocazie.
În scurta oprire la Tecuci au mai venit şi alte surprize de la o profesoară de la liceu şi anume, un album elegant plin cu fotografii referitoare la evenimentele de la 16 mai, plus video casete. Cu aceasta s-a ajuns la o culme. S-ar putea spune chiar că s-a întrecut orice măsură! Orice cuvânt de mulţumire „cuvinte potrivite”, cum le spunea Arghezi, aş mai încerca să şlefuiesc la moara imaginaţiei, nu mai pot să restabilesc balanţa. Rămân dator la liceul dvs. pentru tot restul vieţii şi cunoscând mijloacele noastre financiare modeste – nu toţi în America sunt milionari şi cu atât mai puţin profesorii – nu voiu putea să mă achit de această datorie morală niciodată.
Am discutat cu soţia mai mult şi ea este de obicei mai realistă. „Cum îţi explici această avalanşă de onoruri la Vaslui?” m-a întrebat ea. Răspunsul meu a fost: „Nu ştiu! Nu găsesc o justificare suficientă către mine însumi”! E mult prea mult! Fiind luat prin surprindere m-a luat curentul nostalgiei faţă de ţara românească, în particular Moldova, am acceptat dar probabil trebuia să fiu mai precaut şi să adaug o clauză: „Liceul să-mi poarte numele numai după ce nu mai sunt în viaţă”, că e şi normal. Atunci n-ar mai fi existat nici o întrebare greu de răspuns! Dar las ca înţelepciunea dvs. – cel care a luat iniţiativa şi cunoaşte motivele care au determinat această decizie – să rezolve această problemă aşa cum se cuvine.
Este adevărat că am lucrat un Plan de reforme economice, monetare şi financire pentru România încă din februarie 1990, cu cele mai bune intenţii şi cea mai bună soluţie pe care mintea omenească a putut să o conceapă până acum: condiţii de echilibru general stabil, care pus în practică sunt convins ar fi dus la un „Miracol Economic” în ţara românească. Din nefericire, nici opoziţia şi nici guvernul nu au acceptat acest plan. Rămâne acum numai viitorul să decidă cine a avut dreptate. Dar asta nu e suficieant să justifice decizia luată.
În orice caz, onorurile pe care dvs. de bună credinţă le-aţi aşezat pe umerii mei au creat şi datorie morală faţă de elevii şi absolvenţii sau absolventele acestui liceu. Este această datorie morală care mă nelinşteşte, fiindcă ştiu că mijloacele noastre financiare nu îngăduie să fac ceea ce am dori să facem pentru liceul dvs.
Fie cum o fi, anexez un cec de 200 dolari şi vă rog să insistaţi ca să vi se plătească în monedă americană. De asemenea sora mea, Maria Cristea de la Tecuci va comunica şi o altă surpriză. La Bucureşti chiar în ultima zi înainte de plecare, am căpătat un premiu de 20.000 lei fiind ales unul din grupul „LIBERTATEA’90: 10 oameni pentru România”. Am decis ca acest dar să treacă la Liceul nr. 2 din Vaslui, iar sora mea îl va prezenta la timpul oportun.
Ca să înţelegeţi neliniştea menţionată mai sus, îmi îngădui să adaug şi o altă ştire. Succesul festivităţii organizate de dvs. la Vaslui a ajuns până la Galaţi, iar gălăţenii nu vor să fie mai prejos. Pe când eram la Chişinău am primit o scrisoare de la prefectul judeţului Galaţi, de la primar şi de la directorul liceului unde am fost şi eu elev cerând acelaşi lucru. Până acum n–am dat niciun răspuns.
Peste toate se ridică şi rămâne luminoasa sărbătorire de la 16 mai, 1991. Încă odată mii de mulţumiri şi urări numai de bine dvs. personal cu familia, la tot corpul profesoral şi la toţi elevii şi elevele de la Liceul nr. 2 care mi-au produs atâtea amintiri plăcute pe care nu le voi uita niciodată.
Al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Vaslui, 30 iulie 1991
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Irene Rugină,

Scisoarea dumneavoastră, plină de mare căldură sufletească mi-a produs o emoţie deosebită şi mi-a provocat retrăirea cu aceeaşi intensitate a clipelor petrecute alături şi împreună cu dumneavoastră. Şi acum mă întreb dacă această clipă unică şi irepetabilă pentru mine, colegi şi elevi, a fost aievea sau a fost numai un vis frumos pe care ai vrea să-l trăieşti mereu de la început. Am fost poate singurele fiinţe privilegiate din această ţară cărora le-aţi făcut marea bucurie şi onoare de a fi, în una din cele mai frumoase zile ale primăverii acestui an, împreună cu ele şi de a le dărui din comoara sufletului şi cugetului dumneavoastră de demn şi adevărat Român. Totul a fost atât de firesc şi atât de frumos încât cred că niciodată n-am să-i pot da o expresie lingvistică.
Aceasta înseamnă că între noi preexista şi s-a actualizat o mare şi bogată formă de comuniune sufletească pe care doar acel timp şi acel moment a putut s-o înfăţişeze în toată splendoarea ei la lumina zilei.
Dragă Domnule Profesor şi Distinsă Doamnă Rugină, această legătură extraordinară dintre dumneavoastră şi noi, cadrele şi copiii acestui minunat liceu, o considerăm dincolo de obligaţiile cotidiene şi îi dăm o frumoasă dimensiune morală care trebuie să ne anime şi mai mult pe drumul spre desăvârşirea tainică şi eroică a personalităţii noastre.
Niciodată n-am pus şi nu pun în cumpănă decât marea şi nesfârşita onoare pe care generos ne-aţi făcut-o de a accepta ca Liceul să poarte numele unuia dintre cei mai desăvârşiţi Români, care şi-a dat cel mai de preţ obol al gândirii, moralităţii şi creaţiei sale ştiinţifice lumii pentru a-şi cinsti cum se cuvine neamul şi ţara. Ştiu foarte bine că dorinţa şi crezul vieţii dumneavoastră a fost şi sunt legate de împlinirile şi demnitatea acestui neam. Brâncuşi a creat în hangare şi colibele din împrejurimile Parisului capodopere care au revoluţionat sculptura, iar dumneavoastră, ducând un trai modest, poate de multe ori chinuitor în acea lume acerb tensionată, aţi oferit cele mai nobile idei şi soluţii economice pentru a umaniza această lume şi a o învăţa că numai efortul şi munca aduc bucuria şi bunăstarea omului. Aşa că cel mai frumos şi mai viabil dar pe care ni-l puteţi oferi este revenirea dumneavoastră printre noi şi poate îmbogăţirea bibliotecii Liceului cu un set complet din opera cu care aţi revoluţionat gândirea economică contemporană, operă din care să crească aripile trainice ale viselor şi speranţelor generaţiei tinere a României.
Spun acest lucru, pentru că deja s-a conturat profilul economic al Liceului al cărui părinte spiritual sunteţi. Am realizat, în urma examenului de admitere din iulie 1991, 4 clase a IX-a economic şi o clasă de informatică unde intrarea s-a făcut de la media 9,72 la 7,15, ceea ce înseamnă că avem un material uman de excepţie faţă de care avem mari datorii morale şi ştiinţifice. Avem un corp profesoral foarte bun şi ne străduim să asigurăm condiţii eficiente de activitate. După ce vom restaura şcoala, care e destul de şubrezită în urma cutremurelor, am dori să organizăm o sesiune a Academiei Române pe probleme economice şi istorice la care prima invitaţie de onoare va fi adresată dumneavoastră. Poate că în primăvară să reuşim acest lucru.
Doresc cu ardoare şi vreau să trăiesc marea bucurie când să realizez un mozaic la intrarea în liceu, chipul marelui om de ştiinţă, dascăl şi prieten adevărat care este, pentru mine şi pentru toţi românii, Profesorul Anghel Rugină.
Doresc, de asemeanea, din tot sufletul ca la 14 septembrie 1991 să vă avem lângă noi şi împreună cu dumneavoastră, Stimata Doamnă Rugină. În cazul în care nu va fi posibil acest lucru, v-am ruga să ne trimiteţi un îndemn direct pe care să-l adresăm profesorilor şi elevilor la început de nou an şcolar.
Trebuie ca neliniştea de care ne-aţi scris s-o consideraţi ca pe-un mare dor şi o frumoasă povară pe care o purtăm şi noi, întrebându-ne mereu ce trebuie să facem pentru a fi la înălţimea prestigiului numelui celui care ne-a botezat în apa unei spiritualităţi.
Singurul lucru pe care vi-l cerem şi vi-l dorim din toată fiinţa este să aveţi mereu sănătate şi să vă bucuraţi de creaţia dumneavoastră şi de împlinirile şi succesele pe care le vom obţine.
Vă dorim dumneavoastră, Domnule Profesor, şi dumneavoastră, Distinsă Doamnă Rugină, sănătate şi ani îndelungaţi.
Ne este mult dor!
Cu multă afecţiune, al dumneavoastră, Petrea Iosub

Vaslui, 5 octombrie 1991
Distinse Domnule Profesor Anghel Rugină,
Stimată Doamnă Rugină,

Vremea vremuieşte în sufletele noastre şi pe frumoasele plaiuri româneşti, iar în această toamnă de aur, amintirea întâlnirii cu dumneavoastră capătă dimensiuni tot mai luminoase şi mai puternice, trăind mereu şi mereu în dorul nestăvilit de a vă revedea şi a vă îmbrăţişa cu toată fiinţa noastră.
V-am aşteptat cu mare emoţie la deschiderea noului an de învăţământ, dar ştiu că nu a fost posibil, deoarece există un spaţiu al existenţei care ne-a aruncat dureros pe meridiane diferite.
Este o lege a implacabilului şi a destinului că nu putem decât în cuget şi simţire să fim mereu împreună.
În semn al respectului şi al dragostei pe care vi le purtăm, am adoptat hotărârea – cadre şi elevi – să fiţi Preşedinte de Onoare al Consiliului de administraţie, iar Fundaţia Tineretului Studios din liceu să poarte prestigiosul dumneavoastră nume. Şi trebuie să vă spun că nimic nu este formal în această decizie, ci totul se întemeiază pe o curată şi sinceră convingere şi dorinţă că am făcut şi facem un act de aleasă recunoaştere a înaltelor dumneavoastră eforturi şi excepţionale calităţi ştiinţifice.
Suntem trişti, Distinse Domnule Profesor, pentru că doamna Cristea – Rugină ne-a spus că aţi avut unele necazuri cu sănătatea la care, poate şi noi, am contribuit prin eforturile la care v-am supus. Dorim din toată inima să vă revitalizaţi fiinţa şi să vă desfăşuraţi în cele mai bune condiţii activitatea, căci atunci putem spune cu sufletul deschis că suntem bucuroşi. Trebuie să vă ştim mereu în vâltorile cunoaşterii şi ale vieţii, aşa cum aţi fost de-a lungul anilor care v-au marcat atât de nobil şi frumos echilibrul sufletesc şi marea dumneavoastră înţelepciune.
Vă mulţumim, Dragă Domnule Prosefor şi Stimată Doamnă Rugină, şi ne este tare dor de dumneavoastră.
În aşteptarea răspunsului dumneavoastră, vă dorim din toată inima multă, multă sănătate şi numai bucurii.
Al dumneavoastră cu aleasă devoţiune, prof. dr. Petrea Iosub

Boston, 30 noiembrie 1991
Mult Stimate Domnule Director Iosub,

Am primit scrisoarea dvs. din 5 octombrie, 1991 plină de gânduri de bine şi aprecieri elogioase. Ca om de ştiinţă sunt obişnuit să caut până unde merge obiectivitatea justificată şi de unde încep opinii personalizate, dar în cazul de faţă e greu de stabilit linia de demarcaţie, fiindcă dvs. aveţi un stil foarte amiabil şi convingător. Mă găsesc în lipsă de vocabular sau mai exact de acea sintaxă specială care să convertească cuvinte simple de mulţumire în forme artistice care trec dincolo de sentimente imediate.
Vă spun drept că m-a mişcat grija ce mi-o purtaţi la auzul că am avut unele necazuri cu sănătatea după plecarea de la Chişinău. Cu asta mi-am adus aminte de un proverb popular: „Sângele apă nu se face!” ce mi-a rămas tipărit în minte ca legătură cu cei care se trag de la aceeaşi matcă biologică sau stilistică – cum îi spunea Blaga – nu se poate dilua niciodată.
Tot aşa şi amintirile mele frumoase care se leagă de liceul dvs. prin oprirea la Vaslui în primăvara lui 1991 rămân vii şi pure ca un vers eminescian sau o doină din popor imortalizată de Vasile Alecsandri. Azi m-am gândit mai mult la aceşti doi titani ai spiritului românesc născuţi din aceeaşi glie şi pe care Providenţa i-a înzestrat cu darul cel mare al creaţiei de a trece eternitatea prin forma versului două aspecte ale neamului românesc.
Românul de veacuri s-a găsit mereu în lupta cu intemperiile vieţii, unele cauzate din afară iar altele dinlăuntru. Destinul i-a fost aşa ca să aibă zile de succes, de biruinţă, de veselie dar şi zile de înfrângeri, de îndoieli lăuntrice, de melancolie, de reflectare filosofică pe culmile cele mai înalte.
Vasile Alecsandri a cântat prin vers nota aceea de veselie, de biruinţă, de înălţare imediată peste necazurile vieţii, pe câtă vreme Eminescu şi-a întors puterea de creaţie spre labirintul dinlăuntru şi a cântat într-o dimensine proprie mai adâncă din acelaşi spirit românesc înclinat însă spre melancolie, spre meditaţie.
Am deschis la întâmplare volumul de poezii al lui Alecsandri, editat de Gheorghe Adamescu, membru corespondent al Academiei Române şi am dat de poezia nr. 17 din Mărgărintarele închinate lui Nicolae Bălcescu, care se afla suferind la Palermo şi pe care Alecsandri îl vizitează şi stă cu el 3 luni în 1847 la Palermo şi Neapole. În ea meşterul cel mare în poezie descrie în versuri ultima dorinţă a lui Bălcescu murind. Poezia aceasta m-a izbit profund fiindcă am cetit propriile mele sentimente faţă de ţara natală care trece acum prin momente grele ca şi atunci în 1847. Am încercat şi eu ca şi alţii să înlăturăm cât mai repede posibil aceste vremuri grele, fără prea mult succes dar cu speranţa că până la urmă ADEVĂRUL tot va învinge.
Iată cum Alecsandri toarnă în versuri ultima dorinţă a lui Bălcescu ce va închide ochii departe de ţara lui iubită:
De pe plaiu-nstrăinării
Unde zac şi simt că mor
De amarul desperării
Şi de-al ţării mele dor,
Văd o pasăre voioasă
Apucând spre Răsărit,
Şi o rază luminoasă,
Şi un nour aurit.

-Păsărică sburătoare
Unde mergi cu dorul meu ?
-Am solie-ncântătoare
De la sfântul Dumnezeu
S-aduc glas de armonie
Ţărmurilor româneşti
Şi să scald în veselie
Inimile ce jelesc
…………………….
-Du-te, rază strălucită
Du-te, mică păsărea
Şi pe ţara mea iubită
Mângâiaţi-o-n lipsa mea !
Iar tu nour de rodire,
Fă să crească-n sânul său,
Cu verzi lauri de mărire,
Floarea sufletului meu !
(Palermo)
Deschid la întâmplare şi volumul de Poesii al lui Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Constantin Botez şi dau de Glossă. Iată ce scrie cel mai mare geniu poetic pe care l-a produs neamul românesc :
Vreme trece, vreme vine
Toate-s vechi şi nouă toate ;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate ;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece ;
De te-ndeamnă, de te chiamă
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte ?…
Tu aşează-te de-o parte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu sgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
……………………………
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă ;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
………………………….
Îmi pare nespus de rău că la întoarcerea de la Chişinău nu am putut să mă opresc şi la Vaslui ca să sfinţim statuia lui Ştefan cel Mare şi la Iaşi ca să reînviem Societatea „Junimea” aşa cum aveam în program. Dar să sperăm că 1992 va aduce alte ştiri mai bune.
În ceea ce privesc alte onoruri pe care vreţi să mi le puneţi pe frunte sau pe umăr nu ştiu ce să mai cred. Dacă aş fi milionar, aş închide ochii căci asemenea onoruri ar fi justificate prin servicii mari aduse liceului dvs. Dar în condiţiile date eu mai repede sunt gata pentru un argument ştiinţific să mă lupt cu 100 de alţi economişti cu păreri deosebite decât să primesc un dar pentru care nu am împlinit nici un serviciu şi nici nu văd cum aş putea să schimb situaţia în viitorul apropiat.
În ceea ce priveşte „Fundaţia Tineretului Studios” cel mai bun nume pe care puteţi să-l daţi este sau Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. Eu evident că voiu sprijini atât cât îmi este posibil această Fundaţie. Alăturat se află un cec de 100 dolari.
Din partea soţiei şi a mea, vă rog să primiţi pentru sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou 1992 atât pentru dvs. şi familie cât şi pentru corpul profesoral, eleve şi elevi multă sănătate, voie bună şi împlinirea tuturor dorinţelor.
Al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Vaslui, 24 martie 1992
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă,

Vă scriu ca unui mare şi curat prieten care a revărsat ceva tainic din fiinţa sa nobilă în sufletele noastre şi ne încurajează în clipele de restrişte şi tristeţe prin care trecem din motive ce îşi au cauzele undeva dincolo de noi.
Este probabil o sfidare a destinului să plătim mereu şi să sperăm cu demnitate la mai binele pe care îl merităm dar pe care parcă o putere nevăzută ni-l refuză prin amânare.
În clipele de răgaz ale existenţei atât de tulburate de zăngănitul armelor şi măcelurilor din jur ce s-au abătut şi asupra unei case liniştite de români plugari de dincolo de Nistru, mă gândesc dacă nu cumva lumea se pregăteşte inconştientă pentru o prăbuşire irevocabilă. Îmi este greu să găsesc printre atâtea tragedii lumina care să împământenească pacea şi să amuţească măcar pentru o respiraţie de-o generaţie ambiţiile şi fărădelegile care iau proporţii nebănuite.
Rogu-vă, aşadar, dragă şi scump prieten să fiu iertat pentru această destăinuire decepţionantă, deşi cred cu încăpăţânare în marea putere de regenerare a omului prin cultură şi înţelepciune, în capacitatea lui de a-şi asuma, cât nu e prea târziu, responsabilităţi pentru a nu-şi curma definitiv perspectiva. Şi cu atât mai mult cred în forţa de nestăvilit a poporului român de a-şi reface echilibrul moral şi potenţialul de prosperare şi construcţie, ca singura cale de supravieţuire demnă într-o lume care se remodelează exploziv şi cu imprevizibile distrugeri şi sacrificii.
Sigur că aceste gânduri care-mi străfulgeră fiinţa nu pot să-mi curme nădăjduirea că tinerii şi copiii pe care-i pregătim nu-şi vor construi o lume în care să domine echilibrul şi bucuria, credinţa în armonie şi omenie ca singură cale a supravieţuirii.
Suntem, Domnule Profesor, încrezători în ziua de mâine trecând prin pătimirile şi lipsurile de astăzi. Avem copii extraordinari şi avem croite planuri cu care să înaintăm în vreme cu efort şi bună credinţă fără să ne lăsăm înfrânţi de aceste îndurerări trecătoare.
Vă scriu, cu mare emoţie şi cu dorul curat de a vă revedea printre noi în această primăvară românească. Am adresat d-lui Drăgănescu o scrisoare prin care l-am rugat ca Academia, în această vară sau în toamnă, când ne vom termina unele treburi gospodăreşti, să organizeze la Liceul „Anghel Rugină” o sesiune a acestui distins forum al spiritualităţii române care să fie patronată cultural de Dumneavoastră. Sper să găsesc această necesară înţelegere şi să oferim legământului nostru moral o nouă dimensiune.
Am făcut, în acelaşi timp, demersul ca Fundaţia şcolii, ce vă poartă cu mare respect numele, să se afilieze Academiei Române şi să facem în 2-3 ani, un puternic Centru de studii şi cercetări economice şi sociologice.
Totodată, suntem în curs de a închega relaţii de cooperare cu un liceu francez pentru ca în perioada vacanţei să facem un schimb de 10-15 elevi pe bază de reciprocitate.
Dorim, de asemenea, Domnule Profesor să scoatem un album cu magnificul moment al întâlnirii cu Dumneavoastră, însă mai aşteptăm căderea preţurilor tipografice, care la noi au devenit extrem de aberante. Avem şi alte planuri prin care dorim să dăm consistenţă, calitate şi demnitate marelui prestigiu cu care ne-aţi înnobilat fiinţa noastră spirituală şi pentru care vă exprimăm gratitutdinea şi înalta noastră apreciere.
Aşteptând cu mare bucurie sfaturile, îndemnurile calde şi veşti senine despre dumneavoastră şi distinsa doamnă Rugină, vă dorim din toată fiinţa noastră multă sănătate şi multă putere de muncă.
Vă rugăm să nu uitaţi nici o clipă că, prin noi şi prin toţi oamenii sinceri şi cinstiţi, ţara vă iubeşte şi vă exprimă aleasă recunoştinţă.
Cu mult dor şi devoţiune, Prof. dr. Petrea Iosub

Boston, 24 aprilie 1992
Mult Stimate şi Iubite Domnule Director Iosub,

Cu mare bucurie am cetit scrisoarea educatorului dr. Petrea Iosub din 24 martie, 1992. Cu surpriză aflu astăzi că a trecut deja o lună de la data scrisorii dvs. Apucat de multe alte treburi în legătură cu un al doilea Congres organizat de „International Society for Intercommunication of New Ideas” pe care o conduc, congres ce va avea loc la Atena, în Grecia, între 29 iunie şi 2 iulie, 1992 am rămas în urmă cu răspunsul la corespondenţa venită din ţară.
Sunt de complet acord cu proiectele dvs., mai ales încercarea de a face un schimb de 10-15 elevi pe bază de reciprocitate cu un liceu din Franţa. Este o idee minunată. România are nevoie ca generaţia actuală, ca şi cele ce vor veni după, să nu mai rupă niciodată contactul cu lumea civilizată din Apus ci mai repede să-l întensifice şi să-l lărgească, cu tot globul căci numai aşa naţiunea română se poate afirma în concertul larg al civilizaţiei şi culturii moderne unde merită şi ea un loc de onoare având în vedere pe un Brâncuşi, Enescu, Titulescu, Stephane Lupasco, Mircea Eliade sau Nicolae Iorga, pe care Occidentul l-a cunoscut foarte bine.
Este adevărat că m-am străduit în ultimii doi ani ca să conving pe cei din capul statului că românii au şi ei ceva de spus care nu s-a spus încă, ca să nu mai imite pe alte naţiuni sau sisteme economice, ci din contra, să tragă lecţii din greşelile altora, să înveţe numai ceea ce e bun din Apus sau Răsărit căci numai aşa poporul acesta nevinovat, care a suferit atâta în istorie, poate în fine, să ajungă la un liman de lumină, la o viaţă mai bună.
În această strădanie dusă până la culme, până la punctul critic că însăşi sănătatea îmi era ameninţată, numai şi numai ca să ajut neamul din care mă trag să se îndrepte către o lumină economică nouă care să fie de folos şi la cei mulţi şi nedreptăţiţi care lucrează fără încetare pe câmp, în fabrici sau oficii publice şi care tot ei până la urmă plătesc „oalele sparte” din greşelile celor de la conducere, vă pot mărturisi dvs. că nu am găsit înţelegere la locurile în drept. Poate că este şi greşeala mea… dacă se poate numi aşa… fiindcă nu am admis şi nu pot să admit „compromisuri” când e vorba de două lucruri (1) interesul naţiunii întregi şi (2) adevărul ştiinţific.
Lupta pentru o nouă ordine social-economică în România ca şi în ţările învecinate, de fapt în lumea întreagă nu s-a treminat încă. În ceea ce priveşte sănătatea, mulţumesc Puterii Divine, mă simt mai bine decât în vara anului trecut, când m-am întors de la Chişinău, unde am găsit aceeaşi „cloacă politică” ca şi cea din ţară, care m-a îmbolnăvit. Am încercat să explic că problema nr. 1 este reunificarea Basarabiei, aşa cum a fost moştenire de la Ştefan cel Mare, şi apoi urmează problema social-economică de tranziţie către o economie de piaţă liberă, justă şi stabilă, iar după aceea problema de realipire la Patria Mamă, fără Transnistria care e obiect de dispută şi n-a aparţinut niciodată României, afară de scurta perioadă de ocupare din timpul războiului. Dar nici aici nu am găsit mai multă înţelegere, fiindcă am observat acelaşi interes ca şi dincolo de Prut şi anume cum să capete mai multe credite (adică împrumuturi) în dolari americani din străinătate fără a se gândi că o întrebuinţare productivă a acestor dolari cere mai întâi o curăţire a economiei şi finanţei interne de toate elementele de dezechilibru moştenite de la sistemul vechi.
Cu toate aceste piedici întâmpinate, cred că virtuţile şi suferinţele acestui popor sunt prea mari… şi dincoace şi dincolo de Prut… pentru a putea fi umbrite sau puse la o parte de confuziile şi cancanurile politice venite de la un grup sau altul. Sunt şi rămân un optmist incorigibil, că până la urmă… dacă nu acum, apoi prin generaţia tânără care urmează… ADEVĂRUL, DREPTATEA şi LUMINA învinge forţele nefaste ale Minciunii, Nedreptăţi şi Întunericului, care întotdeauna în istorie au pus piedici şi obstacole în calea progresului social, politic şi economic.
În acest spirit nou de reînnoire şi renaştere culturală, ştiinţifică şi artistică în România liberă, sunt de acord cu dvs 100% că tot efortul şi înţelepciunea celor care sunt maturi astăzi trebuie pusă în pregătirea cât mai bună a tinerei generaţii care, cum spuneţi dvs. aşa de frumos, „să poată construi o lume în care să domine echilibrul şi bucuria, credinţa în armonie şi omenie ca singura cale a supravieţuirii”. Iar pe pagina anterioară accentuaţi tot atâta de frumos şi instructiv „cred cu încăpăţânare în marea putere de regenerare a omului prin cultură şi înţelepciune”. De aici la programul destul de complex şi avansat al educatorului Iosub şi al membrilor din corpul profesoral care îl ajută, îmi îngădui să mai adaug şi o sugestie care merge în aceeaşi direcţie, pregătirea cât mai bună a elevilor şi elevelor de la liceul dvs. şi dacă se poate să se extindă treptat şi la alte şcoli secundare (licee) din Vaslui, mai jos de la Tecuci, şi mai jos de la Galaţi de unde am luat şi eu lumină intelectuală şi prin puterea exemplului cel bun, de ce nu în întreaga ţară.
Este vorba de înfiinţarea unei Societăţi şcolare pentru protecţia şi încurajarea la învăţătură a tineretului şi care să poarte numele simplu, dar sacru „MUNCA” împreună cu un motto: „Muncă, Sinceritate, Tăcere” după titlul unei cărţi a unui mare filosof englez Thomas Carlyle, publicată altă dată în „Biblioteca pentru toţi”. Fundaţia Culturală pe care aţi înfiinţat-o urmează să funcţioneze mai departe şi să se ocupe de ţeluri externe, de a face cunoscut activitatea liceului şi a strânge fonduri necesare la orice îmbunătăţire a şcolii (clădiri, programe etc).
Proiectul meu „MUNCA” are o orientare de ţeluri externe, un fel de laborator social în miniatură, care se interesează de o structură mai bună a societăţii şi economiei naţionale de mâine, în mod mai concret de ce poate să devină un elev sau o elevă care astăzi promite ceva de valoare pentru mâine. În această Societate Culturală să fie acceptaţi cei mai buni elevi şi eleve, începând de la 12 ani, când tinerii încep să înţeleagă problemele vieţii. Numărul probabil că e bine să fie limitat la 24 sau 36 sub conducerea unui diriginte, un profesor căruia îi place şi are pregătire pentru a împlini cu succes o astfel de funcţiune.
Societatea MUNCA are să organizeze şezători la care să asiste întreg liceul şi unde membrii să aibă ocaziunea de a se afirma în talentele pe care le oferă în diferite direcţii: literare, ştiinţifice şi artistice.
Membrii Societăţii să fie îndrumaţi de către un spirit nou de viaţă socială călăuzit de anumite percepte:
1. Munca în libertate este o virtute;
2. Sinceritatea este o artă care leagă pe oameni la bucurie ca şi la nevoie;
3. Tăcerea este şi ea o virtute care păzeşte omul de probleme suplimentare; de aici se şi spune în înţelepciunea populară „Tăcerea e de aur iar cuvântul numai de argint” sau „dacă tăceai filosof rămâneai”.
4. Să ai idealuri cât mai înalte dar să uiţi că faptele vorbesc;
5. Să cultivi prietenia sinceră, devotată şi necondiţionată începând de la vârsta cea mai fragedă şi până la adânci bătrâneţi;
6. Respect necondiţionat pentru părinţi, profesori şi cei mai în vârstă;
7. Loialitatea necondiţionată faţă de ţara ta de origine sau adoptivă;
8. Cinstea este o altă virtute a omului legată de principiul de jusiţie socială;
9. Onoarea se leagă de demnitatea omului şi trebuie ţinută şi apărată în orice condiţii;
10. Credinţa în Puterea Divină a Binelui, a Dreptăţii, a Adevărului şi a Luminii interioare care ridică pe om împreună cu Raţiunea la un nivel mai înalt decât orice alte vieţuitoare aici pe pâmânt. Să spijini pe cel sărac, nedreptăţit sau care spune adevărul.
Acest Decalog de virtuţi cultivat cu intensitate printre elevi şi eleve care s-au distins la învăţătură şi alte talente, poate aduce minuni în ziua de mâine când ne vor lua locul. Neamul românesc nu poate avea o viaţă mai bună, în sens material şi spiritual, decât pe calea luminii, unii mai mult iar alţii mai puţin, dar numai prin lumină. Iar lumina vine numai de la spirit. Într-adevăr în spirit suntem veseli, fericiţi şi tot în spirit suntem trişti şi nefericiţi. Vasile Alecsandri în opera lui să ne fie de exemplu.
Şi ca să nu pornim la drum, cum s-ar spune „cu mâna goală”, alăturat se află un cec de 200 dolari americani din care să se ofere câte-un mic premiu unui elev şi unei eleve care absolvă anul acesta şi se află printre primii trei din clasă, cu precădere ţinându-se seamă de faptul că se trage dintr-o familie cu mijloace materiale reduse ca să nu spun direct, săracă. Acest mic premiu să fie în amintirea bunilor mei părinţi – Ştefana şi Nicolae Rugină – care nu au avut norocul să se bucure de educaţie de liceu, însă şi-au dat toţi copiii la şcoală mai departe.
Pentru moment mai am un alt subiect de abordat şi care mă nelinişteşte mai demult. Ştiţi că anul trecut trebuia să sfinţim statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt care e un alt exemplu bun de urmat pentru tineret ca şi pentru noi toţi. Mic cum era de statură, dar iute la minte, când poporul lui era ameninţat de alte hoarde străine, nu s-a plecat la numărul lor cel mare ci cu credinţa nestrămutată că Puterea Divină a Binelui se află de partea lui, cu crucea în mână şi urmat de popor (boieri şi clăcaşi, moşneni şi răzeşi) i-a biruit în peste 40 de lupte şi aşa a păstrat integritatea şi onoarea neamului românesc din Moldova. Mereu îmi fac reproşuri că şi aşa bolnav trebuia să vin la Vaslui ca să împlinim actul cel mare de sfinţire creştină a acestui monument de mare importanţă. Sora mea îmi scrie „Nene, ai lăsat o treabă importantă neterminată” şi cred că are dreptate, deşi evident că nu depinde de mine.
Vă rog să vorbiţi cu domnul prefect şi domnul primar cu care m-am înţeles aşa de bine la masa aceea dată înainte de a părăsi Vasluiul, ca să sprijine şi să dea aprobarea oficială pentru o astfel de sărbătorire. Data cea mai bună, când vom fi şi noi în ţară, este vineri, sâmbătă sau duminecă (evident dumineca ar fi cea mai potrivită dacă cei de la Serviciul meteorologic spun că e vreme bună!) adică pe 19, 20 sau 21 iunie 1992. La această sărbătorire istorică, dacă autorităţile aprobă, e bine să fie invitaţi organizaţiile studenţeşti de la Iaşi, Chişinău, Cernăuţi, Galaţi, Bucureşti, Cluj, Craiova şi Timişoara. De asemenea aş ruga din partea mea personală să fie invitaţi Episcopul Calinic Argeşeanu de la Curtea de Argeş. membru în parlament şi Episcopul Casian Gălăţeanu, str. Domnească 4, Galaţi, evident asta în afară de Episcopul din regiunea Vasluiului.
Cu cele mai alese sentimente pentru dvs., pentru corpul profesoral ca şi pentru elevi şi eleve de la Liceul A.R., rămân
al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Boston, 10 iulie 1992
Mult stimate şi iubite Domnule Director Iosub,

Călătoria lungă din vara asta s-a terminat, aş putea spune cu succes în toate direcţiile. Am plecat la 5 iunie din Boston şi ne-am întors acasă de la Atena, din Grecia la 6 iulie, 1992. Acasă ne aştepta grădina cu flori lăsată în grija unui vecin. Dar florile, mai ales trandafirii cer nu numai să fie udaţi dar au nevoie şi de privirea continuă a proprietarului cu care se unesc în gând şi de unde capătă o altă dimensiune. Îmi aduc aminte în acest sens de poeta Otilia Cazimir din cercul ieşenilor care a cântat mult florile în versuri şi mai ales crizantemele de toamnă.
Congresul mondial al doilea al „International Society for Intercommunication of New Ideas” (ISINI) ţinut la Atena, Grecia între 29 iunie – 2 iulie, 1992 s-a desfăşurat cum s-a plănuit şi a avut un succes asemănător cu cel de la Sobonne din Paris, acum doi ani în urmă.
Şederea în România la fel a fost productivă. În afară de Comunicarea de la Academia Română, pe ziua de 10 iunie despre „Pregătirea profesională a unui economist şi problema judecăţilor de valoare în ştiinţă” am ţinut de asemenea comunicări la Universitatea din Iaşi, Cluj şi Galaţi, toate referitoare la starea de lucruri din Răsăritul Europei şi ce se mai poate face pentru a scurta criza economică şi financiară ce bântuie în aceste ţări liberate de o dictatură politică dar lăsate în voia soartei din punct de vedere social-economic.
Apoi a urmat serbarea de sfârşit de an şi prezentările artistice de la liceul dvs. pe care atât soţia cât şi eu personal le-am savurat cu deosebită plăcere şi recunoştinţă.
Mulţumim de asemenea d-nei Polixenia Ciofu căreia îi suntem tare datori, mai întâi pentru că ne-a ţinut companie plăcută în călătoria cu maşina de la Bucureşti la Vaslui. Personal îi sunt îndatorat pentru cuvintele de „Bun Venit” cum şi pentru propunerea făcută care merită să fie bine studiată deşi pentru moment nu văd cum s-ar putea realiza în practică. Este vorba ca să se înfiinţeze la Vaslui „ Colegiu sau o Facultate care să pregătească specialişti în domeniul economiei, marketing şi management”.
Faptul că aţi început să schimbaţi profilul Liceului este un pas înainte, reprezintă progres. Înfiinţarea unei Universităţi Populare de Economie aş vedea-o mai de grabă la Mirceşti unde a trăit bardul naţional Vasile Alecsandri, deşi nu am nici o idee cum este teritoriul de la Mirceşti, unde nu am fost niciodată. Realizarea unui astfel de proiect merită să fie studiată dar evident eşalonată pe un număr de ani şi dotat cu fonduri speciale care nu pot veni decât din bugetul statului sau dintr-o subscripţie publică de pe tot cuprinsul României.
Mai uşor de realizat şi cu fructe imediate văd pe celălalt proiect al dvs. şi anume schimbul de elevi din ultima clasă în diferite ţări pe bază de reciprocitate, adică ţările respective să trimită în România tot aşa elevi din ultima clasă de liceu. Este nevoie de uzat calea diplomatică aşa ca programul să capete o altă aureolă. Ministerul Culturii sau al Educaţiei Naţionale trebuie să facă demersurile necesare. Pe cale privată nu se poate atinge scopul urmărit. Aici nu e vorba – cel puţin aşa văd eu – de a atinge unele avantaje pentru un anumit liceu ci de a realiza ceva pentru apropierea între popoare pe cale educativă, de a lucra „În Slujba Păcii” cum spunea Ion Brătescu-Voineşti.
În fine, ultimul punct se referă la sfinţirea statuii lui Ştefan cel Mare, la 20 septembrie, 1992. Vă rog să mai consultaţi încă odată pe domnul prefect Tărnăuceanu, pe domnul primar Apostu şi pe domnul inspector şcolar general Cârjă. Eu, evident fiind cel care a făcut propunerea, aş dori să aibă loc nu pentru mine personal ci mai ales pentru generaţia mai tânără, respectiv studenţii de la diferite universităţi din ţară, ca să devină mai optimişti, să creadă în destinele acestei naţiuni, să-şi împlinească datoria morală de a se pregăti cât mai bine pentru o altă Românie, mai bună şi mai dreaptă de mâine şi nu mai puţin important, de a se abţine de la uz de violenţă acum după ce, cu atâta sacrificiu de sânge, s-a ajuns la un regim de democraţie, indiferent cât de imperfectă, când orice schimbări necesare se pot realiza pe calea votului secret, pe cale paşnică prin respectarea vocii majorităţii şi cu păstrarea drepturilor minorităţii.
Dacă se poate atinge acest ţel înalt atunci fără îndoială eu voiu fi acolo la Vaslui, la 20 septembrie. Reflectând mai mult şi cu soţia, am ajuns la concluzia că poate nu e bine ca această sărbătorire să aibă loc tocmai cu o săptămână înainte de alegeri. Pericolul ce îl vedem este că la această sărbătorire mare pot să vină şi elemente radicale sau nedorite care să încerce a exploata evenimentul pentru scopuri politice de un fel sau altul. De aceea las la aprecierea şi decizia dvs. de acolo dacă această sfinţire să aibă loc sau nu. Eu accept, tot cu aceleaşi sentimente naţionale, orice decizie veţi lua.
Drept încheiere trebuie să adaug că nu mai puţin important a fost să ascultăm cuvintele de „Bun Venit” rostite de eleva Diana Bojoagă din clasa a IX-a C. Nu ştiu cât am contribuit la o ridicare a celor tineri – elevi şi eleve – cum spunea domnişoara Bojoagă, către lumină „cât mai multă lumină” (Licht mehr Licht) cum spunea Goethe dar aplauzele tumultoase, entuziasmul celor tineri, sigur este că m-a mai întinerit puţin, mi-a produs o delectare intelectuală de regăsire în trecut, de amintiri scumpe de pe vremea când mă găseam şi eu în aceeaşi poziţie de a face primii paşi în lumea ideilor.
Cu multe mulţumiri cordiale din partea soţiei şi a mea pentru buna primire din partea dvs., a corpului profesoral şi a liceului de care sunt mândru că îmi poartă numele, rămân
al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Vaslui, 21 iulie 1992
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Rugină,

Acum, când s-a sedimentat deja amintirea clipei mari şi de nemărginită frumuseţe pe care ne-aţi oferit-o cu aleasă generozitate la închiderea anului şcolar, vă scriu cu aceeaşi tulburătoare emoţie ca şi cum totul ar fi fost un vis de înălţare întru demnitate.
Prezenţa distinselor dvs. personalităţi, harul şi marea înţelepciune cu care aţi pledat pentru „fericirea şi nefericirea în spirit” au răscolit şi au vrăjit pentru totdeauna sufletul şi cugetele copiilor şi ale dascălilor şcolii. Ne-au optimizat fiinţa şi viaţa şi ne-au dat speranţa că vom depăşi momentele de durere şi degradare morală prin care trece Sfânta noastră Ţară Românească şi că e scurtă vremea celor care o jefuiesc şi o hăituiesc fără cruţare.
Această străveche „Dulce Românie”, măreaţă Ţară de Dor, are încă oameni pentru a renaşte şi v-aş considera ca pe unul dintre iluştrii Români care vor contribui la ridicarea ei în interior şi exterior. În acest sens convingerea mea se bazează pe studiul lucrării dvs. plină de cunoaştere şi soluţii concrete: „Un miracol economic încă este posibil în România”.
Urmărindu-vă cu dragoste şi dor în tot pelerinajul dvs. prin ţară, Grecia şi apoi spre casa adoptivă unde păstraţi în suflet tainic Sfântă imagine a României, vă scriu, Dragă Domnule Profesor, despre ce s-a mai întâmplat pe la noi.
În urma admiterii, am primit peste 100 elevi aproape de excepţie, ceea ce, prin munca lor şi a noastră, ne va propulsa spre frumoase realizări ştiinţifice şi de suflet.
Am scris Ministrului grec al Invăţământului şi unor şcoli din Franţa cu care dorim să concretizăm nobila idee discutată cu dvs. Ar fi minunat şi extrem de util. Vom face demersuri amabile pentru achziţionări de cărţi şi reviste, de schimburi de profesori prin care dorim să creăm în liceul nostru un adevărat centru de creaţie spirituală.
Însăşi Academia Română, prin Consilierul domnului Drăgănescu, ne-a asigurat de organizarea unei sesiuni a sa la liceul nostru. M-am gândit la Alecsandri şi Kogălniceanu – să le consacrăm acest moment comemorativ, însă aşteptăm cu nerăbdare sfaturile şi sugestiile dvs. Poate că, în toamnă, când reveniţi în ţară, să schiţăm şi un plan de restructurare a profilelor şi disciplinelor din liceele economice româneşti. O ultimă chestiune. V-am adresat un mesaj dvs. şi Congresului de la Atena prin Academia lor. Nu ştiu dacă l-aţi primit.
În încheiere, vă mărturisesc sincer că ne e tare dor de dvs. şi vă dorim amândorura multă, multă sănătate.
Cu aleasă şi caldă devoţiune, Prof. dr. Petrea Iosub

Boston, 7 august 1992
Mult Stimate şi Iubite Domnule Director Iosub,

Am primit şi cetit cu mare plăcere scrisoarea dvs. din 21 iulie.
Proiectele pe care le aveţi sunt grandioase din punct de vedere naţional şi cultural. Ele arată o dragoste neţărmurită faţă de ţara şi neamul românesc care într-adevăr merită o viaţă mai bună pe care nu mă îndoiesc că o vor dobândi într-o zi nu prea îndepărtată. Este vitalitatea spirituală a acestei naţiuni care cere o ordine social-economică nouă, mai bună decât cea din prezent sau trecut.
Educaţia celor tineri în spirit umanist şi nu mai puţin românesc, constituie garanţia cea mai bună şi cea mai sigură că o Renaştere Românească începută din veacul trecut şi continuată după primul războiu mondial, va veni în ştiinţă, în arte, în economie şi în cultură în general, unde se plămădesc şi cresc idei noi mai bune. Victor Hugo a scris ca ultimul gând din jurnalul său: Când unei idei noi i-a venit timpul nici o armată din lume nu o mai poate opri.
Părerea mea despre proiectele dvs, am exprimat-o şi în scrisoarea din10 iulie, 1992.
Despre venirea în ţară în toamnă nu s-a definitivat încă, dar dacă vin, atunci sigur voiu lua contact şi cu dvs. Mesajul trimis la Congresul din Atena nu a ajuns la timp, probabil pentru că Academia Greacă, când eram acolo se afla în vacanţă. Am avut însă un membru de la Academia Greacă, prof. dr. Dimitri J. Delinanis, membru la Societatea noastră şi „Distinguished Fellow”.
A mai rămas să lămurim ultimul punct. Am văzut că în scrisoarea ultimă nu mai menţionaţi de statuia lui Ştefan cel Mare. Şi pe bună dreptate. Acum după ce Ştefan cel Mare a fost ridicat de Biserica Ortodoxă Creştină la rangul de Sfânt, sigur că nu mai este nevoie de sărbătorire specială pentru statuie, care şi ea, automat a devenit sfinţiţă. După o consultare şi cu soţia am ajuns la concluzia că cel mai bun lucru este să vă mulţumesc dvs. şi domnilor prefect şi primar pentru toate străduinţele depuse dar, să declarăm închisă această sărbătorire care rămâne numai în spirit.
Cu toate mulţumirile încă odată pentru buna primire, din partea soţiei şi a mea, vă doresc dvs. personal, la corpul profesoral şi la toate elevele şi toţi elevii o vacanţă plăcută de vară şi un an nou şcolar plin de roade.
Al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Vaslui, 15 octombrie 1992
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Rugină,

Încă de la început doresc să-mi cer iertare pentru această întârziere determinată de finalizarea unor activităţi de deschidere a anului şcolar dar şi de aşteptarea fotografului plecat în concediu.
Vă rog să-mi acordaţi totuşi această circumstanţă, deşi cu gândul şi sufletul sunt mereu împreună cu dumneavoastră.
Meditez şi cred din toată inima că ceea ce am făcut împreună este un act de mare spiritualitate şi demnitate românească. Prestigiul dumneavoastră acordat şcolii cu generozitatea şi delicateţea Omului care a învins lumea prin cunoaştere şi bunătătate, constituie o forţă benefică pentru generaţiile tinere.
O distinsă personalitate românească şi un om de înaltă demnitate în ştiinţa mondială ne-a acordat şansa de a renaşte şi speranţa că prin muncă cinstită şi asiduă se poate clădi viitorul, vă port adânc în suflet şi nu mă voi putea despărţi niciodată de dumneavoastră, oricâte dureri şi iluzii va naşte viaţa în continuare şi oricâte tăvăluge vor mai trece peste noi!
Am deschis şcoala cu bucuria de a nu fi singuri în această luptă cu viaţa şi cunoaşterea. Copiii simt din plin acest lucru şi doresc să nu vă dezmintă şi să obţină rezultate deosebite în acest an pentru a purta cu mândrie frumoasa povară a prestigiului numelui dumneavoastră.
Sunt puţin trist, Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină, pentru faptul că încă nu am găsit sensibilitate pentru realizarea schimburilor cu Grecia şi apoi cu Germania sau Franţa. Ministerele sunt prea încărcate cu funcţionari care nu văd dincolo de propria lor ogradă. Voi insista pentru că nu pot să văd murindu-mi ideile fără să le asigur oxigenul necesar.
În ce priveşte relaţiile cu Academia Română, am găsit multă solicitudine. Mă gândesc în acest sens că ar fi bine să mergem cu ideea despre Alecsandri şi Kogălniceanu care sunt, după Măritul Ştefan, întemeietori ai României moderne sub aspect cultural, diplomatic şi statal. În cadrul acestei sesiuni voi propune, numai cu îngăduinţa dumneavoastră, un medalion Anghel Rugină.
Cât despre sfinţirea statuii lui Ştefan cel Mare, autorităţile doresc acum mai mult o manifestare cultural-ştiinţifică prin care să se constituie o tradiţie naţională de largă respiraţie patriotică. Este îndreptăţită sugestia dumneavoastră că nu mai are sens acum acest lucru. Mă gândesc însă că ar trebui creată o asemenea tradiţie încât diplomaţii de la Bucureşti, Chişinău şi din alte părţi să meargă în genunchi către aceste locuri de înaltă sfinţire românească. Oare cine ar mai putea da Ţării aureola şi strălucirea cu care Marele Ştefan a încoronat-o în veacuri de-a pururi? Este greu de imaginat, mai ales acum când însăşi lumea întreagă se zbate pe „nisipuri mişcătoare” să se aprindă repede şi maiestos această lumină a demnităţii în oamenii puterii. Sper totuşi ca vânturile discordiei şi nesiguranţei să-şi stăvilească, într-o bună zi potopirile-i nedrepte.
Aşteptând cu mare nerăbdare veşti de la dumneavoastră despre sănătate şi despre revenirea în ţară, vă doresc, cu căldura sufletului, multă putere de creaţie şi fericire amândorura.
Cu aleasă dragoste şi dor, prof. dr. Petrea Iosub
P.S. Vă trimitem câteva fotografii realizate în 11 iunie 1992, când ne-aţi oferit marea bucurie de a fi, împreună cu Distinsa Doamnă Rugină, la ziua Liceului şi serbările de sfârşit de an şcolar. Avem în pregătire şi o casetă color pe care vă vom dărui-o cu multă devoţiune.

Vaslui, 18 februarie 1993
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Rugină,

Am lăsat timpul să aşeze mai bine trăirile sufleteşti provocate de nobilul moment al recunoaşterii de către Naţia Română şi cinstirii cum se cuvine a operei durabile şi a marii personalităţi ale dumneavoastră, Domnule Profesor şi am constatat cu mâhnire că suntem uneori, dintre cei care aşteptăm ca alţii să ne consacre mai întâi marile valori. Poate e bine aşa nu pentru consolare, ci pentru a demonstra tuturor frumoasa modestie a Românului, care niciodată, nu a devenit aroganţă şi vrere de a se impune, chiar şi atunci când are dreptate şi suficiente argumente. Şi în situaţia în cauză aţi dovedit că orice edificiu spiritual se construieşte cu îndoieli, suferinţe şi chiar eşecuri uneori pe dinlăuntru, pentru a-i da liniştea, frumuseţea şi lumina caldă pentru ceilalţi oameni.
Vă mulţumim, Domnule Profesor, pentru magnifica şi nepieritoarea clipă pe care ne-aţi dăruit-o în 12 decembrie şi salutăm călduros pe cei care au avut puterea morală, chiar şi cu acea întârziere să vă solicite să le faceţi onoarea să vă înmâneze titlul de „Doctor Honoris Causa” – semn al întrării definitive a operei dumneavoastră în patrimoniul culturii naţionale.
Apoi am amânat puţin această scrisoare pentru a vă spune mai multe despre ceea ce ne-aduc speranţele şi eforturile noastre.
Deşi trăim într-o lume plină de durere şi conflicte, care se sfâşie mereu pe dinăuntru printr-un şir nesfârşit de implozii şi explozii uneori obiective şi de multe ori voluntariste, ne rezemăm cu nădejde de ideal şi de ceea ce este mai rezistent în viaţă – speranţa.
Am stabilit, prin ministrul grec al educaţiei unele punţi de cooperare cu un liceu şi dorim acum să găsim un partener sincer şi serios în Belgia şi Franţa – avem demersuri făcute deja şi aşteptăm acceptul lor.
În ce priveşte situaţia concretă, vom finaliza în primăvară complexul social şi cultural-ştiinţific al liceului, cu toate dotările pentru a oferi o bază de pregătire ştiinţifică, de cercetare şi de contact al elevilor cu specialişti, creatori şi oameni de cultură inclusiv din străinătate. Dacă ne vom gospodări mai repede, avem intenţia ca din 1994 să solicităm şi să beneficiem de prezenţa permanentă a 1-2 profesori francezi sau englezi care să predea la noi, dar şi la alte licee.
În acelaşi timp, dorim să oferim condiţii ca anual, cel puţin o şedinţă a sesiunii Academiei Române să se desfăşoare la noi, mai ales că primul român membru al unei Academii străine, dar cred că şi primul demnitar academic din întreaga ţară (de la Nistru şi până la Tisa) a fost Dimitrie Cantemir, născut pe aceste plaiuri.
Sperăm ca la închiderea anului şcolar, când vă dorim din toată inima împreună cu Doamna printre noi, să inauguraţi această perspectivă a vieţii spirituale de pe blândele şi neasemuit de bogatele şi frumoasele locuri dintre Milcov şi Prut.
Pentru a determina o modernizare plenară a pregătirii elevilor, v-aş ruga respectuos, Domnule Profesor Rugină, să ne sugeraţi unele discipline şi chiar meserii în profil economic prin care să acoperim nevoile viitoare. Sunt sigur că peste 50 la sută din elevii care vor veni şi cei din clasele a IX şi a X-a vor face studii superioare, dar vor fi şi din cei care se vor duce imediat în viaţa socială şi dorim să-i ajutăm cât mai mult.
Vă spun şi bucuria că ţara se mişcă spre bine, chiar dacă există greutăţi şi uneori „beţe în roate” împinse întenţionat şi cu răutate prin ţesătura complicată a evenimentelor care se derulează cu mare repeziciune şi tragism. Cred că nici cei „doi naşi” ai acestei renaşteri n-au anticipat că tăvălugul istorei şi al vieţii îi va zdrobi şi pe ei, căci, aşa cum spunea Balzac, nimeni nu poate mitui întâmplarea!
În încheiere, vă doresc şi vă dorim – elevi şi profesori şi toţi care vă iubim şi vă preţuim, dumneavoastră Domnule Profesor Rugină şi Distinsei Doamne Rugină multă sănătate, putere îndelungată de creaţie şi numai bucurii.
Prof. dr. Petrea Iosub

Boston, 25 mai 1993
Iubite Domnule Iosub,

Am primit misiva din 23 aprilie dar nu am avut timp liber să răspund.
În ziua de 24 mai când am devenit octogenar am terminat lucrarea anexată, care sper să fie spre binele poporului român.
Am primit cele două articole trimise la Luceafărul din Canada unde am scris şi cu un cuvânt ca să vă publice dar nu am încredere 100% fiindcă ei se ocupă mai mult de întoarcerea regelui Mihai decât de CAUZA ROMÂNEASCĂ.
În altă ordine de idei mi s-a confirmat o invitaţie de a veni la Bucureşti să continui cursul de „Introducere în ştiinţe economice” la Universitatea Spiru Haret şi am acceptat. Cursurile se deschid la 1 octombrie, dar vom veni mai devreme fiindcă am alte obligaţii la Galaţi, Iaşi şi Cluj.
La Iaşi am programat să fac unele certcetări în legătură cu viaţa şi opera lui Vasile Conta inclusiv ceva despre Titu Maiorescu şi Mihail Kogălniceanu.
M-am gândit că e bine să mă opresc şi la Vaslui pentru o zi în drum spre Iaşi dacă se poate realiza următorul proiect. Cred între timp aţi primit un manuscris de 82 pagini despre Teoria şi Practica…, referitor la perioada de tranziţie. Acest manuscris îl puteţi întrebuinţa în două feluri. Mai întâi să-l daţi să-l vadă sau să-şi facă o fotocopie pentru ziarul care apare în Vaslui împreună cu scrisoarea anexată către redactorul şef.
În al doilea rând aş dori – dacă se poate – ca dvs. să organizaţi un seminar pe tema manuscrisului de 82 pagini sub egida Sucursalei Băncii Naţionale din Vaslui la care să fie invitaţi un număr restrâns de specialişti: administratori, directori de întreprinderi de stat sau private (bănci), profesori de economie, istorie, sau management de la liceul dvs. cum şi alte licee, directorul muzeului şi unii intelectuali mai de seamă din Vaslui (evident domnii prefect şi primar) sigur în primul rând reprezentanţi din Banca Naţională Vaslui (nu din Bucureşti căci acolo se plăsmuieşte un alt seminar special la Bucureşti).
Scopul acestui seminar este să se discute pro şi contra textului meu de 82 de pagini într-o şedinţă de dimineaţă, lunch şi altă şedinţă după amiază. Asta să aibă loc în săptămâna care sfârşeşte la 4 august. Data exactă o stabilim numai după sosirea în ţară.
De ce am spus sub egida Sucursalei Băncii Naţionale sau orice alt combinat care poate să finanţeze un astfel de Seminar? Va fi nevoie să capăt un onorar pentru acest seminar fiindcă salariul primit de la Universitatea Spiru Haret începe numai la 1 octombrie iar eu nu am „lei” în ţară ca să pot acoperi cheltuielile zilnice până la acea dată. În ziua aceea de seminar nu mai pot lua nici o altă obligaţie.
Dacă pentru oricare motive nu se poate organiza acest seminar atunci merg direct la Iaşi. În orice caz după ce am ajuns la Tecuci vă voiu suna la telefon ca să vedem cum se pot aranja lucrurile.
Vă rog să confirmaţi primirea prezentei şi rezultatul primelor sondaje în ceea ce priveşte organizarea seminarului. Cât priveşte copia anexată după a doua scrisoare deschisă către Domnul Preşedinte Iliescu este numai pentru informarea dvs. personală şi nu o daţi din mână la nimeni.
Cu cele mai alese sentimente şi salutări cordiale la toţi prietenii din Vaslui.
Prof. Anghel Rugină

Boston, 31 mai 1993
Domniei-sale Domnului Redactor-Şef,
Presa Liberă din Vaslui, România

Stimate Domn,
Aici departe de ţară, pe meleaguri străine ca şi odinioară Nicolae Bălcescu, cu gândul şi cu sufletul ascultând la vibraţia atâtor lipsuri şi suferinţe ale poporului român, necazuri datorate unor prefaceri istorice impuse din afară, combinate cu experiment de tranziţie recomandat de experţi străini şi oarecum impus României prin acordare de credite din străinătate, mi-am luat timp şi energie – lăsând la o parte orice alt lucru – ca să termin lucrarea anexată: „Teoria şi practica pentru tranziţia de la economia de stat centralizată la economia socială de piaţă funcţională”, a 3-a versiune a unui Program de Refacere şi Stabilizare Economică, Monetară, Financiară şi Socială în România.
Este vorba de Planul meu vechiu cu „Miracolul economic”, revăzut şi însoţit de o introducere lungă de 50 de pagini în care am explicat care este răul actual şi cum să se închidă perioada de tranziţie care a adus mai mult rău decât bine.
Eu numai mi-am îndeplinit o datorie morală faţă de ţara şi neamul din care mă trag. Se recomandă încă odată un alt fel de economie socială de piaţă funcţională – adică care funcţionează normal dând nu numai libertate naturală la agenţii economici dar în acelaşi timp asigură şi justiţie socială şi stabilitate financiară fără inflaţie şi fără şomaj, cu alte cuvinte se realizează un echilbru stabil între interesele producătorilor şi ale consumatorilor, inclusiv statul. E vorba de un regim nou „Liberalism Social” care se potriveşte cu nevoile, speranţele şi aspiraţiile poporului român.
Eu nu spun că aici se află ultimul cuvânt ci numai un cap de pod solid de pe care se poate privi înainte către o altă Românie mai bună şi mai dreaptă decât cea de ieri şi de azi. Presa liberă la fel are o datorie morală de împlinit faţă de naţiunea întreagă şi anume de a prezenta obiectiv şi comenta critic-pozitiv texte din acest plan.
Vă rog să publicaţi în facsimil această scrisoare şi dacă se poate un editorial cu titlul: „Planul Rugi de Refacere şi Stabilizare Economică, Monetară, Financiară şi Socială în România”. Încolo am încredere totală că poporul român va primi mesagiul printr-o reacţiune pozitivă. După aceea dvs. puteţi publica texte şi comentarii ce vi se par reprezentative.
Cu cele mai alese sentimente şi mulţumiri.
Prof. Anghel Rugină

Vaslui, 7 iunie 1993
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Rugină,

Am marea bucurie de a vă scrie în momentul unui frumos început de vară românească şi de a vă mărturisi că o parte din visele şi aspiraţiile pe care ni le-aţi insuflat nouă şi elevilor au început să dea roade, ceea ce doresc să se întâmple în toată ţara.
Cu deosebită plăcere vă spun că am finalizat o bogată manifestare ştiinţifică pe probleme de informatică în cadrul sesiunii anuale a Fundaţiei „Anghel Rugină”, la care au participat peste 130 elevi şi 35 cadre didactice din toate liceele Moldovei. Am acordat premii şi felicitări şi vom scoate o revistă cu cele mai valoroase lucrări.
Am stabilit împreună ca în toate judeţele să se înfiinţeze filiale ale Fundaţiei noastre care să cuprindă pe cei mai valoroşi copii şi profesori, care vor participa la următoarea sesiune.
A fost extraordinar, mai ales că ştiam că dumneavoastră, Dragă Domnule Profesor sunteţi cu sufletul alături de noi.
Doresc, de asemenea, să vă mărturisesc despre bucuria pe care mi-aţi făcut-o prin acea scrisoare adresată Preşedinţiei şi în care stau mărturie înţelepciunea şi grija deosebită a marelui om de ştiiinţă care sunteţi pentru destinul acestei naţiuni şi sper din toată inima că veacul acesta se va sfârşi cu o Românie demnă, bogată şi recunoscută la locul ei de cinste pe pământ.
Noul prefect al judeţului vă adresează invitaţia de a reveni la Vaslui, dorind să experimenteze programul dumneavoastră de refacere a ţării, inclusiv aspectul monetar-financiar. Ar fi superb să se dea o mare lecţie mentalităţilor care opun atâta rezistenţă nejustificată ştiinţific.
Vă cer îngăduinţa, ca expozeurile dumneavoastră şi fotografiile să le adunăm într-un album sobru şi elegant pe care să-l dăruim timpului. Vom realiza acest gând poate chiar în această vară.
În ce priveşte serbarea liceului şi a închiderii anului şcolar vă dorim din tot sufletul printre noi. Avem copii şi cadre didactice minunate care vă aşteaptă cu mult dor şi dragoste. Facem serbarea pe 12 iunie pentru a nu se suprapune cu manifestările prilejuite de ziua dumneavoastră de naştere organizate la Boston.
Sperăm ca în acest an să ne gospodărim mai bine, iar în toamnă să ne oferiţi, prin prelegeri şi o şedere mai prelungă între noi, din prea plinul şi prea omenescul dumneavoastră har de înţelepciune şi cultură să ne îmbărbătaţi în căutările şi zbuciumul către ziua de mâine.
Vă mai mărturisesc că deja au ajuns propunerile de schimburi cu Grecia şi Belgia, la Comunitatea Europeană de la Bruxelles şi nutrim convingerea că nu vom fi trădaţi.
În aşteptarea răspunsului dumneavoastră, vă dorim din toată inima multă sănătate şi multă putere de muncă pentru desăvârşirea edificiului ştiinţei.
Cu multă dragoste, prof. dr. Petrea Iosub

Vaslui, 28 iunie 1993
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Rugină,

Am primit cu mare bucurie veştile bune de la dumneavoastră privind sănătatea şi dăruirea pentru creaţie în beneficiul şi prosperitatea neamului românesc. Sper şi doresc sincer ca în cel mai scurt timp să fie rupte zăgazurile tăcerii cu care este întârziată transpunerea în faptă a nobilelor şi realistelor idei şi soluţii de ridicare a României la demnitate economică şi morală. Şi consider că nu se poate ca istoria să nu lucreze, după atâtea rătăciri şi frământări, în favoarea progresului acestui neam care şi-a scris prin atâtea fapte eroice dreptul sacru la prosperitate existenţială şi nemurire.
Este greu, este copleşitor de greu să te mişti într-o lume ea însăşi destructurată şi totuşi să-ţi păstrezi identitatea şi să-ţi asiguri un urcuş al tău către ziua de mâine, mai ales că peste tot bat clopotele mâniei şi se străfulgeră marile interese. Dar avem idealul şi credinţa în noi şi cerul înstelat deasupra noastră, aşa cum mărturisea marele Kant.
Am discutat problema seminarului cu d-l prefect şi este întru totul de acord, urmând ca, până la sosirea dumneavoastră, Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină, să tipărească lucrarea în câteva sute de exemplare pentru studierea ei de către toţi factorii intelectuali şi economici interesaţi. Va fi probabil un început care va marca, cu siguranţă, trecerea de la o stare de confuzie şi aşteptare la o activitate eficientă şi de mari perspective.
Cât despre noi, vă spunem că suntem în plin examen de bacalaureat şi admitere şi că treburile le desfăşurăm normal, dorind să devenim, sub frumoasa povară a prestigiului pe care ni l-aţi dăruit, cei mai buni şi cei mai frumoşi la minte şi la suflet dintre fiii acestei naţii de mare vocaţie creatoare.
Vă aşteptăm cât mai curâd printre noi, dorindu-vă din toată inima sănătate şi bucurii.
Cu multă dragoste, al dumneavoastră, prof. dr. Petrea Iosub

Boston, 22 iulie 1993
Iubite Domnule Director Iosub,

Mai întâi ţin să vă mulţumesc pentru felicitarea şi gândurile de bine cu referire la aniversarea octogenarului „Rugi”, cum îmi spune soţia, care mi-au produs o deosebită plăcere venind de pe plaiurile Moldovei celei dragi de unde au plecat atâţia înaintaşi de seamă: Ştefan cel Mare şi Sfânt, Eminescu, Alecsandri, Cuza, Kogălniceanu, Conta, Iorga, Enescu şi mulţi alţii.
În continuare daţi-mi voie să vă felicit pentru organizarea Sesiunii anuale de comunicări la Secţiunea informatică şi concursul la care au luat parte elevi şi cadre didactice. Este un lucru mare la pregătirea generaţiilor mai tinere ce trebuie să crească într-un mediu favorabil la dezvoltarea unei alte Românii, cum îi spuneţi dvs. în ultima scrisoare „demnă, bogată şi recunoscută la locul de cinste” ce i se cuvine.
De asemenea liceul dvs. împlineşte un „act istoric” prin atragerea la acelaşi circuit de reînnoire morală şi naţională în spirit de optimism creator şi pe tinerii din Basarabia şi Bucovina, pământ şi suflet românesc răpit de mâini străine dar care sunt sigur că într-o zi nu prea îndepărtată va reveni la Patria Mamă.
În fine, mă bucur că ideea unui Seminar economic, monetar, financiar şi social referitor la România a fost acceptat şi de domnul prefect şi deci va deveni realitate. Vă rog să explicaţi şi domnului director al Băncii Naţionale, Suc. Vaslui că Seminarul nu este politic, ci pur şi simplu ştiinţific, de informare cu un dialog deschis la problemele date.
Ca să fie productiv, este bine ca Seminarul să fie ţinut la un număr restrâns de participanţi cu invitaţie inclusiv presa, aşa ca să aibă loc cu adevărat un colocviu ştiiţific unde să se discute în mod liber şi amiabil aspecte pro şi contra în legătură cu a 3-a versiune a Planului de refacere şi stabilizare economică şi financiară a României. În orice caz nu este bine ca reuniunea să fie o adunare publică deschisă care uşor poate deruta într-un argument politic. Pe mine mă interesează probleme şi soluţii iar nu cei care sunt azi sau vor fi mâine la putere.
Lucrarea în chestiune se va publica în toamnă aşa că ocaziunea de faţă e suficient ca să fie duplicată la xerox pentru fiecare membru participant înainte de a veni la seminar. Miercuri, 1 septembrie ar fi o dată potrivită. Vă voiu suna la telefon de îndată ce ajung la Tecuci.
Salutări cordiale domnului prefect, domnului primar şi corpului profesoral de la liceu iar dvs. odată cu mulţumiri o strângere de mână caldă românească de aici de departe.
Al dvs. prea devotat, Anghel Rugină

Boston, 12 august 1993
Iubite Domnule Director Iosub,

Cu mare nerăbdare am aşteptat să iau de aici din Boston un Swissair pentru a mă reîntoarce în ţara natală de care mă leagă atâtea amintiri scumpe, atâţia prieteni devotaţi şi distinşi ca dvs. şi atâtea speranţe că dacă punem toţi umărul, sufletul şi tot ce avem mai bun în noi, aşezând în prima linie interesele naţiunii întregi, atunci se poate ca până la urmă să vedem că se ridică o altă Românie mai bună şi mai dreaptă de mâine.
În acest spirit am scris a 3-a versiune din Planul de Refacere şi Stabilizare Economică şi Financiară a României şi tot în acelaşi spirit am conceput şi Seminarul care urma să aibă loc la Vaslui.
Din nefericire lucrurile au luat o altă întorsătură care mă împiedică să împlinesc călătoria proiectată. Înainte de plecare am făcut un control medical ca de obicei şi acum am primit rezultatul: totul e bine în afară de o flebită pe care am avut-o câţiva ani în urmă şi pe care o consideram vindecată pentru totdeauna. Iată însă surpriză neplăcută că flebita reapare deşi nu în stare acută ca mai înainte. Totuşi sfatul medicului a fost că nu trebuie să iau riscul unei călătorii lungi peste ocean în momentul de faţă.
În aceste condiţii nu mai există nici o alternativă decât să amânăm seminarul pentru anul viitor. Între timp, poate că şi situaţia economică se mai îmbunătăţeşte ca discuţiile din Seminar să aibă loc într-o atmosferă mai plăcută şi mai constructivă. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, dar ce să-i faci? Aşa este viaţa, care nu merge în linie dreaptă.
Aceleaşi salutări cordiale şi mulţumiri domnului prefect, domnului primar şi la toţi profesorii şi profesoarele de la liceul dvs. Vă îmbrăţişez cu drag de aici de departe.
Acelaşi prea devotat, Anghel N. Rugină.
PS. Rog conţinutul acestei scrisori să nu fie făcut public, să nu ajungă la presă.

Boston, 12 august 1993
CUVÂNT la deschiderea anului şcolar 1993-1994,
la Liceul „Anghel Rugină” Vaslui

Către directorul liceului, prof. dr. Petrea Iosub
România trece printr-o perioadă de traziţie, cu multe probleme complicate, în bună parte nerezolvate, unele vechi, iar altele mai noi. Istoria însă nu stă pe loc ci merge înainte. Viitorul este ca şi o carte cu multe pagini care nu s-au scris încă.
Liceul „Anghel Rugină” a început bine şi merge bine, indiferent câte greutăţi au fost şi mai sunt sau mai pot fi în cale. Instituţia Liceului are norocul să aibă la cârmă un director care nu se dă bătut aşa de uşor în faţa obstacolelor întâlnite. A dovedit-o în trecut, o dovedeşte în prezent şi, nu mă îndoiesc că o va dovedi şi în viitor. În viaţa unui om, ca şi a unei instituţii, tot ce se realizează şi are valoare mai deosebită se bazează pe muncă neîncetată, pe aplicare de idei noi mai bune şi pe sacrificii cerute de problemele zilei.
Dr. Petrea Iosub, o pot spune clar şi ferm, are o viziune precisă încotro se îndreaptă activitatea viitoare a acestui liceu; are multe idei noi producătoare şi o voinţă de fier, tare ca stânca pe care se aşează muntele Ceahlău. De fapt, în momentul de faţă, el împlineşte funcţiunea unui Ceahlău pentru Liceu, un loc mai ridicat în mod simbolic şi de unde se poate vedea mai departe.
El singur nu poate aduce succes deplin aşa cum nici Ceahlăul singur nu poate aduce prosperitate în ţinutul Moldovei moştenită de la Ştefan cel Mare. Este nevoie de asemenea de colaborare, de cooperare necondiţionată a corpului profesoral, a tuturor elevilor şi elevelor şi, nu mai puţin a reţelei administrative cu lucru de birou şi manual. De fapt, toţi împreună formează o entitate organică a liceului care garantează succesul instituţiei.

Către corpul profesoral
Nu numai ţara românească, dar întreaga omenire se află la o răscruce. În acest veac au avut loc două războaie mondiale, dar multe probleme mari referitoare la demnitatea omului ca şi la demnitatea naţiunii etnice, nici pe departe nu s-au rezolvat cum se cuvine. Neamul românesc şi el s-a sacrificat atât în primul cât şi în al doilea război mondial, dar nedreptatea istorică a făcut ca două provincii româneşti să rămână despărţite de Patria Mamă. Nu trebuie să uităm pe fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina niciodată şi să facem tot ceea ce este omeneşte posibil pe cale paşnică pentru eliberarea lor.
Corpul profesoral, în aceste vremuri tulburi de restrişte, are o obligaţie morală dublă. Mai întâi să pregătească elevii cât mai bine din punct de vedere profesional. Profesorii trebuie pe toate căile să convingă elementele tinere că învăţătura este un lucru mare, care însă cere o disciplină mintală. Lumina interioară care vine numai de la învăţătură şi meditaţie este mai preţioasă decât toate bunurile materiale. Într-adevăr, în spirit suntem fericiţi şi tot în spirit suntem şi nefericiţi.
Profesorii mai au însă şi o a doua obligaţiune morală. Pregătirea profesională trebuie să fie împărtăşită într-un spirit umanist, adică nici mai mult şi nici mai puţin decât urmând legea nescrisă a OMENIEI, cea mai mare virtute a poporului român împreună cu credinţa strămoşească în Puterea Divină a Binelui, a Luminii Adevărului şi a Dreptăţii.
Numai o educaţie în spirit umanist, adică de omenie, apără şi respectă demnitatea omului ca şi demnitatea unei naţiuni, indiferent dacă e vorba de naţiunea română sau orice altă naţiune sau rasă din lume. Văzând ce se petrece în fosta republică vecină Iugoslavia, românii pot învăţa o lecţie folositoare: „Respectă pe aproapele tău ca pe tine însuţi, indiferent dacă e sau nu de aceeaşi origine etnică sau religie”. Numai aşa se poate trăi în pace şi bună înţelegere.
Profesorii să-şi cunoască bine elevii din clasă, să-i apropie pe orice cale, să fie un fel de părinţi spirituali. Este vorbă de a se interesa îndeaproape nu numai de ceea ce un elev sau o elevă este astăzi şi nota ce o merită şi de ce poate deveni mâine.
Într-adevăr în fiecare clasă se pregătesc, până la un anumit punct, nu numai elevii de astăzi, dar şi potenţialii conducători de mâine. De aici, rolul jucat de profesori astăzi se extinde şi în viitor la viaţa mai bună de mâine.

Către elevi şi eleve
Timpul cel mai frumos în viaţă este acela petrecut în liceu şi la universitate. Evident, când eşti tânăr, cu atâta energie şi atâtea tentaţii şi te mai gândeşti cât ai de învăţat la atâtea cursuri şi examene nu mai vezi unde se află frumosul.
Adevărul este că nu poţi recunoaşte uşor şi partea frumoasă, care rămâne acolo să fie dezgropată mai târziu în viaţă. Şi totuşi, se poate recunoaşte o mulţumire sufletească imediată. Dacă fiecare elev îşi face datoria, adică dacă se ţine de carte, apoi cu note bune îşi mulţumeşte părinţii, profesorii, rudele, cunoştinţele şi nu mai puţin pe sine însuşi. În plus ai contribuit la bunul mers al liceului din care faci parte, şi anume că acolo se învaţă carte.
Succesul obţinut la cursuri te face să fii mândru de puterile tale intelectuale. Îţi dai seama că pregătirea profesională este utilă. Te simţi altfel. Nu există nimic care să înlocuiască succesul în şcoală sau în viaţă.
De aceea, sfatul meu este ca fiecare elev să vă faceţi datoria, să depuneţi orice efort pentru a fi un succes. Ascultaţi şi urmaţi sfatul dat de domnul director Iosub şi de către profesori. El nu poate să fie decât spre bine în ultimă analiză.
În afară de cursurile cerute încercaţi să cetiţi şi alte cărţi de literatură, de poezie sau filosofie care nu sunt cerute în clasă. Niciodată nu ştiţi de unde poate să vină o lumină nouă.
Cultivaţi prietenia care poate să fie de mare folos în viaţă, în afară de faptul că este o mare delectare a tinereţii, o parte din frumosul ce va apare mai târziu. Până la urmă, veţi vedea însă că cei mai buni prieteni în viaţă rămân tot cărţile cetite din marii gânditori, oameni de ştiinţă, filosofi şi scriitori români sau străini.

Către personalul auxiliar
De multe ori se uită de cei care lucrează la cantină, la aprovizionarea cu cele necesare pentru bunul mers al administraţiei liceului şi curăţenia clădirii. Şi ei trebuie încurajaţi să meargă la unison cu restul liceului. Soţia şi cu mine ne gândim cu recunoştinţă şi mulţumiri la personalul care a pregătit şi servit lunch-ul la vizita făcută.
Un viitor mai bun pentru ţara românească depinde de pregătirea celor care se găsesc acum pe băncile şcolii în acest liceu şi în toate liceele şi universităţile din România. Vă doresc la toţi succes în anul şcolar 1993-1994.
Al dvs. al tuturor un devotat prieten, prof. Anghel Rugină
PS. Regretăm că nu putem fi prezenţi la deschiderea anului şcolar, dar în spirit vom fi acolo.

Vaslui, 2 noiembrie 1993
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Rugină,

În războiul cu timpul şi cu unele greutăţi care încă mai amână visele şi îmi pun la îndoială speranţele, am trăit, totuşi, o dublă bucurie: primirea scrisorii de la dumneavoastră prin care aflu că totul e bine şi apariţia în limba română a lucrării dumneavoastră fundamentale: „Principia Oeconomica” prin care aţi ridicat coloana gândirii economice româneşti în contemporaneitate.
Mi-aş îngădui, dragă Domnule Profesor Anghel Rugină, să fac o comparaţie plină de realitate şi luciditate. Opera dumneavoastră care încă n-a fecundat cugetarea şi cultura românească în măsură cuvenită, timpul şi spiritul naţional şi european o vor îngemăna cu revoluţia brâncuşiană. Căci nu există nici un temei ca acestor culmi gemene să li se nege unica lor rădăcină – puterea de creaţie, măiestria şi talentul unei mari naţiuni – vitalizată de veşnicia mereu tânără şi aspră a Carpaţilor cu pântecul lor plin de daruri dătătoare de speranţe şi scăldată de azurul cerului şi blânda Dunăre domesticită în sălbăticia ei tocmai la întâlnirea de la Cazane pe plaiul românesc.
Aşa cum Dunărea şi-a învins furia prin blândeţe şi a primit botezul înţelepciunii şi rodniciei tocmai când a păşit pe pământ românesc tot aşa şi marii noştri oameni, printre care la loc de mare cinste vă aşez cu smerenie şi închinăciune, confruntându-se cu „vânturile şi valurile” lumii şi-ale vieţii, n-au uitat nici o clipă că singura lor menire este să primenească ţara şi să îmbogăţească izvoarele ei, înnămolite uneori de trecători fără suflet şi neam, cu noi daruri ale cugetului şi simţirii, ale omeniei adevărate. Ce este mai frumos şi mai sfânt decât a dărui oamenilor lumina cugetării şi bucuria vieţii.
Cât despre noi, Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
păşim încet, dar aproape bine, către împlinirea ideii de şcoală modernă. Sprijinul este în noi înşine. Zidim temeinic pe dinlăuntru şi, în tăcere, cu răbdare mai adăugăm câte o lumină inteligenţei copiilor, intrând în altarul sufletului lor senin şi curat pentru a nu le tulbura cu grijile şi necazurile noastre, mirarea şi calea spre adevăr. Şi pe dinafară au început să apară semne ale înnoirii, dar îmi blestem dependenţa de a nu putea să le ofer integral spaţii civilizate în care şi pentru care să uite măcar o clipă că trebuie să mai plece acasă. Am finalizat modernul complex „socio-cultural şi ştiinţific” unde doresc să organizez, în vacanţele de vară, cursuri de civilizaţie şi cultură românească pentru profesori şi elevi din Basarabia şi Bucovina. Poate voi reuşi să arunc măcar o sămânţă roditoare în această parte a ţării încă sub ocupaţie pustiitoare de limbă şi neam.
Am scris preşedintelul Academiei din Grecia şi l-am rugat să medieze pentru un schimb cu o şcoală elenă. Investesc mereu speranţe şi idei pentru ca drumul nostru către lume să se limpezească şi să nu fim priviţi ca locuitori anonimi ai Europei, unde s-a născut zâmbetul Giocondei dar şi cele două mari catastrofe mondiale.
Voi încerca şi ideea aducerii la Vaslui a 1-2 elevi români din America, chiar dacă mulţi vor privi cu neîncredere acest lucru.
Închei dorindu-vă din toată inima multă sănătate dumneavoastră şi Doamnei Rugină.
Vă aştept cu mare dragoste şi dor, prof. dr. Petrea Iosub

Bucureşti, 18 martie 1994
Mult Stimate Domnule Director Iosub,

Am primit scrisoarea dvs. din 11 martie şi mă grăbesc să vă răspund.
Mai întâi să vă felicit că sunteţi mereu aşa de activ, inovator în înţelesul cel mai ales al cuvântului. Acum doriţi să înfiinţaţi şi o revistă şcolară „La Steaua” care va mări activele Liceului pe care îl conduceţi cu atâta înţelepciune. Alături se află ce m-aţi rugat.
Apreciez învitaţia de a veni la Vaslui dar nu ştiu dacă va fi posibil. Am venit acum, i-aş spune cu timp împrumutat. Acasă a rămas soţia şi cu soacra la 97 de ani aşa că s-ar putea să mă întorc acasă pe neaşteptate şi mai devreme decât am plănuit. De aici nu pot face nici promisiuni.
Pentru d-l Prefect Pascu salutări cordiale. Visul nostru comun nu se poate realiza.
Pentru dvs. şi corpul profesoral urări numai de bine.
Al dvs, prof. Anghel Rugină

Boston, 18 martie, 1994
Salut la revistă şcolară nouă „La Steaua”,
de prof. Anghel Rugină (SUA)

Un viitor mai bun pentru neamul românesc se află în pregătirea cât mai temeinică a generaţiei mai tinere, a celor care se află pe băncile şcolii începând de la şcoala primară şi până la universitate.
Nu există nimic mai frumos în viaţă decât să ai norocul de părinţi buni şi de educatori instruiţi şi cu mare dragoste de ţară şi neam. Părinţii fac ce pot sub condiţii materiale nu totdeauna cele mai bune. Toţi însă doresc ca odraslele lor să meargă mai departe la şcoală, să fie luminaţi la minte, să devină ceva în viaţă.
De aici şcoala, la toate gradele devine focarul principal unde se formează cetăţenii devotaţi de mâine, conducători luminaţi care să împlinească ceea ce, pentru un motiv sau altul nu şi-a putut împlini astăzi şi lucrătorii din lumea gândului şi cercetării ştiinţifice care să ducă mai departe pe alte culmi cultura, arta şi ştiinţa românească.
O Revistă şcolară cu titlul „La Steaua” amintitoare de versurile marelui Eminescu nu poate decât să întregească imaginea şi activitatea temeinică a liceului mixt A.R. din Vaslui de care mă leagă şi pe mine numai cu amintiri frumoase. În acest spirit de înălţare, salut apariţia revistei „La Steaua” şi îi doresc viaţă lungă şi plină de roade.
Prof. Anghel Rugină

Bucureşti, 17 mai 994
Mult Stimate Domnule Director Iosub,

Nu v-am scris mai devreme fiindcă nu am ştiut dacă voiu avea posibilitatea să mă opresc şi la Vaslui înainte de a mă întoarce în America.
Iată că un program modificat îmi va îngădui să mă opresc la Vaslui. Va fi în cursul zile de 14 iunie, 1994 când aş dori – dacă se poate – să vorbesc la elevi şi eleve despre SPIRU HARET (1851-1912), Educator al Poporului fără nici o altă prezentare artistică fiindcă sper că nu va fi dintâi călătorie lungă, dar va fi obositoare venind de la Universitatea din Cluj cu oprire şi la Universitatea din Iaşi.
Aş dori în acelaşi timp să întâlnesc şi pe domnul prefect Pascu şi Filiala Vaslui AGER. Şi puteţi spune că – timpul Reformei nu a trecut ci dimpotrivă va veni.
Cu cele mai alese sentimente şi cordiale salutări la întreaga comunitate didactică, rămân al dvs. prea devotat, Prof. Anghel Rugină.
PS. În aceeaşi zi de 14 iunie voiu merge la Tecuci şi voiu avea nevoie de o maşină să mă ducă acolo. Poate dl. Prefect ne poate ajuta.

Boston, 25 august 1994
Mult Stimate Domnule Director Iosub,

Timpul, acest inamic nevăzut cu care m-am luptat şi eu toată viaţa, merge mereu înainte, fără nici o consideraţie despre destinul uman. Nu mai vorbesc de faptul că nimeni nu ştie exact de unde vine şi unde se duce! Şi ce bine l-a prins cronicarul (cred) Miron Costin când a spus: „Nu vremile stau sub om ci bietul om stă sub vremi”.
Pare că mai ieri eram la Vaslui, la masa aceea lungă plină de bunătăţi gustoase şi de băuturi alese după datina moldovenească în clădirea nouă care vă face cinste dvs, corpului profesoral, elevelor şi elevilor.
Întors acasă la Boston mi-a trebuit o bucată de timp pentru a mă re-ajusta la condiţiile de viaţă din America aşa diferită cu cele din Europa de Răsărit. A urmat la rând un control medical general care nici acuma nu s-a terminat. Lucrul important este că analizale făcute până acum au dat rezultate favorabile. Sper ca şi restul să fie la fel.
Vă felicit pentru clădirea nouă care se potriveşte bine cu un centru cultural şi artistic. Am însă o rugăminte. După ce m-am consultat şi cu soţia, vă rog insistent să nu rezervaţi spaţiu în clădirea nouă pentru un apartament Rugi. Noi nu am acceptat niciodată să ocupăm un astfel de apartament. Ar însemna o pierdere pentru liceu. Tot spaţiul liber să fie alocat numai în serviciul corpului profesional, al elevilor şi elevelor.
Vă felicit încă odată mai departe dacă acest „Centru Cultural şi Artistic” va fi destinat şi la organizarea, pe timpul vacanţelor de vară, a unor cursuri speciale despre „civilizaţia şi cultura românească” în folosul în special al profesorilor şi elevilor din Basarabia şi Bucovina. Pentru aceasta va fi nevoie să lucraţi în cooperare cu Universitatea din Iaşi sau din alte localităţi căci veţi avea nevoie de un cadru profesoral specializat. Poate că şi Ministerul Educţiei Naţionale să vină în ajutor.
Pentru începutul anului şcolar nou – 1994-1995 – soţia şi cu mine de aici de departe vă transmitem urări de succes în toate direcţiile.
Cu cele mai alese sentimente, rămân Al dvs., prea devotat, prof. Anghel Rugină

Boston, 31 octombrie 1994
Mult stimate Domnule Director Iosub,

Vă mulţumesc pentru scrisoarea din 1 octombrie, ’94 de ştiri de bine referitoare la Liceu care trebuie să meargă înainte, mereu înainte chiar dacă mai sunt şi opriri temporare când e nevoie de trecut anumite obstacole. Nici odată să nu gândiţi despre „depunerea armelor”. O cere viaţa însăşi a noastră ca indivizi şi nu mai puţin a intituţiilor pe care le servim şi anume cu suişuri şi coborâşuri într-o luptă permanentă cu necunoscutul în care succesul se întretaie cu sacrificii şi zile înnourate. Dar după zile înnourate vin şi zile cu soare, cu lumină, cu speranţe de mai bine.
De aici de departe soţia şi cu mine avem cuvinte de laudă şi de încurajare pentru tot ce faceţi şi realizaţi împreună cu membrii din corpul profesoral şi administrativ. Luptaţi pentru o cauză mare: Educarea unei generaţii noi şi într-un spirit nou; să fie mândri de locul unde au primit lumină; să aprecieze viaţa în libertate dar cu o disciplină interioară care respectă ordinea şi comportamentul civilizat; să fie conştienţi că se trag din şi aparţin de o naţiune care aşezată – cum a spus cronicarul – la un cap de pod unde şi-au dat întâlnire toate răutăţile pământului, a rezistat de-a lungul veacurilor la atâtea invazii şi a produs o listă lungă de oameni de seamă printre care un Mihai Eminescu, un Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii.
Această moştenire sacră trebuie dusă mai departe, aşa ca la timpul cuvenit şi generaţia mai tânără de azi să-şi spună cuvântul, să-şi aducă şi ei contribuţia lor la o altă Românie mai bună şi mai dreaptă de mâine. Poate un absolvent sau absolventă de la Liceul dvs., cu o pregătire profesională şi intelectuală continuată la una din universităţile mari din ţară sau din străinătate să împlinească visul celui care semnează aceste rânduri şi anume realizarea unui „miracol economic” pe care poporul român îl doreşte şi îl merită din plin. Este condiţia sine qua non pentru o Renaştere în cultură, ştiinţă şi arte începută în veacul trecut, continuată între cele două războaie mondiale şi oarecum întreruptă după 1944.
Bine faceţi că luaţi sub oblăduirea dvs. şi români basarabeni. Nu uitaţi nici pe cei din Bucovina şi alte locuri. Ministerul Educaţiei Naţionale ar trebui să contribuie la proiecte de interes naţionl. Încolo nu uitaţi regula echilibrului stabil. În asemenea proiecte de mare anvergură să nu vă extindeţi mai mult decât îngăduie mijloacele disponibile.
Cu cele mai alese sentimente şi gânduri de bine, rămân
al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Boston, 24 mai 1995
Iubite Domnule Coleg Iosub,

Vă mulţumesc din suflet pentru rândurile trimise şi compuse aşa de frumos şi armonios în limba lăsată de genialul Eminescu şi mulţi alţi înaintaşi de seamă, prea mulţi ca să poată fi menţionaţi aici.
Se referă la a 82-a aniversare a celui care le-a primit şi care au sosit la Boston pe vremea când mă găseam într-o călătorie peste ocean la Londra, în Anglia, unde am participat la un Congres internaţional, unde ISINI a colaborat cu o altă Societate „Action Learning”. Cu această ocazie am avut ocazia să cunosc personal o româncă de mare suflet naţional, dr. Mariana Gârban, de acolo din Vaslui.
Rezultatul acestei colaborări a fost o lucrare nouă „A New Concrete Hope For Humanity”- The 1995 London – Conference Manifesto of „Action Learning” and „Unified Knowledge” (ISINI). Separat am să vă trimt o copie după original pentru Biblioteca Liceului.
Cât priveşte ţara mea natală am încercat tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a deschide calea către o altă Românie de mâine, mai bună şi mai dreaptă decât cea de ieri. Eu am pus doar sămânţa Adevărului Ştiinţific iar dacă a căzut pe pământ bun – şi nu mă îndoiesc de asta – apoi alţii după mine, acum sau mai târziu, vor duce lucrul mai departe până ce se va realiza acest vis purtat şi lăsat drept moştenire de atâţia înaintaşi de seamă. Eu doar mi-am împlinit o datorie morală faţă de înaintaşi şi faţă de cei care suferă nevinovaţi rigorile unui regim de tranziţie. Dar Românii nu sunt singurii care suferă. Toate naţiunile care au fost controlate de Imperiul Sovietic trec prin aceeaşi perioadă de tranziţie.
Salutări cordiale domnului prefect Pascu şi împreună cu dvs. la întreaga comunitate de profesori, elevi şi eleve de la Liceul „A.R.”
Al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Boston, 22 iunie 1995
Iubite Domnule Director Iosub,

Mulţumesc pentru scrisoarea din 5 iunie 1995, plină de noutăţi, care arată din plin că dvs., sprijinit de corpul profesoral şi administrativ la care se ataşează elevii şi elevele Liceului, nu staţi deloc ci mergeţi înainte, cât mai înainte, ori câte piedici şi stavile ar ieşi în cale.
Dvs. şi cei care vă urmează nu faceţi nimic altceva decât să ascultaţi la glasul acelor înaintaşi care şi ei la timpul lor s-au izbit de greutăţi dar nu s-au lăsat bătuţi de vicisitudinile vremii ci mai vârtos au tras înainte carul istoriei naţiunii române, aşezată cum spunea cronicarul „la un cap de pod unde şi-au dat întâlnire toate răutăţile pământului”. Şi-aşa s-a păstrat această naţiune de-a lungul veacurilor.
Dacă acelaşi cronicar s-ar întoarce înapoi să vadă lumea de azi, aşa cum este, nu şi-ar crede ochilor să observe că paralel cu o civilizaţie înaintată s-au cuibărit adânc şi forţele Răului care împiedică aşezarea unui progres social cu bună stare pentru toată omenirea.
Umanitatea rănită dar păstrătoare de valori clasice eterne: Binele, Iubirea de Aproapele, Cinstea, Adevărul, Dreptatea şi Lumina interioară, stau în fiecare zi, de fapt în fiecare moment, cu forţele Răului, care mai întotdeauna mai deghizate, învăluite de confuzie şi neclaritate; nu ştii când e bine şi când e rău; nu mai poţi deosebi Adevărul de Minciună; dreptatea se îmbină cu nedreptatea la tot pasul iar lumina apare numai ca sclipiri sporadice, într-un abis de compromisuri şi contradicţii.
Scriu aceste lucruri nu ca să vă descurajaţi ci dimpotrivă să vă întăriţi lumina interioară care conduce la creaţia de lucruri pozitive, având înţelegere deplină de existenţa forţelor adverse. Unii cred că numai în România sunt nedreptăţi dar adevărul este că nedreptăţi sociale sunt peste tot în lume şi deci, Umanitatea este rănită peste tot, deşi în unele locuri mai mult iar în altele mai puţin.
Vă felicit şi vă doresc succes în organizarea acelui curs de cultură şi civilizaţie românească pentru basarabeni şi bucovineni. Nimica nu trebuie precupeţit când e vorba de a ajuta pe fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina căzuţi sub stăpânire străină.
Cu părere de rău nu cred că vom putea veni în ţară anul acesta. Totuşi, de aici de departe, împreună cu soţia purtăm cu noi atâtea amintiri plăcute de la Vaslui, trimitem o caldă salutare şi urări de succes la toată comunitatea Liceului şi domnului prefect Pascu.
Al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină
PS. Această scrisoare nu este destinată publicităţii. Nu este nevoie să trimiteţi scrisori „recomandat” fiindcă poşta merge regulat.

Boston, 29 iulie 1995
Iubite Domnule Director Iosub,

Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru Revista „La Steaua” ajunsă acum în Anul II, nr. 3 şi care desigur se referă la poezia nemuritoare a lui Eminescu, luată ca simbol la o Renaştere Românească culturală, artistică şi ştiinţifică începută devreme încă din clasele liceale. Eu rămân ferm convins că această Renaştere va veni mai curând decât se poate prevedea şi anume ca o reacţiune pozitivă la chemarea timpului nostru – „the challenge” cum se spune în englezeşte şi cum a fost formulată de vestitul istoric englez Arnold Toynbee. Într-adevăr, nu numai neamul românesc suferă, dar într-o fomă sau alta, întreaga Umanitate.
Conţinutul revistei e foarte bogat din multe puncte de vedere care nu pot fi analizate acum şi aici. Fotografiile utilizate în acest număr sunt bine reuşite. Atât din partea mea cât şi a soţiei vă trimitem sincere şi cordiale mulţumiri pentru atenţia şi grija acordată.
Cât despre laudele primite, ele sunt doar opinii generoase de natură pur personală căci eu nu am făcut până acum nimica de mare valoare pentru ţara şi neamul din care mă trag. Pe de altă parte este adevărat că am încercat să fac ceva cum nu s-a mai făcut în nici o altă ţară din lume şi anume realizarea unui „miracol economic şi social” dar din nefericire nu am reuşit să conving nici forurile competente şi nici opinia publică atât cât se oglindeşte în presa zilnică. Sămânţa Adevărului Ştiinţific am încercat să o sădesc acolo unde a fost dorinţă sau la cerere. Am mare încredere în generaţia mai tânără. Indiferent ce am spune noi cei bătrâni, un viitor mai bun al României depinde tot de generaţia care se ridică acum şi dacă a fost bine pregătită.
Nu toţi oamenii de ştiinţă au norocul să vadă că în cursul vieţii lor ideile semănate au adus roade însutite. Dar toţi trăiesc cu visul că lucrul lor nu e zadarnic şi că mai devreme sau mai târziu Adevărul Ştiinţific va învinge forţele adverse care ţin în loc progresul social şi economic. Raţiunea e simplă: Nu există altă cale mai dreaptă şi mai eficientă pentru a rezolva cum se cuvine poblemele timpului.
Dvs. cei de la Liceul din Vaslui, ca şi din toate liceele din ţară, începând cu şcoala primară şi terminând cu universităţile aveţi o misiune mare de împlinit şi anume să pregătiţi generaţia tânără cât mai bine şi cât mai sistematic ca să nu rămână nici un aspect slab şi nepregătit. Încurajaţi elevele şi elevii să scrie, să se exprime, să fie mândri şi să aprecieze oportunitatea de a căpăta lumina. Probleme de la Olimpiadă sunt binevenite să fie publicate în revistă. Nu uitaţi pe elevii şi elevele din Basarabia şi Bucovina de Nord, inclusiv profesorii. Încurajaţi dezvoltarea şi aplicarea de idei noi căci aici se află cheia progresului în orice fel de activitate.
Cu cele mai alese sentimente şi urări de succes pe toată linia,
rămân al dvs. prea devotat, Anghel Rugină

Boston, 30 septembrie 1995
Iubite Domnule Director Iosub,

Timpul trece grozav de repede, mai ales după ce ai devenit şi octogenar. Anul acesta am fost extrem de ocupat. Între 24-26 august, 1995 a avut loc al 3-lea Congres ISINI la Boston şi a fost un succes. Au fost şi alegeri de membri noi în Comitetul Executiv şi de acum încolo am rămas „Preşedinte de onoare” aşa că voiu avea mai mult timp liber pentru lucrările mele ştiinţifice.
Din ţară nu primesc ştirile pe care aş dori din tot sufletul să le primesc. Toate ţările din Răsăritul Europei trec printr-un fel de Purgatoriu. Într-un fel aşa e bine ca lumea să înveţe o „lecţie”, dar pe de altă parte prea mulţi nevinovaţi suferă şi asta nu e bine. Eu am încercat să arat cum se poate evita „Purgatoriul” şi trece imediat la realizarea unui „miracol economic” dar n-am avut noroc să-l văd realizat în cursul vieţii mele. Îl vor face alţii după mine poate din iniţiativa unui absolvent al Liceului dvs.
La început de an academic de aici de departe trimit un salut cordial din partea soţiei şi a mea la tot corpul profesoral, la toţi elevii şi elevele din liceu (cu menţiunea specială pentru cei din Basarabia şi Bucovina), căci viitorul depinde cât de bine s-a pregătit generaţia mai tânără.
Cu cele mai alese sentimente, rămân al dvs, prof. Anghel Rugină

Boston, 12 martie 1996
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Întors dintr-o vacanţă în Florida unde ne-am dus să scăpăm de rigorile unei ierni aspre la Boston, am găsit o surpriză mare şi anume 3 numere din revista „ETHOS” ce se poate numi de Educaţie, Ştiinţă, Filosofie şi Cultură în cel mai ales înţeles al cuvântului.
Prietenul meu Iosub nu poate să stea liniştit, să se bucure de roadele obţinute la Liceul A.R., cu o vigoare fizică şi intelectuală fără pereche acuma încearcă să-şi extindă câmpul de activitate prin iniţierea unei adevărate revoluţii pedagogice şi sociale în spiritul lui Spiru Haret pe toată întinderea Judeţului Vaslui.
Aici e vorba de un mesagiu important nu numai pentru populaţia judeţului Vaslui ci şi pentru întreaga ţară românească. Într-adevăr un viitor mai bun pentru neamul românesc nu poate să vină decât printr-un spirit nou dinlăuntru, „prin noi înşine” cum spuneau înaintaşii, adică mai specific printr-o educaţie solidă intelectuală şi profesională a tineretului ce se ridică acum începând cu şcolile primare şi terminând cu universităţile şi diferite instutite de cercetări ştiinţifice de pe tot cuprinsul ţării.
Numai „idei noi” mai bune şi „oameni noi” curaţi la suflet şi devotaţi fără condiţii la continuarea unei „Renaşteri Româneşti” în educaţie, ştiinţă, artă şi cultură poate să schimbe condiţiile unei tranziţii care s-a prelungit prea mult nu numai în România dar şi în toate naţiunile foste socialiste din Răsăritul Europei.
M-a impresionat varietatea de material publicat în revista Ethos şi în special atenţia acordată şi tributul meritat rezervat pentru înaintaşi. Nu vă lăsaţi intimidaţi de greutăţi sau gelozii politice şi mergeţi înainte până la victoria finală care este şi victoria neamului românesc care a suferit atâta în istorie şi merită o soartă mai bună.
De aici de departe vă salut pe toţi din „Colegiul Redacţional”.
Al dvs prea devotat, Anghel Rugină

Boston, 15 octombrie 1996
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

Se pare că am pierdut legătura cu bunii prieteni din ţară şi nu mai puţin dvs. Într-adevăr, după ce am împlinit 83 de ani la 24 mai, 1996, doctorii m-au sfătuit să fac o pauză de la orice activitate extra până la o nouă consultare. Aşa se face că am rămas în urmă cu răspunsul la corespondenţa curentă sosită după aceea.
Vă mulţumesc din suflet – „mieux plus tard que jamais” cum spune francezul – pentru cuvintele frumoase trimise la aniversare. Printre altele am văzut şi o insignă de la Concursul de Limba şi Literatura Română Mihai Eminescu, Vaslui, 1996. Vă felicit călduros pentru activitatea neîntreruptă şi energică la cauza educaţiei din judeţul Vaslui şi implicit ţara românească. Nu m-ar mira deloc dacă într-o zi veţi fi chemat la Bucureşti să fiţi Ministrul Educaţiei Naţionale.
O altă problemă care mă preocupă este aceea a tineretului, în special acei copii care au înclinaţie la învăţătură sau posedă anumite talente deosebite în artă dar sunt lipsiţi de mijloace materiale pentru a merge mai departe de pragul şcolii elementare. Şi gândul meu se duce şi la tinerii din fosta Basarabie şi Bucovina de Nord.
Mă gândesc la astfel de copii în care se află capital uman de mare valoare pentru viitorul României, dar care ar putea să rămână anonimi şi fără împlinire. Pentru realizarea acestui ţel nobil, îmi îngădui să sugerez atenţiei dvs. organizarea unei asociaţii numită „JUNIMEA NOUĂ”, înrudită cu JUNIMEA veche întemeiată de Titu Maiorescu şi alţi intelectuali de seamă, la Iaşi, în veacul trecut. JUNIMEA veche se compunea din intelectuali români deja formaţi şi care se afirmase cumva. Scopul final era ca asemenea intelectuali formaţi să fie încurajaţi pentru a se afirma şi mai puternic şi aşa cultura şi ştiinţa românească să prindă rădăcini şi mai adânci, cu ramificaţii şi mai extinse.
JUNIMEA NOUĂ – aşa cum e concepută aici – se îndreaptă tot către acelaşi ţel nobil final dar în plus se ocupă şi de problema cum să se încurajeze formarea de elemente deosebite în ştiinţă, artă şi literatură.
La vârf cum s-ar spune, JUNIMEA NOUĂ din jud. Vaslui să se compună din asocierea voluntară a oamenilor de ştiinţă, arte şi literatură născuţi sau aşezaţi din motive profesionale în acest judeţ. Este de dorit ca să se întâlnească la Vaslui de două ori pe an sau cel puţin odată pentru a da ascultare la un referat făcut de unul din cele trei secţiuni (Ştiinţe, Arte şi Literatură) şi anume despre cum să se încurajeze şi să se sprijine elemente tinere care promit valori deosebite în viitor.
La bază, JUNIMEA NOUĂ să fie compusă din cei trei premianţi, începând cu ultimul an de educaţie elementară (patru ani) şi continuând cu liceul până la universitate. A fi membru în JUNIMEA NOUĂ înseamnă un imbold la învăţătură în ştiinţă, artă şi literatură. În plus J.N. să fie o „mână invizibilă” ocrotitoare care să apere pe candidatul respectiv de intemperiile vieţii neprăvăzute care s-ar opune la realizarea destinului personal promiţător.
La sfârşit de an, după ce s-au terminat cursurile oficial şi s-au dat rezultatul în afară de serbările obişnuite, cei trei premianţi să fie convocaţi la Vaslui unde se va sărbători „ZIUA TINERETULUI ALES”, împărţindu-se cărţi aferente şi o diplomă de onoare.
Sigur că un astfel de proiect cere fonduri pe care nu le văd venind de la stat care are destule pe cap. Copiii nevoiaşi de la oraş ca şi de la ţară – mă refer la cei trei premianţi – au nevoie să fie ajutaţi (o haină mai bună şi mai călduroasă în cursul iernii, o pereche de ghete, o cămaşă de „zile mari” cum se spunea odată şi nu mai puţin de fiecare zi, inclusiv alte nevoi imediate) aşa ca să poată atinge optimum în activitatea lor zilnică.
În acest scop se poate întemeia o secţiune specială: ”Prietenii şi Susţinătorii la JUNIMEA NOUĂ”, compusă din reprezentanţi în industrie, comerţ, agricultură şi alte profesiuni care sunt de acord să sprijine financiar elemente valoroase din tineret prin J.N. Binefăcătorii să fie invitaţi a lua parte la sărbătorirea „TINERETULUI ALES” şi drept recunoştinţă să le fie înmânat un Certificat de Onoare”.
Îmi dau seama foarte bine că realizarea unui astfel de proiect nu e uşoară dar nici imposibilă! Dacă împrejurările vor îngădui să mişcaţi proiectul de la ideea pură către realitate atunci aţi realizat ceva mare; va îndemna pe ceilalţi colegi din judeţele vecine şi în final din restul ţării să vă urmeze. Restul e uşor de imaginat: JUNIMEA NOUĂ se va ridica la nivel naţional şi va reprezenta un alt element de bază la o RENAŞTERE ROMÂNEASCĂ în curs de împlinire.
Cu cele mai alese sentimente şi urări de succes pe toată linia, dvs. personal, celorlalţi membri din inspectorat şi nu mai puţin doamnei directoare Lidia Zărnescu, rămân acelaşi al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Boston, 26 mai 1997
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Vă mulţumesc din suflet pentru gentileţea ce aţi avut-o ca să-mi trimiteţi şi anul acesta urări de bine cu ocaziunea aniversării de naştere. Nici nu-mi vine să cred cum s-au consumat deja 84 de ani, s-au dus „pe o cale ne-nturnată” cum a spus poetul. Dar cine ştie cu precizie de unde vine şi unde se duce timpul acesta care ne frământă pe toţi fără încetare, de la un capăt la altul al lumii, de la începutul istoriei? Dar oare există timp, „das Ding an sich” cum spunea Kant, sau este numai un produs al imaginaţiei umane, destinat să servească pentru a identifica puncte de reper în dezvoltarea civilizaţiei şi culturii create de homo sapiens? Şi aşa mai departe… întrebări fără răspuns imediat!
Pentru ţara mea de origine am avut şi am încă două visuri mari: (1) să văd realizat un „miracol economic” în România cum nu a mai fost în nici o altă ţară din lume, o adevărată operă de artă clasică, concepută prin transformarea gândului de perfecţie umană (echilibru general stabil) în economie, monetă, finanţe şi politică în realitatea vie, „sur le vif”, cum spun francezii, atât cât omeneşte este posibil adică în aproximativ de 90%; şi (2) să văd că răsare o şcoală nouă de gândire economică românească (la nivel cu primul vis) în spiritul pozitiv moştenit de la Titu Maiosescu şi ceilalţi membri de la JUNIMEA printre care Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Vasile Conta, inclusiv precursorul la doctrina „Prin Noi Înşine” în Economie de la Bucureşti, Dionisie Pop Marţian (1829-1965), şi el tot ardelean ca şi Maiorescu.
În ceea ce priveşte „miracolul economic”, am crezut în 1990 (prima versiune a Planului) ca şi în ediţia mai completă din 1994 (vezi Teoria şi Practica Economică în Epoca de Tranziţie şi După, Editura Fundaţiei România de Mâine, Universitartea Spiru Haret din Bucureşti) aşa cum cred în lumina soarelui acum în 1997 când scriu aceste rânduri şi voiu crede până la ultima suflare că este posibil de realizat în practică cam 98% (cu 2% imperfecţie umană), tot aşa cum Galileo Galilei a crezut ştiinţificeşte că pământul se mişcă în jurul soarelui iar nu invers, cum credeau atotputernicii din zilele acelea, când a spus e pur si muove!
Acum când am intrat în al 85-lea an şi departe de ţară după ce am alarmat şi pe noul guvern să nu repete greşelile din trecutul apropiat ci să citească şi să reflecteze mai adânc, cel puţin primele 134 pagini din cartea menţionată mai sus, unde la p. 132-134 se află inclus şi un articol scurt: „Nu Pot Greşi şi Experţii Străini? Dacă Da, Cum Putem Să Ne Apărăm ?”, sunt trist şi deziluzionat. Mă întreb: De ce un popor de 24 milioane trebuie să sufere nevinovat pentru idei false importate, odată impuse de la Răsărit, iar altă dată strecurate pe furiş prin vizite costisitoare din Occident? De ce Răul (scris cu literă mare) în economie, monetă şi finanţe se poate pe câtă vreme BINELE nu se poate, fiind ocolit de oamenii politici de la cârmă ca şi din opoziţie? Ce-ar zice un Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Conta sau Dionisie Pop Marţian şi întreaga pleiadă care au făcut, evident nu singuri dar cu aportul întregului popor, UNIREA CEA MICĂ la 1859 şi UNIREA CEA MARE la 1918, dacă s-ar întoarce înapoi măcar pentru o zi să vadă în ce situaţie am ajuns şi cum gândim?
Se zice că odată Mihai Eminescu şi Ion Creangă – două temperamente aşa de deosebite şi totuşi buni prieteni – mergeau de la Bojdeuca din Ţicău spre restaurantul „La Bolta Rece” şi discutau şi situaţia politică din vremea aceea. La un moment dat Creangă se opreşte din mers şi spune: ”Bădie Mihai, ştii ceva? Ar fi mai bine dacă n-ar fi mai rău”. Butada aceasta a lui Creangă are un sens adânc şi pentru vremea noastră.
Aici, departe de ţară geograficeşte dar în spirit mai aproape ca oricând, mă simt ca un doctor-chirurg care a descoperit leacul la cancer de care suferă atâtea fiinţe omeneşti în lume – în cazul nostru un cancer economic, monetar şi financiar – dar ceilalţi medici din profesie se simt ameninţaţi de această descoperire care le taie veniturile grase şi de aici pe toate căile posibile şi imposibile, legitime şi nelegitime încearcă să oprească cunoştinţa leacului nou şi unde se poate şi aplicarea lui.
Tot aşa în cartea numită am arătat în detaliu şi pe înţelesul tuturor care este leacul cel adevărat pentru a scăpa de cancerul economic, monetar şi financiar care produce: şomaj, inflaţie, blocare financiară, deficite bugetare şi în balanţa internaţională de plăţi, nedreptăţi sociale de tot felul şi regina tuturor relelor sociale – corupţia care nu este un fenomen rezervat la caractere de indivizi cu înclinaţie să facă rău ci mai degrabă un sistem social-economic în derută, confuz, în dezechilibru care înlesneşte şi într-un fel invită corupţia la o acţiune foarte bănoasă.
Eu ştiu că într-o zi „miracolul economic” se va împlini atâta vreme cât va exista libertate şi o conştiinţă de Român. Dar aş fi dorit să se întâmple în cursul vieţii mele. Dacă nu se poate atunci aş dori ca printre arhitecţii planului şi inginerii economişti executori să fie şi un fost absolvent sau absolventă de la Liceul dvs.
Cele două proiecte sunt anexate pentru informare. Bucureşti, după cum văd nu se mişcă. Am trimis originalul domnului preşedinte Emil Constantinescu, prim ministrului Ciorbea, Petre Roman preşedintele Senatului şi Ion Diaconescu, preşedintele Camerei Deputaţilor în legătură cu o cerere de scutire de taxe şi impozite pentru astfel de proiecte dar până acum niciun răspuns.
Cu cele mai alese sentimente şi urări de succes la întreg corpul profesoral în nobila misiune de educatori, împărţitori de lumină la generaţia care ne va urma, de la mine ca şi de la soţie, rămân al dvs.
Anghel Rugină

Boston, 6 august 1997
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

Am să-ţi fac o surpriză. Către sfârşitul lunii august merg să ţin o conferinţă la Maastricht University în Olanda şi de acolo vin în ţară să văd cum merg lucrurile social-economice în noua orânduire după alegerile din toamna lui 1996, respectiv regimul nou Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea.
Voiu avea un program destul de încărcat, dar sper să mă opresc şi la Vaslui, chiar dacă numai pentru câteva ore. Momentan o rugăminte la dvs. şi anume să prezentaţi d-lui primar al Vasluiului pe care nu-l cunosc (1) o invitaţie de a lua parte la o Adunare convocată la Primăria Municipiului Cluj pentru data de joi, 4 septembrie, 1998, ora 10.00 am pentru organizarea unei Asociaţii Generale a Primarilor din România. Şi (2) Reînvierea Societăţii „JUNIMEA” sub numele de „JUNIMEA NOUĂ” cu o funcţie nouă, ataşată de fiecare primărie. Îl rog frumos să comunice participarea la Primăria din Cluj.
Pentru dvs. personal am INTRODUCEREA la o carte care sper să fie publicată în curând. La Vaslui sper să fiu pe ziua de 9 septembrie venind de la Iaşi unde voiu ţine o Conferinţă în Sala de Consiliu a Primăriei Iaşi, la ora 10.00 am, pe ziua de 8 septembrie, iar după amiază va urma un Seminar la Universitate, Facultatea de Ştiinţe Economice, probabil între 3.00-5.00 pm, iar dacă e vreme bună se poate că chiar în după amiaza aceleiaşi zile în drum spre Tecuci să fac un popas scurt la Vaslui pentru o revedere. Veţi vedea că în INTRODUCERE, p. 6-7 am menţionat şi cazul d-lui Nicolae Pascu, fost prefect la Vaslui în 1993. Dacă îi ştiţi adresa vă rog să-i spuneţi că doresc să-l văd, fie la Conferinţa de la Iaşi, fie la popasul din Vaslui.
Încolo până la o revedere, cordiale salutări doamnei Lidia Zărnescu, directoarea Liceului şi la toţi membrii corpului profesoral.
Al dvs. prea devotat, Anghel N. Rugină

Boston, 18 octombrie 1997
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

După o călătorie lungă pe bătrânul Continent European, inclusiv ţara românească, am ajuns în fine acasă la Boston unde mă aşteptau multe lucruri de făcut în grădina rămasă singură în grija cuiva de încredere, plus corespondenţa acumulată între timp.
Gândurile merg înapoi în ţara natală de care mă leagă întreaga istorie a poporului care a suferit atâta în istorie şi merită o soartă mai bună care mereu tot întârzie.
Îmi pare rău, nespus de rău, că din cauză de forţă majoră nu ne-am putut opri şi la Vaslui, la liceu, aşa cum programasem de aici din America înainte de plecare. Din nefericire soţia mea s-a îmbolnăvit la Iaşi, iar sora mea a venit şi ne-a dus direct la Tecuci să o consulte o doctoriţă pe care o cunoştea mai dinainte.
Aş fi dorit să discut cu dvs. mai multe despre experienţa pe care aţi avut-o ca inspector general şcolar şi de ce în final vântul s-a întors într-o direcţie opusă. La fel aş fi dorit să întâlnesc de d-l Nicolae Pascu, fostul prefect de Vaslui, ca să aud din gura lui prin ce fel de experienţă a trecut şi el.
Programul ce l-am avut a fost foarte încărcat şi am crezut că se poate în condiţiile date să începem un alt drum – cum s-ar spune „Democraţie de jos în sus” – căci „Democraţia de sus în jos” până acum de la 1990 la 1997 nu a dat rezultatele aşteptate şi nici nu sunt semne că se vor schimba lucrurile spre bine, aşa de uşor sau aşa de curând.
E vorba de reinventarea Societăţii „JUNIMEA NOUĂ” care printr-un Consiliu Ştiinţific Consultativ şi o Asociaţie „Prietenii Oraşului „X”, să coopereze voluntar cu Primăriile pentru a rezolva cum se cuvine unele probleme social-economice noi care nu au existat mai înainte şi pe care guvernul de la Bucureşti, în condiţiile date nu le mai poate finanţa.
Până la o altă revedere în viitor când va trebui să scurtez programul la Bucureşti-Galaţi-Tecuci-Vaslui, şi-atât, o caldă strângere de mână românească şi salutări cordiale d-nei Lidia Zărnescu, directoare şi la toţi membrii din corpul profesoral inclusiv prietenului N. Pascu.
Cu cele mai alese sentimente, rămân al dvs. devotat, Anghel Rugină

Vaslui, 10 noiembrie 1997
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Rugină,

Doresc să exprim imensul regret că nu ne-am putut revedea la liceul în care am trăit marile bucurii ale prieteniei noastre şi în beneficiul unor tineri săgetaţi de frumoasa mirare a cunoaşterii.
Conjunctura a fost nefastă pentru dorinţa mea arzătoare de a mă reîntâlni cu dumneavoastră şi cu distinsa doamnă Rugină. Am trăit unele momente extrem de grele, dar care au trecut şi mi-au redat liniştea necesară să merg mai departe!
Asta, însă, nu vreau să o invoc drept scuză, ci vreau sincer să mă iertaţi pentru că nu v-am căutat oriunde eraţi în ţară.
Simt că vremurile sunt grele şi, probabil, niciodată nu vor fi fericite pentru cei care încearcă, prin cuget şi puterea lor de dăruire, să schimbe ceva într-o ţară jefuită de toţi şi dintotdeauna!
Ce s-a întâmplat? Un lucru peste capacitatea mea de înţelegere. A trebuit să renunţ la programul meu din considerente foarte temeinice. Am învăţat, de la părinţi şi de la viaţă, că nu pot juca rolul unui cabotin, şi cu atât mai mult în profesie, unde trebuie să fii dominat de o libertate şi o răspundere absolută.
Şi am constatat cu durere că la noi competenţa este un paleativ, prioritar fiind criteriul apartenenţei.
Îmi pare nespus de rău că după anii studenţiei, atunci când, la propunerea facultăţii, mi s-a refuzat de trei ori doctoratul în Franţa, nu am plecat de unul singur în lume să-mi împlinesc destinul!
Acum, retragerea la catedră îmi dă bucuria devenirii elevilor şi publicarea în reviste de specialitate şi academice a unor studii!! În rest, viaţa urmează un curs care ar trebui să fie normal!…
Mă bucur nespus că aţi ajuns cu bine acasă şi v-aţi refăcut după eforturile şi oboseala din ţară şi sper din suflet ca măcar în 1998 să ne revedem la liceul care, prin numele dumneavoastră şi prin elevi se înscrie prestigios în învăţământul ţării.
Vă doresc din toată inima multă sănătate şi putere de creaţie.
Cu aleasă devoţiune, prof. dr. Petrea Iosub.

Boston, 11 aprilie, 1998
Iubite Prieten şi Coleg Iosub,

Mulţumesc pentru urarea trimisă de Paşti, noi la rândul nostru împreună cu mulţumiri vă răspundem şi noi de aici de departe cu acelaşi tradiţional: Adevărat a înviat! Cu sănătate şi voie bună.
Îmi pare rău că nu am putut să ne vedem în vara lui 1997 dar sperăm să mai putem reveni în ţară fără prea multe obligaţii şi atunci ne putem revedea. Sperăm că între timp situaţia economică în ţară să se îmbunătăţească deşi după cele văzute în 1997, e greu să mai fii optimist.
Sper ca în curând să apară ediţia a 2-a din cartea „Teoria şi Practica Economică în Epoca Tranziţiei şi După” (1994) căci mare nevoie este de o schimbare, cu totul diferită decât cea din toamna lui 1996 care în fond nu a fost o schimbare de idei mai sănătoase ci numai de personal la nivel înalt.
Acum se vede foare clar că nevoile imediate în România, nu înseamnă o schimbare de persoane sau de partide ci o schimbare în felul de a concepe problemele şi soluţia lor cea mai bună. Şi dvs. aţi încercat să faceţi lucruri bune în învăţământ dar nu v-au lăsat să devendiţi mai bun până la capăt.
Salutări cordiale pentru d-na directoare Lidia Zărnescu şi toţi membrii şi membrele din corpul profesoral şi succes deplin la elevi şi întreaga comunitate educativă.
Al dvs., prof. Anghel Rugină

Boston, 16 iunie 1998
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

Mulţumesc pentru gentileţea ce aţi avut să trimiteţi felicitări şi urări de bine cu ocazia zilei de naştere. Deşi a sosit aci cu oarecare întârziere, lucru ce se explică uşor în vremea noastră plină de surprize – plăcute şi neplăcute – totuşi atenţiunea dvs. a venit „la inimă”, cum se spune şi a fost apreciată la optimum în spiritul dictonului francez „Mieux plus tard que jamais”.
Visul meu cu un „Miracol Economic” posibil cu care am venit în ţară în toamna lui 1990 şi mai apoi am poposit şi la Chişinău, vai ce deziluzie mi-a produs uitându-mă la condiţiile ce există astăzi şi dincolo şi dincoace de Prut. Şi totuşi mă consolez la gândul că prin strădaniile de azi, sămânţa adevărului ştiinţific şi naţional, vor produce roade mâine. Iar dvs. şi întreg corpul profesoral şi administrativ de la Liceul A.R. din Vaslui ca şi din întreaga ţară aveţi o funcţiune nobilă de a lumina pe tinerii de azi ce reprezintă garanţia cea mai sigură pentru realizarea unei alte Românii de mâine, mai bună şi mai dreaptă decât cea de ieri şi cea de astăzi.
La timpul acesta aţi terminat un an şcolar ca să începeţi altul nou în septembrie. De aici de departe, soţia şi cu mine vă dorim la toţi o vacanţă plăcută pe care o meritaţi din plin şi succes pe toată linia în anul şcolar 1998-1999.
Cu cele mai alese sentimente, rămân al dvs. prea devotat,
Anghel N. Rugină

Boston, 12 martie 1999
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

Am primit cu mulţumiri cartea preţioasă „Fragmentarium, Eseuri şi dialoguri filosofice” cu o dedicaţie nobilă din lumea ideilor noi. Acolo este locul întâlnirii, „în lumea ideilor noi”.
Alăturat se află din partea mea „Prolegomena” pentru Biblioteca liceului iar pentru dvs. personal „MEMORIALE – mărturii – joc de credinţă” (1998). Ca să vedeţi prin ce am avut de trecut pentru nici un alt motiv decât de a servi neamul din care mă trag şi eu. Strângeţi mâna şi îmbrăţişaţi pe d-l dr. Nicolae Pascu, inimosul prefect de Vaslui din partea mea. Manuscrisul în cauză nu este publicat fiindcă mai doresc să încerc încă odată cu Memoriale: 2 în aceeaşi problemă.
Cu salutări cordiale dvs şi d-nei directoare şi la tot corpul profesoral şi administrativ.
Al dvs. prea devotat, Anghel Rugină

Boston, 31 mai 1999
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Ţin să vă mulţumesc în mod deosebit pentru amabilitatea dvs. că nici anul acesta nu aţi lăsat să treacă sub tăcere a 86-a aniversare a zilei de naştere.
M-aş fi bucurat şi mai mult dacă dvs. sau altcineva mi-ar fi trimis ştirea cea mult dorită, şi anume, că economia românească a trecut „puntea suspinelor” şi după, către o eră nouă! Din nefericire forţele adverse sunt însă tari.
N-am primit de la dvs. o confirmare de primire a unor „MEMORIALE: De ce nu s-au rezolvat cum trebuie problemele economice şi financiare din România între 1990-1999” pentru biblioteca liceului.
Cu salutări cordiale şi urări numai de bine pentru tot Liceul A.R. din partea soţiei şi a mea.
Al dvs., Anghel Rugină

Boston, 8 noiembrie 1999
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

Trebuie să-mi cer scuze pentru aceste rânduri întârziate nu din rea voinţă ci din împrejurări care m-au împiedicat să ţin ordine în corespondenţa primită din ţară.
Împrejurările însă se concentrează într-o singură propoziţie. Am vrut să termin şi am terminat manuscrisul la Prolegomene 2, anexat se află tabela de materii şi introducere. Sper să se publice în anul 2000.
Am primit şi m-am bucurat de „Fragmentarium 2”, o lucrare de esenţă filosofică care cere mare atenţie în aprofundata lucrare a autorului, mai ales fiind vorba de o continuare la „Fragmentarium 1”.
Asta mi-a încredinţat şi mai mult ceea ce ştiam mai dinainte, că autorul, în afară de profesiunea de educator şi organizator de mare slavă, se ocupă şi de problemele cele mari ale existenţei lui Homo sapiens care la prima vedere, formale, apar simple dar sunt foarte adânci în esenţă. Într-adevăr e foarte simplu să întrebi: Ce este omul? Motivul uman? De unde vine şi unde se duce? De mii de ani gânditorii de seamă s-au străduit să le dezlege, dar nici pe departe nu se vede o staţie finală.
Iubite prietene Iosub, daţi-mi voie să vă felicit şi cu această ocazie trimit cordiale salutări d-nei directoare Zărnescu şi la întreg corpul profesoral şi succes deplin la elevele şi elevii de astăzi care vor deveni gânditorii de mâine.
Cu cele mai alese sentimente de la Rugi.

Boston, 6 martie 2000
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Comunicarea de mai sus vorbeşte de la sine. Nu pot să concep că aşa ceva este posibil în ţara mea de origine unde m-am străduit aproape un deceniu ca să văd o altă Românie, mai bună şi mai dreaptă decât cea de ieri sau de astăzi.
Mă întreb: oare cât de jos se mai poate coborî ne-OMENIA şi ticăloşia omenească? Primeam acest ziar, pe care mi-l trimiteau gratuit fiindcă nu l-am comandat niciodată. A început să vină cam din octombrie, 1999. Dacă altcineva a fabricat ştirea falsă, redactorul şef sau înlocuitorul său, avea obligaţia ca ziarist să cerceteze la sursă, dacă este aşa sau nu.
Eu, ca să fiu politicos, încă de la 6 decembrie 1999 am trimis şefului redactor o scrisoare de mulţumire şi urări de bine pentru sărbătorile care se apropiau (vezi copia anexată). În consecinţă nu are nici o scuză că nu a avut adresa sau numărul de telefon. Iar culmea ironiei vieţii – dacă nu perversitate – se continuă trimiterea gazetei dar cu excepţia nr. 497 din 4-10 februarie, 2000, în cauză. Ce ziceţi de asta? Eu totuşi rămân legat indestructibil de ţara şi neamul din care mă trag.
Cu cele mai alese sentimente şi salutări cordiale dvs. şi la toţi prietenii din instituţie, rămân acelaşi devotat, Anghel N. Rugină
P.S. Materialul acesta în copie poate fi dat publicităţii în ziarul local. Mulţumesc pentru grija ce mi-o purtaţi.
Vă felicit pentru cartea „Elemente de arheologie metafizică”. Ceva original.

Boston, Mass, 6 decembrie 1999
D-lui Alexandru Păduraru, Redactor Şef , Ziarul NAŢIUNEA,
Calea Rahovei, 147, Bucureşti, 75269 România

Mult Stimate Domnule Păduraru,
În primul rând ţin să vă mulţumesc pentru amabilitatea dvs. de a-mi trimite şi mie ziarul NAŢIUNEA pe care îl primesc regulat şi îl dau şi la alţi români- americani să-l citească.
Citesc articolele dvs. de fond ca şi ale altor colaboratori, cele mai multe bine scrise şi bine intenţionate. România şi cu ea şi poporul românesc trec printr-o perioadă istorică grea, numită de tranziţie, care acum s-a prelungit dincolo de toate aşteptările.
Datoria sacră a unui bun jurnalist de profesie care păstrează vie conştiinţa de român, este să informeze publicul de azi dar şi istoricul de mâine, cum s-a dezvoltat această a doua dramă după 1999 – fără exagerări nefondate şi fără înfloriri trecătoare. În plus este nevoie de a atrage atenţia publicului la orice idei noi care arată cum am putea ieşi din perioada aceasta tristă de tranziţie dar fără a crea alte probleme.
În ceea ce mă priveşte, eu rămân un optimist incorigibil că pănă la urmă se va ridica un om politic de stat cu un mesagiu simplu, ferm şi convingător că „nu suntem pierduţi”. El va anunţa o lumină economică nouă, mai bună şi mai dreaptă decât cea de azi sau de ieri, care să înnoade temeinic firul istoric rupt în 1944. El, împreună cu un grup care împărtăşesc acelaşi suflu moral de reînnoire naţională „Prin Noi Înşine”, (căci am suferit destul prin sfaturi din afară, odată impuse iar altă dată acceptate prin imitaţie lipsită de spiritul critic maiorescian) pot să pună alte temelii mai solide la o Renaştere Românească în economie, ştiinţe, artă şi literatură, Renaştere care a început în veacul al 19-lea a crescut după primul război mondial când s-a făcut Unirea cea Mare dar a fost întreruptă brusc în 1944.
Eu cred şi-acum tot aşa de puternic ca şi în 1990 că un „Miracol Economic” în România este posibil, începând de mâine, dacă poporul ar fi informat şi consultat cum trebuie despre acele temelii noi, pe care le-am scris în detaliu în cartea: ”Teoria şi Practica Economică în Epoca de Tranziţie şi După”, Editura Fundaţiei România de Mâine (1994), dar care s-a tras numai în 2000 de exemplare. Aşa că lumina economică nouă a rămas ascunsă de atenţia poporului, deşi editura a arătat toată bunăvoinţa.
De aici de departe vă îndemn să faceţi cunoscut ADEVĂRUL ştiinţific în Economie de care depinde un viitor mai bun pentru neamul românesc.
Cu cele mai alese sentimente vă transmit dvs. şi celorlalţi colegi un românesc La Mulţi Ani! Cu împlinirea tuturor doinţelor de bine de la Prof. Anghel Rugină
P.S. V-aş fi îndatorat dacă îmi trimiteţi cu întoarcerea poştei adresa d-lui prof. dr. Constantin Drăgan pe care am avut-o când a fost aici la Boston dar am pierdut-o. El ştiu că stă în Italia. Mulţumiri.
Această scrisoare poate fi publicată, afară de partea P.S., dacă socotiţi se poate scrie la „CĂLĂUZA ROMÂNEASCĂ” sub orice formă.

Boston, 6 martie 2000
COMUNICARE CĂTRE MEMBRII AGER-LUI
ŞI PUBLICUL BINEVOITOR

Un act aproape unic şi criminal s-a comis de către conducerea ziarului săptămânal „NAŢIUNEA”, Serie nouă (497) din 4 – 10 februarie, 2000, editor prof. dr. Iosif Constantin Drăgan şi redactor şef Alexandru Păduraru şi anume prin anunţul cu biografie şi photo că prof. Anghel Rugină, USA, a decedat.
Prof. Rugină este în viaţă, sănătos şi tot mai crede că un „MIRACOL ECONOMIC” în România este încă posibil!
Sunt recunoscător la restul din presa românească – afară de câteva excepţii – că nu au căzut în capcana de a repeta o ştire falsă.
Prof. Anghel Rugină

Boston, 2 8 august 2000
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Evenimentele de a veni în ţară se precipită mai repede decât m-am aşteptat. Din cauza altor obligaţii sunt nevoit să vin în ţară mai înainte de cum am plănuit anterior.
Doresc să vin şi la Vaslui, să vizitez liceul de care mă leagă atâtea amintiri plăcute. Dar vă rog să nu faceţi nici o pregătire deosebită.
Rog frumos pe doamna directoare Zărnescu să mă scuze că în momentul de faţă sunt presat de atâtea lucruri care trebuiesc să fie rezolvate înainte de plecare, încât nu mai pot să comunic direct cu domnia-sa.
Îndată ce voiu ajunge la Tecuci şi mă voiu recupera în câteva zile vă dau telefon la Vaslui. Sper că sora mea are numărul dvs. de telefon.
Alăturat se află lucrarea proaspăt ieşită de la tipar din Anglia pentru biblioteca liceului prin gentileţea dvs. – PROLEGOMENE 2: To Any Future in „Integrated Logic” and a More Comprehensive Methodology for the Unification of Al Sciences, Natural and Social. MCB University Press, 2000.
Cu cele mai alese sentimente şi respect către d-na directoare Zărnescu şi toţi membrii corpului profesoral împreună cu toate elevele şi elevii încoronaţi de salutări cordiale, aştept cu nerăbdare o revedere plăcută.
Acelaşi al dvs. devotat prieten, Anghel N. Rugină

Boston, 23 aprilie 2001
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Îţi scriu în grabă pentru că încerc să mai apuc poşta de azi deschisă.
Mă găsesc într-o groapă – nu chiar groapa imaginată de Platon, deşi totuşi o groapă, într-un fel mai periculoasă pentru că nu e una naturală şi una creată de oameni şi anume oameni cu adevărat periculoşi.
Vă rog să cetiţi cu mare atenţie – nu să studiaţi – documentele anexate. Sunt două seturi. Unul pentru dvs. personal pe care la urmă să-l lăsaţi la Biblioteca Liceului pentru informaţia altor generaţii, ca să evite asemenea cazuri dacă se poate.
Celălalt set am mare nevoie să fie studiat de un avocat din Vaslui dacă este liber şi dacă poate să meargă la Galaţi, la 31 Mai, să susţină cazul cu mijloace cât mai dure. Din nefericire eu nu pot să-i avansez un onorariu mai mare de US$ 300.00, dar el are dreptul să ceară daune cât mai mari, exorbitant de mari căci acest individ Puşcă merită. Daunele câştigate să se împartă în două: jumătate pentru el şi jumătate pentru liceu. Îi explicaţi că aici în America pensiile se dau după cât ai contribuit iar nu după cât ai avut ultimul salariu cum se face în Europa. Iar eu venind târziu am contribuit mai puţin aşa că pensia lunară se ridică la $450 lunar.
Pentru comunicare rapidă poate comunica prin fax la nr. 617-566-3230 for prof. Rugină la tel. 617-524-4580.
Îmi pare foarte rău că trebuie să vă deranjez şi pe dvs. pentru acest caz. Fratele meu, ing. Gheorghe Rugină care s-a ocupat de acest caz dar fără succes a avut un atac cardiac acum două luni şi nici nu ştie nimic, dar nu poate ajuta. Sora mea de la Tecuci a avut şi ea o criză acum o lună; nici nu ştie şi nici nu vreau să ştie nimic până ce –să sperăm câştigăm procesul.
Mi-a venit asta pe cap acum când lucram de zor la PROLEGOMENE 4. Aşa este viaţa! Mereu în lupta de idei sau cu alţi semeni, dacă nu cu natura care e cu mult mai bună decât oamenii.
Aştept un răspuns prin fax la nr. 617-566-3230 for prof. Rugină, la tel. 617-524-4580. Firma cu fax-ul se numeşte The Print House.
Cu mii de mulţumiri şi o caldă îmbrăţişare.
Anghel Rugină

Boston, 27 aprilie 2001
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Iar scriu „din fuga calului” cum se spune în înţelepciunea populară. Bătrânii în particular sunt urmăriţi de scurgerea timpului. Trece prea repede! Ar vrea să-l oprească şi nu pot.
În scrisoarea din 25 aprilie, a.c. tot aşa scrisă la grabă am greşit numărul fax-ului. Primul e incomplet, al doilea complet.
Am adăugat aici Depoziţia I pentru dosarul dvs., cred că nu era inclusă.
Referitor la d-l primar Durbacă, la fel 2 copii, una pentru avocat şi alta pentru dosarul dvs. Momentan despre acest necaz al meu vorbiţi numai cu d-na directoare Zărnescu şi d-l avocat.
Vă rog încă odată să mă iertaţi că am apelat la dvs. Scrisoarea şi documentele către d-na judecătoare Liliana Nichita le-am trimis la 21 martie dar nici un răspuns de confirmare. Am început să mă îndoiesc şi de justiţia românească şi de aceea am apelat şi la dvs. ca măsură de siguranţă.
Cu mulţumiri şi salutări cordiale, Anghel Rugină

Boston, 12 iuniie 2001
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Vă rog să mă scuzaţi pentru aceste puţine rânduri scrise în mare grabă, ca să mai apuc oficiul poştal deschis.
Poate aş avea mai multe lucruri de observat dar le las la o parte pentru altă dată până va trece furtuna.
Furtuna se apropie cu paşi repezi, la 29 iunie 2001 când va avea loc PROCESUL NEDREPTĂŢII ŞI MINCIUNII de la Galaţi. Spun să treacă şi să treacă bine.
Dragă prietene, dacă vă stă în putinţă vă rog să mergeţi la Galaţi ca martor pentru o cauză dreaptă. Dacă am înţeles eu bine, avocatul va fi din Galaţi pe nume Coroban Paul care cunoaşte cazul şi chiar spune că ne-am întâlnit cândva, dar eu nu-mi amintesc exact. Vă rog frumos să telefonaţi la Tecuci şi să întrebaţi pe Maria dacă are Depoziţia 1 şi 2 împreună cu anexele care trebuiesc înmânate avocatului înainte de proces. Depoziţia 3 o are dar nu sunt sigur de celelalte, 1 şi 2 cu anexele.
Cu mulţumiri, rămân acelaşi devotat prieten, Anghel Rugină
PS. Anexa 1 pentru Biblioteca liceului după ce a trecut furtună.

Boston, 2 septembrie 2001
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Îmi pare rău că iar trebuie să vă deranjez şi pe dvs. în legătură cu necazul ce îl am la Galaţi, adică procesul ce îl am la Galaţi cu rectorul Benone Puşcă, cel mai nefericit eveniment din viaţă.
La 29 iunie s-a amânat procesul pentru 21 septembrie, 2001. Dintr-o convorbire telefonică cu sora mea aseară am aflat că iar încearcă să se amâne din nou PROCESUL NEDREPTĂŢII ŞI MINCIUNII şi cu asta nu mă împac „nici în ruptul capului”, cum se spune în înţelepciunea populară.
În acest sens am scris la noua judecătoare din Galaţi, d-na Mihaela Dăscălescu cu rugămintea ca procesul să se încheie la 21 sept. Fiindcă faptele sunt cunoscute şi că mi-am cumpărat deja tichetul de avion ca să vin personal la proces şi să răspund direct dacă mai sunt întrebări sau fapte care nu sunt destul de clare.
Vă rog să nu vă supăraţi dacă îmi îngădui să apelez din nou ca să veniţi la proces şi să spuneţi un cuvânt despre colaborarea la Vaslui şi rezultatele pozitive dacă se lucrează cu cinste şi OMENIE. Sper ca d-na Lidia Zărnescu să fie de acord ca cineva să vă ţină locul în ziua aceea de vineri, 21 sept, 2001.
Aşteptăm (eu şi sora de la Tecuci) să ne vedem la Galaţi în ziua aceea tristă pe care vreau să o transformăm într-o „zi bună cu succes”. Judecătoria se află în str. Brăilei, nr. 153, iar costul va fi rambursat din daunele cerute.
Cu mulţumiri şi salutări cordiale, Anghel Rugină

Boston, 9 mai 2002
Iubite Coleg şi Prieten Iosub,

Am primit lucrarea „Sechestraţi în… tranziţie” şi volumul de poeme… frânturi din viaţa unui gânditor aşezat în versuri. Am ştiut că sunteţi un filosof dar n-am ştiut că sunteţi şi poet de şcoală nouă. Mi-am adus aminte de „Poeme într-un vers” ale lui Ion Pillat. „Pasărea măiastră” mi-a amintit de nemuritorul sculptor Constantin Brâncuşi, iar „Scrisoare”, p. 155-158 m-a dus înapoi la Arghezi, Topîrceanu şi Alexandru Macedonski.
În „Sechestraţi în… tranziţie” filosoful Iosub a dat cea mai puternică condamnare a celor care au adus întreg neamul românesc la marginea groapei, un neam care nu e perfect cum nu e nici un alt neam, dar are şi virtuţi mari căci aici s-a dezvoltat conceptul de „OMENIE” care nu se mai găseşte în nici o altă naţiune pe globul pământesc.
Aveţi dreptate, tot neamul românesc se află „sechestraţi în… tranziţie” adică în mizerie, confuzie şi nedreptate socială. În zadar m-am chinuit şi eu 12 ani ca să aduc în ţară o lumină economică nouă care să aducă un miracol economic cum nu a mai fost realizat în nici o altă ţară din lume, dar forţe adverse din afară unite cu alte forţe din lăuntru s-au opus şi se opun încă!
Cu iertare de la doamna Zărnescu ca şi de la dvs. căci nu am ajuns încă să trimit o carte de Sf. Paşte cu un Hristos a înviat! Sunt în mare presiune din două direcţii: una este obligaţia să termin manuscrisul la vol. 4 din PROLEGOMENE; alta îmi stă pe umeri o mare greutate care mă împiedică la lucru – „Criminalul de la Galaţi”, al cărui nume nici nu meriţă să fie menţionat, vrea să facă „apel” dacă nu câştigă procesul! Vă scriu pe curând.
Al dvs., Anghel Rugină

Boston, 24 ianuarie 2003
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

Deşi astăzi este o zi mare în istoria poporului român – ZIUA UNIRII – care trebuie sărbătorită, totuşi aceste puţine rânduri în nelinşte şi tristeţe fiindcă după „Express Mail” trimis încă din Decembrie 21, 2002 la care am anexat şi o „Desminţire şi Clarificare” mă aşteptam la un mesagiu cu o descriere cât de sumară despre evenimentele care au avut loc la Liceul A.R. din Vaslui.
Nu am primit ştiri nici de la d-na Lidia Zărnescu aşa mai mult ca sigur că Liceul A.R. se află cu necazuri mari care îl periclitează la temelie. M-a afectat şi pe mine ipoteza ce se va întâmpla şi cu această instituţie după dezastrul de la Galaţi încât n-am putut să împărtăşesc această ştire şi soţiei mele.
Neştiind ce s-a întâmplat mă opresc aici. Vă rog să-mi scrieţi în detaliu cum a derulat această tragedie şi consecinţe următoare. A intervenit şi Ministrul Educaţiei?
Dragă Iosub, aştept cu nerăbdare veşti. Fie ca Domnul Iisus să ne ajute ca să trecem cu bine şi acest necaz.
Acelaşi Anghel Rugină

Boston, 29 septembrie 2003
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

Am primit ultimele lucrări ale dvs. cu titlul: „Însemnări pasagere” şi „Omul, o fiinţare privilegiată”. Mai întâi, daţi-mi voie să vă felicit pentru activitatea filosofică şi poetică care continuă fără încetare. Aproape în fiecare am scoateţi câte 2 cărţi pline de observaţii şi analiză laborioasă, care se varsă în acelaşi râu de cultură românească care merge mai departe în oceanul cel mare al UMANITĂŢII. OMUL văzut de filosoful Iosub este însă „O fiinţă aleasă”.
„Însemnările pasagere” nu sunt de loc trecătoare, ci au în ele un spirit de aleasă calitate care nu se stinge niciodată. Mulţumiri pentru că m-aţi ales şi pe mine cu „Micul îndreptar pentru tineri”.
M-am bucurat că daţi o deosebită atenţie la contribuţia filosofică a lui Immanuel Kant şi Lucian Blaga, de care şi eu mă simt legat adânc.
Cu gândul la Kant am dezvoltat şi eu conceptul de Quinta Methodica care de fapt completează viziunea lui Kant concentrată la 2 concepte: „reine vernunft” şi „praktische vernunft”, respectiv raţiunea sau cunoştinţa pură versus cea practică.
În Quinta Methodica avem incluse sau identificate:
1. Hostory şi Statistics = cunoştinţa empirică (realitate, fapte);
2.Theory = cunoştinţa sau raţiunea pură (Kant);
3. Ethics = cunoştinţa sau raţiunea morală ;
4. Applicad Politics = cunoştinţa practică (Kant);
5. Doctine = istoria ideilor sau concept.
Cu gândul la filosoful român Lucian Blaga am introdus în Economia politică şi ştiinţele sociale conceptul românesc de OMENIE, pe care nu l-am mai găsit în nici o altă limbă din lume.
În încheiere, vă doresc succes la călătoria dvs. lungă în spaţiul imens, fără limite al gândirii umane şi multă sănătate cu voie bună dvs. ca şi la întreaga familie.
Cu cele mai alese sentimente, rămân al dvs. devotat, Anghel Rugină

Boston, 28 octombrie 2003
Iubite Coleg şi Bun Prieten Iosub,

M-a bucurat mult scrisoarea dvs. ultimă plină de multe gânduri filosofice, despre viaţa trecătoare aşezată într-un trecut închis, care nu se mai poate schimba şi un viitor deschis, de care depind toate speranţele noastre.
De fapt, toţi cei care gândesc au un „Ideal” care îi frământă şi în care se luptă, aşteptând o rază de lumină să apară la orizontul vieţii noastre. La dvs. este „Pluralismul ontologic”. La Brâncuşi era „Coloana fără sfârşit”. La mine este „Prolegomena” în spiritul lui Kant şi Newton, inclusiv Lucian Blaga, respectiv conceptul de „matcă stilistică” pe care o asociez cu Tabela de orientare. La Eminescu desigur este „Luceafărul”. Un poet tecucean – Ştefan Petică i-a spus: „Cântarea care n-a fost spusă e mai frumoasă ca oricare!”
Şi eu aş vrea să mai vedem încă odată „altarul” construcţiei pe care l-am ridicat împreună, dar asta nu mai depinde de mine ci de MARELE NECUNOSCUT, cum îi spunea Hegel.
Fiindcă vă place şi dvs. poezia vin şi eu cu un fragment dintr-o poezie a lui Panait Cerna:
IDEAL
„Luceafărul serii răsare
Umplând de vis văzduh şi mare…
Pătruns de focul lui cel blând,
Un strop s-aprinse tremurând;
Şi stropul, lacrimă-nstelată,
Vorbi spre steaua depărtată:

Aş vrea să mă înalţ la tine,
Dar lumea ta e sus, prea sus,
Şi-n noaptea undelor haine
Rămân cu dorul meu, nespus”.
De sfintele sărbători ale Paştelui vă dorim multă sănătate dvs. şi familiei de la Aurelia şi de la mine, Anghel Rugină

CORESPONDENŢA ACADEMICIANULUI ANGHEL RUGINĂ CU PROF. LIDIA ZĂRNESCU

Anghel Rugină, savantul de renume mondial, economistul cunoscut ca autor al unor idei şi iniţiative dintre cele mai îndrăzneţe propuse după 1989 autorităţilor româneşti dar îngropate într-o tăcere diplomatică, a vizitat în repetate rânduri liceul vasluian care îi poartă numele.
Fiind martora tuturor vizitelor la acest liceu, în calitate de profesor sau director al acestei unităţi de învăţământ, am avut norocul şi onoarea de a-l cunoaşte pe acest mare român, produs de neamul nostru.
Fiecare vizită a rămas în conştiinţa noastră ca o amintire cu o puternică trăire emoţională şi încărcată de învăţăminte pentru studiu şi pentru viaţă, cu urmări tonifiante şi optimiste pentru elevii şi profesorii acestui liceu. Imboldul său ne îndruma visurile şi speranţele către viitor şi ne încredinţa că nimic nu este mai de preţ în afară de oamenii apţi să ducă mai departe şi să îmbogăţească, prin contribuţiile lor, tezaurul de omenie şi spiritualitate omenească.
De fiecare dată am fost şocaţi de căldura cu care ne privea, de sinceritatea şi obiectivitatea ideilor sale, de îndârjirea de a-şi duce la bun sfârşit planurile. Un exemplu de patriotism, de luptător, afectivitate şi sinceritate izvorâte din cele mai curate sentimente omeneşti, în care se oglindesc vitalitatea şi virtuţile neamului românesc.
Anghel Rugină era un om profund îndrăgostit de ţara natală, de ştiinţa şi practica economică prin care oamenii să atingă cote înalte de cultură şi civilizaţie. Din fiinţa şi vocea sa calmă, uneori încărcată de argumente de mare forţă, convingătoare şi aşezate într-o ordine logică impecabilă, vibrau parcă istorii şi oameni de legendă. Era omul care fascina interlocuitorii. Era omul care purta cu sine nu numai trecutul şi prezentul, dar şi frumoasele dimensiuni ale viitorului, ceea ce însemna dragoste şi mare grijă pentru generaţiile care vor veni. Simţeam din plin cum prin noi trăieşte la mare intensitate propria lui copilărie şi tinereţe, visurile cu care a fost trimis în lume pentru a o cuceri pe plan ştiinţific şi a-i dărui ţării natale ce are mai bun în fiinţa sa.
N-a ezitat nici o clipă să nu spună cu mândrie cât de bine se simţea acasă, în dulcea Românie şi în speţă la liceul care îi poartă numele:
“După primirea triumfală de astăzi în Liceul nr. 2 pot spune că aceasta a fost cea mai frumoasă zi de la plecarea din ţară în 1942 la Universitatea din Berlin, Germania. Am încredere că din elevii şi clasele acestui liceu se vor ridica mai multe elemente de valoare pentru ştiinţa şi pentru cultura românească, inclusiv conducerea politică de mâine. Pentru toţi elevii şi elevele care au asistat la sărbătorirea de azi am un mesaj de la Nicolae Iorga, cel mai mare istoric pe care l-a produs neamul românesc şi care a scris şi poezii. Acesta este un fragment dintr-o poezie a sa:
Răbdare-n noapte muncitori
Profeţi cu ochi de foc răbdare
Lumina falnicelor zori
Acum sau mai târziu răsare”
Anghel Rugină, Vaslui, 1991

Nici sărbătorile nu le petrecea singur, în gând eram noi toţi:

“Mult stimată Doamnă Zărnescu,

Din partea soţiei şi a mea vă rog să transmiteţi întregului corp profesoral al liceului, plus elevelor şi elevilor care frecventează, Sărbători fericite şi La mulţi ani cu sănătate, voie bună şi succes în toate direcţiile în 1992”.
Al dvs. devotat, Prof. Anghel Rugină, Boston, de Crăciun 1996.

Aceleaşi urări cu sinceritate le-am transmis şi noi. Răspunsul avea să vină abia în primăvară:

” Mult stimată Doamnă Zărnescu,

Numai acum în prag de primăvară (deşi pentru mâine s-a anunţat din nou zăpadă) am luat notă de amabila dvs. felicitare de Anul Nou. A venit încoace pe vremea când am fost prins în California de un vifor cumplit pe toată coasta de Răsărit a Americii. Fusesem acolo la un Congres şi când să mă întorc acasă nici un avion nu mai putea să mai aterizeze în Boston.
Întors acasă cu mare întârziere am găsit un morman de corespondenţă care cuprindea si urarea dvs. cu melodia de la Vaslui. Nu ştiu de unde şi cum găsiţi asemenea lucruri extraordinare!
Pe urmă a mai venit un alt val de zăpadă şi cu soţia ne-am hotărât să mergem în Florida la nişte prieteni până ce va trece iarna năprasnică a lui 1995-96. Acum însă revenind la Boston într-un alt morman de corespondenţă am găsit şi urarea dvs. aşa că nu mai ştiu dacă v-am răspuns la timpul respectiv.
Cum primirea de scrisori este un dar şi răspunsul devine o obligaţie socială, rezultată se zice din “politeţea regilor”, îmi îngădui şi eu chiar aşa târziu -“mieux plus tard que jamais” cum spun francezii – să vă mulţumesc sincer pentru urare şi în acelaşi timp odată cu felicitări pentru poziţia nouă să vă urez dvs. personal cât şi la întreg corpul profesoral un an educativ plin de roade şi mulţumiri satisfăcătoare.
Dvs. aţi avut norocul să preluaţi o moştenire bogată plină de realizări extraordinare lăsată de ilustrul dvs. Precedesor, director prof. Petrea Iosub care acum s-a mutat într-un câmp de activitate şi mai intens.
Soţia şi cu mine vă trimitem o fotografie de la Congresul ISINI care a avut loc la Boston între 24-26 august, 1995.
Cu cele mai alese sentimente rămân al dvs. prea devotat Anghel N. Rugină”.

“Boston, 26 mai, 1997
Mult stimată doamnă Zărnescu,

Vă mulţumesc din partea mea şi a soţiei pentru amabilitatea ce aţi avut să-mi trimiteţi urări calde româneşti cu ocazia aniversării de naştere.
Cu o deosebită plăcere ne aducem aminte de momentele petrecute la Liceul dvs. pe care prof. dr. Petrea Iosub l-a restructurat şi botezat a doua oară şi cu numele nostru.
La rândul nostru şi noi vă dorim dumneavoastră personal, corpului profesoral şi administrativ şi nu mai puţin elevelor şi elevilor, un succes deplin la opera mare ce o îndepliniţi de a pregăti cât mai bine o generaţie nouă pentru o altă ROMÂNIE de mâine, mai bună şi mai dreaptă decât tot ce s-a făcut până acum.
Cu cele mai alese sentimente, rămân al dvs, Anghel Rugină”.
Fiecare manager a adăugat câte ceva la sporirea prestigiului acestui liceu şi fiecare şi-a lăsat şi, probabil, îşi va lăsa amprenta personalităţii sale asupra destinului elevilor şi realizării lor ştiinţifice şi sociale.
Această premisă oglindită în realizările obţinute l-a făcut pe marele savant Anghel Rugină, cu ocazia întâlnirii cu profesorii şi elevii, din septembrie 2000, să exprime o apreciere extrem de optimistă:
,,După o scurtă vizită în ţară în luna septembrie, 2000, am poposit şi la Liceul din Vaslui care îmi poartă numele şi de care sunt mândru. În condiţii economice grele prin care trece ţara românească, totuşi s-a reuşit la această instituţie educativă să se creeze lucruri de admirat.
Pe această cale îmi îngădui să exprim felicitări conducerii acestui liceu, mai recent prin călăuza şi spiritul inovator al doamnei profesor Lidia Zărnescu, directoare ajutată de un personal didactic şi administrativ bine pregătit, dăruit profesiei şi cu dragoste faţă de cei pe care-i pregătesc pentru o meserie şi pentru viaţă. Spun ,,mai recent” pentru că nu pot să nu menţionez şi contribuţia fostului director şi actualmente profesor dr. Petrea Iosub, educator, filosof şi administrator de servicii publice fără pereche, care chiar de la început, în 1991, m-a asigurat cu tărie şi convingere fermă că acest liceu poate fi reprofilat în direcţia cea bună. După cele văzute în popasul din septembrie 2000, pot spune fără nici o ezitare că prof dr. Petrea Iosub a reuşit să lase o moştenire sănătoasă, dusă mai departe cu acelaşi zel de doamna directoare Lidia Zărnescu… ”
(Tribuna învăţământului, 25 dec. 2000)

Tot cu acea ocazie avea să consemneze marele economist: „Totul este organizat de aşa natură încât să servească eficient la pregătirea cât mai temeinică şi folositoare a elevelor şi elevilor încadraţi în această instituţie, tineri şi tinere din care se vor ridica conducători de elită pentru o altă Românie de mâine. M-a bucurat în special când am auzit de atenţia ce se dă studiului limbilor străine şi posibilitatea unui schimb de tineri între România, Franţa, Italia. Cu trecerea timpului schimbul de tineri se poate extinde şi în Germania şi Anglia”.

„Boston,16 octombrie 2000
Mult respectată Doamnă Lidia Zărnescu,

Să nu credeţi că v-am uitat pe dumneavoastră personal, pe distinsul meu prieten, pedagog şi filosof dr. Petrea Iosub, corpul profesoral şi administrativ, elevele şi elevii de la Liceul care îmi poartă numele.
Privind la materialul pe care mi l-aţi dat cu referire la activitatea complexă dar bine organizată şi bine executată, m-a impresionat profund ce faceţi acolo, în slujba unei generaţii de mâine care va împlini un ideal rămas în urmă din cauza unor condiţii istorice vitrege şi anume restabilirea unei alte Românii mai bune, mai drepte şi întregite, cum a fost după 1918.
De aici de departe, soţia şi cu mine vă felicităm pe toţi pentru ce aţi realizat acolo la Vaslui şi ce plănuiţi să faceţi în viitor.
De asemenea nu pot să uit darul primit de la bibliotecă cu gânduri înălţătoare prin doamna profesor Georgeta Diaconu şi doamna bibliotecară Mariana Juverdeanu.
În fine, nu am uitat promisiunea dată să dau o formă acceptabilă la ”Un îndreptar educativ” pentru tineretul român de astăzi, împrăştiat în câteva note scrise în casa părintească şi utilizate ca introducere de bun venit la Vaslui.
Din cauza mai multor obligaţii urgente care mă aşteptau să le rezolv după întoarcerea acasă la Boston, nici acum nu am găsit răgazul să revăd acele note dar vă promit încă o dată executarea de îndată ce voi avea mână liberă.
Cu cele mai alese sentimente rămân
Al dvs, prea devotat Anghel Rugină.”

“Boston, 5 nov. 2000
Mult respectată Doamnă Zărnescu,

Alăturat se află ÎNDREPTARUL cel mult întârziat. Îmi pare rău pentru întârziere şi îmi cer scuze. Am avut unele lucrări foarte urgente de care nu ştiam când am fost în România. Aşa este viaţa, cu surprise, în cazul de faţă plăcute. Anexez pentru biblioteca liceului ultima lucrare.
Cordiale salutări pentru întreaga comunitate de la Liceul A.R. şi mulţumim pentru primirea făcută.
ÎNDREPTAR-ul acum devine proprietatea Liceului.
Al dvs, prea devotat Anghel Rugină”

Cu emoţie în suflet i-am răspuns:
„Dragă Domnule profesor Anghel Rugină,
Distinsă Doamnă Aurelia Rugină,

Dorim să vă mărturisim şi în acest mod marea bucurie pe care ne-a prilejuit-o vizita dumneavoastră la începutul anului şcolar 2000-2001 şi urmările ei tonifiante şi optimiste pentru elevii şi profesorii acestui liceu care poartă prestigiosul dumeavoastră nume. Ea va rămâne în conştiinţele noastre ca o amintire de puternică trăire emoţională şi încărcată de învăţăminte pentru studiu şi pentru viaţă.
Am trăit mari emoţii la primirea celor două scrisori ale dumneavoastră şi vă mulţumim din inimă pentru conţinutul afectiv şi de obiectivitate pe care îl au privind eforturile, uneori aproape imposibile, pe care le-au făcut cei doi directori care subsemnează această scrisoare cât şi pentru lucrările de valoare cu care ne-aţi îmbogăţit biblioteca şcolii.
În acelaşi timp am îndeplinit dorinţa dumneavoastră în ceea ce priveşte premierea, cu cele 12 milioane lei pe care le-aţi dăruit din suflet şcolii, celor mai buni elevi la învăţătură şi purtare dar cu o situaţie financiară dezastruoasă. Aceşti bani au adus o neînchipuită alinare familiilor şi copiilor premiaţi.
Deşi suntem siguri că ne purtaţi mereu în gândurile şi sufletul dumneavoastră, dragă Domnule profesor Anghel Rugină vă transmitem o casetă şi un set foto pe care este înregistrată bucuria pe care ne-aţi făcut-o prin vizitarea Liceului odată cu promisiunea că în anii viitori vom obţine rezultate şi mai bune.
Vă mulţumim din suflet şi vă aşteptăm printre noi.
Vă dorim multă sănătate.
Cu toată dragostea prof. Lidia Zărnescu, prof. Petrea Iosub, 22 nov. 2000”

“Boston, 28 Decembrie 2000
Mult respectată Doamnă Zărnescu
şi mult stimate coleg Iosub,

Am primit, cu mii de mulţumiri, cele 3 daruri trimise de Crăciunul 2000 care ne-au bucurat foarte mult, în special frumoasa scrisoare datată Vaslui 22 nov. 2000.
În cursul vizitei la Vaslui, în toamnă, am văzut că în ciuda condiţiilor grele prin care trece economia românească, totuşi cu bunăvoinţă şi colaborare sinceră se pot împlini bucurii mari. Soţia şi cu mine rugăm puterea divină să vă călăuzească paşii şi gândul ca în 2001 să mergeţi cu progresul mai departe şi mai departe ca în coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi.
Încă odată mulţumiri şi gânduri numai de bine.
A special wish for warm and wonderful Christmas & New Year de la Aurelia şi prof. Anghel Rugină.”

Vaslui, 12 iunie 2001
Dragă Domnule Profesor Anghel Rugină
Vă scriem la un sfârşit de an şcolar, când ne-am adunat toate corăbiile pe care curând le vom trimite în larg să cucerească şi alte limanuri. Asta ne dă bucuria împlinirii visului nostru de şcoală modernă şi face măsura recunoştinţei şi dragostei pe care v-o purtăm pentru onoarea cu care ne-ati dăruit, prin preluarea de către liceu a prestigiosului dumneavoastră nume şi renume.
Dacă ne-aţi dat imboldul pentru o continuă luptă, acum e rândul nostru să vă spunem ”Luptă şi nu te lăsa, Rugină”, căci numai aşa putem să ne bucurăm de locul învingătorului.
În ce priveşte problemele din ţară, vă rugăm să le lăsaţi în seama noastră pentru a le duce la bun sfârşit, iar dumneavoastră să vă redobândiţi grabnic liniştea de care aveţi nevoie!
Sperăm din suflet ca dragostea noastră şi puterea dumneavoastră de luptă să vă readucă sănătatea şi vitalitatea necesară.
Asteptăm numai veşti bune de la dumneavoastră şi de la Doamna Aurelia.
Vă dorim multă sănătate şi să ne revedem curând în ţară şi la Vaslui.
Cu multă dragoste şi devoţiune prof. Lidia Zărnescu, prof. Petrea Iosub

„Boston, 2 septembrie 2001
Mult stimată Doamnă Directoare Zărnescu

Am primit scrisoarea dvs. din 12 iunie, împreună cu reportajul lung – o pagină întreagă de ziar – dedicat Liceului Economic din Vaslui care îmi poartă numele. Pe drept cuvânt pot spune că sunt mândru de această instituţie educativă care aduce un aport academic şi profesional de înaltă calitate, nu numai pentru judeţul Vaslui dar şi la nivel naţional.
De altfel ceea ce am văzut la ultima vizită făcută în ţară m-a încredinţat pe deplin că la Liceul Economic A.R. din Vaslui se face şcoală, se lucrează cu eficienţă la optimum, începând de la conducere, corpul profesoral, grupul administrativ şi evident elevele şi elevii, căci tot ce se face în ultimă analiză este pentru ei şi aportul ce îl vor aduce mâine pentru ţară şi neamul românesc.
Atât soţia Amelia cât şi eu vă felicit călduros pe dvs, pe fostul director şi colaborator prof. Petrea Iosub care a lăsat o moştenire sănătoasă pe care întreaga comunitate de la Liceul Economic au dus-o mai departe la progresul de astăzi, o dovadă vie că se poate realiza progres real chiar dacă alte condiţii economice dimprejur nu sunt chiar la optimum.
Cu cele mai alese sentimente şi salutări cordiale la întreaga comunitate.
Rămân al dvs. prea devotat Anghel Rugină”.

„Boston, 4 octombrie 2001
Mult respectată Lidia Zărnescu

Întors acasă la Boston şi urmărind tragedia întâmplată în America la 11 septembrie 2001, chiar în ziua următoare după ce mă îmbarcasem pentru trecerea Oceanului Atlantic, am găsit scrisoarea dumneavoastră din 6 septembrie 2001.
Vă mulţumesc din suflet pentru invitaţia de a poposi şi la Vaslui, unde am avut întotdeauna momente plăcute şi de neuitat.
Din nefericire mi-a fost imposibil să mă opresc şi la Vaslui. Programul de la Bucureşti, Galaţi şi Tecuci mi-a fost tare încărcat aşa încât riscul legat de sănătate nu mi-a mai îngăduit să fac şi alte popasuri.
M-am interesat prin telefon la ziarul AMERICA dacă mai au Almanahul 2001 şi din nefericire răspunsul a fost negativ, în sensul că nu mai au un surplus de vânzare.
Pentru dvs. personal, pentru dl. dr. Petrea Iosub ca şi pentru toată comunitatea academiei, administrativă şi educativă compusă din eleve şi elevi, o salutare cordială şi o urare de bine şi progres în anul scolar 2001-2002 din partea soţiei Amelia împreună cu mine, Anghel Rugină.”
După o viaţă şi o carieră strălucită, încoronată de o operă de mare valoare, în
noaptea de 14 decembrie 2008, s-a stins din viată prietenul nostru, marele om de ştiinţă român Anghel N. Rugină, într-un spital din Boston (S.U.A.).
Cadrele didactice şi elevii Colegiului ce-i poartă numele cu mare onoare, i-au adus un ultim omagiu strălucitului finanţist care, timp de peste 65 de ani, a îmbogăţit patrimoniul teoriei şi practicii economice mondiale şi româneşti şi şi-a adus contribuţia esenţială la reconstrucţia postbelică a unor state europene şi la progresul economiei americane.
Marele om şi savant mondial Anghel Rugină va rămâne ca o flacără vie în sufletele şi viaţa noastră şi sperăm ca prin absolvenţii Colegiului îi vom împlini cu ardoare visul de a face din România una din ţările care să se impună ştiinţific şi economic în întreaga lume.

SCRISORI CĂTRE ŢARĂ

CASA ŞI MUZEUL LIBERTĂŢII DEDICATE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ, ARTĂ ŞI LITERATURĂ –
ROMÂNI DE PRETUTINDENI
PROSPECT
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română”.
Vasile Alecsandri – Hora Unirii

PRELUDIU: Cu gândul la generaţia mai tânără şi mileniul III

Strămoşii noştri domnitori, înapoi până la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, după ce câştigau o bătălie contra năvălitorilor din Răsărit sau din Apus ridicau o mănăstire, o biserică sau un spital în numele Mântuitorului Iisus ucis pe cruce fără o vină pentru ca noi oamenii să putem fi mântuiţi prin rugăciune şi fapte bune în acord cu legea nescrisă a OMENIEI.
Ce s-a întâmplat în zilele de 3 şi 17 noiembrie, 1996 a fost cu adevărat o „minune cerească” ca răspuns la toate suferinţele poporului român, începând din 1944 când a făcut greşala de a capitula la inamicul din Răsărit şi iarăşi, începând din 1990 când a căzut pradă la o confuzie politică prin imitare de idei şi instituţii din Apus fără o judicioasă evaluare a lor în spiritul critic moştenit de la Titu Maiorescu şi cercul de la JUNIMEA, cristalizat în formula „Forme fără fond”.
Evaluarea critică se putea face şi prin considerarea formulei avansată de filosoful Lucian Blaga, respectiv „Matca Stilistică a Culturii Româneşti” reflectată şi în dictonul „Prin Noi Înşine” în lumea ideilor care a condus atâţia gânditori şi artişti mari între cele două războaie mondiale.
După 1944 a urmat drama îngenunchierii poporului român la o doctrină politică antiumană, străină de neamul nostru şi impusă cu forţa din afară ca şi dinlăuntru şi care în continuare a produs o ruptură între cei care au rămas acasă să apere glia şi tot ce s-a mai putut salva din valorile naţionale şi cei care şi-au „luat lumea-n cap” cum se spune în înţelepciunea populară, în căutarea unui alt loc pe tot globul unde poate lucra şi respira în libertate.
Asta este istoria cum un număr impresionant de români cu sau fără pregătire profesională (ingineri, arhitecţi, matematicieni, economişti) au luat calea exilului pe toată suprafaţa pămâtului. La Apus au ajuns nu numai în ţările din Vestul Europei dar până la coasta Pacificului în America de Nord ca şi în America de Sud iar la Răsărit prin Turcia, Grecia, Israel până în Australia.
După victoria opoziţiei din noiembrie 1996, a venit momentul să ne regăsim cei din diaspora ca şi cei de acasă pe linia credinţei creştine strămoşeşti în spirit de OMENIE şi pe linia naţională de redeşteptare a conştiinţei de român, acasă ca şi peste hotare. Firul rupt în istoria culturii româneşti trebuie să fie legat din nou şi mai puternic decât înainte de 1944.
Avem norocul de un preşedinte nou – rectorul Universităţii din Bucureşti, prof. dr. Emil Constantinescu – care afară de răbdare, perseverare şi înţelepciune („dă-mi Doamne mintea cea de pe urmă”, cum spune românul) mai aduce şi un sentiment deosebit adânc – religios creştin care a bucurat mulţi români de-acasă ca şi de peste hotare. Spre exemplu, înainte de votare, duminică 17 noiembrie, 1996, rectorul Constantinescu cu toată familia lui s-au dus întâi să facă o rugăciune la slujba religioasă de la Mănăstirea Caşin.
Avem de asemenea norocul de un prim-ministru prof. dr. Victor Ciorbea care vine din Ţara Moţilor, locul de unde au plecat Avram Iancu, Horia, Cloşca şi Crişan şi anume satul Ponor de unde poate se trage şi Dionisie Pop Marţian (1829-1865) cel mai mare economist român din veacul trecut. Domnul Ciorbea a făcut deja minuni ca primar general al Capitalei şi să sperăm că tot el în noua funcţiune va aduce la împlinire şi visul unui „Miracol Economic” în ţara românească care să pună capăt la atâtea suferinţe şi nedreptăţi sociale lăsate de regimul vechi.
Noul prim-ministru într-un interviu acordat unei staţii de televiziune americană s-a adresat şi românilor din diaspora cu rugămintea ca aceştia să nu uite ţara de unde se trag, precizând că ajutorul lor este bine venit mai mult ca niciodată. Domnul Ciorbea a asigurat pe ascultătorii americani că ţara s-a eliberat cu adevărat de politica falsă dusă de regimul comunist după 1944 şi continuată sub altă formă după 1990. Nici soarta românilor din Basarabia şi Bucovina de nord nu a fost uitată de noul prim-ministru.
Pentru românii din afară ca şi cei de-acasă a venit momentul să reflecteze mai mult la cuvintele spuse de preşedintele John F. Kennedy la inaugurare, în ianuarie 1963: „Nu întreba ce poate ţara ta să facă pentru tine ci dimpotrivă, ce poţi face tu pentru ţara ta!”
După cele întâmplate în 1944 sub condiţii istorice neprevăzute şi repetate într-o altă formă după 1990, poate că este bine să se amintească şi cuvintele filosofului englez Edmund Burke ca un fel de invitaţie la vigilenţa pentru orice cetăţean conştiincios în orice ţară democratică: ”Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe în lume este ca omul de bine să nu facă nimica”.
În ceea ce priveşte România au trecut deja şapte ani de la căderea regimului comunist şi nici pe departe nu s-a ajuns la restabilirea acelor condiţii social-economice care să garanteze posibilitatea de împlinire a unei RENAŞTERI ROMÂNEŞTI începută în veacul al 19-lea şi continuată cu şi mai multă vigoare între cele două războaie mondiale, cu toate convulsiile politice care au avut loc între timp.
E vorba de o Renaştere într-un spirit nou, de armonie, de regăsire pe linia curat naţională dar cu o viziune nu numai europeană dar direct internaţională; nu de supunere la interese străine ci de afirmare a spiritului de creaţie românesc, conştient că la nivel global se dă acum o bătălie surdă pentru o altă ordine socială mai bună şi mai dreaptă care să satisfacă nevoile şi aspiraţiile tuturor naţiunilor libere de pe glob.
În această luptă surdă există şi posibilităţi de mai bine dar în acelaşi timp şi capcane de a cădea la discreţia finanţelor internaţionale de a ne exploata până în măduva oaselor şi va fi greu să ne deslegăm de aceste forţe care vin în numele democraţiei universale, o democraţie care recunoaşte pe cei tari iar cei slabi trebuie să se bucure numai de fărâmituri.
România vrând nevrând trebuie să intre în acest vârtej dar înainte de toate trebuie să se întărească din punct de vedere economic şi financiar la punctul optimum unde poziţia de parteneriat se soldează cu recoltarea de fructe la maximum din schimbul internaţional de bunuri şi servicii. Cu alte cuvinte, înainte de a intra în vârtej, România trebuie să realizeze cât mai curând un „Miracol Economic” care însă este imposibil să se împlinească decât numai prin introducerea grabnică într-o singură zi „D” a unui regim nou bazat pe condiţii de echilibru general stabil.
În anul 1996 există încă un semn de întrebare dacă OMENIREA merge, cum aşa de frumos spun francezii „sur la bonne voie” (pe cale cea dreaptă) şi anume din cauza unui conflict între două doctrine social politice: (1) una mai firavă care vrea libertatea, justiţie socială de echitate şi distribuţia venitului naţional şi stabilitate monetară şi financiară pentru toate noroadele şi naţiunile de pe glob şi (2) alta mai agresivă care se bazează pe status quo a regimurilor capitaliste, aşa cum există, în care cei tari se afirmă iar cei slabi n-au nici o scăpare decât să se supună. Status quo este însă plin de probleme de dezechilibru şi de aceea în loc să se rezolve cum trebuie aceste probleme se dă mână liberă la speculatori sub forma unor întreprinderi comerciale gigantice şi instituţii financiare de proporţii uriaşe la nivel global de care nu te mai poţi apăra.
Status quo se propagă peste tot în numele unei competiţii la nivel global şi că nu mai există nici o alternativă decât supunere la această presupusă evoluţie care în fond trebuie să aducă şi anihilarea naţiunilor. Iar fiindcă status quo are probleme sociale serioase odată cu extinderea la ceea ce se numeşte „safety net” (adică fărâmituri de ajutor la cei mulţi ca să nu se revolte, sistem care s-a dovedit că nu funcţionează ( se discută în Apus că regimul de viitor ar fi un regim comunitar („communitarian doctrine”) ca şi când nu am fi trecut prin „iadul comunist” la Răsărit!
Adevărul este că există o alternativă şi anume cea mai bună posibilă care este aceea a unei economii şi societăţi libere, juste şi stabile construite şi menţinute pe condiţii de echilibru general stabil. Este cazul (1) menţionat mai sus.
Toate aceste informaţii suplimentare nu înseamnă că România trebuie să se izoleze de restul lumii sau să se retragă din acest vârtej de „globalizare” ci, dimpotrivă să se pregătească cât mai bine pentru a trage toate foloasele posibile din relaţiile internaţionale şi membri la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii fianciare de aceeaşi natură. Iar pregătirea cea mai bună nu poate fi altceva decât introducerea unui regim nou bazat pe condiţii de echilibru general stabil, singurul sistem posibil care este imun atât la crize economice şi financiare dinlăuntru cât şi din afară.
Românii ca naţiune, au şi ei ceva de spus în această luptă globală de afirmare a drepturilor totale (nu numai cele politice dar şi cele social-economice) ale OMULUI („L’Homme, cet inconnu” cum îl numea dr. Alexis Carrel) adică UMANITĂŢII care acum e suferindă la nivel global de multe contradicţii şi nedreptăţi sociale, UMANITATE în care se include şi neamul românesc.
Românii din diaspora să se gândească de unde au plecat şi ce au lăsat în urmă. Sfatul şi ajutorul lor au devenit indispensabile pentru o altă Românie de mâine, mai bună şi mai dreaptă şi pe care noua conducere politică a hotărât să o facă, indiferent câte greutăţi s-ar mai ridica în cale.
A venit momentul ca Românii de acasă să înţeleagă şi ei momentul istoric şi să întindă o mână caldă la cei din afară căci fără unire „în cuget şi simţiri” – cum a spus poetul – nu se poate realiza o Renaştere curat românească.
Ca o punte de legătură solidă între cei de acasă şi cei de peste hotare – lăsând la o parte puncte discordante de politică militantă de un fel sau altul – se propune aici înfiinţarea la Bucureşti a unei CASE ŞI MUZEU AL LIBERTĂŢII. Dedicate oamenilor de ştiinţă, artă şi literatură – români de pretutindeni.
Forma acestei organizaţii să fie aceea a unei FUNDAŢII PARTICULARE de tip american „non profit”, scutită de orice impozite sau taxe şi independentă de orice alte instituţii publice sau private din România. Administraţia acestei Fundaţii să fie încredinţată la un Consiliu Naţional de Cultură, compus din 6 membri din afară şi 6 membri din ţară şi unde genul feminin să fie reprezentat în proporţie de cel puţin ¼.
Scopul Fundaţiei este dublu:
1. Să fie un loc deosebit, protejat printr-o Lege Specială de Autonomie trecută prin parlament. Fundaţia să aibă dreptul de a colecta donaţii din ţară ca şi din afară, scutite de orice taxe sau impozite, pentru a construi un Ateneu de Conferinţe, o Capelă fără denominaţie pentru meditaţie şi servicii religioase când va fi necesar, o Bibliotecă cu o sală de lectură şi Muzeu.
Biblioteca şi Muzeul în primul rând sunt destinate să culeagă orice fel de material documentar care este legat de viaţa şi activitatea celor care au suferit sub regimul comunist între 1944 şi 1999 şi nu mai puţin de viaţa şi activitatea celor din exil care în locul unde au poposit nu s-au dat bătuţi de vitregiile istoriei ci departe de ţară s-au luptat şi mai vârtos pentru afirmarea spiritului de creaţie românesc în ştiinţă, artă şi literatură, inclusiv orice fel de activitate profesională.
Această moştenire sacră, departe de locurile natale, până la marginea globului pământesc, trebuie scoasă la lumină în mod obiectiv şi sistematic şi dată în păstrare la generaţia mai tânără care se ridică acum în România liberă, ca un imbold de continuitate istorică în gândire şi realizări practice.
O grijă deosebită trebuie acordată la cei care nu mai sunt în viaţă, nume cunoscute sau necunoscute, în legătură cu manuscrise, cărţi şi orice alte obiecte de artă care pot fi aduse în ţară.
2. FUNDAŢIA LIBERTĂŢII să fie un loc de întâlnire în armonie şi bună înţelegere între cei de departe şi cei rămaşi acasă. Cei din afară veniţi chiar şi pentru o vizită scurtă în ţară se pot opri la Fundaţie şi depăna amintiri în legătură cu lupta vieţii şi succesul pe meleaguri străine, amintiri care pot fi puse pe bandă ca să fie consultate de cei care vor scrie Istoria Românilor din Exil între 1944 şi 1990.
Un Comitet de Iniţiativă va lansa un Apel cerând suportul moral cât şi material de la toţi Românii de pretutindeni. De asemenea în acelaşi Comunicat se va indica cum şi unde se pot adresa cereri de a deveni membru activ sau membru susţinător.
La un an de la data Apelului sau mai exact în cursul anului 1997 Comitetul de Iniţiativă va decide Adunarea Generală a membrilor activi şi susţinători care vor alege Consiliul Naţional de Cultură care va conduce Fundaţia şi va aproba Statutele.
Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, deja existentă în România, va fi ca şi o soră mai mare care va îngriji pe toate căile ca acest proiect să devină realitate şi să funcţioneze la optimum cât mai curând posibil.
Din principiu Fundaţia Libertăţii este şi trebuie să rămână apolitică iar nimeni din organizaţie – individual sau colectiv – nu are dreptul să angajeze Instituţia, verbal sau prin scris, pentru scopuri de politică militantă sau orice alte mişcări de masă. Evident că înlăuntrul Fundaţiei se vor putea discuta orice fel de probleme – pro şi contra – în şedinţe publice sau private, după cum va decide Consiliu Naţional de Cultură.
Poate că într-o zi parlamentul român va legifera şi dreptul comun anglo-saxon ca orice membru al Fundaţiei să nu fie urmărit – penal sau civil – pentru cele spuse sub cupola Instituţiei. Iar ca să nu se abuzeze de acest privilegiu, membrul respectiv îşi va lua obligaţia să nu repete cele spuse (în afara Fundaţiei) sub nici o formă.
Cu aceasta s-ar putea realiza în miniatură un „British Hyde Park” pe pământ românesc însă într-o formă mult mai civilizată şi cu o semnificaţie istorică. Fundaţia şi numai Adevărul, aşa cum îl vede vorbitorul, fără înfloriri şi fără exagerări care nu rezistă la raţionamentul critic care în tradiţia românească a fost şi este reprezentat de Şcoala Critică Moldovenească, fondată de Titu Maiorescu. De altfel aceasta este şi regula de bază în orice discuţii ştiinţifice.
Printre alte probleme ce se pot ridica şi rămân să se rezolve ulterior este şi aceea de a se găsi locul cel mai porivit unde să se aşeze FUNDAŢIA şi cum să se finanţeze construcţia facilităţilor necesare.
În primul rând şi ca principiu de bază al acestei Fundaţii, nici un „leu” din Bugetul Statului nu trebuie să fie cheltuit pentru amenajarea şi întreţinerea ei căci ar însemna o povară în plus pentru poporul român care se află deja la strâmtoare cu plata impozitelor curente cu mult ridicate peste limita optimă.
Toate fondurile necesare trebuie să fie de natură privată căci numai aşa se poate justifica cererea de autonomie. Totuşi, să fim şi să rămânem realişti în probleme de ordin practic. În condiţiile de faţă, FUNDAŢIA va avea nevoie nu numai de sprijinul parlamentului dar, în acelaşi timp de colaborarea guvernului, respectiv a domnului preşedinte Emil Constantinescu şi domnul prim-ministru Victor Ciobea.
Avem nevoie de suport, în primul rând pentru a căpăta fără plată o bucată de teren de unu sau două hectare împrejurul Bucureştilor, donată de stat ca să servească drept Parc Naţional al Libertăţii Umane. Aici are să se construiască un Ateneu de Conferinţe, o Capelă religioasă, un Muzeu şi o grădină cu o alee de pomi aranjată în formă de „U” şi înconjurată cu busturi care să reprezinte personalităţi de seamă din ştiinţa, arta şi literatura universală, evident inclusiv şi cea românească.
Aceasta se va numi „Aleea gânditorilor români în tăcere”, iar tăcerea, evident însoţită de reflectare, va fi un tribut de recunoştinţă faţă de cei care nu mai sunt în viaţă, unii adormiţi pe pământ străin, şi care au lăsat în urmă o moştenire sacră în afirmarea spiritului de creaţie românesc.
La „Aleea Gânditorilor Români în Tăcere” vor fi invitaţi ca un grup de intelectuali din fiecare judeţ care a existat la 1944 (chiar dacă unele judeţe, inclusiv judeţul Tecuci unde am fost şi eu născut, au fost în regimul comunist demolate şi încă până acum nu au fost restabilite cum s-a promis de guvernul Petre Roman) să sădească un pom din regiunea lor şi să îngrijească de el până ce va creşte mare, însoţit de o placă comemorativă.
Pentru darul făcut de stat, parlamentul să numească un membru de drept în Consiliul Naţional de Cultură. Când Fundaţia va fi gata atunci şi Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă se va muta în localul nou.
Ca economist de profesie, evident ne dăm seama că va fi nevoie de mulţi bani până ce proiectul ideal va deveni realitate. Multe greutăţi pot ieşi în cale dar importanţa proictului este aşa de mare încât merită orice sacrificiu trecător. Totul va depinde de tăria şi abnegaţia membrilor din Consiliul Naţional de Cultură ca să nu capituleze la greutăţile inerente ci, dimpotrivă să asculte la vocea şi experienţa înaintaşilor care nu s-au lăsat răpuşi de greutăţile vremii lor. Să ne amintim de Esarcu care înainte de primul războiu mondial apelând la publicul românesc de atunci „Daţi un leu pentru Ateneu!2 a construit Palatul Ateneului din centrul Bucureştiului. Trebuie amintit că leul de-atunci era de aur iar nu de hârtie!
Cu referire la vremea noastră însă, ne gândim că noi avem deja câţiva milionari români în afară şi mai mulţi care au apărut în ţară după revoluţia din 1989.
Singurul lucru necesar este ca să fim uniţi în necesitatea istorică a unui astfel de proiect. După aceea misiunea membrilor din Consiliul Naţional de Cultură este să convingă pe milionarii în cauză că şi ei au o responsabilitate morală şi naţională şi deci, printr-o donaţie generoasă şi numele lor să fie legat de FUNDAŢIA ŞI MUZEUL LIBERTĂŢII.
Nu ne îndoim mai departe că şi grupurile de intelectuali din fiecare judeţ, aducând un pom care să fie sădit în PARCUL NAŢIONAL AL LIBERTĂŢII vor aduce şi o ofrandă după exemplul lui Esarcu.
Plecându-ne capul în memoria tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru apărarea pământului românesc de-a lungul veacurilor cum şi a celor care şi-au dedicat viaţa la ridicarea culturii şi civilizaţiei româneşti în ţară ca şi peste hotare, repetăm şi noi cuvintele tradiţionale: ”Aşa să ne ajute Dumnezeu!” şi corolarul din limba strămoşilor noştri romani „nihil sine deo”, adică nimic nu se poate face trainic fără a nu implora şi graţia Puterii Divine a Luminii, a Adevărului Ştiinţific şi a Dreptăţii Sociale pentru Toţi.

Boston, Mass.
15 decembrie, 1996
Prof. Anghel N. Rugină
Dr. Ernest Otto Weber
Deputat în Parlament

REÎNVIEREA SOCIETĂŢII „JUNIMEA”
SUB NUMELE DE „JUNIMEA NOUĂ”

Misiunea istorică a evenimentelor politice din toamna lui 1996 este foarte clară: Redeşteptarea şi regăsirea neamului întreg, nu pe linia naţionalist-şovinistă, ci pe linia curat românească, anume OMENIE ŞI RENAŞTERE A CONŞTIINŢEI DE ROMÂN, a firului rupt în 1944.
Singurul lucru necesar pentru
trimful Răului în lume este ca
oamenii de bine să nu facă nimic,
să stea la o parte nepăsători.
Edmund Burke

Faptele fac istoria dar ideile,
bune sau rele, determină faptele.
Othmar Spann

PRELUDIU: Optimism şi Acţiune către alte vremuri mai bune.
Revoluţia din Decembrie, 1989 a fost violentă fiindcă nu mai era altă cale pentru a scăpa de dictatura comunistă, într-un al moment istoric când toate ţările vecine ieşeau afară din controlul rusesc sovietic.
Din nefericire această revoluţie a eşuat nu numai în România dar şi în ţările vecine. Trei guverne, unul după altul n-au reuşit să găsească făgaşul normal de echilibru stabil care să aducă progres şi prosperitate pentru întreg neamul românesc, inclusiv etniile de altă origine care locuiesc împreună cu noi de multă vreme.
Alegerile de la 3 şi 17 noiembrie, 1996 au arătat fără nici o îndoială că poporul român, inclusiv etniile de altă origine, nu mai puteau să sufere lipsurile, nedreptăţile sociale şi contradicţiile de instabilitate monetară şi financiară aduse de un regim numit de „pieţe capitaliste”, importat din Apus cum şi aplicarea de o politică monetară şi fiscală la nivel macro recomandată de economistul englez Keynes în epoca de la 1930, fără nici o considerare judicioasă a realităţilor economice şi sociale lăsate de fostul regim comunist.
În realitate, peste regimul moştenit de la Ceauşescu, care avea deja probleme serioase de dezechilibru s-a aplicat un alt regim capitalist importat din Apus printr-o metodă recomandată de economişti din America (Milton Freedman, Jeffrey Sax, Joseph Stiglitz şi alţii) numită „de şoc”, regim capitalist care la rândul lui are şi el probleme serioase de dezechilibru, de altă natură, dar totuşi de dezechilibru. Nu e nevoie să ai studii înalte de economie pentru a înţelege că dacă la un corp economic deja slăbit i se mai dă încă un „şoc” atunci inevitabil că situaţia se înrăutăţeşte. Exact aşa s-a întâmplat cu aplicarea metodei de şoc nu numai în România, dar în toate ţările din Răsăritul Europei, inclusiv Rusia şi celelalte republici foste sovietice. Până la urmă ceea ce a ieşit se poate numi un „hibrid-social-economic” care nu e nici socialism şi nici capitalism occidental. Iar viaţa poporului de rând a devenit şi mai grea decât în regimul vechi socialist.
Românii, la alegerile recente au fost mai înţelepţi decât unii vecini care sub condiţii asemănătoare cu cele din România, în 1995 au votat liberi să meargă înapoi la partidul comunist. Românii cu privirea înainte (nu înapoi) în noiembrie 1996 au optat pentru „Ceva Nou”, nedefinit încă în mod precis ştiinţific, totuşi cu speranţa că acel „Ceva Nou” (scris cu literă mare!) de o viaţă mai bună e posibil şi că va veni.
Acum la sfârşitul anului 1996 trebuie să fim foarte clari că odată cu alegerile s-a trecut un important obstacol politic dar de abia acum încep problemele cele mari. Ceea ce se ştie ferm şi de omul de rând din stradă la momentul de faţă este faptul că nu funcţionează normal nici economia, nici sistemul monetar şi cel financiar, nici bursele înfiinţate recent, nici finanţele publice, nici cursul de schimb cu balanţa comercială şi balanţa de plăţi internaţionale şi cu atât mai puţin nici mecanismul de distribuţie a venitului naţional în acord cu principiul de echitate socială sau cum se spune, în acord cu legea nescrisă a OMENIEI care ar trebui să fie înscrisă în legea fundamentală a Constituţiei.
Cu alte cuvinte avem de-a face cu un dezechilibru social economic general. În consecinţă, în mod logic dar şi empiric vindecarea rănilor sociale cere un Plan de Stabilizare Generală. Prof. Anghel N. Rugină a prezentat un astfel de Plan pentru realizarea unui „Miracol Economic” la autorităţile în drept în cursul celor trei guverne, între 1990-1995, dar nu a fost luat în considerare. Realizarea acestui plan ar fi scutit poporul român de toate necazurile şi lipsurile îndurate în cursul acestei perioade de tranziţie care nu a adus nimica din cele promise ci, dimpotrivă a complicat şi mai mult problemele. A venit timpul ca economiştii de seamă să iasă la lumină şi în mod public să-şi exprime o evaluare critic-obiectivă a acestui plan: ce este adevărat şi ce nu este adevărat; ce este util pentru economia şi poporul românesc la momentul de faţă şi în viitor şi ce este vătămător, periculos şi nu mai puţin important, ce se poate realiza în condiţiile de faţă şi ce nu se poate, şi de ce?
Cine are idei mai bune, acum a venit timpul să le exprime în public ca să fie comparate cu Planul Rugi explicat în detaliu în „Teoria şi practica economică în epoca traziţiei şi după”, Editura Fundaţiei România de Mîine, Bucureşti, 1994. Aici nu e vorba de veleităţi personale ci de nevoile şi interesele poporului român acum şi în viitor. Istoria economică a României nu trebuia să se scrie noaptea, cum s-a întâmpla de multe ori în trecut, ci la lumina zilei aşa ca fiecare cetăţean să ştie ce plănuieşte guvernul să facă şi de ce?
Economiştii de seamă ai ţării să nu se simtă jigniţi dacă în cursul unui Dialog Deschis – cum se recomandă aici – se dovedeşte că unele idei personale exprimate în trecut sau în prezent nu sunt chiar aşa cum se crede, sau au nevoie de mai multă clarificare sau nu rezistă la o critică ştiinţifică obiectivă. Indiferent dacă e cazul din urmă, fiindcă economistul în cauză are o consolare că a contribuit cu ceva, chiar când a fost respins. Un mare învăţat geman, pe nume Max Weber a spus cuvinte înţelepte: „Ca să fii întrecut în ştiinţă nu este numai destinul nostru al tuturor, dar, chiar şi scopul nostru final. Noi nu putem să lucrăm fără speranţa că alţii vor merge mai departe decât noi”. Max Weber, Wissenschaft als Beruf, 1992 (Ştiinţa ca profesiune).
Trebuie să fim bine înţeleşi că problema fundamentală ce se pune atât noului guvern condus de honorabil Victor Ciorbea, în frunte cu noul preşedinte honorabil Emil Constantinescu cât şi noului parlament este divizată în două părţi importante:
(1) Să nu se mai repete greşelile făcute în cursul celor trei guverne în perioada 1990-1996, şi
(2) Cum să se pornească pe un drum nou, sănătos, fără contradicţii şi sprijinit pe concepte şi propuneri care să ducă într-adevăr la bunăstarea tuturor cetăţenilor fără nici o discriminare de orice natură.
Viitorii membri la „JUNIMEA NOUĂ” cum şi cei care doresc să ia parte la Dialogul Deschis, menţionat mai sus, la fel să aibă în consideraţie cele două părţi importante din tema fundamentală.
JUNIMEA veche s-a înfiinţat în 1864 la Iaşi pentru promovarea literaturii, ştiinţelor şi artelor româneşti. Şi-atunci neamul românesc se afla într-o perioadă de tranziţie. Un ardelean transplantat la Iaşi – Titu Maiorescu – împreună cu un grup de intelectuali şi oameni de ştiinţă au format aluatul spiritual din care s-a plămădit JUNIMEA cu idei noi publicate în „Convorbiri literare”.
Ideile noi de la Junimea s-au cristalizat în formula: „Forme Fără FOND” care a intrat în Şcoala Critică Moldovenească de la Iaşi, unde intrau şi Cronicarii. Era vremea când se discutau liber probleme în legătură cu reformele sociale, economice, politice, culturale şi artistice din a doua jumătate a veacului trecut. Junimiştii se opuneau la o simplă imitare, adică o adoptare uşoară de valori şi instituţii venite sau aduse din Apus fără a se lua în considerare şi mediul autohton cu valori tradiţionale sănătoase. Junimiştii nu se opuneau la reforme ca atare şi anume acelea care erau justificate drept o îmbunătăţire a condiţiilor existente.
De altfel şi cel dintâi economist român stă tot pe aceeaşi linie şi era tot ardelean dar transplantat la Bucureşti, pe vremea lui Cuză Vodă – Dionisie Pop Marţian – foarte puţin cunoscut chiar şi în vremea noastră; el care a scris prima carte de Economie politică, intitulată „Economie Socială”, (1858); el care a înfiinţat cea dintâi revistă de studii economice şi statistice la început scrisă de el singur; el care a făcut şi pregătit cel dintâi recensământ din ţara românească. Pe Dionisie Pop Marţian – nici o legătură de rudenie cu omul politic de azi – trebuie să-l considerăm cel mai ilustru precursor al Junimii de altă dată. El a murit departe de ţară, în Germania pe când era în concediu medical acordat de domnitorul Cuza pentru tratarea unei boli incurabile la vremea aceea, tuberculoza. Era la vârsta fragedă de 36 de ani, lăsând în urmă o operă ştiinţifică şi naţională fără egal în istoria economiei şi gândirii româneşti. Prin opera lui Marţian, în lumea ideilor ca şi viaţa publică, s-a creat doctrina economică sănătoasă „Prin Noi Înşine” care a stat la baza formării statului românesc modern.
După căderea regimului comunist în 1989 şi intrarea în perioada de tranziţie, ţara şi neamul românesc s-a găsit în faţa aceluiaşi argument ca cel de la 1864: să se introducă valori şi instituţii din Occident, respectiv din societatea şi economia de pieţe capitaliste sau să se evalueze în spirit critic românesc moştenit din Şcoala lăsată de Maiorescu şi ceilalţi membri de la Junimea, ce era bun şi folositor şi ce era rău şi păgubitor din economia şi industria existentă la 1990. Partea ultimă evident că putea să fie îmbunătăţită prin contactul cu idei noi, mai bune din Apus.
Din nefericire, în 1990, guvernul român a apucat pe o cale greşită, respectiv calea imitării Apusului, cu politică monetară şi fiscală la nivel macro şi graba la credite şi împrumuturi din străinătate, care după unele estimări se ridică la mai mult de 6 miliarde de dolari americani. Asta înseamnă o povară grea pentru o refacere economică de viitor. Aşa se explică cum s-a ajuns la o criză socială, economică, monetară şi finaniară fără precedent. Rezultatul alegerilor de la 3 şi 17 noiembrie 1996 confirmă acest diagnostic în întregime.
Acum după ce luptele politice din toamna lui 1996 s-au terminat şi se cunoaşte vocea majorităţii poporului, să lăsăm la o parte animozităţile dintre diverse partide – mai multe decât aveam nevoie – şi să ne dedicăm toată energia şi cunoştinţele ce le avem la identificarea şi rezolvarea cât mai perfectă a problemelor date.
La Junimea Nouă poate intra orice român cu pregătire profesională şi care simte că are ceva de spus, în particular ceva care nu s-a spus încă, adică idei noi. Dacă există pe undeva un Moş Ion Roată amintitor de veacul trecut atunci şi el e bine venit.
Când se vor limpezi apele mai bine atunci este de recomandat să se organizeze şi o ramură a studenţimii române ca parte integrală din JUNIMEA NOUĂ dar nu afiliată la diferite partide politice. Un viitor mai bun şi de durată a poporului român depinde tot de generaţia mai tânără care pentru această misiune mare de a continua şi îmbunătăţi progresul trebuie să se ocupe „cât mai mult de carte şi cât mai puţin de politica militantă” de orice fel.
Să nu uităm că orice progres real şi de durată vine primordial din lumea ideilor noi, mai bune şi mai drepte decât cele de ieri. Ce mare dreptate a avut gânditorul austriac Othmar Spann care a spus: „Faptele fac istoria însă ideile (bune sau rele, am adăugat noi!) determină faptele”. Acest aforism e valabil pentru toate ramurile de activitate umană.
Este de dorit, dacă e posibil, ca de la Academia de Studii Economice (ASE) din Bucureşti să pornească Lumina nouă economică şi socială care să se unească cu acelaşi spirit nou de Redeşteptare, Regăsire şi Renaştere a Conştiinţei de Român în aureola sentimentului creştin de OMENIE de la toate celelalte universităţi şi institute din Bucureşti şi din toată ţara. Într-adevăr OMENIA reprezintă cea mai înaltă virtute a neamului românesc care nu se găseşte în nici o altă limbă pe tot globul şi care singură nu poate uni pe toţi pe deasupra tuturor partidelor şi mişcărilor politice de orice fel.
Să nu lăsăm ca acest moment istoric de reînnoire să treacă „în negura uitării” cum ar spune geniul Eminescu, fără a ne da obolul, fiecare după puterile sale, dar sincer şi mulţumit că şi-a împlinit datoria morală faţă de generaţia prezentă care se ridică acum ca şi faţă de generaţiile viitoare. Cauza Românească de totdeauna cere acum să răspundem pozitiv la Misiunea Istorică a momentului de faţă.
Grupul de la JUNIMEA NOUĂ va studia toate problemele aferente cu răbdare şi înţelepciune, iar rezultatul va fi ÎNDREPTAR de călăuză spre alte vremuri mai bune. În momentul de faţă, guvernul nu trebuie să se grăbească a trece legi peste legi, ci cu răbdare să cântărească cu judiciozitate toate propunerile făcute inclusiv cele de la JUNIMEA NOUĂ. Poporul român care a suferit atâtea în istorie şi le-a răbdat pe toate merită o altă viaţă mai bună. Vitalitatea lui fizică, morală şi intelectuală de bun simţ, sunt garanţia cea mai puternică că ne putem baza pe cooperarea lor necondiţionată în a realiza un „miracol economic” cum nu a mai fost în nici o altă ţară din lume, dacă guvernul prezintă un Plan de stabilizare generală introdus simultan şi cât mai repede posibil.
Reformele de care avem nevoie sunt de structură, iar nu de politică de moment care se schimbă de la o zi la alta. Ţelul final al acestor reforme de structură este unul singur: să se creeze astfel de condiţii de echilibru general stabil încât fiecare cetăţean să vadă cu ochii lui proprii că merită să munceşti cât mai mult şi cât mai bine.
Pe de altă parte aparatura de stat să vadă că nu merită să te dedai la corupţie privată sau publică şi nici să încerci a acumula avere pe căi ilegale sau nelegitime.
Pentru împlinirea celor două deziderate finale este nevoie de vigilenţa nu numai a autorităţilor în cauză, ci şi a fiecărui cetăţean. Cât de adevărat este şi aforismul filosofului englez – Edmund Butke – care a spus: „Singurul lucru necesar pentru triumful răului în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimica” – să stea la o parte nepăsători, am adăugat noi.

Boston, Mass, USA
4 iulie 1997
Ziua Independeţei în America
Prof. Anghel N. Rugină
Dr. Ernest Otto Weber
Deputat în Parlament

CU GÂNDUL LA O ALTĂ ROMÂNIE DE MÂINE
MAI BUNĂ ŞI MAI DREAPTĂ

Dă Doamne mintea din urmă Românului
Proverb românesc

Scrisorile către ţară pe care le-am scris se referă la o perioadă tulbure, zbuciumată şi confuză din istoria neamului românesc. Ceea ce s-a numit „Revoluţia de la 22 Decembrie 1989”, în realitate nu a fost o revoluţie în sensul adevărat al cuvântului, adică pregătită de un grup de oameni luminaţi care au avut o viziune clară şi un program precis cum să se scoată poporul român dintr-un regim de dictatură comunistă, ci a fost impusă din afară cu scopuri diabolice de a întoarce pe dos istoria, cultura, arta şi civilizaţia românească.
Un asemenea program de reforme structurale pentru o epocă de tranziţie de la comunism la o societate şi economie liberă, justă şi stabilă, (nu o simplă imitare a regimului capitalist din Apus, care îşi are problemele lui de dezechilibru), nu a existat la timpul său. Guvernele au încercat să imite regimul capitalist din Apus, dar fără succes. Ceea ce au făcut s-a limitat să ia măsuri la întâmplare, adică aştepţi până ce problemele devin acute şi pe urmă acţionezi după cum „Bate vântul”.
Această metodă din Apus se numeşte în englezeşte „trial and error”, adică încerci o măsură şi dacă nu merge atunci o înlocuieşti cu altă măsură şi aşa mai departe fără nici o siguranţă că eşti pe drumul succesului. Este legea „hazardului” care se aplică la jocurile de noroc. Dar situaţia în România ca şi în celelalte ţări foste socialiste era şi este cu mult mai complicată decât în ţările capitaliste din Apus.
Aici, peste un dezechilibru moştenit deja de la regimul socialist s-a grefat un dezechilibru nou capitalist importat din Apus prin aplicarea a ceea ce s-a numit „terapia de şoc”. Aşadar, la un corp economic deja slăbit, a slăbit economia naţională şi mai mult, creând probleme noi şi mai complicate decât în regimul vechi socialist.
Autorul acestor scrisori a încercat să lămurească aceste lucruri încă din luna februarie 1990. (vezi: Scrisoare către preşedintele Ion Iliescu, din 8 noiembrie 1990 şi către prim-ministru Petre Roman, din 15 martie 1991 şi către prim ministru Theodor Stolojan din 15 decembrie, 1991, însoţite de un Memorandum de 5 pagini. Dar în retrospectivă, se pare că guvernanţii se interesau mai mult cum să ţină puterea decât să rezolve problemele urgente de care suferea poporul.
În orice caz, a rămas ceva nelămirit, misterios până la un anumit grad, după decapitarea lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, care mai apoi s-a cristalizat în două expresii populare: „neocomunism” şi „limbă de lemn”. Dacă ultima expresie s-a înţeles de la început de toată lumea fiindcă era în fond o caracterizare şi a regimului comunist anterior, prima expresie de „neocomunism” nu mai avea sens după 1990, dacă guvernanţii noi credeau într-un regim nou de democraţie, aşa cum se afirmă în public.
Şi totuşi pentru acest autor care se afla departe de ţara lui de origine în perioada amintită a rămas un mister, o umbră de îndoială, un conflict între aşa numita „revoluţie” la care, în final tot poporul s-a raliat cu trup şi suflet şi măsurile de politică economică, monetară şi financiară luate de cele trei guverne, între 1990-1996, care nu se potriveau cu problemele date.
Era vorba de un spirit de „nesiguranţă”. Lipsă de curaj şi viziune; pare că nu mai există dragostea faţă de glia străbună, o deficienţă în a lua contact imediat cu românii din afară şi a asculta la ceea ce şi ei aveau de spus… toate acestea în ultimă analiză ducând la concluzia: ”să nu se rezolve cum trebuie problemele date!” o adevărată calamitate, contradicţie, ceva misterios, de neexplicat.
Mi-am dat seama că există un astfel de conflict între ceea ce se spune şi ceea ce se face în legătură cu realităţile date, chiar din toamna lui 1990. Dar asta m-a întărit şi mai mult în convingerea că era nevoie ca cineva din afară să intre pe fir şi să lămurească problemele, fără a intra în luptele politice între diferite mişcări şi partide, inevitabile în asemenea condiţiuni.
Pusesem deja bazele unui Plan de Stabilizare Generală încă din februarie 1990, şi care avea ca scop principal prin reforme radicale de structură în sistemul socialist moştenit de la Ceauşescu, să taie de la rădăcină şi să înlăture într-o singură zi „D” orice urmă de comunism în administrarea ţării, atât în domeniul public cât şi în cel privat.
Este vorba de planul cu viziunea unui „Miracol Economic” pe care l-am expus iniţial sub forma unor observaţiuni preliminare într-un cerc de prieteni români-americani în casa dr. Eugen Predoiu, din oraşul Fitchburg, Mass, USA. Instantaneu, unul din musafiri cu nume grecesc, dar cu mare suflet de român, care era acolo printre comeseni, Nicolae Koyanu, la un pahar de vin, tot românesc, obiceiu în casa Predoiu, insistă că ar trebui să scriu imediat acest plan şi să-l trimit în ţară.
Aşa am şi făcut. Am terminat repede planul cu “Miracolul Economic” şi l-am trimis mai întâi la opoziţie, care pe timpul acela ştiam că este reprezentată de Corneliu Coposu, fost secretar al lui Iuliu Maniu şi acum preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc; Radu Câmpeanu, Secretar General al Partidului Naţional Liberal şi Sergiu Cunescu, preşedinte al Partidului Social Democrat. Cum nu am primit nici un răspuns de confirmare, am trimis o copie şi domnului preşedinte Iliescu şi domnului prim-ministru Petre Roman.
Au urmat alegerile din mai 1990 şi norocul meu a fost că unul din bunii mei prieteni de altădată – dr. Ernest-Otto Weber, licenţiat şi apoi doctor la ASE – a ajuns membru în parlament. El, cu nume de german, dar cu un suflet mare de român, de la început a sesizat importanţa subiectului, a fost sprijinitorul iniţial care m-a secondat să merg înainte cu planul unui „Miracol Economic”. Dacă n-ar fi fost ajutorul şi încurajarea lui, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu planul. El a fost acela care a pregătit terenul ca să pot pătrunde până la nivelul cel mai înalt de guvernare.
În toamna lui 1990 am venit în ţară şi printre alţii am luat contact cu domnul Coposu care nu primise o copie după planul original din februarie 1990. Cu el am discutat mai multe ore în casa lui particulară despre situaţia din ţară şi ce strategie trebuie urmată ca cei de la putere să nu facă şi mai mult rău ţării şi poporului. Aceştia trebuie avertizaţi cu privire la răspunderea ce o poartă dacă nu aplică o strategie venită de la cineva care este în afara luptelor politice care au continuat şi după alegerile din mai.
De la el am aflat că revoluţia n-a fost o revoluţie adevărată ci numai o simulare a unui conflict de generaţie sau, mai bine zis, un complot înlăuntrul partidului comunist care a deraiat într-o revoluţie, la care prin neprevedere s-a raliat întreg poporul, neinformat de cum stau lucrurile în realitate. Pentru el, guvernul întărit prin alegerile din mai 1990 era numai o „democraţie de faţadă” care, în primul rând se interesa mai mult cum să consolideze puterea politică decât cum să rezolve cât mai bine problemele date.
I-am dat o copie după planul cu „Miracolul economic”, iar înainte de a mă întoarce în America, l-am vizitat încă odată. Mi-a spus că a cetit planul; e bine documentat, dar cei de la putere nu vor face cele spuse acolo fiindcă ar însemna „să-şi taie craca de sub picioare”, cum se spune în înţelepciunea populară. Totuşi el a găsit util să încerc, pentru că s-ar putea ca ideile noi să aibă influenţă la unii consilieri de la Cotroceni şi mi-a dat şi un nume – Dobrescu, pe care însă nu l-am putut întâlni niciodată.
Coposu, în această materie, avea o părere asemănătoare cu aceea a lui Mircea Eliade, pe care l-am consultat cu o altă ocazie, discutând problema: ”Ce putem face noi românii din afară să uşurăm viaţa celor rămaşi acasă?” Răspunsul lui a fost: „Dacă cineva are posibilitatea să facă ceva de bine pentru românii din ţară, atunci să urmeze ce îi spune conştiinţa de român. Altfel, întrebând pe unii şi pe alţii „ce să facă”, riscă să audă păreri contradictorii şi, până la urmă nu va face nimic; ocazia va trece neutilizată”.
Am urmat sfatul dat de Eliade. În fond, aceasta se potriveşte şi cu rolul unui om de ştiinţă care cercetează ADEVĂRUL şi cum se poate traduce şi în practică pentru binele Omului şi al Umanităţii, unde se include şi neamul românesc.
În aceste condiţii, am lăsat la o parte misterul relaţiei dintre „revoluţie” şi „neocomunism” ca să fie cercetare de alţii cu o pregătire mai bună şi cu acces mai sigur la sursele de informaţie obiectivă şi m-am dedicat complet la tema: cum pot să ajut efectiv neamul din care mă trag într-un moment istoric şi fără să mă amestec în lupte politice de partid sau alte interese, ci să urmez ce îmi dictează conştiinţa de român. Mulţi nu au înţeles această postură a omului de ştiinţă în serviciul umanităţii.
Aşa am vorbit în parlament, dar nu s-a luat nici o hotărâre. Am fost audiat numai la o Comisie economică de la senat, sub conducerea prof. economist Blaga, pe care l-am cunoscut personal şi a fost impresionat de ideile planului. Încolo nici o comisie parlamentară nu s-a mişcat.
În entuziasmul meu mare, după februarie 1990, am compus un număr de scrisori deschise, un fel de tablete în genul celor publicate de Tudor Arghezi şi anume:
(1) Către toţi oameni politici din România;
(2) Către studenţimea română;
(3) Către muncitorimea română;
(4) Către ţărănimea română;
(5) Către intelectualii şi oamenii de ştiinţă din România;
(6) Către funcţionarii publici şi cei care guvernează.
Sperând pe această cale să generez o mişcare de redeşteptare naţională în parlament, în guvern, la preşedenţie, în toţi primarii din ţară şi, nu mai puţin în publicul mare. Anunţând un program care să ducă la un „miracol economic” începând cu efecte pozitive imediate, am crezut că va electriza întreaga societate românească să pună umăr la umăr pentru realizarea acestui mare ideal care va aduce o renaştere, nu numai în economie, dar în acelaşi timp şi în educaţie, cultură şi arte. Din nefericire, m-am ales cu o deziluzie ştiinţifică de confirmare a unui vechi proverb că „nimeni nu se naşte profet în ţara lui”. Am descoperit că terenul nu era fertil să primească cu acelaşi entuziasm mesagiul cu idei noi deşi asta nu m-a oprit de la drumul început.
După ce o editură din Bucureşti m-a ţinut 2 ani tot cu amânări fără a putea vreodată să văd pe editor, care era totdeauna plecat, în fine Editura Porto Franco din Galaţi a acceptat să publice „Un Miracol Economic în România este încă posibil”, (1992). Editorul mi-a spus că a tipărit numai 2000 de exemplare, fiindcă aşa a estimat Oficiul Central de Difuzare a Cărţii de la Bucureşti. Când am cercetat în librării, cartea nu fusese difuzată nici măcar în oraşul meu natal Tecuci, care o comandase. Asta mirosea un fel de cenzură deghizată de undeva de sus, aşa ca ideile noi să nu ajungă la publicul cel mare.
Doi ani mai târziu, cu insistenţe particulare s-a publicat la Timişoara iarăşi în 2000 de exemplare: „Testamentul mei ştiinţific către ţara şi neamul românesc”, Editura Mirton, 1994. Centru de Difuzare a Cărţii de la Bucureşti iar a intrat pe fir. În cursul unui şir de conferinţe la Timişoara, Arad, Oradea şi Cluj s-au vândut sub ochii mei circa 1000 de exemplare, dar nu la librării. Când am cecrcetat mai departe la librării din Iaşi, Vaslui, Tecuci, Galaţi şi Constanţa, cartea nu a apărut în librării. De biblioteci în toată ţara, nici vorbă de cartea lui Rugi.
În fine tot în 1994, mai târziu a apărut „Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după”, Editura Fundaţiei România de Mîine, la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti. Dar, şi aici Oficiul Central de Difuzare a Cărţii a limitat ediţia numai la 2000 de exemplare care la fel nu a ajuns în librării, biblioteci şi ziare principale la Bucureşti şi în provincie.
După numărul de exemplare vândute sub ochii mei la Timişoara, Arad, Oradea, Cluj şi Galaţi, unde am ţinut conferinţe, iar cartea a fost adusă prin bunăvoinţa unui coleg, dacă era expusă în librării şi se trimitea la biblioteci şi ziare importante se puteau vinde cel puţin un milion de exemplare din fiecare carte şi astfel lumea ar fi aflat ce era rău în politica economică şi financiară a celor trei guverne. Las pe cetitor mai departe să tragă singur concluziile referitoare la ce a pierdut poporul român prin aceste deficienţe în difuzarea cărţii la un moment când s-a presupus că nu există cenzură oficială.
Văzând că nu pot face nimica cu preşedintele de la Cotroceni, cu parlamentul şi cu primul ministru, mi-a venit ideea să încerc a convinge un prefect din judeţul „X” ca să experimenteze Planul Rugi şi să vadă –„sur le vif” cum spun francezii – dacă lucrează sau nu în practică.
Aşa m-am întâlnit cu prefectul tânăr, energic şi cu o minte ascuţită care s-a entuziasmat şi el de fructele imense de bine pentru popor care ar rezulta dacă un astfel de plan s-ar pune în practică, mai ales după ce i-am promis că vin în ţară să-l ajut aşa ca experimentul să aibă succes. Pentru istoria timpurilor noastre aşa de triste dar şi cu speranţe că nu suntem pierduţi fiindcă mai există şi oameni de bine cum i-a vizionat filosoful englez Edmund Butke, îi dau numele, Nicolae Pascu, prefect de Vaslui, în 1993.
În vara acelui an, am trecut şi prin Vaslui, unde am poposit şi la prefectură fiind rugat să spun câteva cuvinte despre „miracolul economic” posibil în ţara românească. La sfârşit a urmat o discuţie aprinsă despre acest subiect şi am fost întrebat dacă planul s-ar putea aplica iniţial numai într-un judeţ, căci poate asta aşteaptă guvernul şi parlamentul să vadă întâi! Evident că răspunsul meu a fost afirmativ şi am promis că îndată ce sunt acasă la Boston voiu pune pe hârtie un astfel de plan.
Tânărul prefect a urmat calea legală mergând la Bucureşti să ceară aprobare de la forurile competente, dar, vai, n-a ştiut ce îl aşteaptă! A fost primit în audienţă şi i s-a promis că planul va fi examinat şi v-a primi un răspuns.
Spre regretul meu profund, acest „om cinstit” în guvernare, care a pus interesele poporului mai presus de vederile de partid politic de care şi el aparţinea a trebuit să plătească scump; la scurt timp a fost înlocuit. Dar poate cetitorul se va întreba: după căderea regimului Iliescu la alegerile din toamna lui 1996 a fost oare prefectul cinstit de la Vaslui, integrat în funcţia pe care o merita? Nici urmă de reintegrare! Vorba lui Eminescu: „Alte măşti, aceeaşi dramă!”
După toată această experienţă tristă, dar plină de învăţăminte, m-am hotărât să dau publicităţii tot materialul pe care îl am în legătură cu o luptă aproape de unul singur, (dacă nu aş fi avut alături totdeauna pe colegul şi bunul prieten, deputatul Otto Weber), cu forţe adverse organizate la orice pas să împiedice aplicarea de idei noi pentru o altă Românie mai bună şi mai dreaptă de mâine. Dar autorul octogenar nu părăseşte câmpul de luptă până la victoria finală împotriva unor idei false, odată importate din Răsărit, iar acuma din Apus şi care parafrazând pe faimosul Galileo Galilei, şi el luptând tot împotriva unor idei false la timpul său a spus inamicilor: „E PUR SI MOUVE!”, afirm încă odată: „Şi totuşi un în România este încă posibil!”, în 1997 şi după.
Publicarea acestor documente, printre altele, are drept scop patru puncte:
(1) Mai întâi să arate că încă din 1990 a existat o alternativă clară, cunoscută de guvernanţii de la putere şi care aplicată ar fi scutit poporul român de atâtea suferinţe şi nedreptăţi sociale pentru generaţia de faţă ca şi cea următoare, poate chiar mai multe, dacă noul regim din 1997 continuă să facă aceleaşi greşeli ca şi regimul anterior, complet nejustificate, o adevărată crimă socială şi naţională, pentru care nu există scuze afară de sfatul eronat al experţilor străini în colaborare cu experţi români pentru care am anexat un Addendum la sfârşit: „nu pot să greşească şi experţii străini? Dacă da, cum putem să ne apărăm?”
(2) În al doilea rând, pentru a afirma Adevărul Ştiinţific Clasic exprimat într-o formă nouă, mai completă în economie, monetă si finanţe pentru că acest adevăr este în concordanţă întreagă cu nevoile, tradiţiile şi aspiraţiile poporului român, ca şi a celorlalte naţiuni de pe tot globul, adică a umanităţii.
Din nefericire adevărul pur din ştiinţa economică, monetă şi finanţe a fost pervertit în cursul secolului al 20-lea nu din rea voinţă, ci mai repede dintr-o confuzie creată în cursul marii depresiuni de la 1930 şi care ameninţă întreaga omenire să cadă sub o revoluţie marxistă, pe motiv că economia clasică nu ne mai poate ajuta. Aşa, un mare economist englez, John Maynard Keynes a venit cu un compromis, o reactualizare de concepţii mercantiliste din veacul al 17-lea într-o haină nouă, la tangenţa foarte aproape de esenţa doctrinei socialiste, pe care a numit-o în practică „politica monetară şi fiscală la nivel macro”, drept instrument presupus ştiinţific care ne-ar putea ajuta să rezolvăm întâi problema şomajului şi, apoi orice alte probleme social-economice.
Toată această doctrină de intervenţie activă a guvernului a fost acceptată de majoritatea economiştilor de la 1930 şi după, pentru simplul motiv că nimeni nu a oferit o altă soluţie mai bună; nimeni nu a ridicat şi întrebarea dacă nu cumva doctrina clasică care adusese atâta progres în veacul al 19-lea ar putea fi îmbunătăţită. Pe de altă parte în acelaşi timp ideile marxiste prindeau rădăcini în intelectualitatea Apusului, în special în Anglia şi USA şi ameninţau cu o revoluţie mondială, bine mânuită de la Moscova, de la Viena, Paris, Londra şi New York.
Meritul cel mare a lui Keynes a fost că a venit la momentul oportun cu o idee nouă care a fost acceptată atât de guvernanţi, în primul rând Franklin Delano Roosevelt în America şi, apoi de profesiunea economică în majoritatea ei. Pe termen scurt aplicarea doctrinei lui Keynes a adus roade prin colaborarea voluntară a popoarelor în cauză şi aşa s-a stopat pericolul unei revoluţii marxiste mondiale. De aici Keynes a fost într-adevăr un gânditor mare prin influenţa extraordinară ce a exercitat în gândirea economică a veacului al 20-lea.
Totuşi, pe termen lung, aplicarea doctrinei lui Keynes, nu numai că nu a rezolvat problema şomajului, dar, în plus a creat alte probleme şi mai serioase, şi mai complicate: deficite cronice în bugetul statului, ridicarea impozitelor fără sfârşit, deficite cronice în balanţa de plăţi internaţionale, creşterea datoriei publice fără limite şi înmulţirea populaţiei fără nici o socoteală prin aşa numita „protecţie socială” însoţite de o birocraţie imensă, total neproductivă din ceea ce se numeşte „velfare state” sau „statul dădacă”. Aşa a căzut economiceşte Marea Britanie şi, aşa USA din cel mai mare creditor a ajuns cel mai mare debitor al lumii în cursul unei singure generaţii. Vina cea mare nu o poartă Keynes, căci el a crezut în ideile lui ca orice om de ştiinţă. În plus, el a spus clar că nu este contra, ci pentru socialism când a scris în cartea lui celebra „The General Theory of Employment, Interest and Money” (1936): ”Eu concep, de aceea, ca o socializare cât mai întinsă a investiţiilor se va dovedi a fi singurul mijloc pentru a obţine o aproximaţie la „full emplyment” (lipsa de şomaj), deşi asta nu exclude orice fel de compromis sau manieră prin care autoritatea publică va coopera cu iniţiativa privată”. (p. 378, ed. 1973)
Mai mult decât atât, ca un adevărat om de ştiinţă prudent, a adăudat un prefix la recomandarea soluţiei date de el şi anume: „An adequate macro monetary and fiscal policy” (o politică monetară şi fiscală la nivel macro adecvată) care, într-un fel îl scuteşte pe el de orice răspundere morală în practică. Vina cea mare o poartă economiştii de seamă din vremea lui, care au acceptat orbeşte reţeta lui Keynes şi, cât a fost în viaţă, nu l-au întrebat: „Bine, Maiestre” Dar în mod practic, cum putem să împlinim condiţia de adecvat, aşa ca să ajungem la realizarea unui echilibru general în economie cu ?”
Nu ştim ce ar fi răspuns Keynes la această întrebare, dar un om extraordinar cum era el, s-ar fi pus pe gânduri, ar fi avut îndoieli. Şi asta ar fi fost suficient ca alţi economişti din generaţia lui s-ar fi pus la lucru să vadă ce lipseşte şi dacă nu cumva doctrina clasică îmbunătăţită ar fi o alternativă mai bună decât soluţia lui Keynes.
Tocmai asemenea gânduri i-au venit în minte autorului de faţă în 1944, când se găsea la studii de specializare în Germania, la Universitatea din Freiburg, cu prof. Walter Eucken. Trei ani a lucrat la această temă şi a descoperit complet care era slăbiciunea de metodologie în gândirea lui Keynes şi cum gândirea clasică putea fi, într-un fel, îmbunătăţită. În acest sens a scris o carte şi a luat un al doilea doctorat în 1947, iar în 1950, i-a deschis drumul de emigrare în America.
Aici, în America, unde a avut mult de luptat cu un mediu intelectual diferit de cel din Europa şi dominat de Keynes şi Marx, după mai mulţi ani de cercetări printre altele, a descoperit şi Teoria Imposibilităţilor în Practică, care arată clar şi documentat de ce reţeta lui Keynes cu o politica monetară şi fiscală la nivel macro, sub nici o condiţie nu poate avea succes, nu poate să fie „adecvată”, cum a gândit Keynes.
Cele trei guverne din România, între 1990-1996 şi noul guvern din 1997 s-au luptat şi se luptă pentru o cauză pierdută cu Teorema Imposibilităţilor în Practică.
(3) Pentru a spulbera orice iluzie că un guvern în România ar putea rezolva problemele economice, monetare şi financiare din 1997 sau după, prin aplicarea de politică monetară şi fiscală la nivel macro, plus importul din străinătate, repetăm mai jos şi Teoria Imposibilităţilor în Practică: Într-o economie mixtă, cu întreprinderi controlate de stat şi altele private în competiţie (cum este în regimul capitalist sau welfare state de astăzi) şi, unde se face uz de moneta de hârtie şi credit de bancă pur monetizat (sub controlul Băncii Centrale) este imposbil prin definiţie să se calculeze la orice moment circulaţia monetară de echilibru general care să asigure (1) stabilitatea preţurilor fără inflaţie şi fără deflaţie, ci doar fluctuaţii naturale simple şi finite; (2) „full employment”, adică unde şomajul involuntar e zero sau în jur de zero; (3) bugetul statului e balansat; (4) datoria publică nu creşte decât pentru investiţii reale care aduc un beneficiu net social; (5) balanţa comercială şi de plăţi internaţionale este în ordine; (6) mediul natural şi social nu este periclitat de poluare sau alte racile şi (7) nu cel mai puţin important punct, o distribuţie a venitului naţional echitabilă.
În termeni specifici (a) Nu există nici un instrument statistic sau de altă natură în mod obiectiv şi de încredere cu care să se poată determina exact timpul (data şi ora) când o politică monetară sau fiscală trebuie să intre în acţiune, aşa încât problema respectivă să fie rezolvată automat. De aici, politica monetară vine sau prea devreme sau prea târziu şi, deci problema rămâne nerezolvată, aşa cum se vede foarte clar în România, ca şi în alte ţări; (b) O problemă şi mai complicată este aceea că nu există nici un instrumemt statistic sau de altă natură care să indice proporţia exactă la ce grad, cu câte procente să se ridice sau să scadă rata dobânzii sau ridicarea sau scutirea de impozite aşa încât problema în cauză să fie complet rezolvată. De aici, proporţia este totdeauna sau mai mare sau mai mică decât trebuie, iar problema respectivă rămâne iarăşi nerezolvată.
Conluzie: moneta de hârtie şi de credit de bancă pur monetizat au o instabilitate inerentă, care nu poate fi corectată prin nici un fel de politică raţională.
Despre aceste lucruri elementare m-am chinuit – şi chinuit este termenul cel mai apropiat – cu guvernanţii din România şi conducerea Băncii Naţionale, dar fără a avea vreun succes, deşi ideile noi sunt aşa de simple şi vorbesc de la sine că românii nu au nevoie să caute o lumină nouă economică, nici la Răsărit şi nici la Apus, fiindcă o au la ei acasă. Nevoia imperioasă este să se debaraseze de idei false, indiferent de unde ar veni.
(4) La partea opusă, există şi Principiul şi Teorema Posibilităţilor, care spune că o economie liberă, justă şi stabilă, care împlineşte toate condiţiile de echilibru general stabil este posibilă şi că acolo şi numai acolo se poate realiza în practică un „miracol economic”, unde toate aceste probleme de tehnică şi calcul economic se rezolvă în mod automat şi dinamic prin funcţionarea normală a întregului sistem, prin colaborarea voluntară a tuturor agenţilor economici în producţie, cât şi în consum, în formarea de capitaluri şi în utilizarea lor. Totul se mişcă în fiecare şi în fiecare moment condus de un fel de mecanism invizibil dar real, de o lege a gravitaţiei în economie, adică adevărata lege a cererii şi a ofertei, pe care tatăl economiei politice – Adam Smith – a simţit-o că e posibilă şi a numit-o simbolic „mâna invizibilă”. De care s-a făcut atâta vâlvă.
După cunoştinţa acestui autor, nimeni până acum nu a dovedit ştiinţificeşte că „mâna invizibilă” este posibilă, dar numai într-un regim de economie liberă, justă şi stabilă, unde sunt împlinite toate condiţiile de echilibru general stabil şi nicăieri în alt regim. La fel este situaţia şi cu altă lege clasică numită „legea debuşeelor „a lui J.B. Say, care spune că „oferta crează cererea respectivă” şi, deci echilibrul se realizează în mod automat. Singurul economist care a venit cel mai aproape de explicarea pur teoretică a acestor două fenomene a fost Leon Walras, tatăl care a formulat legea de echilibru general. Dar, nici marele Walras nu a văzut clar că nu numai în practică (economia aplicată), dar şi în teoria pură, legea formulată de el cere un factor suplimentar şi anume, existenţa unui cadru legal şi instituţional consistent cu celelalte două condiţii fundamentale pe care le-a inclus în legea formulată de el, adică: (1) competiţie pură, unde orice formă de monopol public sau privat este exclusă şi (2) un sistem monetar şi bancar bazat pe moneta reală, acoperită 100% în aur, argint sau orice altă marfă corespunzătoare, pe care el a numit-o „numeraire”. Al treilea factor (3), un fel de Sf. Treime în economie şi anume, un cadru legal şi constituţional, pe care noi l-am numit factorul „R”, este absolut indispensabil atât în teoria pură, cât şi în practică. Această condiţie pe care nici marele Walras nu a văzut-o face legătura organică în teorie şi practică.
Fără condiţia (3) sau factorul „R” nu există nici o garanţie ca în practică, legea cererii şi a ofertei sau legea lui Say sau „mâna invizibilă” vor conduce în mod automat la formarea de preţuri veritabile de echilibru stabil, unde toţi agenţii economici (în producţie, ca şi în consum) cooperează voluntar, neforţaţi de nimeni, fiindcă interesul lor e satisfăcut la optimum şi anume, în acord cu principiul de justiţie socială de echitate în distribuţia venitului naţional. Este vorba de legea nescrisă a OMENIEI introdusă în ştiinţă.
Pentru mai multe detalii despre cum funcţionează o economie liberă, justă şi stabilă (foarte departe de economia mixtă, nedreaptă, pe care o cunoaştem din capitalism sau economia planificată sub socialism-comunism) rugăm pe cetitor să consulte cartea: Teoria şi practica economică în epoca de tranziţia şi după”, Editura Fundaţiei România de Mîine, Univ. Spiru Haret, Bucureşti, 1994.
Acolo va vedea cetitorul şi se va convinge ce mare dreptate a avut economistul austriac Ethmar Spann, când a scris: „Taten machen die Geschichte aber die ideen machen die Taten”. În româneşte: Faptele fac istoria, însă ideile (am adăugat noi: bune sau rele) determină faptele”. De aci, în această materie, cel mai important lucru este să fim siguri, mai întâi că ideile noi sunt bune şi, apoi că se pot aplica şi în practică.
Să ne debarasăm de un obiceiu vechi care, în fond, este o scuză să nu ne luăm oboseala şi efortul intelectual în a analiza o propoziţie oarecare, atât pro, cât şi contra, atât în teorie, cât şi în practică, pe motiv că ar fi ceva ideal, prea frumos ca să existe în viaţa reală. O atitudine total falsă! Toate lucrurile mari în viaţa unui individ, a unei naţiuni şi nu mai puţin a umanităţii au fost, sunt şi totdeauna vor fi ideale, cât mai aproape de perfecţia umană pe care ne-o putem închipui prin imaginaţia Entităţii Divine. Sau, cum a spus-o un concetăţean, poet al Tecuciului (judeţ decimat de regimul comunist, iar în prezent întârzie să şteargă această pată în istoria neamului românesc!): „Cântarea care n-a fost spusă e mai frumoasă ca oricare”.,
Tot din aceeaşi lucrare „Teoria şi practica…,”, cetitorul va vedea ce înseamnă proverbul vechiu, din bătrâni: „Dă Doamne mintea din urmă a românului!”
Boston, Mass. USA
28 iunie, 1997
Anghel N. Rugină, Membru de Onoare al Academiei Române

DE CE NU S-AU REZOLVAT CUM TREBUIE
PROBLEMELE ECONOMICE ŞI FINANCIARE ÎN
ROMÂNIA DINTRE 1990-1998

MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ LA “CAUZA ROMÂNEASCĂ”

Dedicată omului politic de stat care va reuşi să scoată Ţara Românească din groapa economică în care se află în 1998.
Interviu condus de Domnul Gabriel Stănescu, Redactor al Revistei ORIGINI (Romanian Roots)

Gabriel Stănescu: Îmi amintesc că, imediat după momentul revoluţionar din Decembrie, 1989, prezenţa dvs. la TVR a fost de-a dreptul benefică, prin aceea că aţi venit în calitate de economist cu vastă experienţă teoretică şi practică în U.S.A., cu un proiect de reformă monetară radicală, proiect care reprezintă de fapt doar “capul de pod” pentru realizarea unor alte reforme, cum ar fi: protecţia socială, privatizarea, bugetul de stat, bursa etc.
Vă rog să explicaţi mai ales pentru cei care nu v-au auzit atunci în 1990, dar şi pentru cei care nu v-au cetit cartea intitulată: ”Teoria şi practica economică în epoca de Tranziţie şi După” (Editura Fundaţiei România de Mîine, 1994), care sunt liniile de forţă ale proiectului de reformă integrală prin care s-ar fi produs, odată aplicat în practică, acel “miracol economic românesc” mult aşteptat….?
Începând din 1990 aţi fost în ţară 4 ani la rând, încercând să convingeţi factorii de decizie să pună în aplicare acest proiect al dvs., urmând – după cum mi-aţi mărturisit într-o scrisoare – sfatul lui Mircea Eliade, potrivit căruia dacă vrei să-ţi ajuţi poporul din care te tragi şi dacă împrejurările îngăduie, atunci fă-o şi nu mai întreba pe nimeni; ascultă doar la conştiinţa de român. Căci dacă întrebi în dreapta sau în stânga nu mai poţi face nimica!”
Ce s-a întâmplat cu proiectul dvs.?
Anghel Rugină: Întrebarea, nu numai că este lungă dar este şi complicată. Dar suferinţele poporului român, datorită faptului că acest plan de Reformă Integrală nu a fost aplicat la timpul său, adică chiar în 1990 când a fost prezentat la autorităţile respective, sunt aşa de mari şi piederile economiei naţionale aşa de enorme, încât orice sacrificiu individual sau “la colectivă”, cum se spunea înainte de 1989, merită să fie la calm şi cu conştiinta împăcată că mi-am împlinit datoria morală faţă de naţiunea din care ne tragem, care are şi unele scăderi derivate din legea universală a imperfecţiunii omeneşti ca şi din experienţe istorice triste dar are şi virtuţi mari de onestitate, hărnicie, iubirea creştină de aproapele, dragostea de pământul ţării apărat cu vitejie şi când a fost nevoie chiar plătit cu viaţa dacă duşmanii din afară s-au năpustit peste noi. În afară de credinţa creştină cea mai mare virtute a poporului român a fost şi este creaţia populară (ca şi Mioriţa) a conceptului de OMENIE.
Acest popor care a suferit atâta în istoria, mai apropiată sau mai îndepărtată, merită o soartă mai bună. Aceste Memoriale sunt scrise nu pentru a deschide o vendetă sau să ne certăm pe cine au fost vinovaţii pentru drama social-economică de după 1989 care de fapt s-a suprapus peste drama de după 1944. Asta ar însemna să deschidem o altă desbinare, ”să umblăm după cai morţi ca să luăm potcoavele”, cum se spune aşa de plastic în înţelepciunea populară.
În 1998 – perioadă de opt ani de o tristă de tranziţie – avem nevoie de a deschide ochii şi a accepta Adevărul Ştiinţific (nu vederi pur personale sau ideologii partizane politice) singurul instrument care ne arată ce a fost greşit între 1990-1998 şi înainte şi cum se poate repara greşala ca să nu se mai repete nici în prezent şi nici în viitor. Iar adevărul ştiinţific nu este acceptat decât numai dacă se arată şi proba, întâi logică şi apoi, dacă se poate şi empirică, istorică.
În cazul nostru, adevărul ştiiţific spune clar şi tare că toate necazurile şi eşecurile pe care le-a suferit economia românescă şi cu ea şi poporul român, vin din aceeaşi sursă: sfaturi şi recomandări false date de experţi străini (indiferent dacă din ignoranţă sau nerecunoaşterea realităţilor din ţara noastră) acceptate şi urmate orbeşte de experţii români, după 1944 venite din Răsărit, iar după 1990 venite din Occident.
În 1998 avem nevoie de UNIRE –“în cuget şi-n simţiri” cum a spus poetul – ca să fim călăuziţi de acelaşi îndreptar: (1) Conştiinţa de român (cum spunea Mircea Eliade); (2) Adevărul ştiinţific care este consistent cu nevoile şi aspiraţiile poporului român şi (3) Legea nescrisă a OMENIEI care trebuie inclusă în CONSTITUŢIA viitoare a ţării şi pe care am introdus-o şi în ştiinţa economică aplicată prin Legea de Justiţie Socială şi Economică care cere calcularea de preţuri reale de echilibru unde se ţine cont de interesele producătorilor ca şi de interesele consumatorilor, inclusiv Statul democratic reprezentând nevoile sociale ale întregii naţiuni care nu pot fi rezolvate de instituţii sau asociaţii particulare iar dacă ar putea atunci ar costa cu mai mult, în dauna întregii comunităţi naţionale.
Iar cei care se simt “cu musca pe căciulă”, adică vinovaţi mai mult sau mai puţin, de cele întâmplate după 1944 să nu dea ghes la funcţii înalte de răspundere ca spre ex. Consilier la Banca Naţională sau chiar Guvernator, Ministru de Finanţe sau de Reformă sau Prim Ministru. Mai bine e pentru el ca şi pentru ţară, să se dea la o parte, să-şi “pună cenuşă în cap” – cum se spune aşa de frumos în înţelepciunea populară, să reflecteze mai mult la suferinţele poporului nevinovat între 1944-1998. Evident, dacă a păstrat “conştiinta de român” şi a dovedit acest lucru prin fapte, prin contribuţii pozitive la “CAUZA ROMÂNEASCĂ” după 1990, nu intră în acestă categorie.

CUM S-A NĂSCUT PLANUL CU UN
“MIRACOL ECONOMIC ” ÎN ROMÂNIA?

Mai întâi am făcut alte planuri de stabilizare anterior şi anume pentru Germania Federală (1947), Franţa (1957), USA (1965), Anglia (1970), Grecia (1975), Italia (1977), Israel (1978), India (1979), Portugalia (1983). Aşa că nu era ceva nou dacă am încercat şi pentru România. De altfel am făcut un Plan de stabilizare pentru România cu mult înainte în 1967 când am fost în România cu o misiune specială din partea Preşedintelui Johnson şi atunci am primit sfatul dat de Mircea Eliade. Dar despre acest subiect voiu reveni cu altă ocazie.
Un cetitor atent poate ridica întrebarea: Cum aţi avut răbdarea să mai lucraţi la atâtea planuri de stabilizare după ce aţi văzut că atâtea guverne politice nu vor să-l pună în aplicare. Mai întâi e vorba de cel mai bun plan de stabilizare care se poate concepe şi în care se află sinteza întregii gândiri economice de la francezul Francois Quesnay (1758) şi englezul Adam Smith (1776) şi până în 1998.
Planul de stabilizare propus mai sus se bazează pe condiţii de echilibru general stabil în economie, monetă, bănci, burse, finanţe publice şi private, cursul de schimb şi relaţii economice şi financiare internaţionale, toate introduse în aceeaşi zi “D”. Nu mai este posibilă nici o corupţie în funcţii publice; nu mai există posibilitatea de înşelare sau exploatare în masă a celor mulţi, harnici dar care se plâng că venitul din salariu sau alte surse de activitate nu ajung pentru o viaţă normală în familie. În acelaşi timp, înalţii demnitari nu mai pot călători în străinătate aşa de uşor ca astăzi şi nici nu mai pot cheltui după voie în dolari americani luaţi cu imprumut pe socoteala ţării. În plus mai iau ca însoţitori tot pe socoteala Statului o droaie de gazetari şi oameni de casă aleşi anume după întoarcere să laude guvernatul respectiv că a fost bine primit în străinatate şi e spre binele ţării.
Mai există apoi şi fenomenul de “politicianizare a ştiintei economice” în veacul acesta, în Răsărit de adepţi a lui Marx cu etatizarea directă a economiei naţionale, iar în Apus de adepţii lui Keynes prin manipularea indirectă a economiei cu aplicarea unei politici monetare şi fiscale la nivel macro care în final duce la aceleaşi rezultate ca şi în Răsărit: problemele mari ale timpului nostru nu sunt rezolvate cum se cuvine deşi datoria publică naţională şi internaţională creşte mereu. Vom reveni la acest subiect mai târziu.
Având în vedere aceste două lacune descrise mai sus care falsifică Democraţia în Apus, mai ales după Depresiunea Economică cea mare de la 1930 şi care vor dispare prin aplicarea planurilor de stabilizare oferite de Rugi în diferite ţări, nu mai e nici o surpriză de ce nu au fost aplicate până acum. Dar asta nu înseamnă – cum probabil şi experţii din România raţionează – că nu se vor aplica în viitor când mulţimile vor deschide ochii să vadă la ce şantaj au fost expuşi prin aplicarea de politică monetară şi fiscală la nivel macro în numele unei ştiinţe economice pătrunsă de ideologii politice anti-umane; sau că aceleaşi planuri n-ar conţine principii economice clasice, sănătoase şi îmbunătăţite Rugi până la punctul optim. (vezi Rugină, PROLEGOMENA, 1998).
Dar înainte de toate să ascultăm la istoria tristă prin care a trecut Planul de Stabilizare cu reformă integrală ducătoare la un miracol economic în România şi care a fost introdus la autorităţile respective încă din luna februarie, 1990.
Imediat după căderea lui Ceauşescu a fost o Adunare a Românilor din regiunea Boston, organizată de un Comitet condus de domnul arhitect Berindei, pe la începutul lunei ianuarie, 1990. Scopul Adunării era dublu: (1) să arătăm solidaritate cu cei de-acasă care au făcut revoluţia, necunoscând toate dedesubturile evenimentelor petrecute în ajunul Crăciunului 1989 şi după; (2) Cum să ajutăm România la instalarea unui regim nou, anti-comunism, democratic, care să şteargă orice urmă politică, socială şi economică, rămasă de la regimul comunist impus de la Răsărit şi executat sub Ana Pauker, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, între 1944 şi 1989.
Foarte curând după aceea Adunare din faţa Primăriei din Boston, dr. Eugen Predoiu şi distinsa lui soţie d-na Stella, au aranjat o agapă la ei acasă în Fitchburg, Mass., la care au fost invitaţi şi subsemnatul cu soţia. Acolo ne-au delectat mai întâi cu bucate alese, pregătite cu multă iscusinţă şi artă culinară românească de d-na Stella, evident urmând obiceiul strămoşesc că bucatele bune trebuiesc udate şi cu un vin bun, un Cotnari pe care dr. Predoiu l-a importat de la New York City a ridicat spiritele şi aşa s-a încins o discuţie despre scopurile anunţate la Adunarea din Boston.
Printre alţi comentatori, mi-am îngăduit şi eu să spun că un regim nou, curat democratic, în România, în condiţiile de faţă atunci, cere un program detailat şi precis cum să se realizeze un “Miracol Economic” pe care îl văd posibil şi care nu a mai fost în nici o altă ţară din lume. Acest Program, odată pus în practică, trebuie să şteargă orice urme de comunism în societatea şi economia românescă.
Dintre comeseni, unul s-a ridicat în picioare ca un fel de încarnare a lui Moş Ion Roată, care a anunţat unirea cea dintâi (1859) în spirit încă de la 1848. Este vorba de un cetăţean american dar de origine greco-română, pe nume Nicolae Koyanu care a spus: ”Asta trebuie să faceţi domnule Profesor – un Plan cu un Miracol Economic în România a subliniat el. Iar mai departe: ”Să-l trimiteţi în ţară cât mai repede posibil. Iar noi, n-aveţi nici o grijă, vă vom sprijini financiar, dacă e nevoie ca să mergeţi în ţară cu mesagiul nou.”
Spun drept, că atitudinea şi cuvintele rostite de amicul Koyanu m-au mişcat profund. În ele am găsit exprimate nişte sentimente naţionale adânci şi alese, deşi în vinele lui curgea sânge de român dar şi de grec. S-au discutat la masă în continuare şi alte lucruri referitoare la evenimentele din ţară dar nimeni nu a mai adus vorba şi despre un “miracol economic” posibil în România.
Întors acasă la Boston, m-am aşezat la scris şi la 15 februarie, 1990 prima versiune a unui Program de Reforme pentru Regenerarea şi Consolidarea Economiei Româneşti, a fost terminat.
La 18 februarie, 1990 am trimis o copie după planul programului intitulat “Un Miracol Economic în România Liberă Este Încă Posibil!” la care era ataşată şi o “Scrisoare deschisă către toti oamenii politici din România” şi anume la trei reprezentanţi din opoziţie, la Guvernul provizoriu având în cap pe preşedintele Ion Iliescu şi Petre Roman ca prim ministru. Cei trei reprezentanţi ai opoziţiei erau: Corneliu Coposu, preşedintele al Partidului Naţional Ţărănesc; Radu Câmpeanu, Secretar General al Partidului Naţional Liberal şi Sergiu Cunescu, preşedinte al Partidului Social Democrat. Scrisorile au fost trimise recomandat, ca să fiu sigur că vor ajunge la destinaţie.
Ca să nu fac o gafă de interpretare a celor trei scrisori, să nu se înţeleagă că aş dori să intru în lupta politică militantă, în alegerile libere anunţate pentru luna mai 1990, m-am gândit că e bine să trimit cele două manuscrise simultan atât preşedintelui Ion Iliescu cât şi primului ministru Petre Roman. Aşa am şi făcut tot recomandat dar nu am primit nici o confirmare de primire cu excepţia Domnului Coposu.
Ca un document istoric dau scrisoarea trimisă d-lui Coposu (celelalte trimise d-lui Câmpeanu şi Cunescu erau similare în conţinut) şi răspunsul primit de la el:

18 februarie, 1990
Domniei-Sale Domnului Corneliu Coposu Preşedinte Partidul Naţional Ţărănesc Bvd. Republicii No. 34 Bucharest, Sect. 2 ROMÂNIA

Mult stimate Domnule Coposu,

Am cetit în ziare despre activitatea dvs. prodigioasă în slujba neamului românesc din care ne tragem, care a suferit atâta sub regimul comunist şi care merită o soartă mai bună.Vă felicit şi vă doresc succes deplin în marea cauză pe care o apăraţi.
Alăturat se află două documente pe care vă rog să le examinaţi cu cea mai mare atenţie fiindcă se referă la un viitor mai bun al neamului românesc. Primul este o “Scrisoare Deschisă Către Toţi Oamenii Politici din România” şi al doilea “Un Miracol Economic în România Liberă… Este încă Posibil!”
Cum în ştiinţă nimica nu este absolut fără o calificare adecvată tot aşa şi acest plan poate să fie re-examinat şi îmbunătăţit dacă se ridică obiecţiuni susţinute. De aici vă rog să nu ezitaţi cu orice fel de întrebări sau comentarii critice la care vă promit că voiu răspunde.
De socotiţi totuşi că aceste documente sunt de valoare, vă rog să faceţi uz de ele în Parlamentul ales de mâine. Iar dacă aveţi un ziar propriu al Partidului vă rog să le publicaţi.
Cu un românesc: La Mulţi Ani! şi împlinirea tuturor dorinţelor strig şi eu de aici de departe: Trăiască România Liberă şi pe veci unită! Aşteptând o confirmare a prezentei, vă mulţumesc şi rămân al dvs., Anghel N. Rugină

După cum am spus, singurul reprezentant din opoziţie care a răspuns la apelul trimis a fost d-l Coposu. Iată răspunsul său ca document istoric:
PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC – creştin şi democrat – Bucureşti

Mult Stimate Domnule Profesor,

Am primit scrisoarea d-voastră din 18 februarie, şi cele două elaborate, pe care aţi avut amabilitatea să mi le trimiteţi. (Scrisoarea deschisă” şi “Un Miracol Economic”).
Am admirat atît viziunea d-voastră originală, în domeniul economic, cât şi patriotismul românesc care exultă din munca d-voastră de cercetător şi analist, ca şi stilul şi concluziile optimiste pe care le degajează lucrările.
Nu avem o apreciere pentru seriozitatea pseudo-parlamentului C.P.U.N., care ne fericeşte şi de aceea ne-am permis să încredinţăm spre studii şi orientare opiniile consemnate în textele d-voastră, Cercului de Studii al Partidului nostru, în cadrul căruia suntem siguri că aderenţii noştri cu pregătire economică, vor găsi multiple indicaţii şi surse de inspiraţie, în elaborarea programului nostru.
Suntem încîntaţi că inteligenţa românească, de care suntem mândri, se manifestă cu atâta strălucire în Statele Unite, a doua patrie a d-voastră, care nu a reuşit să afecteze sentimentele d-voastră pentru Ţara căreia îi aparţineţi.
Vă mulţumim pentru urările d-voastră şi ne manifestăm încrederea într-un viitor mai liniştit şi mai bun decât cel pe care ni-l promite instabilitatea îngrijorătoare pe care o trăim.
Bucureşti, 26 martie 1990
Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat
Str. Mămulari Nr.19 Sector 3. Bucureşti Cod. 40468.

În primăvara lui 1990 au fost alegeri şi Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu a câştigat alegerile. Am crezut că în cursul luptei electorale unul din partide va ridica steagul că mai există un Plan de Reformă Economică Naţională venit de la un român din America şi anume cu un mesagiu nou: un “Miracol Economic în România” este posibil. D-l Coposu mă asigurase la 26 martie, 1990 că va da planul de stabilizare să fie studiat de membrii Cercului de Studii al Partidului şi nu mă îndoiesc că a făcut acest lucru.
S-a spus de gurile rele că d-l Coposu era un om dur şi că dădea ordine ca un dictator. Eu l-am vizitat de câte ori am venit în ţară şi cu el personal m-am înţeles de minune. N-am observat nimic care să confirme opinia gurilor rele, dar dacă ar fi fost aşa atunci ar fi pus la lucru pe membrii Cercului de Studii al Partidului să cerceteze serios planul Rugi cu miracolul economic. Dar nici urmă despre o asemenea activitate; nici atunci şi nici mai târziu.
O ramură a partidului liberal (nici nu mai ştiu care din ele, căci erau vreo 3 sau 4) m-a invitat să le vorbesc dar la întâlnire, în loc să asculte la planul de stabilizare care avea în el multe puncte de filosofie economică liberală (deşi într-o formă nouă) mai mult se acuzau unul pe altul pe chestii personale de tactică şi strategie de ce-au pierdut alegerile trecute şi cum să câştige pe cele viitoare. Am observat aceeaşi atitudine ca şi la membrii din Partidul Naţional Ţărănesc, adică cum să câştigi puterea politică ca să ajungi la Cotroceni iar nu cum să identifici cât mai precis problemele date şi nici cum să conturezi soluţiile cele mai drepte care să aducă rezultatele dorite de popor.
Am încercat pe toate căile, în cercurile politice şi în conferinţe publice, să explic că ceea ce este important în problema guvernării nu este persoana sau partidul ca atare ci dacă membrii care vor să guverneze dau dovadă că împlinesc printre altele, trei condiţii esenţiale: (1) dacă are conştiinţă de român în a apăra pământul şi drepturile naţiunii române sub orice condiţii, (2) dacă face dovada că se află în cunoştinţă de cauză referitor la natura problemelor date de care suferă poporul şi la soluţia cea mai bună posibilă la acele probleme şi (3) dacă împărtăşeşte legea nescrisă a OMENIEI, adică îl doare inima şi de suferinţele celor mulţi şi nu poate să-i uite nici când se află la putere şi nici când este în opoziţie.
Această Trinitate de valori umane reprezintă imaginea omului politic român de care era nevoie în 1990 sau 1996 sau la orice altă dată în istorie.
Cu aceste gânduri de bine şi cu planul de stabilizare am poposit la Bucureşti la începutul lunei septembrie 1990.

LA ÎNCEPUT A FOST UNIRE ŞI ELAN,
APOI AU URMAT EŞECURI ŞI DEZILUZII

Trebuie să mărturisesc că la început am avut emoţii şi am simţit o mare bucurie văzând că unde mă duceam eram primit cu acelaşi spirit de ospitalitate românească proverbială. Mulţi în exil vorbeau că a fost “o spălare la creier” în regimul comunist şi că a avut loc o mutare spirituală în natura românului, dar spun drept că nu am obsevat de loc o asemenea caracterizare negativă. Dimpotrivă, peste tot am avut impresia că sunt bine venit, aşa cum a fost primit fiul risipitor din Biblie când s-a întors acasă la ai săi. Numai vreo doi ani mai târziu mi-am dat seama că a fost o schimbare, nu în poporul de rând de la sate şi oraşe care a îndurat toate rigorile unui regim totalitar şi a muncit cinstit fără să-şi facă gânduri filosofice, de ce sau cum.
Dacă a fost ceva constructiv în regimul comunist, acel ceva de remarcat şi trebuie recunoscut este o fază de industrializare nouă în economia românească. Deşi şi acolo au fost greşeli care puteau fi corectate la timp, totuşi industria nouă şi mai ales construcţiile în stil mare de neconceput în regimul vechi, au dat de lucru la oameni şi fiecare a putut trăi, cum s-ar spune fără grija zilei de mâine că şi-a pierdut locul de muncă. Că nu erau chiar mulţumiţi cu salariul pe care îl primeau e foarte clar, derivat din natura sistemului de economie planificată şi controlată de stat, care cere un aparat de control imens de birocraţie neproductivă, al cărei cost social explică salariile joase pentru masa mare de lucrători. De aici, în toate lucrările mele, am arătat clar de ce economia de stat planificată trebuie respinsă din punct de vedere al progresului social.
De asemenea o altă latură constructivă în regimul comunist a fost dezvoltarea în stil mare de profesiuni noi – ingineri, arhitecţi, mecanici de tot felul. Mi s-a povestit despre inginerii români care au lucrat la planurile cu barajul de la Bicaz sau alte locuri, erau mai bine pregătiţi decât experţii ruşi trimişi să conducă procesul de industrializare forţată.
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm niciodată crima socială comisă sub regimul comunist şi anume (1) distrugerea clasei ţărăneşti unde se aflau isvoare sănătoase din care s-au ridicat multe capete de seamă în cultura şi ştiinţa românească, mai exact mutarea indirect forţată prin salarii extrem de joase în agricultură a populaţiei de la ţară în oraşe care a creat alte probleme sociale prin urbanizarea forţată şi (2) distrugerea anti-umană a intelectualilor şi a oamenilor de ştiinţă care s-au afirmat între cele două războaie şi care au reuşit să întărească bazele unei Renaşteri Româneşti începută încă din veacul al 19-lea.
Prin cele două crime sociale ca şi prin introducerea unui sistem nou de educaţie naţională falsificată prin doctrina comunistă importată cu forţa din imperiul sovietic rusesc, în 1944 s-a rupt firul istoriei în Renaşterea Românească. Iar din cele ce mi s-au întâmplat mie între 1990 şi 1997, în retrospectivă aş putea spune că a avut loc o schimbare în orientarea intelectualilor formaţi după 1944, pe care, spun sincer că nu am observat-o la venirea primă în septembrie, 1990 cu planul de realizare a unui “Miracol Economic” în ţara mea de origine. Pe de altă parte nu vreau să dau naştere prin acestă afirmare la un alt argument de acuzare a intelectualilor din ţară cu care am încercat să lucrez pentru că (a) unii au fost trup şi suflet la realizarea imediată a unui “miracol economic”, dar aceştia nu se aflau aproape de scaunul puterii politice sau cuvântul lor nu avea ecou acolo unde trebuia cum s-a întâmplat şi cu mine dar (b) alţii, din nefericire, care aveau acces la scaunul puterii şi chiar serveau drept consilieri oficiali sau neoficiali au făcut tot ce le-a stat în putinţă să submineze planul Rugi de stabilizare şi renaştere economică, financiară, socială şi nu mai puţin politică şi cu regret trebuie să mărturisesc în 1998 că nu au reuşit. Dar, în adâncul sufletului tot mai am speranţe că se va ridica un om politic de statură naţională şi internaţională care va studia Biblia economică “Teoria şi Practica Economică în Epoca de Tranziţie şi După” (1994) şi se va convinge că nu este altă scăpare decât un program cinstit de reforme de structură care să şteargă orice urme de greşeli făcute atât sub regimul comunist de după 1944 cât şi sub regimul de tranziţie sub I. şi C. Nu are nevoie decât să se convingă de adevărul ştiinţific aplicat acolo cu rigurozitate şi care arată în detaliu ce trebuie şi cum trebuie făcut ca să se înnoade firul istoric rupt în 1944.
Pe de altă parte, acum când judec lucrurile în perpectiva timpului îmi dau seama că şi eu sunt vinovat parţial pentru eşecul suferit. În exuberanţa mea fără limită de bună primire în septembrie 1990 am scăpat din vedere să prevăd invazia de experţi străini din Apus ce va urma curând şi care prin sfaturi false vor încerca să arunce peste bord Planul Rugi. Mă simt vinovat pentru acestă scăpare din vedere deşi eu deja eram în luptă cu ei încercând prin prezentarea de planuri asemănătoare, repet în Germania Federală (1947), Franţa (1957), USA (1965), Grecia (1975), Italia (1977), Israel (1978), Portugalia (1983), Nicaragua (1990) şi nu mai puţin important un Plan de Reorganizare de Echilibru Stabil (1973) şi un Plan pentru o Uniune Monetară şi Economică stabilă a Europei (1976) de unde experţii mai târziu au furat, fără să menţioneze sursa primară: EURO ca unitate monetară, deşi în original era reală, de aur iar nu de hârtie ca cea propusă de ei mai târziu.
Dar, mărturisesc că nu m-am aşteptat că experţii români de o anumită categorie cu acces la scaunul puterii se vor da cu trup şi suflet de partea experţilor străini şi că, în final voiu fi învins de ei şi în ţara mea de origine deşi străinii au venit cu sfat fals cum se vede de cele întâmplate în România după 1990. Cu adevărat, privind înapoi la era 1990-1998 se poate spune: ”Minciuna stă cu experţii străini la masă!” ca şi în povestea unde se spune că un rege umblă în pielea goală iar experţii îi lăudau hainele pe când lumea de pe stradă râdea, iar un copil nevinovat a spus adevărul strigând: ”Mamă! Uite că regele nu are nici o haină pe el.”
Dar să preluăm istoria cu Unirea şi Elanul care m-a întâmpinat – cel puţin aşa am simţit în momentul acela – după sosirea la Bucureşti la începutul lunii septembrie, 1990. Din capul locului trebuie să menţionez contribuţia adusă de un coleg şi prieten dintr-o serie mai tânără de licenţiaţi de la fosta Academie Comercială (acum ASE, adică Academia de Studii Economice) care la alegerile din primăvara aceluiaşi an a ajuns deputat în Parlamentul ţării, pe nume dr. Otto Weber. El era preşedinte la un partid mai mic reprezentând mişcarea ecologistă în România.
Nu am destule cuvinte alese de laudă la adresa acestui coleg care imediat după sosire, m-a luat cum s-ar spune în dictonul popular “sub aripa lui”. El mi-a făcut programul de lucru, adică de activitate zilnică, imediat după sosire, fiind şi el economist a înţeles ce însemna pentru acel moment istoric de la 1990 planul cu “Miracolul Economic” şi realizarea lui cât mai grabnic posibil. Deşi deputatul Weber are nume de german şi foarte probabil şi sânge de german totuşi din experienţa mea personală el are şi poartă în activitatea lui parlamentară pe care a deţinut-o şi o are încă la data când scriu aceste rânduri, un mare suflet şi conştiinţă de român. A avut şi norocul să se căsătorească cu fiica distinsă şi energică din regiunea lui Tudor Vladimirescu –Doamna Silvia- care îl ajută să ţină balanţa între luptele sanguine din parlament şi realităţile economice şi sociale în care se zbate populaţia românească în fiecare zi.
Deputatul Weber a aranjat o întâlnire cu preşedintele Camerii Deputaţilor – la vremea aceea fiind domnul Dan Marţian – care a aprobat să vorbesc la Parlament chiar în aceeaşi zi. Foarte probabil că domnul Marţian – nici o legătură de rudenie cu faimosul Dionisie Pop Marţian (1829-1865) cel mai mare economist pe care l-a propus neamul românesc în veacul al 19-lea, a cărui viaţă şi operă mi-a constituit teza de doctorat la prof. Victor Slăvescu în 1942 – ştia despre planul trimis preşedintelui Iliescu.
În orice caz, iată că mă găsesc şi în faţa Parlamentului cu Dan Marţian ocupând fotoliul prezidenţial şi dând cuvântul d-lui deputat Weber să introducă un musafir venit din America. Nu mai este nevoie să spun cum m-am simţit în momentul acela când mi s-a derulat în minte o altă Românie şi un parlament la care studentul de odinioară între 1932 şi 1936 venea să asculte, de la galeria pe care o aveam în faţă, cuvântul lui Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Gheorghe Brătianu, Nicolae Lupu, Grigore Iunian, Vaida Voievod, Ion Mihalache fiind ministru plenipotenţiar la Londra, toate figuri legendare şi având în fotoliul prezidenţial pe delicatul poet Ion Pillat, autor printre altele şi a unui volum unic intitulat: ”Poeme într-un Vers”.
M-am deşteptat ca dintr-un vis nostalgic când am auzit pe deputatul Weber încheind introducerea: “Acuma ai cuvântul!” Mai departe se află stenograma luată cu această ocazie de un ziarist:
Cuvântul d-lui profesor ANGHEL RUGINĂ, rostit în Adunarea Deputaţilor – luni, 10 septembie 1990, la Bucureşti

Onorate membre şi onoraţi membri ai acestui Parlament,
Vă puteţi închipui cu ce adâncă emoţie pronunţ aceste puţine cuvinte. Niciodată nu am ajuns în acest loc, ca să spun un cuvânt. Acum o jumătate de secol în urmă, mă văd înghesuit la galerie ascultând glasul multor oameni politici de seamă din ţara românească. Aş putea spune, de asemenea, cu o adâncă bucurie că toate feţele pe care le văd acum, în majoritatea lor, evident, nici nu existau la vremea mea. Dar, vă asigur că grija pentru interesele acestei naţiuni, din convorbirea avută cu domnul preşedinte Dan Marţian, ca şi cu alţi economişti din ţara aceasta la momentul de faţă, ca şi din convorbirile cu oameni comuni din stradă, îmi dau seama ce mare răspundere apasă pe umerii dumneavoastră.
Vă rog, dacă-mi daţi voie, să consideraţi aceste probleme nu ale unui partid politic de la putere sau din opoziţie. Vă rog să consideraţi problemele care se pun astăzi pentru naţiunea română ca probleme ale naţiunii întregi.
Poate niciodată în istoria acestei naţiuni nu a fost nevoie mai mare şi mai urgentă de unire, “unire în cuget şi-n simţiri” cum a spus poetul, decât în momentul de faţă. Oricâte greutăţi se află în momentul actual şi oricâte greutăţi se vor mai ridica mâine, râmân optimist. Dacă toţi membrii acestui Parlament împărtăşesc aceeaşi vedere, că problemele trebuiesc privite şi puse mai presus decât orice alte interese, atunci rămân un optimist. Înseamnă că mai devreme sau mai târziu, problemele se vor rezolva. Naţiunea română a suferit atât de mult într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat şi merită o viaţa mai bună.Vă mulţumesc şi vă doresc succes în acestă luptă, care nu a mai fost în istoria neamului nostru: trecerea de la un regim totalitar la un regim de democraţie.
Vă rog să consideraţi cât se poate mai adânc necesitatea de reforme. Libertatea nu este suficientă. Libertatea trebuie să fie însoţită de justiţie socială, de egalitate şi de echitate. Trebuie să fie însoţită mai departe de stabilitate monetară, bancară şi financiară. Fără aceste trei condiţii fundamentale de reformă, nu se poate face nimic.
Vă mulţumesc şi vă doresc succes în aceste vremuri de răscruce în istoria neamului românesc.

Aplauzele futunoase primite la sfârsit mi-au dat multă încredere că dacă planul cu “Miracolul Economic” ar fi fost prezentat în acel moment atunci Camera Deputaţilor l-ar fi aprobat în unanimitate.
A doua zi am vorbit în faţa Senatului şi am fost introdus chiar de preşedintele Senatului, acad. Alexandru Bârlădeanu, pe care avusesem ocazia să-l cunosc încă de pe vremea lui Ceauşescu şi anume când venise o Comisie în America să studieze relaţii comerciale şi a poposit şi la Harvard University. La vremea aceea în afară de funcţia de profesor de Economie şi Finante mai împlineam şi funcţia de preşedinte al Comisiei de Experţi Economici pentru Statul Massachusetts, aşa că am fost invitat să iau parte la o şedinţă comună. Aşa l-am cunoscut pe acad. Bârlădeanu.
Acuma în 1990 rolurile se schimbase, eu eram musafir, iar el era gazdă. M-a impresionat introducerea lui şi am văzut că şi el era interesat să vadă ceva concret prin planul adus din America. Eu le-am prezentat cam aceleaşi gânduri ce le exprimasem cu o zi înainte la Camera Deputaţilor. Au urmat aplauze tumultoase, care iarăşi mi-au dat încredinţarea că dacă planul s-ar fi supus la Senat în ziua aceea, apoi cu siguranţă s-ar fi aprobat cu unanimitate.
Deputatul Weber a aranjat o întrevedere cu preşedintele Iliescu care a urmat la câteva zile. Fiindcă deja începuse să circule epitetul “neo-comunist”, am determinat de comun acord să fie prezent şi el la orice întrevedere cu personalităţile “de vârf”, aşa încât să nu se bârfească mai târziu, cum este obiceiul pământului, că m-am făcut şi eu “neo-comunist”. Când am ajuns la Cotroceni cu Otto, ne aştepta în anti-cameră, preşedintele Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE), acad. Tudorel Postolache şi toţi trei în câteva minute am intrat la preşedintele Iliescu.
Preşedintele Iliescu a fost foarte amabil în tot cursul întrevederii, care a durat mai bine de o oră. Eu am pledat pentru aplicarea planului, imediat sau cât mai curând posibil, pentru ca lumea să vadă că viaţa sub democraţie este cu mult mai bună decât sub dictatură politică şi economică. Am încercat să arat că România nu are nevoie şi nici nu trebuie să imite orbeşte regimul capitalist din Apus care, pe de o parte evident are calităţi, virtuţi economice (produce mai mult decât e necesar) dar, în acelaşi timp are şi defecte, vicii sociale în distribuţia venitului naţional cum şi instabilitate financiară care produce crize periodice. Am văzut că două secretare luau notiţe tot timpul.
Către sfârşitul întrevederii, preşedintele I. se adresează academicianului Postolache că ar fi mai bine, dacă se poate, să se facă o şedinţă sau două la Institut cu o discuţie pro – şi contra – ca să vadă dacă nu e posibil să se ajungă la un numitor comun în planul propus. Acad. Postolache urma să stabilească data. Între timp eu aveam pe programul stabilit de Otto să-l văd pe prim ministru Petre Roman şi să ţin o conferinţă la Academia Română.
Întrevederea cu primul ministru Petre Roman, la fel, a fost amicală, dar cu mult mai activă, în sensul că el vrea să ştie tot, dar în acelaşi timp că şi el are anumite opinii personale care ar trebui să fie luate în consideraţie. A rămas că îl voiu ţine la curent de cum merg discuţiile despre plan. Mi-a recomandat să-l văd şi pe d-l ministru Adrian Severin, care mi se pare atunci era prim vice-preşedinte de Consiliu, cu sarcina de a ţine legătura cu Parlamentul. L-am întâlnit la Parlament în după amiaza aceleiaşi zile şi am discutat cu el aproape două ore, nu planul în sine, ci subiectul că inflaţia internă şi devalorizarea cursului de schimb nu numai că nu rezolvă nici o problemă, dar le şi complică şi mai mult. După economia care o ştia el în anumite condiţii trebuie făcut uz de ele şi că chiar sunt folositoare. Rezultatul a fost 0 : 0 .
La 21 septembrie, 1990 am ţinut o conferinţă la Academia Română despre viaţa şi opera prof. Victor Slăvescu şi o mărturisire de credinţă în legătură cu rezultatele cercetărilor mele ştiintifice de la plecare din ţară, concretizate în “Către o a Treia Revoluţie în Ştiinţa Economică”. Introducerea a fost făcută de prof. dr. Mihai Drăgănescu, preşedinte al Academiei Române. A fost cu adevărat o zi memorabilă prin atmosfera intelectual–ştiinţifică, acum reînnoită de activitatea preşedintelui Drăgănescu, secondat de un bun administrator, în persoana acad. Nicolae N. Constantinescu, secretar general al Academiei. Nu mai spun câte amintiri plăcute din vremea studenţiei au dat năvală în memorie să aibă cuvântul după ce am terminat comunicarea. Închizând ochii pentru o clipă i-am văzut în minte şi i-am auzind vorbind pe Nicolae Iorga, Rădulescu Motru, P.P. Negulescu, Lucian Blaga, Ioan Petrovici, Liviu Rebreanu, Sextil Puşcariu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga şi o pleiadă întreagă de somităţi care s-au străduit să continue în România Mare şi să îmbunătăţească o Renaştere în litere, ştiinţă şi arte începută din secolul al 19-lea.
Ieşind afară din clădirea veche a Academiei şi privind spre clădirea Bibliotecii Academiei (nouă, când am părăsit ţara în 1942 să merg la universitate, la Berlin), am avut o senzaţie de nedescris faţă de trecutul acestei naţiuni, faţă de amintirea atâtor capete de seamă pe care le-a produs acest neam şi care s-au perindat prin faţa aceleaşi clădiri, m-am simţit mândru că m-am născut pe pământul acestei ţări.
În acel moment de reflecţie, am simţit o încurajare înaltă cât muntele Ceahlău, că nu trebuie lăsat să treacă nici un efort şi nici un sacrificiu până nu se realizează un “Miracol Economic” în România, singura garanţie că Renaşterea dintre cele două războaie va fi continuată în România Mare, aşa cum a fost implinită de generaţia de la şi după 1918.
Până acum totul a mers bine. Din iniţiativa acad. N.N. Constantinescu am fost ales membru de onoare al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România (AGER) care, la fel mi-a dat un impuls şi o încredinţare că sunt “sur la bonne voie”, cum spune francezul, pe drumul cel drept, cel puţin aşa credeam eu, da nu şi alţii, judecători din umbră.
Au urmat alte recunoaşteri oficiale care m-au lăsat să cred că până la urmă “Miracolul Economic” în România tot va fi împlinit spre bucuria poporului. La televiziune, uşa mi-a fost deschisă să spun ce aveam de spus, fără nici o restricţie. La 13 noiembrie, 1990 am fost ales Membru de Onoare al Academiei Române. În toamna lui 1991, am ţinut un curs de Economie la ASE. În decembrie, 1992 am primit Doctor Honoris Causa de la ASE din Bucureşti, cât şi de la Universitatea din Iaşi. În anul următor am primit Doctor Honoris Causa de la Universitatea din Cluj şi ultima de la Universitatea din Constanţa. În vara lui 1994, am ţinut un ciclu de conferinţe la Ploieşti, Timişoara, Arad, Oradea, Cluj şi Iaşi. Am văzut că peste tot studenţii, profesorii şi publicul participant erau interesaţi în idei noi şi doreau să vadă realizat ceva mare în ţara lor. Dar judecătorii din umbră nu erau mulţumiţi cu direcţia luată de împrejurări şi s-au pus la lucru, dacă nu să se oprească procesul în mod oficial, apoi, cel puţin să-l ştranguleze prin orice mijloace ca să nu devină un fenomen social şi politic. Privit în perspectiva perioadei 1990-1998 se pare că forţele negative, tenebroase au reuşit, deşi temporar, petru că nerezolvarea de probleme în istorie nu poate rămâne camuflată la infinit.

CARE SUNT LINIILE DE FORŢĂ SAU
OSATURA PROIECTULUI DE REFORMĂ INTEGRALĂ
CARE AVEA SĂ DUCĂ LA UN
“MIRACOL ECONOMIC” ÎN ROMÂNIA

Diagnoză:
România, prin trecerea bruscă de la o economie de stat planificată şi controlată central de guvern la o ecomomie de piaţă, presupusă liberă şi fără nici un plan precis de tranziţie, a trecut imediat într-un stadiu de dezechilibru general. Ca atare singura soluţie practică care ar avea succes nu era alta decât un Program de Reformă integrală bazat pe condiţii de echilibru general stabil. E vorba de un echilibru stabil în producţie, consum, monetă, bănci, burse, bugetul şi finanţele statului, inclusiv cursul de schimb şi relaţiile comerciale şi financiare cu străinătatea.
Aceasta este linia de forţă sau osatura principală a Planului de Stabilizare cu “Miracolul Economic”: prima versiune din luna februarie 1990; a doua versiune din toamna lui 1990 după ce Guvernul Petre Roman a anunţat un “Program de Concepere şi Coordonare a Proiectelor de Reforme, pe care l-am găsit cu totul neadecvat la problemele date şi versiunea a treia după ce s-a anunţat noul Plan (1993-1996): ”Strategia de Reformă Economico-Socială a Programului de Guvernare”, care din nou am văzut că sub nici un motiv nu poate rezolva problemele date, create de trei crize suprapuse.
Cele trei crize erau:
(a) Criza ascunsă bine, moştenită de la regimul comunist compusă dintr-o inflaţie şi şomaj deghizat împreună cu multe alte dezechilibre de inconsistenţă, care totuşi au fost ţinute în frâu pâna la un anumit grad, dar nu puteau fi abolite pe termen lung când trebuiau să spargă cum s-a văzut din economia sovietică după venirea la putere a lui Gorbaciov.
(b) Criza a doua a fost iniţiată în epoca de tranziţie (1990-1998) de cele trei guverne sub Iliescu şi continuată în cele două guverne sub Constantinescu prin simplul fapt că nu s-au rezolvat problemele actuale cum trebuie, criza care s-a suprapus peste criza întâia moştenită de la Ceauşescu cetire.
(c) Nerezolvarea celor două seturi de probleme (am observat că şi economiştii români au adoptat cuvântul englezesc de “set” care pe româneşte înseamnă categorie) la timp (adică în 1990 sau cel puţin în 1996 când s-a instalat noua guvernare Constantinescu) şi nici eficient, evident a creat o a treia criză morală de lipsă de încredere că aleşii poporului trimişi la Bucureşti pot sau vor să rezolve toate durerile poporului.
Pe când eram în ţară, încă înainte de 1996, am întrebat oamenii de rând în care s-a mai păstrat bunul simţ nealterat, nu numai în Moldova unde m-am născut eu, dar şi în Ardeal, în Banat, Muntenia şi Dobrogea şi evident după ce am văzut că sunt sabotat de undeva din umbră cu istoria miracolului economic. I-am întrebat de curiozitate: ”De ce votaţi cu oamenii lui Iliescu? ”Ştiţi care a fost răspunsul omului simplu, de rând în toate provinciile româneşti. Îl dau pentru posteritate şi ca o judecată istorică a românului care a continuat să se ducă la lucru fără a ridica întrebări filosofice de ce sau cum se face că eu trebuie să lucrez pe când alţii se lăfăesc fără să muncească ci numai din corupţie, furturi nepedepsite din venitul şi averea naţională? Iată care a fost răspunsul: ”Domnule Profesor, ăştia care sunt acum la putere şi-au umplut buzunarele! Dacă votăm pe alţii atunci şi aceia vor începe jaful de la capăt şi vom trăi şi mai rău!” Las pe cetitor să decidă dacă înţelepciunea populară din citatul de mai sus a fost sau nu dreaptă!
Criza morală pe care am observat-o încă din 1992 a intensificat corupţia -un fenomen specific la un sistem în dezechilibru – şi a creat o apariţie spirituală – cu mult mai rea decât cele două crize materiale suprapuse – şi anume “că se poate!” Într-adevăr când te convingi că ceva nu se poate, atunci chiar nu se poate, din şi prin propria voinţă. Te condamni singur la neputinţă. Căci scriu aici, dacă nu pentru acea parte din generaţia prezentă care se mulţumeşte şi acceptă ceea ce spun sau recomandă experţii din Apus, aşa cum după 1944 s-au mulţumit cu ce spuneau experţii din Răsărit, apoi cel puţin pentru cealaltă parte din aceeaşi generaţie care sunt într-un fel de “grevă a tăcerii”, o “psihoză apatică” derivată din criza morală, că salvarea României nu poate veni nici din Apus şi nici din Răsărit ci numai din, şi “Prin Noi Înşine” cum au făcut strămoşii noştri în vremuri grele adăugând şi credinţa neclintită în “Nihil Sine Dio”. – Puterea Divină Absolută a Binelui, care îl înalţă pe om; îi aminteşte că oricât de grele ar fi împrejurările, el nu este singur. Adevărul ştiintific pur, nefalsificat de ideologii politice trecătoare, mai de vreme sau mai târziu învinge. Dar există o singură condiţie în afară de credinţa neclintită în Puterea Divină, care este o parte din obligaţia morală şi destinul nostru uman trecător, condiţie foarte bine caracterizată de primul Preşedinte al Statelor Unite ale Americii – George Washington – când a spus: “Adevărul până la urmă va învinge dar numai acolo şi când ne luăm oboseala să-l aducem la lumină”.
Când am fost invitat la Cluj de inimosul primar Gheorghe Funar să iau parte la desvelirea monumentului Memorandiştilor, printre altele le-am spus, de fapt am repetat ceea ce anterior spusesem la Timişoara, Arad, Oradea, Iaşi, Vaslui, Galaţi, Tecuci şi Constanţa şi anume că dacă vrem vremuri mai bune atunci avem nevoie să scoatem din vocabularul de fiecare zi expresia “că nu se poate” un miracol economic deşi asta nu înseamnă nimic altceva decât cea mai bună soluţie, ca rezultat al gândirei economice de peste 200 de ani şi anume cum am spus mai înainte, realizarea practică a unui sistem de echilibru general în economie. Cei care sunt împotriva realizării unui asemenea plan, m-am întrebat de multe ori: Îşi dau ei oare seama de ce fac şi cum vor fi judecaţi de generaţiile viitoare? Adică cum: Răul, care s-a implantat după 1990 şi mai înainte în altă haină, este posibil şi chiar când se apropie de limita disperării, cum spunea ziaristul Aristide Buhoiu într-un editorial recent (vezi: UNIVERSUL din 16 oct. 1998), iar Binele care înalţă pe om şi îi dă o viaţă mai bună, să-l lăsăm la o parte, aşa numai pe motivul complet fals, destructiv, absolut nejustificat ştiintificeşte “că nu se poate”, cum spun experţii străini din Occident?
Rog pe cetitor să mă ierte dacă fac aceste lungi detour-uri, dar pentru mine, ca om de ştiinţă şi ca român de origine, toată politica economică, monetară şi financiară după 1990, n-are absolut nici un sens decât imitarea recomandărilor făcute de experţii străini care într-un sistem în dezechilibru mai rău au încurcat lucrurile. Şi acest lucru l-am spus în repetate rânduri nu numai în conferinţe publice dar şi în trei lucrări care îşi au istoria lor de ce nu au avut ecoul cuvenit între 1990 şi 1998, cum vom vedea îndată. Eu acum, departe de ţara mea de origine, mă simt ca un medic doctor specializat în chirurgie, care a descoperit leacul pentru cancer – în cazul nostru cancerul economic şi financiar – dar fiindcă ceilalţi doctori chirurgi, respectiv experţi străini, fac afaceri bune prin continuare de metode şi tratamente vechi care prelungesc boala pacientului, respectiv a unei economii naţionale, repet mă simt ca fiind împins pe uşa de din dos la carantină şi anume pe motivul că soluţia lui Rugi e prea idealistă, nu se poate realiza în practică, ca şi cum toate lucrurile mari în istoria civilizaţiei umane nu ar fi fost iniţial “idealiste”! Nu are sens. Critica e falsă.
Dar să recapitulăm măsurile de reformă integrală propuse pentru realizarea unui “Miracol Economic”, în ţara românească sau orice alt loc în lumea contemporană de astăzi:

(1) Reforma Monetară
– Curăţirea inflaţiei existente prin introducerea unui Leu nou spre ex. 1.000 lei vechi = 1 Leu nou
– Reducerea tuturor preţurilor, venituri, impozite, obligaţii de orice fel (private sau publice, interne sau externe) în aceeaşi proporţie aşa ca nimeni să nu câştige şi să nu piardă ceva, aşa ca să nu existe motive de plângeri în justiţie.
-Introducerea unui Leu de aur ca standard monetar şi anume un Leu nou multiplu să fie egal 0,0625 gr. aur, adică 1kg = 16,000 lei noi. Leul de aur va fi întrebuinţat pentru soldarea de deficite în balanţa de plăţi.
-Leul intern egal cu cel de aur va fi acoperit 100% prin diferite produse agricole sau naturale depozitate în Magazii Generale, special amenajate. Va fi numit ban de credit real acoperit spre deosebire de ban de credit artificial neacoperit. Deosebirea între ele: cel de aur şi de credit real acoperit are stabilitate inerentă pe câtă vreme cel de hârtie şi de credit artificial neacoperit are instabilitate inerentă care nu se poate corecta prin nici o măsură de politică raţională.
-Leul intern şi cel extern au aceeaşi valoare pentru că sunt bazate pe aceeaşi paritate oficială exprimată în aur.
Reforma monetară, bazată pe un Leu de aur şi credit real acoperit, este ca şi un cap de pod care delimitează şi celelalte reforme. Are o mulţime de avantaje:
-Rezolvă, fără nici un alt cost monetar sau social problema fundamentală de calcul economic obiectiv şi just pentru toate tranzacţiile comerciale sau civile zilnice pentru toţi agenţii economici;
-Rezolvă problema stabilităţii financiare a întregului sistem, fără nici o cheltuială sau alt sacrificiu în plus şi fără intervenţia Băncii Centrale, respectiv BNR; atât în ce privesc tranzacţii interne cât şi externe. Piaţa internă şi externă sunt libere, dar limitate de echilibru;
-Pune capăt la manipularea circulaţiei monetare de către politicieni fără scrupule şi cu avizul fals de la consilieri care nu ştiu ce fac;
-Restrânge până aproape de limită corupţia, care de obicei se finanţează prin ban de credit artificial neacoperit;
-Încurajează dezvoltarea agriculturii, a meseriilor şi a economiei în general prin construirea şi menţinerea de Magazii Generale unde se păstrează produsele care stau la baza banului de credit real acoperit şi care apare sub forma de bancnote ale Băncii Centrale ce sunt liber convertibile în produsul respectiv. De aici, în caz de secetă sau alte catastrofe naturale sau condiţii excepţionale, cetăţenii români ar avea la dispoziţie imediat să schimbe biletele de bancă în circulaţie pentru produsele respective, fără panică şi fără speculanţi care să ridice preţurile peste noapte ca să nu mai spun de împrumuturi în străinătate costisitoare sub asemenea condiţii.
Într-un cuvânt, emisiunea de bancnote de credit real acoperit nu este numai o sursă de creştere a productivităţii şi a locurilor de muncă unde cetăţenii îşi pot câştiga venitul necesar pentru o viaţă normală şi independentă, dar şi un izvor continuu de acumulare de capital real în fiecare judeţ.
La reforma monetară, noi am ataşat şi o reformă socială când se schimbă banii vechi pentru bani noi, aşa că inechităţi sociale moştenite de la regimul vechi sau din prezentul imediat de după revoluţie să fie corectate, realizându-se astfel o protecţie socială la punctul de plecare, fără a fi nevoie de “social safety net” administrat de o birocractie coruptă şi care nici pe departe nu se apropie de cuvântul justiţie socială în distribuţia venitului naţional, în acord cu un sistem de echilibru general stabil ca cel recomandat în planul nostru.

(2) Reforma bancară
Activitatea băncilor private, interne sau externe, se va mărgini la două feluri de tranzacţii:
Departamentul “A” care se va ocupa numai cu tranzacţii lichide, adică depozite sau conturi la vedere ce pot fi întrebuinţate la orice moment prin cec sau ordin de plată, în scris sau telegrafic. Toate aceste conturi vor fi 100% acoperite în moneta oficială tot timpul, fără nici o excepţie. Aceasta constitue piaţa monetară stabilă, totdeauna lichidă, care nu îngăduie niciodată dezvoltarea de crize financiare.
Băncile private, interne sau externe, vor fi oprite printr-o lege bancară nouă să facă speculaţii pure prin monetizarea de credit artificial neacoperit, cum fac astăzi în regimul capitalist.
Departamentul “B” se va ocupa numai de tranzacţii de capital real rezultat din capitalul lor propriu în moneta oficială sau din economiile particulare, interne sau externe încredinţate pentru investiţii reale. Capitalul real şi investiţiile reale vor avea tendinţa să fie egale la orice moment şi asta este o condiţie esenţială pentru echilibru stabil în economie.
Aceasta constituie piaţa de capitaluri într-o economie liberă, justă şi stabilă.

(3) La burse, conform noii legi financiare vor fi autorizate numai tranzacţii reale, unde vânzătorul de acţiuni, mărfuri, sau valută posedă sau are în comision articolul respectiv iar cumpărătorul are nevoie de acel articol, pe care îl preia şi plăteşte cu numerar sau credit bancar real, 100% acoperit.
Noua lege financiară va stipula că orice fel de speculaţii unde vânzătorul nu posedă articolul în chestiune iar cumpărătorul nu este preocupat de preluarea lui, ci amândoi speculanţii vor să acţioneze ca la jocurile de noroc cu pariuri, sunt oprite ca fiind dăunătoare social, producând fluctuaţii de preţuri artificiale şi trăgând profituri nelegitime din venitul naţional în dauna celor care dintr-un motiv sau altul nu vor sau nu pot să ia parte la asemenea speculaţii. Prin urmare speculaţiile pure la bursă şi profiturile realizate sunt în dauna maselor largi de populaţie şi de aici trebuiesc oprite prin lege şi pedepsite sever pentru cei care ar călca legea.

(4) O reformă administrativă a bugetului de stat şi finanţe publice unde întâi se stabilesc veniturile de care statul dispune prin aşezarea impozitelor la sursa originară, adică la procesul zilnic de producţie, aşa cum sursa de venituri pentru sectorul privat (renta, salariul, dobânda şi profitul) tot de acolo se trage. Veniturile statului se vor stabili ca o cotă de, spre ex. 20% ce se adaugă la chetuielile de producţie şi se plătesc statului regulat (lunar) cum se plătesc regulat celelalte surse de cheltueli în procesul de producţie.
Cu alte cuvinte veniturile (impozite concentrate într-o singură cotă) curg la stat regulat ca şi veniturile din sectorul privat.
Prin noua Lege Financiară, Statul nu va cheltui mai mult decât veniturile primite regulat din şi prin procesul de producţie. În acest fel, bugetul Statului va fi totdeauna echilibrat.

(5) Un Statut Special pentru Banca Naţională de Emisiune, complet independentă de bugetul şi finanţele statului, inclusiv băncile private (interne sau externe), aşa cum a fost Banca Angliei între 1694 şi 1945, când a fost naţionalizată de un guvern socialist.
Funcţiile de bază la BNR în noua ordine sunt: întâi să emită numai moneta reală de aur sau de credit real monetizat, aşa cum cere mecanismul normal de funcţionare într-un sistem de echilibru general stabil şi apoi să îngrijească de stabilitatea standardului monetar. BNR, în continuare va fi administratorul Magaziilor Generale de unde emană credit real monetizat sub formă de bancnote şi depozite la vedere.

(6) Stabilitatea cursului de schimb pe o piaţa valutară liberă şi fără speculaţii pure la bursă va fi asigurată de un mecanism de funcţionare automată a sistemului monetar şi financiar. Legea cererii şi a ofertei îşi poate împlini funcţiunea de stabilizator numai şi numai când toate condiţiile de bază pentru echilibru general stabil (1-5) sunt împlinite şi respectate în practică.

(7) Legea nescrisă a OMENIEI este integrată în ştiinţa economică a echilibrului general şi în practică este concretizată în Legea de Justiţie Socială şi Economică, care cere ca toate tranzacţiile comerciale de fiecare zi să fie încheiate la preţuri reale de echilibru unde se include: renta, salariul, dobânda, cota de impozite pentru stat şi o rată de profit legitim, natural, toate plătite sau imputate, când un factor de producţie este livrat sau posedat de întreprinzător. Este singura cale ca preţurile să fie cât mai joase posibil prin eficienţă şi competiţie activă, dar în acelaşi timp satisfac fair OMENIA, adică atât interesele producătorilor cât şi cele ale consumatorilor. Este împlinirea conceptului de justiţie socială de echitate.

(8) O reformă agrară ca pământul să fie în mâna celor care locuiesc la ţară şi îl lucrează. Toate uneltele şi rezervele statului (seminţe, îngrăşăminte etc) vor fi puse la dispoziţia ţăranilor, la un cost minim de echilibru.

(9) O reformă industrială trebuie să aibă în vedere faptul că întrepriderile de stat să rămână în funcţionare sub o nouă administaţie încadrată în regimul nou de echilibru general stabil. Totul are să fie orientat la necesitatea socială ca poporul să continue a avea un venit curgător din activitatea economică.

(10) Privatizarea întregii economii naţionale nu se poate face peste noapte şi nici nu este de dorit, fiindcă sunt multe riscuri. Avuţia statului, acumulată în regimul comunist, aparţine întregului popor şi nu trebuie vândută pe nimic la băştinaşi care au bani (foşti membri activişti de partid sau străini), aşa numai de dragul privatizării când majoritatea populaţiei era pauperă sau pentru că aşa au recomandat experţii străini, necunoscători de realităţile locale.

Acesta este pe scurt rezumatul Programului de Reformă integrală care avea să ducă eventual la un miracol economic. Cetitorul este rugat să consulte una sau alta din următoarele trei publicaţii:
1.Un Miracol Economic în România este încă posibil! Editura Porto-Franco Galaţi, 1992;
2.Testamentul meu ştiinţific către ţara şi neamul românesc: Teoria şi Practica pentru tranziţia de la economia de stat centralizată la economia socială de piaţă funcţională. Editura Mirton, Timişoara, 1994;
3.Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1994.
Este cea mai completă din toate şi în ea am avut speranţa că va produce un dialog deschis, larg, pe toată ţara. Din nefericire şi cartea a treia care a apărut în condiţii tipografice excelente pentru care aduc şi aici mulţumiri d-lui prof. Aurelian Bondrea, preşedinte al Fundaţiei şi, în particular d-lui redactor Constantin Florea, a avut aceeaşi soartă ca şi primele două, adică a căzut “în negura uitării”, cum a spus poetul. Nu s-a scos decât 2000 de exemplare fiindcă aşa a decis Oficiul sau Compania de Distribuţie a cărţii. În 1994 se puteau vinde un milion de exemplare, ce poate ar fi schimbat şi rezultatul alegerilor din 1996.

Alte întrebări puse în interviul condus de Domnul Gabriel Stănescu:
1. Care au fost motivele pentru care proiectul dvs. nu a fost aplicat?
2. Credeţi că vina pentru situaţia dezastruoasă în care se zbate România aparţine în exclusivitate ignoranţei celor aleşi în parlament? De ce nu şi prejudecăţilor moştenite de la vechiul regim comunist?
3. De ce credeţi că noua echipă guvernamentală aleasă în toamna lui 1996 nu poate rezolva problemele economice nerezolvate după 1990?
4. Ce trebuie făcut pentru a îndrepta roata istoriei în direcţia cea bună?
5. În “Cuvânt înainte” al cărţii dvs., pe care am menţionat-o deja, enumeraţi trei crize suprapuse cu care se confruntă societatea românească de azi: una moştenita de la comunism; a doua apărută în decursul epocii de tranziţie, iar a treia – o criză de ordin moral. Vă rog să explicaţi pe larg motivele acestei “crize de credibilitate” ce se prelungeşte în condiţiile noii guvernări a d-lui Emil Constantinescu.
6. Într-o scrisoare deschisă adresată studenţilor români în 1990 aţi afirmat că nici Marx şi nici Keynes, părintele economiei de piaţă, nu mai pot oferi azi ca economişti soluţiile pentru viitorul economic al societăţii contemporane. Care ar fi atunci soluţiile oferite de gândirea economică contemporană şi la ce se refera aceste soluţii?
Anghel Rugină :
La întrebări complicate ca cele de mai sus, de obicei răspunsul nu poate să fie scurt şi simplu. Dar toate cele 6 întrebări – destul de complicate – au sens şi de aceea voiu încerca să dau un răspuns, nu specific la fiecare pentru că atunci s-ar pierde din ambianţa de evenimente la care am luat parte în perioada 1990-1997, care trebuie cunoscută nu numai de cetitorul de azi dar poate, şi mai important, de cercetătorul ştiinţific de mâine, mai ales dacă problemele în cauză pentru un motiv sau altul nu se rezolvă curând, cum toata lumea ar dori.
Repet şi aici, că la întoarcerea în ROMÂNIA liberă din 1990, am avut şi mai am încă până la ultima suflare două visuri. Primul, să văd realizat un “Miracol Economic” cum nu a mai fost în nici o altă ţară din lume, cu mult superior şi cu mult mai durabil decât “Wirtschaftswunder” (minunea economică) din Germania Federală şi Japonia, care în A.D. 1997 s-au evaporat, treptat, treptat… cum am prevăzut în lucrările mele anterioare, pentru cei care vor să audă. Un “MIRACOL ECONOMIC” în 1990, în România ar fi zguduit lumea întreagă şi ar fi arătat lumina nouă economică pentru întreg globul pământesc. Criza din Japonia şi sud-estul Asiei prelungită în Rusia şi acum în America de Sud, ameninţând întreaga omenire cu o nouă criză mondială cu mult mai complicată decât cea de la 1929, ar fi fost evitată. Ce altă coroană mai strălucitoare s-ar fi putut oferi pentru recunoaşterea mondială a geniului de creaţie şi iscusinţă practică a poporului român? Roata istoriei civilizaţiei moderne s-ar fi întors atunci în “direcţia cea bună”.
Al doila vis ce l-am avut şi îl mai am încă, este să văd, cât mai sunt în viaţă, ridicarea şi creşterea unei şcoli noi de gândire economică românească, nu în sensul retrograd să ne izolăm de restul lumii ci, dimpotrivă să ne cultivăm cât mai mult cu idei şi informaţie despre întreaga umanitate, dar când e vorba de ţara noastră şi problemele ei “să gândim în româneşte”. Aşa a făcut-o Dionisie Pop Marţian, cel dintâi şi cel mai mare economist român al veacului al 19-lea – nu o spun eu ci a spus-o Constantin Brâncuşi în artă. Învăţatul Dimitrie Cantemir, probabil preocupat de păstrarea limbii strămoşeşti, a spus undeva: ”Să scrii în limbi străine dar să gândeşti în limba ta.”
Momentan nu se văd prea multe semne evidente că suntem “sur la bonne voie”, adică în “direcţia cea dreaptă” dar rămân optimist mai departe pentru două motive: Mai întâi în istorie, mai ales în vremuri grele, există neprevăzutul care poate juca un rol primordial dacă vine la timpul potrivit şi, în al doilea rând este faptul că probleme nerezolvate şi acumulate în mod inevitabil duc la schimbări. De aici problemele în cauză trebuiesc mai întâi să fie lămurite analitic pe înţelesul tuturor şi anume până la punctul unde ADEVĂRUL (scris cu litere mari) vorbeşte de la sine. Aşa se pregăteşte terenul ca neprevăzutul să aducă la putere un om cu o viziune nouă, o mână de fier, dar cu multă înţelepciune, ca să vindece rănile trecutului şi ale prezentului şi să aducă imediat condiţiuni de îmbunătăţire evidentă şi progres real.
Întrebarea următoare este de ce Planul Rugi nu s-a aplicat?

PLANUL CU “MIRACOLUL ECONOMIC”
A FOST SABOTAT DIN UMBRĂ
ÎNCĂ DE LA ÎNCEPUT ÎN 1990

Am menţionat mai înainte că la prima întrevedere cu preşedintele Iliescu, la care a fost de faţă, nu numai deputatul Otto Webber, dar şi acad. Tudorel Postolache, preşedinte la Institutul Naţional de Cercetări Economice, la recomandarea preşedintelui, după ce, mai bine de o oră am pledat pentru aplicarea imediată a Programului de Reformă Integrală, s-a convenit să avem una sau două şedinţe la Institut cu obiectivul să ajungem la un “numitor comun”, cum s-a exprimat el.
Şedinta a urmat a doua zi, pe la ora cinci, după amiază. Primirea a fost protocolară, plăcută si surpriza a fost chiar un buchet de flori. Au fost prezenţi cam vreo 20 sau 25 de reprezentanţi, toţi cu pregătire profesională. Discuţiile nu au fost chiar aşa ducătoare la un “numitor comun” pentru că s-au ridicat întrebări cu caracter negativ şi evident am răspuns cum se cuvine, poate prea dur. La insistenţele mele repetate că programul oferit se compune numai din soluţiile cele mai bune posibile şi anume de echilibru general stabil şi ca atare şi întrebările puse trebuie să aibă un caracter consistent cu obiectul discutat, persoana care mi-a înmânat florile la primărie, a ridicat întrebarea: ”Domnule profesor, dar dacă poporul nu vrea astfel de soluţii să fie aplicate?” Asta m-a iritat mult şi răspunsul meu a fost dur!
Şedinţa s-a ridicat şi a rămas să ne întâlnim ziua următoare la aceeaşi oră. La deschidere mi-am cerut scuze pentru atitudinea mea cam agresivă la ultima întrebare ridicată, mai ales fiind vorba şi de o persoană de sexul opus. Întrebările de data asta au fost mai moderate şi chiar atmosfera mai plăcută deşi dedesupt mocnea acelaşi spirit negativ.
A urmat o pauză scurtă şi am rămas cu preşedintele la masă ca să discutăm cum să rămânem în corespondenţă, căci eu urmam să părăsesc Bucureştii în două zile şi să mă întorc în America. Nu mai puteam să iau parte la nici o şedinţă fiindcă înainte de plecare trebuia să iau contact cu Editura Albatros unde ar urma să public o carte. Pe când vorbeam cu el într-o secundă mi-am aruncat ochii şi am văzut pe masa lui un MEMO intitulat: Notă pe marginea planului Rugină “Un miracol economic în România este încă posibil”.
Instantaneu mi-a venit în minte: Poate că la asta se referea preşedintele Iliescu când a vorbit despre căutarea unui “numitor comun”. Cu emoţie l-am luat de pe masă şi m-am temut că acad. Postolache se va opune, şi-atunci voiu avea o problema! L-am întrebat dacă îmi dă voie să iau xeros-copia după MEMO, iar a doua zi dimineaţă voiu returna originalul la biroul său. Cred că şi el a trecut în momentul acela printr-o emoţie, dar şi-a păstrat calmul răspunzând afirmativ, că pot. Am făcut o xeros-copie şi am returnat originalul, cum am promis a doua zi dimineaţă. N-am avut timp să mă uit la el căci pe prima pagină nu se vedea numele autorului. L-am împachetat cu alte lucruri să-l citesc acasă, la Boston, în voie.
Când am ajuns acasă, la Boston am despachetat şi am găsit MEMO-ul luat de pe biroul acad. Postolache. Avea 24 pagini, iar imediat cum începea textul era şi numele şi adresa celui care l-a pregătit. Era vorba de un distins coleg cu care am lucrat la Banca Natională o jumătate de veac în urmă şi prieten în lumea ideilor – cel puţin aşa am crezut eu – mai exact, amândoi vedeam sistemul comunist ca un regim anti-uman şi în acelaşi timp evaluam sistemul capitalist ca un regim mixt care are părţi bune (virtuţi sociale) dar simultan şi părţi rele (vicii sociale) care trebuiesc corectate.
Amicul meu de altădată C.K., însă mi-a fost descris în acelaşi timp ca fiind “Decanul economiştilor din România”. Eu m-am bucurat fiindcă merita din punct de vedere ştiinţific. Dar în Referatul de faţă, amicul meu ca un machiavellism feroce a luat planul cu “Miracolul Economic” şi l-a întors pe dos. Nimic nu mai avea valoare, totul era negativ, bun de nimica. Mi-am pus mâinile în cap! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! A luat punct cu punct planul care fusese conceput şi scris în spiritul celor mai mari idealuri pe care le-a avut nu numai neamul românesc, dar şi Umanitatea întreagă şi le-a criticat nu ştiinţificeşte, fiindcă aici se afla sinteza clasică a gândirii economice de la începuturi şi până astăzi. Prietenul meu, în loc de ştiinţă pură – un argument care ar fi fost bine venit – a injectat ideologie politică şi anume că tăria şi grandoarea marilor puteri din occident se bazează pe Capitalism, iar eu în planul meu am recomandat să nu se imite orbeşte regimul capitalist din Apus. Amicul C.K. uita de suferinţele şi exploatarea populaţiei din colonii care au luptat vreo 300 de ani, ca, în fine abia în secolul al 20-lea să-şi capete libertatea.
Ceea ce m-a rănit cel mai adânc a fost să citesc rândurile următoare:
“În concluzie, prof. Rugină urmăreşte prin noua sa ordine un scop nobil: acela de a crea în România o economie echilibrată, stabilă şi de durată. Ceea surprinde este că, în linii mari, ordinea nouă seamană mult cu sistemul economic capitalist ale cărui caracteristici au fost abandonate în cursul evoluţiei sistemului capitalist mondial.
Pe langă faptul că echilibrul la care aspira autorul nu a fost realizat niciodată în capitalism, observ că reformele preconizate de autor ar îndepărta ţara noastră de complexul economic european şi mondial, transformând-o din nou într-un fel de Albanie, de pe vremea lui Enver Hodja.
Mai grav este însă faptul că autorul, încântat fiind de imaginea mirifică a echilibrului economic stabil… şi echitabil, uită că România are nevoie nu de echilibru în sărăcie, ci de acel sistem economic care să-i asigure o dezvoltare economică şi socială care s-o apropie de ţările avansate.” (p. 14-15)
După ce am cetit întreaga melodramă şi ştiind că prietenul meu suferă de o boală incurabilă mi-am zis : “Doamne iartă-l că nu ştie ce scrie şi cât rău face la o naţiune întreagă, dacă alţii de la putere i-ar asculta glasul!” Am vrut să scriu imediat preşedintelui I. că dacă aşa sunt toţi experţii pe care îi are, atunci desigur nu se va rezolva cum se cuvine nici o problemă. Se pare că mai toţi sau o bună parte din experţii români împărtăşeau ideile promulgate de prietenul meu de altă dată. Asta s-a întâmplat în 1990. Cetitorul să judece singur cine a avut dreptate.
Până la urmă m-am resemnat şi am acceptat situaţia aşa cum era: zarurile s-au tras şi obligaţia mea era să mă apăr, utilizând instrumente ştiinţifice, iar nu de ideologie politică de orice natură. M-am aşezat la lucru peste vacanţa de Crăciun 1990 şi am luat şi eu punct cu punct cele spuse de criticul meu, iar la 24 Ianuarie, 1991 era gata un manuscris de 64 pagini bătute la maşină.
Preşedintele I.N.C.E. m-a rugat să nu-i pun numele şi i-am ascultat sfatul. În loc de iniţiale am pus criticul “X”. Manuscrisul l-am trimis la Editura Albatros unde eram în tratative să public planul cu “Miracolul Economic”. Manuscrisul avea drept Motto: “On ne doit pas ecrire que pour faire connaitre la verite.” Malebranche sau pe româneşte: Omul nu trebuie să scrie decât pentru a face cunoscut adevărul.
Pentru a spulbera orice semn de interpretare greşită la cele scrise mai sus, redau aici o întâmplare din 1942. Întors din războiul de eliberare a Basarabiei, rănit şi după 6 luni vindecat în Spitalul 303 de la Cotroceni, îmi dau doctoratul cu prof. Victor Slăvescu în mai 1942. Pe atunci eram funcţionar la Banca Naţională, la Serviciul Relaţiilor cu Străinătatea, Controlul Importului iar prietenul meu lucra la Serviciul Studiilor şi Acordurilor cu Străinătatea.
Prof. Victor Slăvescu m-a recomandat să fiu trimis la studii de specializare în străinătate, iar conducerea Băncii Naţionale aprobă. Aşa, în toamna aceluiaşi an, 1942 am ajuns la Universitatea din Berlin. Aş fi dorit foarte mult să merg la Universitatea din Londra, dar din cauza războiului nu s-a putut.
Cu o zi înainte de plecarea la Berlin, m-am dus pe la diferite servicii, inclusiv cel de la Studii şi Acorduri, ca să-mi iau rămas bun. Îmi aduc aşa de bine aminte de acest eveniment de pare că s-ar fi întâmplat ieri! Chiar în faţa clădirei Chrissoveloni, care aparţinea tot de BNR, îl întâlnesc pe amicul C.K. care mi-a spus textual: ”Ai avut noroc să scapi cu viaţă din război, iar acum ai noroc să mergi la studii în străinătate. Te felicit, îţi doresc succes.” Aşa ne-am despărţit la începutul lunei septembrie, 1942.
Când mai târziu din America m-am întors în ţară cu o misiune din partea preşedintelui Johnson, nu de spionaj, ci pur şi simplu de informaţie, dar de la surse sigure (pe vremea aceea în afară de profesor la Northeastern University din Boston mai împlineam şi o funcţie oficială ca Preşedinte al Comisiei de Experţi pentru statul Massachusetts). Repet, nu era vorba de spionaj căci poate nici nu aş fi acceptat, ci de tatonat la nivel înalt în Guvernul Român unde aveam colegi şi buni prieteni de altă dată (Vasile Malinschi, guvernator la BNR, Gogu Rădulescu, vice-preşedinte la Consiliul de Miniştri, Roman Moldovan, de asemenea vice-preşedinte, Aurel Vijoli, ministru de Finanţe), dacă există vreo şansă să se construiască un “capăt de pod” între USA şi România. Desigur m-am consultat şi cu el, inclusiv Costin Murgescu (amândoi anti-comunişti după informaţiile ce le aveam), evident nu aveam voie să spun nimica de misiunea ce o purtam. Tot cu aceeaşi ocazie, înainte de a pleca în România l-am chemat la telefon şi pe Mircea Eliade spunându-i că plec în ţară şi este posibil că voiu vorbi cu eşalonul de sus din Guvern, poate chiar Ceauşescu. L-am întrebat şi pe el ce părere are şi ce sfat îmi poate da, fără a menţiona nimic de misiune.
Dau aceste informaţii strict personale pentru a arăta că între noi nu a existat niciodată animozitate sau gelozie, cum uneori se întâmplă între tineri care se luptă pentru întâietate în viaţa profesională. Din contra, i-am admirat personalitatea – un exemplu de “gentlman” – şi nu mai puţin scrisul lui de mai târziu, clar şi elegant, mai ales în materie de Monetă şi Finanţe. Nu m-am aşteptat niciodată că viaţa ne va pune în faţă pe două baricade, total opuse în lumea ideilor.
De ce a făcut acest lucru amicul C.K. nu pot să înţeleg. Cum ştiu că era suferind de o boala incurabilă mă întreb dacă nu cumva a fost influenţat de alţii? Sau a fost “păcatul”, cum se spune în înţelepciunea populară, căci doar toţi trăim sub aceeaşi lege universală a imperfecţiunii omeneşti?
În orice caz, Memo-ul total negativ al prietenului meu de altă dată a avut un efect devastator pentru programul de Stabilizare şi Renaştere cu un Miracol Economic în România, fiindcă documentul a circulat la nivelul cel mai înalt din guvern şi preşedinţie, adică acolo unde se fac decizii finale iar sfatul lui era cuvânt de evanghelie economică falsă.
În continuare Memo-ul nu s-a publicat nicăieri ca să alarmeze şi pe alţi economişti sau publicul în general că ceva nu era în ordine în politica economică şi financiară a guvernului. Textul întreg din răspunsul meu nu s-a publicat sau comentat nicăieri decât în cartea ce a apărut un an mai târziu: Un “Miracol Economic” în România este încă posibil, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992, p. 94-140
Titlul poartă numele: ”O confruntare între două filosofii economice diferite. Răspuns unui critic anonim”, fără nici o identificare ca să mai las o supapă deschisă pentru aplanarea conflictului. Către sfârşit am scris: “Evident, criticul “X” are tot dreptul, acum într-un regim de libertate, să-şi apere uneltele sale ştiinţifice tot cu aceeaşi tărie. Numai istoria viitoare îşi va spune ultimul cuvânt, dacă poate exista aşa ceva, ca ‘ultimul cuvânt!’ . . . .
Ultima mea speranţă şi rugăminte este ca şi criticul “X” împreună cu alţi colegi care mai sunt în viaţă să strângem rândurile şi ajutaţi de generaţia mai tânără să punem umărul – cum ne-a învăţat exemplul dat de Moş Ion Roată – şi să nu lăsăm ca această naţiune bravă să se ducă de râpă prin confuzia timpului nostru, prin lipsa de înţelegere a unor probleme social-economice moştenite de la un regim autoritar şi care se pot rezolva prin dezbinare, prin ură, prin ideea de răzbunare şi revanşă cu orice preţ, prin lupte de stradă care, inevitabil, duc la vărsarea de sânge nevinovat şi la agravarea problemelor în cauză.”
Deşi textul întreg a fost trimis adresatului, apelul nu s-a soldat cu nici un rezultat.

TREI EDITURI DIFERITE ŞI TOTUŞI
ACEEAŞI POVESTE

În luna mai, 1990 am primit o scrisoare interesantă, plină de spirit curat românesc de la o distinsă doamna Mandaj, redactor la Editura Albatros. Iată introducerea verbatim:
“Cetind revista «Curierul Românesc», am întâlnit un fragment din studiul dvs., Un “Miracol Economic” în România Liberă… este încă posibil! Am fost impresionată de patriotismul fierbinte ce se degajă din atitudinea dvs. faţă de ţară, faţă de acutele probleme, dintre care cele economice – de o importanţă majoră. Mai adaug desigur, impresia deosebită pe care mi-a lăsat-o ţinuta ştiinţifică, conciziunea, claritatea, calitatea inteligibilă a textului, care-l face să se adreseze în egală masură politicienilor, specialiştilor, cât şi publicului larg.”
M-a impresionat mult scrisoarea d-nei Mandaj, şi după o întoarcere de la o Conferinţă în Canada, am luat cunoştinţă de conţinutul ei şi i-am dat încredinţare să înceapă tratativele de publicare. La 11 octombrie, 1990 am primit răspuns semnat de d-l director Mihai Sin că Editura Albastros este de acord să publice cartea, iar îngrijirea ştiinţifică este încredinţarea d-lui conf. Virgil Stoenescu de la ASE Bucureşti. Termen de apariţie a cărtii în 1991.
La 30 ianuarie, 1991 am trimis: Un răspuns la un critic de seamă – un dialog deschis cu prof. C.K., iar la 11 februarie, ‘91 am alăturat ultima parte: ”Ce mai este de spus despre economia de piaţă? – Un dialog deschis cu Nobel Laureat Milton Friedman, cu referinţe la Cauza Românească. Mi-am îngăduit să scriu că aceste două bucăţi “va îmbogăţi conţinutul cărţii, să facă din ea cea mai răsunătoare publicaţie a editurii, în cursul anului 1991.”
La 18 februarie, 1991, am scris d-nei Mandaj la editură: ”Mă surprinde faptul că nu am primit încă o confirmare la trei scrisori anterioare: (1) La 1 ianuarie, 91, returnat contractul de publicare, semnat în 3 ex; (2) La 30 ianuarie, 91, la care a fost anexat: Răspuns unui critic de seamă şi (3) La 8 februarie, 91, Un dialog deschis cu Nobel Laureat Friedman. Toate trei scrisori au fost trimise recomandat.
La 22 aprilie, 91 am reclamat din nou lipsa unei confirmări de primire a materialului întreg pentru cartea “Un miracol economic”, dar nici un răspuns. Am încercat să iau legătura cu d-l conf. dr. Virgil Stoenescu care, primordial era foarte interesat în conţinutul teoriei nouă de echilibru general stabil, dar de data asta, nici de la el nu am primit nici un răspuns. Am văzut că ceva nu era în ordine, nu direct cu editura, ci cu alte forţe din afară.
La 21 august, 1991 când se împlinise un an de la începerea tratativelor de publicare, am retras manuscrisul.
După eşecul cu editura din Bucureşti, m-am gândit că poate e mai bine să mă adresez în provincie, mai departe de forţele adverse, şi aşa am ajuns la Editura Porto-Franco din Galaţi. M-am bucurat mult fiindcă au fost de acord să publice cartea repede. La 12 mai, 1992, fratele meu care a dus tratativele – ing. Gh. Rugină – a semnat pentru mine contractul. La 1 septembrie, 1992, cartea era tipărită, deşi cu multe greşeli de tipar. Cartea urma să fie distribuită pe piaţă prin Compania Naţională de Difuzare “Arcadia” şi agenţi particulari din toată ţara, cum se exprima editura printr-o scrisoare din 6 februarie, 1992.
Când am venit la Bucureşti, primul lucru a fost să mă interesez la o librărie mai mare de pe Calea Victoriei dacă au cartea “Un Miracol Economic în România”, iar o d-nă vânzătoare care m-a recunoscut de la televizor, mi-a răspuns: “D-le profesor, nu a venit la noi!” De aici, am făcut un popas la Tecuci s-o văd pe sora mea şi de acolo urma să merg la Galaţi pentru o conferinţă. La Tecuci am întrebat la singura librărie care există şi am primit acelaşi răspuns: “D-le profesor, noi am comandat cartea dvs. la Galati căci sora dvs. ne-a spus despre ea, dar nu am primit nimica până acum.”
M-am gândit imediat: Să ştii că am căzut iar într-o capcană! Şi capcană a fost! “Prietenii“ de la Bucureşti m-au urmărit şi în provincie. Ajuns la Galaţi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg imediat la librăria de pe Calea Domnească, dar şi acolo am primit acelaşi răspuns negativ.
Furios, m-am dus la reşedinţa editurii şi le-am spus povestea. Răspunsul primit: “D-le Profesor, noi tipărim cărţi, dar nu ne ocupăm cu distribuţia lor; dacă nu se vând, nu e treaba noastră!” Am văzut că nu are rost să mă cert cu directorul tipografiei. L-am rugat frumos dacă pot să am 75 de exemplare livrate a doua zi, la ora 4.00 pm la Şcoala Comercială Superioară (acum o parte din Universitatea din Galaţi), unde am o conferinţă şi mă voiu referi la carte. Răspunsul lui a fost politicos: “Cu plăcere!” Ce puteam să mai spun. A doua zi am văzut că s-a ţinut de cuvânt. Promt, la ora 4:00 pm cărţile erau acolo. Iar în 10 minute înainte de începerea Conferinţei, cele 75 de exemplare s-au evaporat. Omului care a venit cu ele nici nu i-a venit să creadă, căci a stat şi el să audă conferinţa.
În iunie, 1993 nu ştiam ce să mai fac. Vedeam că economia românească se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. Al doilea guvern sub conducerea economistului Theodor Stolojan n-a făcut nimic constructiv care să reabiliteze economia, deşi i-am trimis un lung Memorandum în care am prezentat o analiză critică la ce s-a întâmplat între 1990 şi 1993, dar primul ministru nici n-a catadicsit să confirme primirea. Într-un discurs ţinut de domnia-sa a mai menţionat că mai sunt unii – recte Rugi, dar fără a-i menţiona numele – care ar dori să introducă în România un “Leu de argint” – aşa cum a şi fost în prima versiune din Plan (1990) – dar sublinia domnul prim ministru “nu au nici o şansă”! Mai pe urmă, d-l Stolojan a plecat la Banca Mondială şi a lăsat poporul să sufere mai departe sub guvernul Văcăroiu.
Acum în octombrie 1998 acelaşi domn Stolojan (vezi: Universul din 30 octombrie, 1998) – din înţelepciunea lui economică cultivată la Banca Mondială împreuna cu alţi experţi străini – spune: ”Să vindem toate bunurile statului pentru a asigura creşterea economică”, ca şi cum aceste bunuri nu ar aparţine poporului şi anume câştigate cu “sudoarea frunţii lui” şi că, deci, nu pot fi înstrăinate cum s-a facut între 1990-1998, fără o prealabilă consultare directă şi explicită a poporului într-un Referendum special.
În iunie 1993, repet nu ştiam ce să mai fac, văzând cum se ruinează visul cu “Miracolul Economic” în România. La 8 iunie, 1993 am trimis următoarea scrisoare adresată d-lui Corneliu Coposu, acuma membru în parlamentul român. O dăm mai departe în facsimil pentru cercetătorul economist de mâine:
The International Society for Intercommunication of New Ideas, Ins. (ISINI)

Boston, 8 Iunie, 1993
Domniei-Sale Domnului Corneliu Coposu Membru în Parlamentul Român Str. Mămulari Nr. 19 Bucureşti 70468. ROMÂNIA

Mult stimate Domnule Coposu,
De trei ani mă străduiesc, mai bine zis mă chinuiesc, să conving cercurile guvernamentale şi opoziţia că imitarea economiei de pieţe mixte capitaliste (monopol privat sau de stat şi competiţie) din Apus plus împrumuturi camuflate sub termenul de “credite” din străinătate, nu este drumul cel drept care să aducă prosperitate şi progres economic şi social real pentru întreaga naţiune.
În loc de a privi în afară, spre Apus, este nevoie mai întâi de a privi cu atenţie la ce se întâmplă înlăuntru, de a curăţi toate fibrele canceroase şi a insufla în naţiune un spirit nou de a privi înainte şi “Prin Noi Înşine”, să mobilizăm toate forţele umane şi naturale pentru a deschide o eră nouă de Renaştere în economie, în relaţii sociale, în literatură, artă şi nu mai puţin, în ştiinţă.
Mai recent am auzit ca în unele cercuri circulă ideea că s-ar fi aplicat planul Rugi, dar nimeni nu a înţeles povestea cu “miracolul economic” ce apare mai mult ca o fantezie decât un program de reforme realiste.
De aceea am lăsat toate la o parte şi am lucrat o a 3-a versiune a unui Program complet de refacere şi stabilizare economică, monetară, financiară şi socială în România, compusă din două părţi. Acesta este, de fapt, testamentul meu ştiinţific pentru ţara şi neamul românesc din care mă trag.
Vă rog să vă luaţi timp dvs. personal şi să cetiţi manuscrisul în linişte. E scris pe înţelesul tuturor, aşa ca să-l înţeleagă şi omul simplu din popor. Pentru cine îl va ceti nu va mai avea nici o scuză să spună că nu ştie ce trebuia să se facă înapoi în ianuarie-februarie, 1990 sau nu ştie ce să se facă acum trei ani mai târziu, în 1993.
Dacă îl găsiţi în acord cu interesele poporului – indiferent câte greutăţi ar sta în cale – sprijiniţi Planul Rugi în parlament şi la orice ocazie. Este singura salvare, în afară de explozia socială care şi aceea nu garantează o soluţie corectă la problemele date ce pot deveni din contră şi mai complicate.
Cu cele mai alese sentimente naţionale, rămân
Al dvs. devotat prieten, Anghel N. Rugină

Nu mi-a răspuns la scrisoarea de mai sus, dar când am venit în ţară data următoare, mi-a spus textual cuvinte profetice pentru momentul acela: “Domnule profesor, nu se mai poate face nimica! Totul este corupt, nu numai material, dar şi în gândirea care domină la Cotroceni!” Am înţeles atunci că nici parlamentul nu mai avea putere ca în 1990.
Trebuie să menţionez şi gratitudinea ce o datorez Fundaţiei Culturale Române, din Aleea Alexandru din Bucureşti, care sub conducerea d-lui acad. Augustin Buzura şi, particular la insistenţa unui bun român care lucra la fundaţie, pe nume Lucian Cernat, m-a ajutat, între 1990 şi 1993, cu plata cheltuielilor cu masă şi casă la Hotel Bucureşti, când am venit special pentru Plan. Alte dăţi, când am venit să predau un curs de Economie la Academia de Studii Economice şi Universitatea Spiru Haret, am acoperit cheltuelile de şedere la cumnata mea, locatoare în Bucureşti, din diurna care am primit-o de la instituţiile respective.
Lucian Cernat a fost acela care mă ducea la Cotroceni, la interviuri cu preşedintele I. şi mi-a fost de mare folos căci el m-a pus în situaţie de cum se mânuiau iţele – cine avea putere din culise şi ce fusese mai înainte sub Ceauşescu. În acest fel, el m-a ferit să nu fac alte greşeli, care puteau să-mi fie fatale. Dar de câte ori am fost la Cotroceni, deputatul Otto Weber a venit şi el acolo ca să nu fiu singur la întrevederea cu preşedintele.
Am observat că prietenul Lucian avea intrare liberă la Cotroceni. El numai schimba câteva cuvinte cu gardianul militar de la intrare şi porţile de fier se deschideau imediat şi intram înăuntru cu maşina lui. La început mi-a fost teamă să nu fie un agent secret deghizat, dar, mai pe urmă, a văzut şi m-am convins că avea un mare suflet şi conştiinţă de român. Dar benevolenţa Fundaţiei, după 1992 a încetat, Lucian fiind mutat.
Mai aveam o invitaţie să predau un curs de Economie la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti, dar nu aveau fonduri în dolari americani să plătească pentru avion Boston-Bucureşti şi întors. Mă gândeam că tot la Bucureşti poate e posibil să public o carte cu Planul de stabilizare şi alt material, dar să scot afară Răspuns la un critic de seamă “X”, ca să nu mai irit cercurile oficiale din Capitală.
Cu aceste gânduri, ”mi-am luat inima în dinţi” cum se spune în limba populară şi am apelat la un român-canadian, om cu succes mare în business de ciuperci şi anume domnul Nicholas Pora, preşedinte la Continental Mushroom Corp. (1983) Ltd., pe care el a înfiinţat-o şi o conduce împreuna cu familia lui. I-am explicat situaţia şi ce doream să fac în continuare la toată strădania din 1990. Domnul Pora, un mare patriot român, care a ajutat mult la “Cauza Românească” sub diferite aspecte a înţeles misiunea pe care o împlineam şi mi-a trimis un cec de 2000 dolari americani.
Aşa am ajuns la Bucureşti şi surpriza a fost că Universitatea Spiru Haret era asociată cu Fundaţia “România de Mîine” care publica şi cărţi. Nu am avut nici o greutate să conving pe preşedintele Fundaţiei, prof. dr. Aurel Bondrea să mă ajute şi pe mine cu publicarea unei cărţi, care a şi apărut în toamna lui 1994, sub titlul: ”Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după”.
Formatul cărţii “sans reproche”, cum spun francezii, adică excelent. Nici că se putea mai bine. Nu mai ştiam cum să mulţumesc celui care a îngrijit redactarea cărţii, domnul Constantin Florea. Dar, până la urmă iar o deziluzie, căci Compania de Difuzare a Cărţii, numită şi Arcadia (daca nu greşesc) a estimat că numai 2000 de exemplare pot fi scoase; bănuiesc o instituţie moştenită de pe vremea lui Ceauşescu.
În final, cartea aşa de plăcută în format şi conţinut nu şi-a împlinit misiunea. Nu a trecut de hotarele Bucureştiului şi nici în Capitală, nici pe departe nu a fost expusă la atenţia publicului de masă. În vremea lui Ceauşescu cenzura era crudă, brutală, importată din Răsărit. Acum avem de-a face cu un alt fel de cenzură, mai subtilă, mai rafinată, în haină democratică, exportată din Apus.
Şi culmea culmilor, nici după 4 ani n-am putut aranja o ediţie nouă a cărţii pe care am visat-o ca o Biblie nouă a cunoştintei economice în ţara mea de origine. Îmi aduc aminte foarte bine pe când eram elev la Galaţi, un elev de la cursul superior a publicat un articol care avea drept motto: “Toată lumea se plânge de bani, dar nimeni de Lumină”. Elevul se numea Ion Niculeţ şi era prin anul 1930, când a început criza mondială. Când am venit în ţară, în 1990 şi am poposit şi la Galaţi, m-am interesat printre puţinii colegi care mai erau în viaţă despre soarta lui Niculeţ, care se trăgea dintr-un sat din Judeţul Covurlui, desfiinţat de comunişti, nu departe de oraşul Galaţi, dar nici urmă de el. Cum era un tânăr dintr-o bucată chiar atunci fiind licean, foarte probabil că a pierit în lagărele comuniste.
În amintirea lui şi parafrazând pe Niculeţ, după toată truda şi decepţiile avute în căutarea unui om politic care să vadă lumina nouă economică a echilibrului general stabil, aş putea şi eu să spun aici o judecată istorică a timpului nostru: “Toată lumea se plânge de bani, dar nimeni de lumina economică!”

DE CE S-AU REPETAT GREŞELILE
FĂCUTE ÎN GUVERNAREA ILIESCU
ŞI ÎN NOUA GUVERNARE SUB CONSTANTINESCU?

Şi pe mine m-a preocupat foarte mult această întrebare: Cum se explică faptul că anumite greşeli de bază făcute în cursul guvernării Iliescu, au fost repetate în noua guvernare sub Constantinescu? Am avut onoarea să-l cunosc personal pe noul preşedinte, având ocaziunea să schimb câteva opinii şi i-am trimis la timp, pe când se găsea în opoziţie, un exemplar din cartea “Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după”. M-am mirat că în cursul campaniei electorale din 1996 nu a făcut uz de ea.
Impresia mea iniţială – contrar cu ce s-a scris după ce a ajuns preşedinte – a fost că era un om calm, ponderat, răbdător să asculte şi la voci critice. Sincer, am crezut că el va fi acel om politic de care avea nevoie ţara românească în 1996 şi că sub guvernarea lui se va realiza “Miracolul Economic” atât de dorit de masele populare.
După ce a depus jurământul, i-am trimis o scrisoare lungă de felicitare la care am ataşat o copie din “Teoria şi practica…” şi l-am rugat insistent cât mai curând posibil, să-şi ia timp peste un weekend şi să consulte cu mare atenţie cel puţin primele 134 pagini ca să aibă o imagine clară de ce trebuie şi cum trebuie făcut, aşa ca să nu se repete greşelile de neiertat comise sub guvernarea predecesorului.
În prima scrisoare din 24 noiembrie, 1996, am început cu mesagiul lăsat de regretatul Corneliu Coposu: ”Să nu lăsăm ţara să se ducă de râpă!” şi la primul paragraf am menţionat felicitările de rigoare, după care, în continuare am căutat să scot în relief o durere naţională: “Acuma aţi ajuns la punctul cel mai avansat pentru un om politic din opoziţie; aţi ajuns la cârma statului românesc, care este încă trunchiat prin deslipirea nedreaptă şi forţată a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ca să nu uit şi Sudul Dobrogei cu Insula Şerpilor”.
Cu ocazia Anului Nou 1997, am compus din nou o scrisoare deschisă către noul preşedinte, intitulată ROMÂNIA LA O RĂSCRUCE DE DRUMURI: Şi totuşi un miracol economic este încă posibil! Cu un paragraf de introducere care spune: “Duminecă, 17 noiembrie, 1996 poate să rămână în istorie ca o rază de lumină nouă, un cap de pod solid către victoria finală, adică o Renaştere Românescă în economie, ştiinţă, artă şi literatură începută încă din veacul trecut. Tot aşa, Renaşterea din Apus s-a născut paralel cu dezvoltarea economică a oraşelor moderne. La fel a decurs şi epoca de aur a lui Pericles în lumea antică. Şi tot aşa în ROMÂNIA de astăzi o viaţă mai bună pentru toţi nu este posibilă fără realizarea unui “Miracol Economic”, la sate ca şi la oraşe. Dacă nu punem toţi umărul, cum se spune în înţelepciunea populară, să realizăm un “Miracol Economic” care este încă posibil, atunci ne merităm soarta, iar ziua de 17 noiembrie, 1996 va dispare “în negura uitării” – cum ar spune genialul Eminescu – ca un vis urât sau ca un vis frumos care nu s-a împlinit.”
La 2 martie, 1997 i-am adresat din nou o scrisoare deschisă domnului preşedinte Emil Constantinescu intitulată: Politica economică între 1990-1997 complet falimentară, după ce, în fine am primit un răspuns la scrisorile anterioare. Iarăşi redăm paragraful introductiv: “Vă mulţumesc pentru scrisoarea dvs. din 23 ianuarie, 1997 concepută în ajunul marelui eveniment al primei Uniri de la 24 Ianuarie, 1859. Cuvinte frumoase care bucură pe orice om de ştiinţă dacă vede că strădania lui nu e zadarnică. Dar acum a venit vremea să lăsăm faptele să vorbească, deşi fără a uita de rănile trecutului şi visurile care au rămas neîmplinite, adică istoria neamului din trecut şi din prezent cum şi ce se vede la orizont pentru viitor.
Dvs. spuneţi aşa de frumos în scrisoare: ”Singura noastră şansă este efortul lucid şi solidar al Românilor de pretutindeni. Şi pentru că vă oferiţi cu atâta generozitate sprijinul, vă asigur că nu vom ezita să apelăm la sfatul şi competenţa dumneavoastră ori de câte ori va fi cazul.”
Sunt de acord cu dvs. 100%, dar astea sunt numai vorbe frumoase. Poporul român în momentul de faţă nu are nevoie de promisiuni şi anume că în 1998 situaţia economică a României se va îmbunătăţi simţitor.
Mesagiul meu, pe care îl repet încă odată, de aici departe de ţara natală “care suferă şi geme” cum a spus poetul ardelean Ştefan Iosif din alte vremuri sau cum a strigat genialul Eminescu tot în trecut “De la Nistru pân’la Tisa tot Românul plânsu-mi-s-a!“, în acest moment istoric, datoria noastră morală este: SĂ NU LĂSĂM ŢARA SĂ SE DUCĂ DE RÂPĂ!
După eşecul cu NATO la 25 iulie, 1997, am scris printre altele noului preşedinte: “Repet “Prin Noi Înşine!”, având în vedere şi eşecul suferit cu NATO, adică mai direct cu preşedintele Clinton şi cei din anturajul lui, iar nu cu poporul american în majoritatea lui.
Dacă m-aţi fi ascultat şi pe mine şi realizarea unui MIRACOL ECONOMIC ar fi fost acum deja mult avansată, atunci nu ar mai fi fost nevoie de alte intervenţii şi ploconeli. Conducerea NATO ar fi venit să roage guvernul român ca să intre, iar guvernul român ar fi fost în situaţia de a pune condiţii şi anume: ”Daca aveţi nevoie de noi – şi desigur aveau, având în vedere situaţia strategică a României – atunci dvs. să plătiţi costul de 3 sau 4 miliarde de dolari americani pentru transformarea dorită, mai ales fiindcă România a fost singura ţară din Răsăritul Europei care a plătit cu sânge victoria finală a aliaţilor din Vest.”
După ce am vizitat ţara în toamna lui 1997 şi am văzut condiţiile economice înrăutăţite, eram încă acolo când un expert japonez care, aproape de necrezut, fusese invitat de Ministerul român al Reformei ca specialist în probleme de privatizare şi, evident plătit bine cu dolari americani luaţi cu împrumut, tocmai se întorcea acasă în Japonia, iar la aeroportul Otopeni, a fost întrebat de un ziarist: Ce v-a impresionat cel mai mult în cursul şederii în România? Ştiti ce a răspuns japonezul? Mi-am făcut şi eu cruce – după datina străbună – când am cetit răspunsul dat de japonez: “Cel mai mult am fost impresionat de felul cum românii s-au obişnuit să trăiască în bune relaţii cu câinii vagabonzi!” Într-adevăr în cursul vizitei noastre din toamna lui 1997 am fost şi noi (vreau să spun împreuna cu soţia) şocaţi să vedem cârduri de copii vagabonzi şi câini vagabonzi care îşi făceau necesităţile acolo unde nu trebuia. Ne-am întrebat: Oare, mai marii demnitari nu văd aceste lucruri tragice şi neplăcute? Orice alte comentarii le lăsăm pe seama cetitorului.
După ce am cetit în ziarele americane despre o criză politică în România, la 20 ianuarie, 1998 am trimis ultima scrisoare domnului preşedinte Constantinescu şi printre altele am spus, cât de tare e posibil să fie exprimat în asemenea ocazii şi păstrând protocolul cuvenit: “Poate că Pronia Cerească şi norocul poporului român care a suferit şi suferă încă nevinovat, a făcut să vină şi acest moment critic aşa ca să am prilejul de a vă oferi încă odată să vă ajut a scoate ţara şi economia românească din groapa în care se află încă din 1990. În momentul de faţă – aş putea spune, istoric – avem nevoie să mobilizăm toate virtuţile pe care acest popor le are, dar, din nefericire nu au fost utilizate la optim încă din 1990.
Avem nevoie de curaj şi onestitate în a privi în faţă toate problemele date, aşa cum sunt ele, fără exagerare şi fără înfloriri sau iluzii deşarte, adică exact cum ne învaţă adevărul ştiinţific care mai întotdeauna corespunde şi cu dorinţele şi aspiraţiile poporului de rând.
Problemele date arată că avem de a face cu o criză de dezechilibru general – în unele sectoare mai mult, iar în altele mai puţin, dar totuşi o criză generală. În mod logic ca şi empiric avem nevoie de un Program de Stabilizare Generală, nu pe etape divizate în timp ci simultan pe toată linia aşa încât poporul să vadă cu ochii lui că binefacerile schimbării vin imediat iar nu trâmbiţate că vor veni la anul, căci în condiţiile date nimeni nu mai crede în promisiuni goale.
Avem nevoie de optimism creator, sănătos, cum se spune în înţelepciunea populară “să nu umblăm după cai morţi ca să le luăm potcoavele”. Mai exact, optimism însoţit şi de spirit critic, sănătos ce l-am moştenit de la Şcoala moldovenească a lui Titu Maiorescu şi grupul de la JUNIMEA NOUĂ, dar n-am avut norocul să găsesc ecoul cuvenit, până în momentul de faţă.”
În această scrisoare, am propus să vin în ţară, dar nu mai târziu de 28 februarie, 1998, căci atunci am scăpa organizarea corectă a lucrărilor de primăvară în agricultură. Am adăugat în continuare că fără o agricultură bine pusă la punct nu se poate o relansare economică generală. Nici scrisoarea acesta nu a dat naştere la nici un ecou, cum s-ar spune a intrat în tăcere. Dar şi tăcerea, uneori exprimă un răspuns sau o atitudine luată.
În orice caz, am dat la iveală pasagii din corespondenţa particulară cu administraţia publică la nivelul cel mai înalt ca să arat că românii din afară sunt îngrijoraţi de gravitatea problemelor economice din ţară. În continuare cetitorul de azi, inclusiv cei de la putere şi mai ales, cercetătorul ştiinţific de mâine să fie informat că a existat o alternativă la politica economică şi financiară aplicată între 1990 şi 1998 – de fapt cea mai bună posibilă – adică aceea a echilibrului general stabil, care pentru un motiv sau altul nu a fost utilizată.
De ce guvernul român nu a aplicat alternativa cea mai bună a echilibrului general stabil care i-a fost prezentată încă din 1990? Până acum s-a spus că experţii străini care au vizitat ţara sau au fost trimişi de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială ca urmare a împrumuturilor contractate în străinătate, au recomandat soluţii contrarii unui echilibru general stabil care nu se potrivesc cu politica monetară şi fiscală la nivel macro inventată de economistul englez Keynes în cursul depresiunii mondiale de la 1930.
Leon Walras (1934-1910) de origine franceză, pe care Joseph A. Schumpeter în lucrarea lui monumentală “History of Economic Analysis” (1954) îl considera “cel mai mare din toţi economiştii”, cel dintâi a formulat Legea de echilibru general stabil (din nefericire incompletă, dar totuşi adevărată până la punctul atins de el) şi indică doi factori esenţiali (1) Competiţie pură (unde monopolul privat şi public este redus la o simplă existenţă şi funcţionare de echilibru) şi (2) moneta reală, 100% acoperită pe care el o numeşte “Numeraire”. Autorul de faţă a completat factorul care lipsea (3) un cadru instituţional şi legal care să fie consistent cu factorul prim (1) si (2).
John M. Keynes (1883-1946) s-a născut în acelaşi an când Marx a murit (1883) şi cele două doctrine rămase de la ei, deşi din punct de vedere politic apar divergenţe (Keynes întrebuinţează democraţia diluată, pe când Marx întrebuinţează dictatura), totuşi în final, adică în practică, la tangenţă se unesc într-o societate şi economie colectivistă, comunitară. Vom reveni la acest subiect.
Economiştii români, aproape în masă, după căderea regimului comunist au trecut de la Marx la Keynes. Totuşi la unii un sentiment naţional puternic i-a păstrat într-o regiune neutră, între cele două doctrine, dar fără o documentare clară şi precisă. La alţii, a rămas, tot puternic, un sentiment internaţional cu un ataşament mai adânc faţă de amândouă doctrinele. Această diviziune am simţit-o la venirea în Bucureşti, în 1990 mai mult intuitiv decât printr-o observare obiectiv ştiinţifică.
Grupa întâia naţională a fost aceea care s-a manifestat deschis şi primitor faţă de fiul risipitor, rămas pe meleaguri străine şi care acum după ce a trecut furtuna comunistă s-a întors la ai săi. Când am sosit eu, deja se organizase destul de bine “Asociaţia Generală a Economiştilor din România” (AGER) şi scotea un ziar “Economistul”.
Capul şi sufletul acestei organizaţii era şi este încă acad. Nicolae N. Constantinescu, atunci secretar general al Academiei Române şi fără exagerare cel mai bun economist în viaţă. Tot din initiaţiva lui, acum se construieşte şi Casa Economistului, care va rămâne o operă constructivă nu numai pentru generaţia prezentă, dar şi pentru generaţiile de economişti în mileniul trei. AGER are sucursale, cred, în toate judeţele din ţară. Datorită iniţiativei acad. N.N. Constantinescu am fost primit şi eu la AGER, ca membru de onoare. Pot să mărturisesc că în cursul conferinţelor ţinute în ţară, în diferite oraşe, am fost bine primit de preşedintele şi membrii din Filiala locală AGER, fără a observa vreo disensiune. Toţi erau cu trup şi suflet, cum s-ar spune, pentru realizarea unui miracol economic, adică o economie cu adevărat liberă, justă şi stabilă. Am trăit momente de neuitat ori unde m-am oprit la Filiala AGER, simţind “sur le vif”- cum spun francezii – sufletul şi conştiinţa de român.
Nu era de-ajuns oare o singură asociaţie a economiştilor – AGER – care să reprezinte o singură voce puternică, clară şi convingătoare încotro trebuia orientată economia românească după 1990? Aşa ar fi trebuit să fie dacă s-ar fi aplicat raţiunea pură şi raţiunea practică în sensul kantian al cuvântului. Din nefericire realitatea istorică în gândirea economică românească între 1990 şi 1998 vorbeşte o altă limbă.
Aici trebuie să facem legătura cu disensiunea aşa de dură a colegului meu C.K. de la BNR de odinioară, menţionat mai înainte. Între 1990 şi 1994 am fost oarecum nu surprins, ci de-a dreptul şocat, să văd că rapoartele anuale de la AGER trimise la Cotroceni – Reşedinţa Preşedinţiei – nu erau luate în consideraţie drept nişte documente importante, deşi în ele se ridicau probleme spinoase ce trebuiau rezolvate. Cu alte cuvinte AGER-ul nu avea acces de credinţă la nivelul cel mai înalt din Guvern.
Până ce într-o zi, tot din Puterea Absolută a Binelui, căci întâmplarea incidentală nu-mi pare destul de suficientă, am descoperit că începând cel puţin din 1992 mai există şi o a doua asociaţie a economiştilor din România, numită Societatea Română de Economie, cum se vede din Comunicatul de presă anexat în facsimil, publicat în ziarul Adevărul, din 15 decembrie, 1992:
“Societatea Română de Economie” se doreşte a fi o expresie a pluralismului de idei a tradiţiilor gândirii economice naţionale şi o fereastră europeană deschisă către lume. În acest moment, considerăm oportun să ne manifestăm sprijinul pentru continuarea cu consecvenţă a politicii de transformare” – se precizează în declaraţia înaintată redacţiei ziarului “Adevărul” de membri fondatori ai noii societăţi: Aurel Berba, Mihu Miron Biji, Mircea Coşea, Daniel Dăianu, Eugen Dijmărescu, Aurelian Dochia, Florin Georgescu, Constantin Fota, Emil Ghizari, Lucian Ionescu, Mugur Isărescu, Costin Kiriţescu, Costea Munteanu, Mişu Negriţoiu, Dan Pascariu, Vasile Pilat, Napoleon Pop, Ioan Popa, Dan Dumitru Popescu, Vlad Soare, Ulm Spineanu, Virgil Stoenescu, Theodor Stolojan, Ilie Şerbănescu, Răzvan Temeşan, Varujan Vosganian.
Când se menţionează în introducere: ”Societatea Română de Economie” se doreşte a fi o expresie a pluralismului de idei, a tradiţiilor gândirii economice naţionale” (o expresie greu de găsit în istoria gândirii economice româneşti), iar iniţiatorii doresc “continuarea cu consecvenţă a politicii de transformare” (arătată a fi dubioasă de autorul de faţă încă din toamna lui 1990), în mod evident scoate la lumină grupul internaţional, care cu trup şi suflet a mers cu recomandările făcute de experţii străini în toată perioada dintre 1990-1998.
Spre surprindere n-am găsit în lista membrilor iniţiatori nici unul de la AGER. Dar am găsit numele colegului meu de odinioară C.K. şi a conferenţiarului agregat de la ASE care mai întâi a aclamat conceptul de echilibru general stabil care stătea la baza realizării unui Miracol Economic, dar mai pe urmă, a declinat să îngrijească apariţia cărţii cu acelaşi nume la Editura Albatros. Desigur numărul membrilor la noua Societate Română de Economie a crescut, dar nu s-a mai dat publicităţii.
Punctul cel mai important este că toţi miniştrii din guvernarea Iliescu şi Constantinescu au fost aleşi din Societatea Română de Economie şi toţi experţii utilizaţi de ambele guvernări, inclusiv guvernatorul Băncii Naţionale au provenit din aceeaşi societate. Pe de altă parte, AGER-ul şi membrii săi au rămas pe dinafară. Cu aceasta, profesiunea economiştilor din România a devenit o casă divizată.
Profesiunea economică divizată între grupul (A) naţional şi grupul (B) internaţional explică două lucruri importante:
(1) De ce Planul de Stabilizare cu realizarea unui Miracol Economic în România nu s-a aplicat şi
(2) De ce problemele economice şi financiare în România nu se pot rezolva cum se cuvine atâta vreme cât va exista un conflict ascuns între grupul (A) naţional şi grupul (B) internaţional.
Nu e vorba deci, în final de “ignoranţa celor aleşi în parlament” şi nici de “anumite prejudecăţi moştenite de la vechiul regim comunist”. E vorba de prejudecăţi sub o haină nouă internaţională, importate în România după 1990 şi care sunt acceptate drept adevăruri ştiinţifice deşi, în realitate sunt concepute de o ideologie politică – de stânga ca şi de dreapta – infiltrate în ştiinţa economică încă din 1929 când a izbucnit prima criză mondială.
Politicianizarea ştiintei economice prin “uşa de din dos” este partea cea mai dăunătoare în efortul şi dorinţa generală de a se rezolva problemele timpului nostru.
Poporul, nu numai în România, dar peste tot în lume, vrea o societate şi economie cu adevărat liberă, justă şi stabilă financiarmente. Acesta este şi idealul clasic milenar al Umanităţii. Personal, cred că până la urmă acest ideal se va realiza, indiferent câte lupte şi jertfe vor mai fi necesare. Pe realizarea acestui ideal pe care o văd posibilă şi dorită universal peste tot în lume, se bazează şi planul de stabilizare cu “miracolul economic” ce l-am propus pentru România în 1990, ca de altfel şi pentru alte ţări anterior.
Pe de altă parte, experţii străini sub influenţa doctrinei lui Keynes şi Marx (fără a menţiona expres numele ultim) vor o societate şi economie colectivistă, comunitarianistă, (un termen mai nou) programată şi controlată central, adică la nivel macro. Până cam pe la 1990, când a căzut imperiul comunist sovietic şi regimul lui Ceauşescu în România, prin “nivel macro” s-a înţeles o economie naţională. De la 1990 încoace, se vorbeşte din ce în ce mai mult, în special după criza economică şi financiară din sud-estul Asiei, inclusiv Japonia în 1997, despre un fenomen nou şi anume: ”la nivel macro” a devenit acum “la nivel global”.
Keynes a fost acela care a descoperit cheia ca prin utilizarea monetei de hârtie şi de credit bancar monetizat (a nu se confunda cu creditul real, acoperit) şi manipularea lor prin politica monetară şi fiscală la nivel macro, se pot controla mulţimile rezolvând problema şomajului şi a inflaţiei aşa ca treptat să se realizeze societatea colectivistă de mâine pe cale democratică. Acesta a fost experimentul veacului al 20-lea în Apus care s-a terminat cu un eşec, eşec care acum ascunde sub tot felul de subterfugii, economiştii Keynesiani mergând până acolo să introducă – aproape de necrezut – în Panteonul ştiintei economice o “lege naturală a şomajului” în societatea contemporană estimat cam 6%, când în Europa de Vest, care acum se pregăteşte pentru unificarea monetară la 1 ianuarie, 1999 tot sub aceeaşi concepţie un EURO de hârtie şi credit artificial monetizat, şomajul a ajuns la 12%.
În cartea “Teoria şi practica economică” (1994), prin formularea Principiului Imposibilităţilor în Practică, am arătat de ce un sistem monetar de hârtie şi de credit artificial monetizat, ca cel recomandat de Keynes (nu de Marx) nu poate rezolva nici problema şomajului, nici aceea a inflaţiei, nici aceea a deficitelor bugetare, nici aceea a dificultăţilor cu balanţa de plăţi internaţionale şi nici aceea a nedreptăţilor sociale în distribuţia venitului naţional, ci numai le complică şi mai mult. Cine nu crede în Principiul Imposibilităţilor în Practica (vezi, pagina 28-30 din cartea citată) nu are nevoie să se uite în altă ţară din Europa sau din lume. Este suficient să reflecteze cum a mers economia românescă între 1990 şi 1998. Principiul Imposibilităţilor în Practică explică destul de clar şi fără nici o îndoială de ce am ajuns la “sapă de lemn”, cum se exprimă aşa de plastic în înţelepciunea populară.
Soluţia salvatoare întruchipată în Ecuaţia Cunoştintei Unificate: S = f(A,P) (vezi aceeaşi carte, p. 31-34) explică existenţa unui conflict flagrant între doctrina lui Keynes cu privire la Politica monetară şi fiscală la nivelul macro şi Practica rezultată din aplicarea ei la viaţa de fiecare zi, adică realitatea istorică.
Mulţimile, gloata mare a poporului, cam peste tot, atât în regimul capitalist, cat şi în cel socialist, unde mai există, se plânge că venitul curent nu le ajunge să acopere cheltuelile zilnice, că ceva nu este în ordine în sistem. Experţii străini, pe de altă parte îi asigură că lucrurile merg bine, dar mai este nevoie de timp, aşa că la anu va fi mai bine! Ei promit că în curând se va ridica “Social safety net”, care în realitate este un subterfugiu ca să ascundă că sistemul nu funcţionează normal, este “un praf aruncat în ochii mulţimii” ca să nu iasă în stradă, iar nici pe departe o soluţie echitabilă la problema fundamentală de justiţie socială.
În orice caz, conflictul acesta deghizat între doctrina lui Keynes şi realităţile social-economice, nu poate fi extins la infinit. Mulţimile nu mai pot fi înşelate sine die! Mai întâi, nu cooperează cu trup şi suflet la măsurile luate în spiritul doctrinei lui Keynes. Le sabotează când poate şi cum poate. O asemenea comportare socială în agregat împiedică realizarea promisiunilor goale (nominale) făcute de oamenii politici la putere şi care au încredere oarbă în ce au învăţat şi s-a predat la universităţi, respectiv doctrina lui Keynes şi Marx (în Vest) sau doctrina lui Marx (în Est).
Aceasta este, în puţine cuvinte, natura dramei social-economice a lumii contemporane, şi anume, între Omul de rând (masele care se duc la lucru în fiecare zi şi produc mărfuri şi servicii folositoare societăţii) şi intelectualii profesionişti (economişti, sociologi, istorici, psihologişti, computerişti etc.) care servesc în capacitate de consilieri la oamenii politici de la putere sau din opoziţie. Vina cea mare a intelectualilor profesionişti din vremea noastră o văd în faptul că ei nu au soluţia cea dreaptă, care nu poate fi nimic altceva decat soluţia competentă a echilibrului general stabil, adică cea mai bună soluţie posibilă, dar prin influenţa lui Keynes şi a lui Marx au politicianizat ştiinţa economică cu ideea falsă că teoria nemuritorului Walras nu este importantă şi că are inconsecvenţe matematice, o critică foarte dubioasă, fiindcă Walras a întrebuintat logica clasică de “conţinut şi formă” pe câtă vreme criticii lui contemporani fac uz de logica modernă a la Bertrand Russell, care se bazează numai pe “forma postulatelor”, un subiect care n-are rost să fie discutat aici mai departe. (vezi, A. Rugină, PROLEGOMENA, 1998, capitol 7)
“Politicianizarea ştiinţei economice” este o adevărată calamitate socială a timpurilor contemporane pentru că principiile sănătoase din economia clasică referitoare la o societate şi economie liberă – idealul ultim al Umanităţii – dar care evident nu au fost terminate, în loc să fie îmbunătăţite şi completate cum ar fi trebuit, dimpotrivă, pe tot cursul veacului al 20-lea au fost denigrate sau întoarse pe dos, ca să facă loc la noua doctrină a lui Marx şi Keynes, că nu există o altă alternativă mai bună la ordinea social-economică – Minciuna Cea Mare a Veacului – a vremurilor noastre decât un regim comunitar în Vest şi un regim colectivist în Est. Acum, după ce regimul comunist din Est a căzut (cel puţin în USSR) se lucrează de zor ca regimul capitalist sub egida idealului comunitar, să fie extins pe tot globul.
Când am cetit lista membrilor din Societatea Română de Economie, pe cei mai mulţi cunoscându-i personal din pelegrinarile mele în ţară, între 1990 şi 1997, m-am întrebat câţi oare vor fi alarmaţi de această dramă social economică a timpului nostru, care repede s-a strecurat şi în România după 1990? Până ce n-am avut lista, numai prin intuiţie am bănuit că ceva nu era în ordine, că la nivelul de sus – atât cei de la putere, cât şi cei din opoziţie – nu vedeam nici un progres cu adevărata reformă integrală. Dar, după ce am avut lista, am observat că, nu numai experţii, dar şi miniştrii de la portofolii importante veneau tot de la Societatea Română de Economie şi nici unul de la AGER. Mi-am dat seama că mă găsesc într-o luptă – exprimat la figurat – cu “morile de vânt”, amintitoare de Don Quijote în Cervantes, dar în lumea ideilor. Nu aveam un om politic tare în spate care să mă apere – afară de prietenul deputat Otto Weber – dar aveam în cap idei noi bazate pe adevăr ştiinţific, mai tari decât a celor de la Societatea Română de Economie care ştiam cum gândesc şi, deci nici vorbă să mă retrag din luptă. Pe mine nu m-au interesat persoane, oricât de sus ar fi fost, ci interesele neamului românesc din care mă trag cu toate suferinţele lui care cereau vindecarea grabnică şi adevărul ştiinţific drept salvare, cu aplicarea în practică şi nimic altceva.
Am rămas mai departe în luptă, optimist cum sunt şi acuma că până la urmă, cum credea şi Galileo Galilei prin “E pur si muove!”, adică în cazul nostru Adevărul ştiintific, odată exprimat clar şi simplu, va învinge acum sau mai târziu, deşi ar fi dorit să învingă în cursul vieţii mele, aşa cum orice om de ştiinţă speră.
Ar fi bine să se ştie cine a fost iniţiatorul sau iniţiatorii care au pus roatele la Societatea Română de Economie, căci printr-un dialog liber şi cinstit ar putea să se facă UNIREA cu AGER şi, evident, eu sunt gata să corectez orice greşeală s-ar descoperi în sistemul de gândire a echilibrului general stabil pe care l-am propovăduit între 1990 şi 1998 în România. Hai! Acel sau acei care au iniţiat Societatea Română de Economie, aveţi curajul opiniei ştiinţifice sau pur personale neştiinţifice şi corectaţi-mă dacă am greşit undeva! Nu e vorba pentru mine personal căci la vârsta mea nu mai am nevoie de proptele, ci pentru interesele neamului românesc, care plânge, sângeră şi geme şi aşteaptă vindecarea rănilor prin idei noi, mai bune decât cele aplicate ieri sau astăzi.

DE CE NOUA ECHIPĂ GUVERNAMENTALĂ
ALEASĂ ÎN TOAMNA LUI 1996 ŞI REMANIATĂ
ÎN IANUARIE, 1998 NU POATE REZOLVA
PROBLEMELE ECONOMICE ŞI FINANCIARE
NEREZOLVATE DUPĂ 1990?

În ce priveşte Guvernul Ciorbea, instalat în toamna lui 1996, nu a putut şi nici nu putea să rezolve probleme date, nu fiindcă nu era economist de profesie dar, pentru că, consilierii şi miniştrii de resort (Finanţe, Reformă, Economie, Comerţ) din guvernul condus de el şi probabil, după obiceiul pământului selectaţi, sau dacă nu recomandaţi de noul preşedinte Constantinescu, toţi veneau de la aceeaşi sursă ca şi cei din guvernarea Iliescu, adică de la Societatea Română de Economie şi, deci, împărtăşeau ideile de la grupul (B) Internaţional. Iar dacă acelaşi tip de experţi cu aceeaşi orientare nu au rezolvat, sau mai bine zis nu au putut rezolva problemele date din cauza Principiului Imposibilităţilor în Practică, menţionat mai înainte, atunci cum puteau ei să le rezolve corect în guvernul Ciorbea? E clar de ce prim ministru Victor Ciorbea, mai de vreme sau mai târziu, trebuia să plece şi a plecat. Autorul de faţă şi-a împlinit datoria morală faţă de naţiune, prin scrisoarea către noul prim ministru din 6 decembrie, 1996 (2 pagini) urmată de scrisoarea din 12 decembrie, ‘96 (4 pagini) şi în fine, scrisoarea din 16 dec. (2 pagini) în care am făcut următoarea propunere:
Domnule Prim Ministru,
“V-am ascultat la un post de TV american şi am fost impresionat de felul cum aţi răspuns. De fapt, propunerea ce o fac mai departe decurge din ascultarea la ce aţi spus şi cum aţi spus. Propunerea mea, vă rog să o consideraţi ca un act istoric.
Nu ştiu dacă aţi avut timp să daţi urmare la rugămintea mea din scrisorile anterioare, şi anume să cetiţi cu mare atenţie primele 134 pagini din cartea ce v-am trimis-o şi anume “Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după” (1994).
Mă nelinişteşte gândul ca nu cumva să repetaţi vreuna din greşelile făcute de cele trei guverne dinaintea dvs., căci îmi închipui că situaţia s-a complicat şi mai mult în ultimii ani.
În orice caz repet: În România, sistemul economic, monetar, bancar, de bursă, bugetar şi datoria publică, cursul de schimb şi relaţiile comerciale şi balanţa de plăţi internaţionale, nu funcţionează normal. Este vorba, deci de o criză generală.
Soluţia nu poate fi alta decât un Plan de stabilizare generală, nu pe etape ci simultan într-o singură zi “D”. Cunosc bine pe economiştii de seamă din ţară, dar vă pot asigura cu precizie matematică că nici unul – individual sau în grupă – nu poate rezolva cum se cade criza generală din România.
După o reflectare mai adâncă şi punând la o parte dorinţele personale, am ajuns la concluzia că interesele ţării şi neamului din care mă trag cer imperios ca să vă rog respectuos a mă considera un candidat la conducerea Departamentului de Reformă, evident în competiţie cu alţi candidaţi.”

Am ataşat la aceeaşi scrisoare din 12 decembrie, 1996 un scenario compus din 7 puncte, cum vedeam eu mersul evenimentelor, începând cu joi 26 decembrie, ‘96 când trebuia să fiu la Bucureşti pentru începerea pregătirilor. Ce credeţi că am primit măcar un rând de mulţumire în spiritul strămoşesc de OMENIE la cele trei scrisori? Răspunsul tăcerii, care şi el are un sens, a fost că în curând s-a anunţat oficial numele noului Ministru al Reformei, evident tot din Grupul (B) Internaţional de pe lista Societăţii Române de Economie. Mi-am dat seama ca Internaţionalii aveau control absolut în guvernarea nouă aşa cum au avut-o şi în guvernarea Iliescu. ”Alte măşti, aceeaşi gamă! Sau piesă de teatru!”, dacă îmi amintesc eu bine din Eminescu. Dar cine a fost oare meşterul cel mare de politică care a mânuit iţele din umbră atât în guvernarea Iliescu cât şi în guvernarea Constantinescu şi se temea că dacă aşa luam eu controlul la Ministerul Reformei, apoi s-ar schimba cursul istoriei în economia şi finanţele româneşti?
În orice caz, când un an mai târziu, în ianuarie 1998, Ciorbea a fost scos afară “ca pe-o măsea stricată” – cum se spune în popor – n-am avut nici un regret. M-am gândit însă că oamenii care ajung în poziţii înalte în guvernarea politică a unei ţări se împart în două categorii: (1) unii care îşi fac datoria din toată inima şi din tot sufletul în slujba celor mulţi care aşteaptă dreptate şi de aici se simt mai umili, mai precauţi din cauza răspunderii morale ce apasă pe umerii lor – aceştia într-adevăr sunt oameni mari în istorie; iar alţii (2) care consideră poziţia oficială înaltă ca şi cum ar fi dreptul lor de proprietate personală, moştenit sau achiziţionat ca să fie utilizat aşa după bunul plac – aceştia sunt oameni mici în istorie iar uneori, dacă împrejurările îngăduie, pot deveni dictatori cruzi, neiertători, figuri anti-umane în istorie. În realitate mai există şi o a treia categorie, a acelor care se strecoară în istorie, fără a produce nici un rău prea mare, dar nici prea mult bine pentru umanitate, şi asta merge de la preşedintele ţării respective şi până la primarul din ultimul sat.
În continuare, mă găsesc într-o situaţie foarte dificilă până la un anumit punct, unde se ridică adevărul în ştiinţă. Trebuie să spun ceva şi despre remanierea guvernului prin şi după căderea lui Ciorbea. Noul prim ministru, profesorul Vasile Radu, este mai întâi economist şi istoric şi vine de la aceeaşi instituţie, Academia de Studii Economice, de unde am plecat şi eu. Sunt mândru de acea instituţie – ASE – fiindcă acolo am avut norocul să studiez sub profesori şi îndrumători de elită ca: Nicolae Iorga, Victor Slăvescu, Virgil Madgearu, Ion Răducanu, Andrei Rădulescu, preşedinte la Înalta Curte de Casaţie, Cezar Partheniu (care la figura şi la stilul lui socratic, vorbind de la catedră apărea ca un consul roman din Roma antică) şi până la frumoasa şi delicata doamnă Alice Bădescu de la care am primit primele noţiuni de limba engleză şi unde învăţam de ruşine ca să nu ne dojenească într-un fel sau altul, cum şi neuitatul prof. Constantin Bungeţeanu de la cursul de Întreprinderi, unde el cerea să înveţi, printre altele cum se deosebesc diferitele specii de lemn exploatate în Carpaţi, începând de la Severin şi până la Sighetul Marmaţiei. Dar când era vorba de pământul românesc şi conştiinţa de român, ridica vocea ca un uriaş şi atât de tare încât părea că se cutremură toată clasa şi rămânea într-o linişte mormântală, cum îi spuneam noi. Povestea cu lemnul nu era ceva uşor sau de glumă căci prof. Bungeţeanu organizase în clasa unde ţinea seminarul un adevărat Muzeu al lemnului – cred unicul pentru ţară – unde 100 sau chiar 200 sute de specii de lemn luate de pe întregul teritoriu al ROMÂNIEI MARI, aranjate în ordine şi el cerea să ştii să deosebeşti cel puţin 20 fără nici o ezitare dacă, în legătură cu alte cunoştinţe de la curs, doreai să ai “Bila Albă”, cum se măsura la vremea aceea nota cea mai bună.
Dacă prof. Radu Vasile n-ar fi scris o carte publicată recent “Între Echilibru şi Recesiune” (1998) şi care a făcut mare vâlvă la expoziţia cărţii de la Bucureşti anul acesta, nu aş fi avut nimic de spus aici, ci numai i-aş fi trimis o scrisoare de felicitare şi l-aş fi făcut atent să nu repete greşelile care s-au făcut de predecesori în guvernarea Iliescu aşa cum am procedat şi cu domnul Ciorbea.
Dar de îndată ce domnul prim ministru a publicat cartea numită mai sus, nu mai pot scăpa de responsabilitatea morală să spun ceva în numele ştiinţei economice relativ la subiectul în cauză: Ce poate face guvernul Radu Vasile în rezolvarea problemelor rămase în restanţă încă de la 1990?
Nu am văzut şi nu am cetit cartea în cauză. I-am văzut numai coperta în ziarul Economistul din 20 mai, 1998, unde a fost anunţată sub titlul: “Între echilibru şi recesiune” – O lucrare originală de exegeză macroeconomică, cu o recenzie făcută de un economist competent, aş putea spune super – competent şi anume prof. dr. Gh. Zaman, directorul Institutului de Economie Naţională al Academiei Române. Recenzia este bine scrisă şi documentată cu materialul prezentat în carte.
Mă voiu referi numai la un citat unde se descrie Partea I (Capitolele 3-7) unde prof. ZAMAN spune: “Partea I este consacrată fundamentelor teoretice ale macroeconomiei moderne (modelele IS-LM I-UV, modelul cererii şi ofertei agregate) şi abordează aspecte ale echilibrului economic general, prin prisma efectelor politicilor monetare şi fiscale în cazul economiilor închise şi deschise.
După ce se analizează corelaţiile funcţionale dintre economisiri, investiţii, cerere, venit, consum, preţuri, masă monetară, rata dobânzii etc., prin intermediul diferitelor variante ale modelului IS-LM, autorul evidenţiază posibilitatea folosindu-se combinaţia dintre politicile monetară şi fiscală.” (Economistul, miercuri 20 mai, 1998)
Ce se poate spune despre acest citat, care în vitutea competenţei recenzorului nu mă îndoiesc de loc, corespunde textului original din carte. Mai întâi, nu este nimica original pentru că modelul IS-LM a fost inventat şi întrebuinţat de prof. englez John R. Hicks (un bun prieten a lui Keynes) ca să întărească doctrina lui Keynes şi anume într-un articol “Mr. Keynes and the Classics” publicat în revista Econometrica din aprilie, 1937.
Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la apariţia acestui articol (1987) şi anume un an mai înainte, am scris şi eu o contribuţie: “Keynes and the Classics” (Hicks) at the 50th Anniversary”. Întâmplarea a făcut, mai înainte să întâlnesc la un congres în Atena, Grecia pe prof. Hicks (Nobel Laureat) şi să-i spun că am în plan să scriu un articol despre curbele IS-LM dar am unele nedumeriri. El m-a oprit şi spre surprinderea mea mi-a spus: “Şi eu am nedumeriri (“second thoughts” în englezeşte) în sensul că nu mai cred în valabilitatea lor, dar prietenii mei continuă să creadă.” Apoi mi-a dat şi sursa de informaţie unde pot găsi mai mult detaliu despre schimbarea lui de opinie. În cuvintele lui proprii spune: “Nu am ascuns faptul că odată cu trecerea timpului m-am simţit nesatisfăcut cu ele (adică curbele). În 1975 am spus că ele sunt cu mult mai puţin populare cu mine decât cu altă lume.” (vezi: Hicks, J.R. Money, Interest and Wages, Collected Essays Vol. II, 1982, p. 318)
În cartea “Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după”, la p. 180-182 am explicat cu detaliu de ce curbele IS-LM sunt imaginare, cu referire la modelul Keynesian de gândire, şi nu pot fi aplicate cu succes într-o economie ce se află în dezechilibru. La p. 181 am scris: “Greutatea cea mare este analitică, şi anume o contradicţie în construcţia curbelor. Luate individual, ele sunt curbe clasice de echilibru, pe care Hicks le-a întrebuinţat ca să întărescă veridicitatea doctrinei lui Keynes care se bazează pe un model dinamic de dezechilibru unde pot să existe asemenea curbe. Înainte de publicare, Hicks a trimis manuscrisul în cauză lui Keynes, care în răspunsul de confirmare l-a felicitat şi nu a observat contradicţia în cauză.” Pentru specialişti, iată diagrama cu cele două curbe: Nu a mai existat, după cunoştinţa noastră, nici un alt economist care să fi conceput acest tip de curbe. Şi pentru că puţini au înţeles ce înseamnă ele, poate de aceea au şi fost acceptate tacit de un număr aşa de mare de economişti. Amândouă curbele sunt imaginare, în sensul că sunt compuse dintr-un miriad de puncte de echilibru legate unul de altul ca premiză, iar nu ca realitate posibilă. Curba IS înseamnă investiţii şi economisiri iar curba LM înseamnă lichiditate şi masă monetară, i = dobânda.
Sigur, puse pe hârtie, dar nu în viaţa reală, se întretaie la un punct. Dar când viaţa reală se află într-un dezechilibru major cum poţi să ghiceşti unde este poziţia unde unul din miriada de puncte IS se potriveşte cu altul din miriada de puncte LM?
Sir John Hicks cu trecerea timpului a văzut acestă curată antinomie sau contradicţie în practică şi de aceea le-a părăsit.
Nu este exclus ca domnul prim ministru Radu Vasile să fie membru la Societatea Română de Economie şi, deci să insiste în aplicarea celor două curbe prin calcularea unor indicii fictivi (nominali) şi combinarea lor cu măsuri de politică monetară şi fiscală la nivel macro. Rezultatul final va fi zero cu multe şi mai multe suferinţe ale populaţiei decât a fost sub guvernarea Iliescu. Este o luptă pierdută “cu morile de vânt”, adică cu Principiul Imposibilitătilor în Practică (Despre: Principiul Imposibilităţilor vezi Teoria şi practica, p. 28-30)

DE CE NICI DOCTRINA LUI KEYNES ŞI NICI
DOCTRINA LUI MARX REVOLUŢIONARUL NU
POATE AJUTA
ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

Marx trebuie lăsat la o parte din capul locului pentru că sistemul lui cu revoluţia totală şi sângeroasă în practică distruge şi partea rea dar şi partea bună din regimul capitalist ce are metehne (vicii sociale) dar are şi avantaje (virtuţi sociale), în primul rând păstrează şi afirmă libertăţile umane chiar dacă până la un anumit grad ciopârţite de nedreptăţi sociale şi instabilitate financiară, cele două mari vicii care trebuiesc înlăturate şi asta face planul Rugi.
Doctrina marxistă, ştiinţificeşte este falsă în următoarele puncte: (1) Afirmând că numai factorul muncă este productiv şi lăsând la o parte ceilalţi factori (pământul, cu toate resursele sale; capitalul; întreprinzătorul şi, nu mai puţin statul cu funcţiile sale sociale legitime), deşi munca singură, cu mâinile goale, devine primitivă şi produce foarte puţin; (2) Insistând că proprietatea privată este sursa tuturor viciilor sociale şi cu asta atacând libertăţile omului şi (3) Aplicând cu forţa politica principiul de justiţie egalitară în distribuţia venitului naţional şi prin asta negând principiul de justiţie socială de echitate (“să dai Cezarului ce se cuvine Cezarului şi lui Dumnezeu ce se cuvine lui Dumnezeu” cum a spus Mântuitorul Iisus) şi atacând demnitatea şi integritatea omului din toate rasele pământului.
Răspunzând doctrinarilor marxisti: (a) Cei cinci factori legitimi de producţie trebuiesc recunoscuţi ca indispensabili în orice societate de oameni civilizaţi; problema principală este să creăm un cadru instituţional şi legal în care remunerarea şi puterea fiecărui factor să fie determinată de acelaşi principiu de echitate socială de echilibru şi tocmai acest lucru împlineşte planul Rugi; (b) Proprietatea privată legitimă achiziţionată în acord cu (a) este o parte integrantă şi indivizibilă din libertăţile omului, în sensul că una nu poate exista complet fără cealaltă; (c) În societăţile civilizate, principiul de justiţie socială, de echitate este regula principală, cu excepţia cazurilor justificate social şi anume, când justiţia de egalitate completează sau îmbunătăţeşte justiţia de echitate.
Pe de altă parte, tot ştiinţificeşte este corect de spus, că Marx în cele trei capitole din Partea I, Vol, Das Kapital (1867), adică 145 pagini, se arată drept un gânditor clasic, care descrie cel mai bine şi cel mai exact (înaintea lui Walras) sistemul de echilibru stabil, cu premiza unei monete de aur sau argint 100% acoperită. Cu alte cuvinte, tânărul Marx era aşa de bine pregătit în ştiinţa economică încât avea toate elementele esenţiale să formuleze legea de echilibru general stabil, un deceniu mai devreme, înaintea lui Walras. Dar nu a formulat-o fiindcă pe el nu l-a interesat echilibrul ci dezechilibrul total care justifica revoluţia totală. Şi aici, se vede deosebirea între două personalităţi: Marx, omul de ştiinţă pură (clasică) şi Marx, ideologul politic care trăieşte numai pentru şi prin spirit de revoluţie integrală. Aceasta a fost drama lui personală, neglijând propria familie. Iar prin politicianizarea unei părţi din elita intelectuală a Occidentului a devenit o parte din drama Umanităţii când o treime din populaţia globului a fost forţată să trăiască rigorile unui regim social-economic anti-uman pe când acelaşi Occident a închis şi mai închide ochii, făcând “business” cu inamicul Umanităţii.
O desgropare a lui Marx din tinereţe, om de ştiinţă pură clasică, se poate face printr-un dialog deschis, obiectiv mai ales în legătură cu problema calculului economic de fiecare zi şi justiţiei sociale de echitate care cere un standard monetar real, 100% acoperit sau ceea ce Walras a numit “numeraire”, bazat pe aur sau argint sau orice alt product care împlineşte anumite condiţii funcţionale, exact cum Marx a preconizat în cele trei capitole. Altfel cădem victima la Principiul Imposibilităţilor în Practică, indiferent care ar fi sistemul social-economic.
Dar de la Lenin, Stalin şi Mao cetire, nici un doctrinar comunist nu a avut curajul sau poate că le-a lipsit metoda de cercetare nouă mai completă a echilibrului via-a-vis dezechilibru construită de Rugi, ca să vadă deosebirea între Marx, om de ştiinţă clasică pură, care gândeşte în termeni de echilibru stabil şi Marx, ideologul politic, care gândeşte în termeni de dezechilibru ca şi Keynes, deşi în Marx, dezechilibru e total, pe câtă vreme, în Keynes este numai parţial, însă tot dezechilibru.
Nu este adevărat că Keynes ar fi părintele economiei de piaţă. Keynes este părintele economiei mixte capitaliste, manipulată prin politica monetară şi fiscală la nivel macro, sau o economie de piaţă cu două feţe, una de echilibru nestabil şi alta de dezechilibru. O cercetare mai precisă a operei lui Keynes, mai ales al sau magnum opus “The General Theory of employment, Interest and Money” (1936), care a devenit un fel de Biblia Economică a veacului al 20-lea în Vest, a modificat felul de gândire aproape la majoritatea generaţiei nouă de economişti Marea Depresiune de la 1930, fapt care reprezintă o performanţă extraordinară în personalitatea lui Keynes ca om de ştiinţă. Totuşi, repet că o cercetare mai iscusită a operei lui indică, fără nici o îndoială că doctrina lui în practică, cu recomandarea de monetă de hârtie şi credit bancar nominal monetizat împreună cu politica monetară şi fiscală la nivel macro, în final la tangenţă se uneşte cu doctrina lui Marx revoluţionarul, fără a fi nevoie de o revoluţie violentă, ci treptat, pe cale paşnică şi probleme nerezolvate complet sau cum trebuie. Este o strategie machiavelică ascunsă, desvoltată la maximum.
Cetitorul nu trebuie să se îndoiască de cele spuse în paragraful precedent, sau să se sperie că societatea colectivistă sub alt nume va veni aşa curând peste noapte. Asta nu o spunem numai noi prin aplicarea unui spirit critic maiorescian, dar o mărturiseşte Keynes însuşi în ultimul Capitol 24 din lucrarea lui fundamentală “The General Theory”.
Iată ce scrie el la pagina 378, în traducere românească: “În consecinţă, eu concep că o socializare întinsă a investiţiilor se va dovedi drept singurul mijloc pentru a asigura o aproximaţie la ‘full employment’; deşi acest ţel nu exclude tot felul de compromisuri şi expediente, prin care autoritatea publică (guvernul) va coopera cu iniţiativa privată. Însă dincolo de această limită nu se face caz aici despre un sistem de Socialism de Stat care ar include întreaga viaţă economică a comunităţii“.
Se vede aici sămânţa ideologică a unui regim ce se vântură acum în lume sub titulatura de “Comunitarianism”, şi anume un compromis între capitalism şi socialism prin introducerea unui truc care să ascundă soluţionarea legitimă şi integrală a problemei de justiţie socială prin “social safety net” (ocrotire socială de “gura lumii”, cum ar spune un ţăran român mai isteţ, după exemplul lui “Moş Ion Roată” la Divanurile Adhoc din secolul trecut).
Şi ca să nu mai fie nici o indoială, Keynes continuă mai departe: “Dacă statul este capabil să determine în agregat cantitatea de resurse devotate la creşterea instrumentelor de producţie şi la rata de bază a recompensării factorilor de producţie, atunci am împlinit tot ceea ce este necesar. Mai mult decât atâta, măsurile necesare de socializare pot fi introduse treptat şi fără o rupere bruscă a tradiţiilor generale în societate.”
Care este deci deosebirea între cele două doctrine care au dominat întreg veacul al 20-lea? În primul caz (Marx), transformarea spre societatea colectivistă se face brusc şi prin vărsare de sânge cu multe alte suferinţe pentru cei vinovaţi ca şi pentru cei nevinovaţi.
În cazul al doilea (Keynes), transformarea către acelaşi tip de societate colectivistă se face în mod treptat, prin multe jocuri de culise, compromise până ce se ajunge la punctul final, unde lumea începe să deschidă ochii că au fost înşelaţi prin promisiuni goale, şi-atunci cei de la putere fac uz de forţă politică absolută, pe care o prezintă drept necesitate istorică ca să nu se menţină sistemul, presupus democratic sau “democraţie populară”. Iar dacă această minciună cu “necesitatea istorică” nu merge, atunci cei mulţi nedreptăţiţi se ridică şi “furia mulţimii” nu o mai poate opri nimeni, cum s-a văzut în USSR şi în România în decembrie, 1989. Din nefericire, câteodată jertfe umane sunt necesare ca să se libereze umanitatea în ţara respectivă de şiretlicuri politice, cu scopuri ascunse şi compromise de tot felul. UMANITATEA însă pretutindeni, indiferent câte eşecuri sau jertfe sunt inevitabile, merge mereu ÎNAINTE către împlinirea IDEALULUI de societate şi economie liberă unde se întâlnesc simultan dorinţa şi aspiraţia umană de libertăţi individuale, justiţie socială de echitate în distribuţia venitului şi avuţiei naţionale fără a neglija şi cazurile unde justiţia de egalitate completează pe prima şi stabilitate monetară şi financiară se împlinesc şi se respectă în întregime prin puterea legislaţiei drepte şi tradiţiei de OMENIE, indiferent unde ar fi pe globul pământesc unde trăim.
Acesta a fost conceptul de reformă integrală pe care Rugi l-a plămădit în casa domnului Predoiu în America, în ianuarie, 1990 şi care nici după 8 ani de zile nu s-a considerat în mod serios de către guvernul român cum şi de alte guverne care nu erau în starea României, dar nici prea departe faţă de drumul către societatea şi economia colectivistă, anti umană. De asemenea numele Nicolae Koyanu, care a crezut că un “Miracol Economic” în România e posibil, fără ca să vadă planul care nu era încă scris, va rămâne legat de el pentru toate veacurile cât va exista o conştiinţă de român.
Cetitorul, acum poate să vadă de ce autorul planului a încercat şi s-a luptat pe toate căile să convingă pe cei de la putere, ca şi pe cei din opoziţie că ROMÂNIA, ca să facă progres, dar fără a crea alte probleme imediat sau în viitorul apropiat, nu are nevoie să aplice – cu alte cuvinte, resping aplicarea atât a doctrinei lui Keynes şi Marx cât şi curbele IS-LM a lui Hicks în versiunea prof. Radu Vasile.
În fond, toate aceste soluţii respinse de acest autor, sunt un produs al unei gândiri unilaterale, derivată din aplicarea unei metodologii incomplete care porneşte de la realităţi într-un stadiu de dezechilibru şi, în loc să cerceteze mai departe şi condiţiile de echilibru general stabil, singura posibilitate de a descoperi direcţia unde se află soluţia cea mai bună, se mulţumesc cu inversarea procesului de gândire clasic, acceptă soluţii de efect-contra-efect, adică la o situaţie de dezechilibru se aplică o soluţie tot de dezechilibru.
Rezultatul final este că suprapunerea unui dezechilibru nou (chiar dacă într-o haină deghizată) peste un dezechilibru vechiu (dezavuat de popor), nu aduce nimic folositor decât la început o schimbare de decor deoarece lumea cooperează din tot sufletul, sperând în ceva de mai bine, pentru că în curând să vină deziluzia: dezechilibrul anterior s-a accentuat într-o formă nouă, iar problemele au devenit şi mai complicate. În curs de 4 sau 5 ani, ciclul cu speranţe şi deziluzii se închide, lumea e nemulţumită, iar în ţările cu democraţie formală se fac alegeri, guvernul vechi cade şi formează un guvern nou care repetă acelaşi joc de culise (dar sub o haină nouă) manipulat de experţi cu nume noi, dar care gândesc absolut în acelaşi mod ca şi grupul anterior, adică aplicarea de politică monetară şi fiscală la nivel macro sau cunoscute formule socialiste.
Acelaşi joc politic s-a rulat în ROMÂNIA, întâi între 1990-1996 sub guvernarea Iliescu şi acum se repetă în 1996-1998, sub guvernarea Constantinescu, iar lumea suferindă nu ştie ce să mai facă şi nici ce să mai zică. Unii cinici spun că toată această operaţiune este montată ca un alt guvern viitor să pună cărţile pe masă şi să spună poporului:”Mai vreţi acuma democraţie!”
În retrospectivă totul e fals, iar răul nu derivă din oameni ci din sistemul de gândire, respectiv metodologia întrebuinţată, în cazul nostru doctrina lui Keynes, Marx şi curbele IS-LM a lui Hicks, care au fost respinse de acest autor ca fiind “neducătoare la scop”, iar pentru că nu am putea să învăţăm nimica din studiul lor.
Rog pe cetitor să nu interpreteze greşit termenul “respinse”, în sensul că nu aş respecta sau nu apreciez la justa valoare în lumea ideilor contribuţia originală a lui Keynes, Marx, Hicks, economistul român Vasile Radu sau colegul, prof. Zaman. Fără ei nu aş fi avut nimica de spus. De aici sunt dator cu o recunoştinţă de sinceră apreciere faţă de toţi, căci numai prin ei am putut şi eu să spun ceva care sper că nu s-a spus încă.
Mă refer la Ecuaţia Cunoştinţei Unificate: S = f(A,P), care a fost utilizată în evaluarea de mai sus şi care spune: Soluţia practică la o problemă dată, adică “S” este o funcţie de considerare, întâi de realităţile actuale (factorul “A”) şi, apoi, de modelul realităţilor potenţiale (factorul “P”). Greşeala lui Keynes şi Marx este că au gândit problemele numai în termeni de factorul “A”, neglijând factorul “P”. Clasicii au făcut greşeala metodologică inversă, adică au concentrat toată atenţia la factorul “P”, neglijând factorul “A”. Amândouă metodologiile în aplicare au dus la un eşec.
Rugi a încercat o sinteză unică prin Ecuaţia Cunoştinţei Unificate care arată, în termeni de metodologie, ce a lipsit în trecut şi de ce avem nevoie în viitor.
Pentru mai mult detaliu despre Ecuaţia Cunoştinţei Unificate cum şi deosebirea între şcoala nouă clasică integralistă (de echilibru stabil) şi şcoala modernă globalistă (de dezechilibru şi echilibru nestabil) rog consultaţi: Teoria şi practica economică (1994), p. 31-38

PRINCIPIUL IMPOSIBILITĂŢILOR ÎN PRACTICĂ,
VALABIL ATÂT PENTRU DOCTRINA LUI KEYNES
CÂT ŞI CEA A LUI MARX

Cele trei guverne conduse de Petre Roman, Theodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu din guvernarea Iliescu, ca şi cele două guverne prezidate de Victor Ciorbea şi Radu Vasile sub administraţia Constantinescu s-au aflat, din capul locului, într-o luptă pierdută cu Principiul Imposibilităţilor în Practică, care spune foarte clar: “Într-o economie mixtă capitalistă, ca şi într-o economie planificată şi condusă central de stat, unde circulaţia monetară este compusă din bani de hârtie şi credit bancar monetizat nu există nici o formulă matematică sau econometrică pentru a calcula în orice moment circulaţia monetară de echilibru general stabil (căci dacă ar exista s-ar fi întrebuinţat de mult, mai exact din 1936 când Keynes a publicat cartea sa de căpătâi) şi nici mijloace instituţionale adecvate ca să implementeze corect o asemenea circulaţie monetară de echilibru stabil, adică să garanteze utilizarea optimă a resurselor naturale şi umane existente (deci fără şomaj involuntar), stabilitatea preţurilor, bugetul public echilibrat, ordine în balanţa comercială şi de plăţi internaţionale şi nu mai puţin important o distribuţie echitabilă a venitului avuţiei naţionale.
Exprimat în mod tehnic şi cu referire la politica monetară şi fiscală la nivel macro, se descoperă aceeaşi deficienţă de principiu:
(1) Nu există nici o formulă sau standard obiectiv şi de încredere care să ne ajute a determina timpul concret când o astfel de politică trebuie să intre în acţiune, aşa încât problema de dezechilibru în cauză (şomaj, inflaţie, deficite etc) să fie rezolvată complet, fără alte complicaţii; mai mult decât asta;
(2) Nu există nici o formulă sau standard obiectiv şi de încredere ca să calculeze proporţia exactă a intervenţiei Băncii Centrale sau a guvernului. Spre exemplu, dacă ne aflăm în faţa unui pericol de inflaţie iminentă, e uşor pentru consilierul naţional sau străin să spună guvernatorului BNR: ridicaţi dobânda oficială sau ridicaţi nivelul impozitelor.
Dar până aici, domnule consilier n-ai spus prea mult. Problema este să ne spui exact proporţia: câte procente 2, 3, 4, 5… 10, 20%, aşa încât pericolul inflaţiei să fie oprit chiar atunci la început?
Domnul consilier (naţional sau străin) nu poate să răspundă precis, ştiinţific, la aceste două întrebări. Şi-atunci inevitabil, timpul concret este sau prea târziu sau prea devreme. Iar proporţia exactă devine sau mai mult, sau puţin decât trebuie. În amândouă cazurile, problema nu este rezolvată, ci doar amânată, şi între timp devine şi mai complicată.
Era de datoria morală şi statutară a guvernatorului să observe aceste lucruri, iar dacă consilierul (domestic sau străin) nu îşi îndeplinea funcţia profesională cum se cuvine pentru plata primită, atunci el trebuia trimis acasă ca să înveţe mai multă economie politică, căci cea pe care o ştie nu e suficientă! De ce n-a făcut acest lucru domnul guvernator Mugur Isărescu când a văzut cum se deschide şi se amplifică drama financiară economică între 1990-1998?
Poate, în continuare domnul guvernator să nege în faţa parlamentului că acest autor nu l-a vizitat în 1990, la scurt timp după ce a fost investit legal cu această funcţiune şi l-a alarmat oral şi, apoi în scris, trimiţându-i mai târziu şi un exemplar din cartea “Teoria şi practica economică în epoca de Tranziţie” (1994), ca să nu spună cumva că nu a auzit de Principiul Imposibilităţilor în Practică? De ce a ascultat numai la sfatul dat de experţi străini, în colaborare cu cei români? Înainte de a pleca la pensie, are datoria morală să răspundă la toate aceste întrebări. Şi fiind membru fondator la Societatea Română de Economie poate că şi de-acolo se poate primi un răspuns.
În orice caz, adevărul ştiinţific rămâne în picioare că moneta de hârtie şi de credit bancar nominal monetizat (nu de credit real acoperit) în faţa unui răspuns negativ la cele două întrebări de bază – (1) şi (2) – are instabilitate financiară inerentă, care nu se poate corecta prin nici o politică monetară sau fiscală concepută raţional la nivel macro sau de orice alt fel. Toată istoria economică şi financiară a timpurilor moderne până în ziua de azi, confirmă veracitatea Principiului Imposibilităţilor. Iar parlamentul ar trebui să ia notă de acest adevăr ştiinţific şi să nu mai confirme un guvernator al BNR în viitor decât dacă poate dovedi că are o soluţie pozitivă la Principiul Imposibilităţilor şi asta în interesul naţiunii întregi.

ZIARUL ROMÂNIA LIBERĂ, PRESUPUS AL OPOZIŢIEI
ÎN 1991, REFUZĂ SĂ PUBLICE UN DOCUMENT CONSTRUCTIV LA DERESAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

Este vorba de un Dialog Deschis cu Nobel Laureat Milton Friedman (USA) cu privire la “CAUZA ROMÂNEASCA” în economie la 1990. În ziarul România liberă, trei numere consecutive, din 10-12 aprilie, ‘90 s-a publicat un interviu lung acordat de unul din cei mai de seamă economişti ai timpului nostru, laureatul Nobel Milton Friedman.
Întâmplarea face să-l cunosc personal pe profesorul Friedman, cu care am avut întrevederi în trecut. El este un mare debateur şi e greu să câştigi cu el un argument, chiar dacă ai dreptate.
Când mi s-a trimis din România cele trei numere din ziarul bine cunoscut m-am hotărât să iau punct cu punct din cele recomandate de prof. Friedman şi anume, că sfatul său nu se potriveşte cu soluţia cea bună la problemele economice şi financiare de care suferea ţara în momentul acela istoric. Rezultatul a fost un manuscris de 35 pagini bătute la maşină, cam tot atâta de lung ca şi textul Friedman.
Nici nu mi-a trecut prin cap ca ziarul România liberă să nu publice articolul în cauza, mai ales că avusesem prilejul să cunosc pe directorul ziarului personal la un congres în Canada şi să-l laud în public. Manuscrisul l-am trimis recomandat ca să fiu sigur că ajunge la destinaţie. Am mai scris o scrisoare, dar la fel nici un răspuns. Nici până în ziua de azi nu ştiu de ce domnul director a refuzat să publice documentul (care se referea la redresarea economiei româneşti) “prin tăcere” care uneori are şi ea un înţeles bine recunoscut, nu însă în cazul de faţă pentru acest autor. Singurul loc unde s-a publicat textul întreg este cartea: Un “Miracol Economic” în România este încă posibil!, Editura Porto Franco, Galaţi, 1992, carte cum am explicat mai înainte a fost tipărită, dar în realitate nu a fost distribuită la librăriile din ţară, aşa cum se face normal.
Vom da mai departe numai câteva pasagii din carte pentru a se înţelege deosebirea de vederi între Friedman şi acest autor:
“Friedman a rămas un apărător al libertăţilor umane concretizate în economia de piaţă particulară, dar a ignorat şi ignoră realizarea idealului de justiţie socială şi stabilitate financiară derivată din sistemul de echilibru stabil. Fără aceste două ultime idealuri realizate în practică, libertăţile umane sunt ciopârţite (neîmplinite) pentru cei mai mulţi sau sunt rezervate anumitor clase sociale prea mult, iar la altele prea puţin, adică o stare de dezechilibru social. Evident, sistemul lui de gândire apare mai simplu pe câtă vreme al meu e mai complicat şi cere mai multe condiţii ca să se realizeze o bunăstare materială pentru toţi şi de lungă durată.
Sistemul lui Friedman s-a aplicat în mai multe ţări, în mod specific în Chile, Argentina, Brazilia, Israel şi, în mod tacit şi parţial, în USA şi Anglia. Rezultatul peste tot a fost, mai mult sau mai puţin, falimentar.
S-a întâmplat că şi eu am făcut planuri de stabilizare pentru USA, Anglia, Franţa, Germania, Potugalia, Italia, Grecia, Israel şi India dar, peste tot realizarea lor s-a izbit de opoziţia dârză a acelor experţi care urmează încă doctrina lui Friedman, Keynes şi Marx revoluţionarul.
Friedman vrea ca regimul capitalist să se perpetueze aşa cum este – adică satus quo – şi să se întindă pe tot globul pământesc, mai ales când doctrina marxistă, în practică a ajuns la ruină. Eu nu cred că omenirea poate să îndure la nesfârşit înechităţile social-economice şi instabilitatea financiară din regimul capitalist. De aceea, eu sunt pentru reforme de structură, atât în regimul capitalist, cât şi în cel socialist-comunist. Aceasta este în principiu diferenţa între mine şi Friedman. Cetitorul român este liber să decidă cine are mai multă dreptate.” (p.69)

UN “MIRACOLUL ECONOMIC” MAI MIC ÎN
JUDEŢUL VASLUI ŞI DRAMA
UMANĂ FINALĂ REZULTATĂ

În peregrinările mele prin ţară ţinând conferinţe în diverse oraşe, m-am oprit şi la Vaslui, unde am expus Programul de Reforme pentru realizarea unui miracol economic. Un tânăr dinamic şi energetic prefect, pe nume dr. Nicolae Pascu, a pus următoarea întrebare în cursul unei incitante şedinţe: “domnule profesor, dacă Judeţul Vaslui ar căpăta aprobare de la nivel înalt să facem un experiment cu planul dvs., aţi fi de acord să ne ghidaţi în această operaţiune?”
Iar eu am fost profund impresionat de cele auzite – vorbea o conştiinţă pură de român, aşa cum îmi stătea mie la inimă. Într-o clipă, răspunsul meu a fost afirmativ şi i-am întins mâna în semn de acceptare şi felicitare. Nu m-am consultat cu soţia, care se afla la dreapta mea, şi nici nu am reflectat mai mult asupra greutăţilor politice ce se pot ivi în cursul unui asemenea experiment sau chiar la început.
Întors acasă la Boston, am lăsat toate la o parte ca să termin un document intitulat: Un experiment pentru realizarea unui “Miracol Economic” mai mic în judeţul “x” (care era Vaslui). Planul în chestiune avea 25 de puncte şi este redat în “Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după” (1994). p. 117-131
Manuscrisul l-am trimis imediat d-lui prefect de Vaslui în ajunul de Crăciun 1993. Prefectul a mers la Bucureşti, la Ministerul de Finanţe şi alte locuri pentru consultare şi aprobare. Mi-a scris că a fost primit bine la Bucureşti şi aşteptă răspunsul de aprobare. Voiam să începem devreme ca să punem agricultura pe roate la timp.
Pe urmă a urmat tăcere. Nu mult timp a trecut, iar d-l Ion Pavel, director la Direcţia Judeţeană de Statistică mi-a comunicat: Domnul prefect PASCU a fost înlocuit cu unul care are puţină experienţă. Mi-a părut tare rău de această jertfă inutilă din partea unui prefect care a pus interesele ţării mai presus de cancanurile unui partid politic la putere. Onoare prefectului Pascu, scriu de aci de departe patru ani mai târziu deşi aceasta nu curăţă nedreptatea ce i s-a făcut nu numai lui personal dar şi ţării. A fost o altă strategie de forţele ascunse în umbră care au încercat pe toate căile ca un “Miracol Economic” în România să nu devină realitate.

EXISTĂ SAU NU O TEORIE A TRANZIŢIEI
DE LA SOCIALISM LA ECONOMIA DE PIAŢĂ LIBERĂ
FĂRĂ PROBLEME ADIŢIONALE

Una din problemele care nu s-a rezolvat încă, nici în Vest şi nici în Est, este întrebarea: Există sau nu o teorie a tranziţiei de la socialism la economia de piaţă liberă fără probleme adiţionale, dar nu la capitalism căci acela are problemele lui speciale?
Economiştii din Răsărit, acum când au libertatea de gândire şi cunosc realităţile socialismului, ar fi cei mai îndreptăţiţi să promoveze alte idei şi un alt mod de gândire mai bun, mai ales după ce au văzut în ultimii ani că adoptarea economiei de pieţe capitaliste nu acţionează cum trebuie, ci, dimpotrivă înrăutăţeşte situaţia economică lăsată de socialism-comunism.
În acelaşi context, economiştii români, mai ales cei care au acces la scaunul puterii, nu înteleg, de ce în loc să gândească pe picioarele proprii, adică româneşte, închid ochii şi acceptă teza cu strategia macro, care se tot aplică de la 1990 încoace fără a da nici un rezultat pozitiv, ba din contră necazurile populaţiei se înmulţesc?
Pe de altă parte economiştii contemporani din Vest se plâng pe la toate adunările că nu există o astfel de teorie, pe motiv că nu a mai existat nici un alt caz asemănător în istoria modernă. În realitate aici se află slăbiciunea economiştilor contemporani, şi anume că nu au o soluţie precisă la problema dată. Ecuaţia Cunoştinţei Unificate S = f(A+P), cum am arătat mai înainte, explică slăbiciunea contemporanilor. Ei gândesc numai în termeni de dezechilibru, adică factorul “A”, neglijând factorul “P” şi din această cauză se învârt într-un cerc vicios.
Este vorba de un viciu implantat în metodologia contemporană şi de aici e greu de corectat. Avem nevoie de un economist de talia lui Keynes mai puţin dogmatic, care să realizeze o sinteză unică de consistenţă între şcoala clasică unde a predominat gândirea în termeni de echilibru stabil (chiar dacă nu complet organizată nici chiar în Walras) şi şcoala modernă unde a predominat şi predomină încă gândirea în termeni de dezechilibru sau echilibru nestabil.
Noi suntem convinşi că Ecuaţia Cunoştinţei Unificate aduce sinteza unică, atât de necesară dar nu destul de dorită din cauza unor vestigii (“vested interests“ cum se spune aşa de plastic în englezeşte) care aduc profit în lumea ideilor, lucru ce este vizibil la experţii străini.
Economiştii contemporani din Apus, în loc să recunoască lipsa unei metodologii mai cuprinzătoare care să unească cele două şcoli de gândire care s-au găsit în conflict deschis în tot cursul veacului al 20-lea, inventează tot felul de scuze, “made în the USA“ dar bune în ţările de tranziţie cum e România, printre care şi aceea că nu putem avea fructe imediate de la economia de piaţă, ci trebuie să aşteptăm vreo 20 de ani au chiar două generaţii, idee total falsă, care arată neputinţă în metoda de cercetare iar nu adevăr ştiinţific. În planul de Stabilizare Integrală ce l-am făcut pentru România am arătat ştiinţificeşte că un “Miracol Economic“ e posibil iar fructele maxime oferite de un regim de echilibru stabil, încep să fie simţite de popor imediat după ziua “D“ când planul intră în acţiune.

CARE ESTE ULTIMA SPERANŢĂ ?
Mai întâi numai când cineva a murit, nu se mai poate face nimic pentru a-l readuce la viaţă. Toate celelalte greşeli care se fac în lumea asta de oameni de rând sau de instituţii (private sau publice) pot fi corectate, mai devreme sau mai târziu. Guvernele la putere nu fac excepţie de la această regulă.
Toate resursele materiale, naturale şi umane, de care dispune o ţară, sunt limitate şi deci se pot epuiza. Există o singură resursă care nu se poate epuiza şi acesta este spiritul, gândirea omenească, pură sau practică, cum le împărţea marele gânditor german Immanuel Kant.
Omul – “L’Homme, cet inconnu!” cum îi spunea Alexis Carrel – este o fiinţă umană în căutare continuă de idei, de explicaţii noi, de metode noi de producţie, de imagini poetice şi literare noi. “Cântarea care n-a fost spusă e mai frumoasă ca oricare“, a spus un poet tecucean, Ştefan Petică, melodii neauzite şi 1001 de alte faţete ale spiritului şi vieţii omeneşti pe care un mare filosof-economist francez şi bun prieten al autorului, Henri Guitton le-a sintetizaz numai în două cuvinte şi anume “penser autrement“, adică în româneşte – “să gândeşti altfel“ decât ai gândit, sau decât s-a gândit vreodată. Acesta este secretul cel mare al gândirii ştiinţifice, evident să gândeşti cu sens.
Homo Sapiens, prin Graţia Divină, a fost făcut să gândească de la origine, chiar şi când face greşeli. De altfel, repet să nu uităm niciodată că toţi trăim supuşi aceleaşi legi universale a imperfecţiunii omeneşti. Dacă prietenului meu de altădată C.K. nu i-a plăcut planul cu “miracolul economic“, sunt sigur că a fost de bună credinţă – cel puţin ştiinţificeşte – adică a crezut în ceea ce a scris.
Dacă şi acest autor greşeşte – judecat după modelul unei societăţi şi economii libere, juste şi stabile – atunci sunt sigur că alţii vor relua aceste probleme fundamentale şi le va studia şi mai vârtos, şi mai profund ca să ajungă la alte ADEVĂRURI mai valoroase, cerute de progresul ştiinţei cât şi de o viaţă mai bună a populaţiei într-o economie naţională mai bună şi mai dreaptă decât cea de ieri.
Pentru cercetătorii economişti de mâine în căutare de idei noi îmi îngădui să trimit mai departe cuvintele înţelepte ale unui mare învăţat sociolog economist german Max Weber spuse într-o Conferinţă către studenţi (Wissenschaft als Beruf), în româneşte “Ştiinţa ca Profesiune“ în 1919, um moment greu prin care trecea ţara lui: “Să fii întrecut în ştiinţă, nu este numai destinul nostru al tuturor, dar şi scopul nostru final. Noi nu putem lucra fără să sperăm că alţii vor merge mai departe decât noi“.
Scriind aceste rânduri, tot mai am speranţe că se va ridica un om politic de statură naţională, cât şi internaţională, care să vadă lumina nouă economică şi să descopere greşelile economice, monetare şi financiare făcute între 1990 şi 1998, apoi corectându-le ca atare în mod riguros şi onest, chiar dacă în ceasul al 12-lea sau la ora 24. Francezii au un proverb înţelept “Mieux plus tard que jamais“, adică, mai bine mai târziu decât niciodată. Iar dacă nu o fac guvernanţii de azi, apoi sigur că va trebui să o facă guvernanţii de mâine, fiindcă poporul nu poate îndura la infinit condiţiile grele de astăzi.
Personal, aş putea spune fără nici o ezitare că studenţii pe care i-am avut la Cursul de Economie Politică ţinul la ASE şi la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti, erau mai buni decât studenţii pe care i-am avut în America, timp de 38 de ani. De aci, am mare încredere în cei tineri, în studenţii de azi ca şi în studenţii de mâine, nu numai cei care studiază ştiinţele economice, ci toţi studenţii de la toate facultăţile. Grecii antici considerau tinereţea ca o virtute şi pe bună dreptate. Tinerii, de obiceiu, nu au suficientă putere de judecată sau înţelepciune matură, fiindcă aceste lucruri vin numai după mulţi ani de reflectare şi experienţă. Dar tinerii au alte calităţi majore, ca spre exemplu: imaginaţie bogată, memorie extraordinară, curaj, dedicarea necondiţionată la idei mari, acceptarea de riscuri mari când e vorba de idealuri înalte şi libertatea de spirit descătuşată de dogmă, o boală intelectuală întâlnită la unii din cei mai bătrâni. Toate aceste calităţi sunt de mare valoare şi folos, mai ales când o naţiune se află în prag de reforme social-economice importante, cum e cazul României de azi.
Moştenirea pe care o las să fie judecată de alţii se află într-o metodologie nouă, mai completă de echilibru vis-a-vis dezelechilibru, care într-o sinteză unică uneşte armonios şcoala clasică cu cea modernă, o Tabelă de Orientare în ştiinţă cuprinzând toate metodele posibile, realizând visul lui Einstein în ştiinţele fizice şi evident şi în ştiinţele economice. Principiul Posibilităţilor şi Imposibilităţilor atât în analiză cât şi în practică arată ce se poate şi ce nu se poate în ştiinţă şi în fine, Ecuaţia Cunoştinţei Unificate care împlineşte visul lui Kant de a uni, fără a le pierde identitatea, cunoştinţa pură (“reine Vernunft“) şi cunoştinţa practică (“praktische Vernunft“).
Lucrul pe care l-am început în ştiinţa pură şi cea aplicată, a cărei sămânţă am încercat să o plantez şi în ţara mea de origine, face parte din datoria morală faţă de “Cauza Românească“ din toate timpurile, adică : (1) Să apărăm, dacă este contestată sau ameninţată civilizaţia şi cultura românească, la orice timp şi în orice loc; (2) Să explicăm obiectiv şi fără patimă sau revanşă pământul şi istoria neamului, după ce am pierdut, pe nedrept Basarabia, Bucovina de Nord şi Dobrogea de sud; (3) Să nu uităm – cei care destinul i-a aruncat departe de locurile natale – de unde am plecat şi să ajutăm pe cei rămaşi acasă când şi cât se poate, fără condiţii.
Pentru oamenii politici de treabă şi cinstiţi, în particular intelectualii care nu fac politică, le amintesc cuvintele înţelepte ale unui filosof englez, Edmund Burke: “Singurul lucru necesar pentru ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimic“.
Boston, Mass, Usa, 10 noiembrie, 1998

145 MOSS HILL ROAD JAMAICA PLAIN, MASS. 02130 USA TEL. (617) 524-4580

D E P O Z I Ţ I E 3, CONCLUZII
CE ŢI SE POATE ÎNTÂMPLA DACĂ VREI SĂ AJUŢI DIN AFARĂ O UNIVERSITATE PARTICULARĂ DIN ROMÂNIA?

Onoratei Curţi de Judecată Judecătoria Galaţi Str. Brăilei Nr. 153 Galaţi, România ROMÂNIA 6200
Mult respectate Domnule PREŞEDINTE,

Subsemnatul Anghel N. RUGINĂ, Profesor economist, retras la pensie, cetăţean american dar şi cetăţean român, cu domiciliul în străinătate, la adresa de mai sus, în legătură cu Citaţia Nr. 8183, emisă de Judecătoria Galaţi, la data de 22.11.2000 şi cu referire la o PLÂNGEREA PENALĂ introdusă de d-l prof. univ. dr. PUŞCĂ Benone, domiciliat în Galaţi, Str. Universităţii, nr. 47, Rector al Universităţii “Danubius”, cu sediul în Galaţi, Str. Portului, Nr. 57-59, fac următoarele declaraţii, aşa cum cunosc eu faptele în cauză şi care desvăluie delicte penale foarte serioase la adresa d-lui rector Puşcă.
Anterior, am trimis cu data de 21 martie, 2001 o scrisoare recomandată la Judecătoria Galaţi, la care am ataşat o DEPOZIŢIE 1, compusă din 9 pagini şi certificată de un notar public, plus 14 Anexe, în total 29 de pagini, împreună cu un exemplar din ultima carte publicată, PROLEGOMENA 3: Fundamentals to Any Present and Future Economic, Monetary, Financial and Social Stabilization Plans (2001).
În această DEPOZIŢIE 1, am rugat să mi se trimită textul plângerii prezentate de d-l rector Puşcă, precum şi articolul, dacă se poate, nr. 205-206 din Codul Penal la care se referă Citaţia ca să pot şi eu pregăti răspunsul, în caz dacă DEPOZITIA 1 nu este suficientă să lămurească problemele ridicate. Nu am primit nici un răspuns la această rugăminte.
La 23 aprilie, 2001 am trimis Express Mail, DEPOZIŢIA 2, compusă din 8 pagini şi 3 Anexe, plus o carte, un Almanah al ziarului româno-american, “America“, 2001, unde s-a publicat un articol intitulat “Un mic îndreptar pentru tinerii de astăzi din România” şi anume dedicat Liceului Mixt Nr. 2 “Anghel Rugină” din Vaslui, unde am arătat – fără a menţiona cazul trist de la Galaţi – ce progrese excepţionale se pot realiza, dacă conducerea instituţiei şi administraţia sunt bazate pe principii sănătoase şi cooperare cinstită.
Nici după această DEPOZIŢIE 2 nu am primit informaţia cerută mai înainte cu referire la textul plângerii d-lui rector Puşcă. Numai la 18 mai, 2001 printr-o procură specială dată sorei mele Maria Rugină, căsătorită dr. Cristea, s-a putut căpăta textul plângerii, care a ajuns în mâinile mele numai la 24 mai, 2001 când am împlinit 88 de ani.
În această DEPOZITIE 3, încerc să dau un răspuns cât se poate omeneşte obiectiv, în sensul ştiinţific al cuvântului, adică clar, precis şi simplu ca să fie înţeles de oricine şi, evident mai presus de toate bazat pe fapte şi logică integrală de gândire.
Să examinăm în acest spirit de Adevăr şi Dreptate “Plângerea Penală” a d-lui rector Puşcă. Obiectivul plângerii caracterizat de dl. rector: “Calomnia prin presă.”
Din nefericire, dl. rector începe primul paragraf, cum se spune popular, “cu piciorul stâng”, adică prin a întoarce adevărul faptelor pe dos, ca să nu spun o minciună.
Eu nu m-am adresat nici la ziarul MONITORUL de Galaţi şi la nici o altă publicaţie din toată ţara sau din străinătate ca să mă plâng de toate necazurile, mizeriile şi durerile de cap cu întârzierea la lucrul meu ştiinţific, toate datorate atitudinii negative a d-lui rector Puşcă, mergând până acolo să îndemne doi tineri studenţi să evite a scrie faptele adevărate cum au fost. Ceva extraordinar de trist să se întâmple într-o Universitate.
Detalii despre atitudinea lui negativă se găsesc destule în DEPOZIŢIA primă şi secundă, depuse anterior la Curtea de Judecată.
Repet că învinuirea ce mi se aduce de către d-l rector nu are nici o bază obiectivă. Este vorba, fie repetat, de a întoarce adevărul faptelor pe dos. În realitate, a fost ziarul MONITORUL de Galaţi, care în luna aprilie 1999, prin redactorul şef, d-na Adriana TOMASEVICI (vezi anexa 9, din DEPOZIŢIA 1.) mi-a cerut informaţii despre dorinţa mea de a retrage numele meu din antetul Universităţii Româno-Americane “Anghel Rugină”. Iar eu am dat aceste informaţii, aşa cum au fost faptele întâmplate. Am făcut acest lucru forţat de faptul că inculpatul adevărat, numit rector Puşcă nu răspundea la scrisori. (vezi: Anexa 10,11 şi 12 din DEPOZIŢIA 1.)
În exasperarea mea de a primi vreun răspuns de la adevăratul inculpat, este adevărat că înlăuntrul scrisorii, am utilizat cuvântul “potlogării”, dar numai ca o ipoteză ca să nu se mai repete în viitor, mai mult în sensul de “glumă”, comparat cu actele comise de domnul rector anterior cum se va vedea îndată. În orice caz, după ce am văzut cuvântul “potlogării“ în titlul articolului, prin scrisoarea din 26 iulie, 1999 către d-na Tomasevici, am retras “acest cuvânt însoţit de scuzele cuvenite” (vezi: Anexa 12 din DEPOZIŢIA 1.)
În concluzie: Nu există nici o urmă sau intenţie de calomnie în articolul-răspuns publicat în MONITORUL de Galaţi, din 12 mai, 1999, pe care dl. Puşcă îl menţionează ca un act de incriminare. Este numai o mărturisire de credinţă despre ce mi s-a întâmplat în realitate prin purtarea necinstită a d-lui rector, între 1993 şi 1999.
La acest articol am ataşat şi un Angajament Legal, făcut public prin acelaşi articol (vezi: Anexa 8 din DEPOZIŢIA 1) şi anume, cerând ca “prin bună înţelegere cu d-l rector, cu începere de la 1 sept. 1998 să nu mai întrebuinţeze numele Prof. Anghel Rugină, nici ca patron în antetul Universităţii, nici pe zidul Universităţii şi nici în orice act intern sau extern, inclusiv publicarea vreunei cărţi sau broşuri unde să fie menţionat numele prof. Anghel Rugină.
“Acest aranjament s-a făcut prin bună înţelegere, iar profesorul Rugină renunţă la orice acţiune judiciară sau de presă care ar rezulta din folosirea ilegală a numelui său şi evident, dacă rectorul Benone Puşcă împlineşte întru totul obligaţiunea luată prin acest aranjament, fără nici o altă schimbare sau interpretare.”
Data astăzi, 12 mai, 1998 şi semnată în faţa unui notar public. (vezi: Anexa 11 şi 12 în DEPOZIŢIA 1)
D-l Rector Puşcă, prin metoda lui specifică de “tăcere” sau “ignorare” a refuzat să semneze acest aranjament, acum făcut public prin articolul –răspuns publicat în ziarul “MONITORUL de Galaţi”.
Un an mai târziu, la 23 iunie, 1999 am revenit la acelaşi subiect şi am făcut o noua “PROPUNERE DE ARANJAMENT” prin scrisoarea recomandată cu următorul conţinut:

“Stimate Domnul Rector Puşcă,
Având în vedere conflictul, care acum a trecut de 5 ani şi a devenit public, în primul rând pentru binele Instituţiei în cauză care îmi poartă numele, adică a corpului profesoral şi administrativ, a studenţilor şi a părinţilor care îi suportă financiar, cred că a venit momentul să rezolvăm acest conflict pe cale amiabilă.
În acelaşi timp, am auzit că Universitatea A.R. este un candidat la acreditare şi nu doresc ca evaluarea Comisiei de Acreditare să fie afectată de un conflict personal.
Încă de la 26 mai, 1999 am trimis prin ing. Ion MARIN o DECLARAŢIE notarizată, care nu ştiu dacă a ajuns la dvs. Anexez încă o copie pentru cazul că nu aţi primit-o.
Vârsta înaintată şi sănătatea nu îmi îngăduie să continui acest argument sine die. Din partea mea îmi iau obligaţia să trimit un Comunicat la ziarul “MONITORUL de Galaţi” că retrag toate plângerile menţionate în reportajul din 12 mai, 1999, fără nici un alt comentariu decât că fac acest act pentru binele Instituţiei ca şi pentru a nu se afecta Decizia Comisiei de Acreditare.
Din partea dvs. doresc o declaratie notarizată că imediat veţi lua toate măsurile necesare ca să nu se mai repete greşelile din trecut şi, în acelaşi timp că veţi depune toate eforturile ca să se redeschidă Departamentul de Economie Politică şi Finanţe.
Dacă acceptaţi şi semnaţi acest aranjament, consider conflictul închis.
Data şi semnată în Boston, Mass. USA, astăzi 23 iunie, 1999.”
Semnat şi sigiliul notarului public. (vezi: Anexa 14, în DEPOZIŢIA I)

Cum se vede, am avut toată bunăvoinţa să trec cu vederea toate necazurile şi chinurile produse de acest domn rector între 1993-1999 şi ofer în mod public, de data asta şi legal, ca să întrebuinţeze numele meu mai departe cerând numai un singur lucru, şi anume să semneze declaraţia notarizată menţionată mai sus.
Dar dl. rector Puşcă a ignorat şi de data asta, ca de obicei, noua, cea mai bună propunere ce i-am făcut ca să se încheie conflictul spre binele Universităţii, a corpului profesoral – administrativ şi nu mai puţin a tuturor studenţilor.
Mărturisesc sincer şi cinstit în faţa acestei Onorate Curţi de Judecată: Ce a vrut dl. rector să realizeze mai mult decât să câştige cauza de a reţine numele meu în antetul Universităţii şi în toate actele de activitate – internă sau externă – a acestei Instituţii, fără nici o bătaie de cap şi fără a cheltui nici măcar un leu?
Din explicaţiile date în DEPOZIŢIA 1 şi 2, precum şi cele 17 Anexe ataşate, inclusiv DEPOZIŢIA 3 şi conţinutul ei mai departe, nu se vede nimic în fapte sau legal care să justifice PLÂNGEREA PENALĂ a d-lui rector cu acuzarea de “calomnie de presă” din partea mea. Desigur, verdictul final depinde de Curtea de Judecată.
Dar acum, după ce m-a dat în judecată, văd foarte clar ce l-a interesat pe dl. rector mai mult decât toate, inclusiv viitorul acestei Universităţi schimbându-i numele între timp de “DANUBIUS”! El vrea “răzbunare cu orice preţ” că n-a putut să facă milioanele dorite în educaţie, nu din cauza mea ci prin purtarea sa proprie.
Iar acum cheltuieşte bani cu acest proces, bani adunaţi prin comercializarea numelui meu între 1993-1999, ca să pedepsească pe binefăcătorul Universităţii – Profesorul Anghel Rugină – cu suma de 900 milioane lei, presupuse daune pentru dl. rector Puşcă care se declară “persoană vătămată” printr-o manevră advocăţească de tip machiavelic, când el de fapt a fost şi este “inculpatul adevărat”, care s-a convertit în “acuzator” fără scrupule şi fără OMENIE.
Răspund aici mai departe la cele trei puncte enunţate de acuzatorul Puşcă:
(1) Dl. rector Puşcă a întrebuinţat ilegal numele meu în antetul Universităţii după ce prin scrisoarea mea recomandată din 21 februarie, 1994, i-am retras acest privilegiu, iniţial oferit numai bona fide, oral. (Vezi: Anexa 4 în DEPOZIŢIA primă).
(2) Nu am acordat nici un interviu de publicat în “Jurnalul Universitar” (studenţesc) şi “Opinia”. Dar obiecţia mea principală nu este în fond textul din articole ca atare; era copiat din prelegerea dată în acea zi la Universitate. Obiecţia principală era şi este faptul că în cele două articole s-a falsificat scrisul meu şi s-a utilizat fraudulos semnătura mea originală, cum se va explica mai departe în acest document.
(3) Semnătura mea personală a fost luată şi întrebuinţată fraudulos printr-o XEROX-copie luată din “Cartea de Onoare” a Universităţii, unde în aceiaşi zi am semnat unele Amintiri de când am fost şi eu elev la Galaţi. Acest lucru nu se putea face decât din ordinul sau cu aprobarea d-lui rector Puşcă.
Aceste afirmaţii nu sunt “calomnioase”, cum le califică dl. rector ci dimpotrivă, desvăluie “Adevărul gol-goluţ”, cum spunea actorul Ion Iancovescu de altă dată, adică arată natura adevărată a faptelor întâmplate în acea zi şi pe care acuzatorul meu încearcă să le muşamalizeze, adică să le întoarcă pe dos să scape de răspunderea morală şi penală în cauză.

Referitor la punctul 1. din Plângere am mai puţin de spus.
Dl. rector menţionează – şi asta o aud pentru prima dată – că Universitatea a avut greutăţi iniţial să întrebuinţeze termenul de “Universitate Româno-Americană“, deoarece anterior mai exista altă Universitate tot particulară şi cu acelaşi nume în Bucureşti. Dl. Puşcă a mers la Bucureşti să capete o aprobare, dar rectorul Universităţii din Bucuresti a refuzat categoric să accepte şi chiar spune acelaşi domn Puşcă verbatim: “a vrut să ne dea în judecată pentru faptul că nu aveam dreptul să atribuim aceeaşi denumire.” (pagina 1)
Dacă aşa stau lucrurile, şi nu mă îndoiesc că sunt, atunci acceptarea mea verbală, bone fide din toamna lui 1992, fiind român-american a salvat existenţa acestei Universităţi, chiar dacă acum şi-a schimbat denumirea de “DANUBIUS”. Nu meritam eu oare un alt fel de tratament decât să fiu dat în judecată prin uz de subterfugii artficiale? Un proverb românesc vechiu spune: “Lupul îşi schimbă părul dar năravul ba!”
Dar mai este încă un alt proverb românesc înţelept care spune: “Gura păcătosului adevăr grăieşte!” Destăinuirea d-lui rector ridică o altă “Pandora’s box”, adică posibilitatea unui alt delict comis. Într-un reportaj din ziarul săptămânal IMPARŢIAL, nr. 151, 1994 se spune despre Universitatea Româno-Americană Anghel Rugină că ar fi fost “constituită în august, 1992, pe baza unui Act Normativ deja abrogat (Decretul Lege 54/1990)”. Dau aici acest amănunt numai cu titlul de informaţie pentru oamenii legii care se ocupă de cazuri unde se calcă legea.

(1) Cum am căzut într-o capcană de bună voie şi greu de prevăzut?
În toamna lui 1992, pe când mă găseam în ţară şi făceam pregătirile de plecare acasă, la Boston, am fost vizitat la Bucureşti chiar cu o zi înainte de plecare de dl. prof. dr. Florian ŞIPOŞ, prorector la Universitatea privată nouă din Galaţi, numită Româno-Americană şi un concetăţean de la Tecuci, ing. Ion MARIN, care acum locuia în Galaţi, cu propunerea ca să accept ca noua Universitate să-mi poarte numele. Era o veste aşa de bună şi de frumoasă, mai ales referindu-se la oraşul tinereţii mele de care mă leagă atâtea amintiri scumpe. Şi cum nu mai aveam timp să mă gândesc pentru că a doua zi, foarte de dimineaţă trebuia să fiu la aeroportul Otopeni, am acceptat propunerea bona fide, verbal.
Norocul a fost că mi-a venit în minte să pun o condiţie, fără să mă gândesc la ce se poate întâmpla mai târziu. Şi condiţia a fost verbatim: “Accept propunerea dvs., dar vă rog să aveţi grijă ca lucrurile să meargă bine, adică să angajati profesori calificaţi şi să alegeţi studenţi buni care să facă onoare Universităţii şi nu mai puţin oraşului Galaţi. Amândoi m-au asigurat simultan cu o singură voce combinată: “Nu aveţi nici o grijă, Domnule Profesor; totul va fi în ordine”.
Acuma după destăinuirea d-lui rector, văd că a existat o “capcană” mânuită din umbră.
Dacă cei doi emisari au ştiut de capcană, nu ştiu. Este posibil că nici ei nu au cunoscut caracterul d-lui Puşcă şi până la proba contrarie îi consider nevinovaţi la momentul acela.
În orice caz, în afară de promisiunea verbală, nu există nici un document legal sau oficial semnat de mine că accept propunerea şi sub ce condiţii. Era obligaţiunea oficială a d-lui rector să confirme în scris acceptarea mea, cu mulţumiri cum se face de obiceiu. Dar dl. rector n-a făcut acest lucru. Pe el îl interesa numele prof. Anghel Rugină, român-american ca să poată deschide activitatea Universităţii şi pentru rest îl asemăna cu un fel de “manechin” localizat departe, care nu vede şi nu simte nimic şi pe care poate să-l mânuiască cum vrea, dar n-a mers.
Evenimentele care au urmat au arătat personalitatea şi caracterul d-lui rector. În ianuarie 1994 m-am întors în ţară ca să predau un Curs de Economie Politică la Universitatea Spiru Haret.
Într-o zi, pe la începutul lunei februarie, 1994 primesc prin poştă un Memorandum, lung de 15 pagini de la fostul prorector al Universităţii care acum îmi purta numele, respectiv prof. dr. Florian Şipoş, adresat la 11 autorităţi, arătând în detaliu cum a fost împins afară de rector ca să facă loc la un protejat care putea să fie mânuit uşor cum vrea el. În plus, Puşcă nu este calificat să fie rector, nici cu studii adecvate de profesie şi nici prin experienţă ca să conducă o Universitate. Atunci am început să am îndoieli despre promisiunea dată în toamna lui 1992 şi să am evidenţă despre “capcana” în care căzusem la timpul acela.
La scurt timp au venit ziarele locale de la Galaţi în care pe prima pagină cu litere mari se anunţa un mare scandal la “Universitatea Româno-Americană Anghel Rugină”. (vezi: Anexa: 2 şi 3 din DEPOZIŢIA 1)
În aceste condiţii, promisiunea verbală bona fide dată în toamna lui 1992 a căzut; nu mai avea nici o valoare. Am aşteptat să primesc un răspuns de clarificare a situaţiei din partea d-lui rector Puşcă, dar n-a venit nimica.
La 21 februarie, 1994 i-am trimis o scrisoare recomandată, în care am specificat clar şi lămurit:
“În urma celor publicate în presă nu-mi rămâne altă alternativă decât, cu începere de la data acestei scrisori, să întrerup orice legatură – directă sau indirect – cu Universitatea Româno-Americană din Galaţi. ”(Pentru rest, vezi Anexa 4 din DEPOZIŢIA1).
Dacă dl. rector Puşcă era un om corect şi de OMENIE, ar fi răspuns imediat clarificând situaţia şi anume dovedind că lucrurile în realitate stăteau altfel decât cele prezentate de presă şi fostul prorector Şipoş. Dar domnul rector n-a dat nici un răspuns. Pur şi simplu a ignorat scrisoarea ce i-am trimis.
În consecinţă, după 21 februarie, 1994, dl. rector Puşcă a continuat să facă uz de numele meu în mod ilegal, în special strângând fonduri prin comercializarea numelui: prof. Anghel Rugină, Membru de Onoare al Academiei Române, fără permisiunea necesară din partea mea. Pentru acest delict ca şi defăimarea numelui meu în urma publicităţii negative din presă, îmi rezerv dreptul de a cere daune punitive corespunzătoare.
Am crezut că povestea aceasta tristă se va termina aci dar nu s-a terminat.

(2) Cum fără voie am căzut într-o capcană nouă în 1997.
În august 1997, după o Conferinţă ţinută la un Congres Internaţional la Universitatea din Maastricht, Olanda, la care a participat şi soţia, am venit împreună în ţară.
Scopul principal a fost o invitaţie trimisă anterior la Boston de către Primarul Municipiului Galaţi, Hon. Eugen Durbacă şi Consiliul Municipal ca să primesc “Cetăţenia de Onoare” a Municipiului. Programul organizat în acord cu dl. primar a fost ca după festivitate să ţin o Conferinţă publică la Cinema ODEON (de care îmi aminteam eu de când eram elev la Liceul Comercial din Galaţi), care se află în vecinătatea statuii lui Eminescu din micul parc vis-à-vis de fostul Cinema Français, sau acum Oficiul Poştal.
Nu aveam nici o intenţie şi nici o plăcere să revăd pe dl. rector Puşcă sau să vizitez Universitatea Româno-Americană ce îmi purta încă numele. Dar din umbră, acelaşi domn rector a mai conceput o altă capcană utilizând concetăţeanul şi bun prieten ing. Ion Marin, căci sunt sigur că Marin de la sine nu putea să însceneze o asemenea operaţiune. Eu însă de la Boston, fiind bun prieten cu el, i-am comunicat programul ce îl voiu avea la Galaţi.
Iată-mă aşadar la Galaţi, în clădirea Municipiului unde am primit diploma de Cetăţean de onoare şi doream să ştiu unde se va ţine Conferinţa. La stupoarea mea, onor. primar Durbacă a ieşit afară din sala unde a avut loc festivitatea, agitat, aş spune chiar furios, întrebând de ce am schimbat Programul de prezentare al Conferinţei?
Am rămas înlemnit, neştiind ce să răspund. Primarul a scos din buzunar o invitaţie, în care Conferinţa avea să fie a doua zi, 12 sept. 1997, la CLUBUL “SIDEX” de la Ţiglina. “Mi-a crăpat obrazul de ruşine”, cum se spune în limba populară, fiind pus în faţa unei asemenea situaţii, fără o prealabilă consultare.
Concetăţeanul, ing. Ion Marin, poate de bună credinţă, sub presiunea exercitată de rectorul PUŞCĂ (cred că ţinea acolo un curs la Universitate sau era “Public Relations Man”, cum spun americanii) a cedat la presiune. Şi aşa s-a pregătit din umbră a doua “Capcană” de acelaşi domn rector, crezând că prin asta se poate şterge din memorie delictele comise în legătură cu scrisoarea mea din 21 februarie, 1994.
Amicul Marin, repet poate de bună credinţă şi nici nu m-am gândit prea mult în ziua aceea de bucurie revăzând Galaţiul, oraşul scump din tinereţe, că ar fi vorba de o “capcană” în schimbarea programului. Concetăţeanul meu Marin m-a asigurat că noul program unde se ţine Conferinţa e mai bun, iar studenţii de la Universitate mă aştepta cu bucurie, fiindcă ei nu ştiu nimica despre conflictul meu personal cu rectorul Puşcă.
Am consultat şi soţia, şi amândoi n-am găsit nimica rău în schimbarea de program, afară de ruşinea ce o suferisem în faţa d-lui primar Durbacă. Am crezut că rectorul Puşcă între timp a văzut greşelile făcute în trecut şi ca atare cu această ocazie îşi va cere iertare sau scuze pe care eu eram gata să le accept şi aşa să terminăm conflictul vechiu, pe cale amiabilă. Dar evenimentele următoare s-au derulat în altă direcţie, cu totul alt aspect.
A doua zi, cu soţia şi prietenul Marin ne-am îndreptat la Universitate unde ne aşteptau un grup mai mare de studenţi, nu întreaga comunitate, ci cam 70-100 studenţi. Prezent era şi rectorul Puşcă însoţit de 2 sau 3 profesori şi secretara Universităţii. Dar sub nici o calificare nu a fost vorba de o “primire princiară”, aşa cum menţionează el în PLÂNGERE.
Rectorul Puşcă n-a menţionat nimica de scuze referitoare la evenimente neplăcute din trecut ci s-a purtat arogant ca şi cum nimica rău nu s-ar fi întâmplat în trecut. Dar am trecut cu vederea aroganţa lui ca să nu stric atmosfera.
La studenţi le-am vorbit despre importanţa pregătirii lor economice pentru ei înşişi în viaţă mai târziu şi nu mai puţin pentru ţară. La sfârşit a venit şi secretara cu rugămintea să scriu ceva în “Cartea de Onoare” a Universităţii. Am avut un moment de ezitare: să fac sau nu acest lucru?
În minutul acela de ezitare, m-am gândit că sunt, cum se spune în înţelepciunea populară “între ciocan şi nicovală” şi ca să nu stric atmosfera de bucurie a studenţilor, am acceptat propunerea. Cine putea să prevadă evenimentele neplăcute, în fapt delicte ilegale, ce vor urma ulterior fără ştirea noastră, delicte în care acelaşi domn rector era implicat în mod serios, mânuind iţele din umbră şi făcând să păcătuiască doi studenţi inocenţi, în fond crezând ca ajută Universitatea.
A doua zi am părăsit Galaţi şi via Tecuci-Bucureşti ne-am întors acasă la Boston, fără să ne dăm seama că eu personal am căzut într-o “capcană nouă” care a ieşit la iveală numai mai târziu.
După ce am semnat în “Cartea de Onoare”, ca să completez acest capitol, ieşind în stradă mulţi studenţi erau afară. Doi dintre ei, complet necunoscuţi nouă, s-au apropiat şi au cerut un interviu. Dar având încă pe suflet vie durerea şi neplăcerile avute cu dl. rector, am refuzat categoric să dau un interviu cu motivarea că ceea ce am avut de spus, am spus deja la adunarea studenţească.

Referitor la punctul 2. din PLÂNGEREA d-lui rector, Onorată Curte de Judecată, iată ce avem de oferit:
(1) Doi Studenţi, tineri fără experienţa vieţii, sunt implicaţi într-un delict de călcare a legii printr-o manevră mânuită din umbră de acelaşi domn rector care vrea neaparat ca interviul cu dedicaţii originale să apară în cele două publicaţii.
Iată cum s-au derulat evenimentele următoare:
Întors acasă, la Boston, cam o lună mai târziu, în octombrie, 1997, am primit o scrisoare de la doi studenţi de la aceeaşi Universitate Româno-Americană pe nume Pompiliu Comşa, care se declară absolvent fără a fi trecut examenul de licenţă, iar altul pe nume Cornel M. Teacă, student în anul I, la Colegiul de Administraţie Publică din aceeaşi Universitate. (vezi : Anexa 15 din DEPOZIŢIA 2)
Scrisoarea nu are dată dar am primit-o la 10 noiembrie, 1997, însoţită de un pachet cu două ziare: OPINIA şi JURNAL UNIVERSITAR, unde era director, conf. univ. dr. Puşcă Benone, iar redactor şef Pompiliu Comşa.
În scrisoare, cei doi studenţi recomandaţi de concetăţeanul meu ing. Ion Marin, cereau să-i ajut ca să vină la Boston pentru 3 sau 6 luni la Universitatea unde fusesem eu profesor, acum retras la pensie, ca să-şi îmbunătăţească limba engleza. Nimica rău în această cerere legitimă.
Dar când am deschis cele două ziare, nu-mi venea să cred ochilor câte exagerări la culme, curate fantasmagorii erau prezentate în onoarea mea, ca spre exemplu: “Că aş fi cel mai mare economist al lumii”, “că aş fi venit în ţară cu un plan de salvare, dar am fost gonit de guvernanţi şi parlamentari”; “că aş fi denunţat corupţia morală a regimului Iliescu”, după ce trebuie să mărturisesc aici public că domnul preşedinte Iliescu m-a primit totdeauna cu gentileţe ori de câte ori am venit în ţară etc., etc., un şir întreg de asemenea aberaţii infantile de care îmi era ruşine mie însumi să le citesc.
După ce am descoperit dezastrul intelectual şi nu mai puţin moral din publicaţiile trimise, m-a apucat o tristeţe şi regrete de ce am făcut în toamna lui 1992 când am acceptat bone fide ca numele meu să fie asociat cu Universitatea Româno-Americană din Galaţi. Mi-am dat seama că aici se află o defăimare de caracter ordonată sau aprobată de acelaşi domn Puşcă.
Am răspuns tânărului Cornel M. Teacă că nu se poate aranja o bursă de aici din America. Bursele la străini, de obiceiu, se dau acolo în Bucureşti şi pentru mai multă informaţie să se adreseze la ataşatul cultural american din Bucureşti.
În scrisoarea mea răspuns din 14 noiembrie, 1997 (vezi : Anexa 16 din DEPOZIŢIA 2) am scris printre altele:
“Mulţumesc pentru articolul publicat în OPINIA. La sfârşit se află o dedicaţie scrisă de mână adresată revistei OPINIA pe care eu nu am dat-o. Semnătura şi data sunt luate din altă parte. Iar conţinutul dedicaţiei e falsificat. Nu este scrisul meu.
Sunt sigur că falsificarea nu este făcută de dvs. Responsabilul adevărat preferă să rămână anonim, deşi el este cunoscut. Falsificarea nu-i serveşte la nimic decât să producă confuzie asupra situaţiei reale în care se află Universitatea“.
La sfârşitul scrisorii am adaugat şi următoarea Nota, scrisă de mână:
“P.S.: Fiţi atenţi de ce puneţi şi cum puneţi informaţia din cartea pe care doriţi să o editaţi pentru mine ca să nu se mai întâmple cele menţionate mai sus. Materialul trimis d-lui ing. Ion Marin personal sau la altcineva nu poate fi inclus în cartea proiectată sau în orice altă publicaţie fără aprobarea mea directă, în scris.”
Sigur este că tânărul student Teacă din anul I s-a dus imediat la dl. rector cu răspunsul meu prezentat mai sus. Evident că d-lui rector nu i-a plăcut cele cetite sau poate chiar s-a infuriat. În orice caz, asta explică cum s-a născut ideea de răzbunare pe orice cale şi cu orice preţ către Prof. Anghel Rugină.
Când dl. rector Puşcă scrie în PLÂNGEREA sa: ”Comşa Pompiliu care i-a luat interviu profesorului, i-a cerut acestuia adresa din America, promiţându-i că îi va trimite ziarele “JURNALUL UNIVERSITAR” şi “OPINIA”. Lucru care l-a şi făcut. Deci, profesorul ştia cine este autorul şi cine i-a trimis ziarele şi totuşi afirmă “Când am deschis ziarele, iarăşi mi-am pus mâinile în cap, descoperind o altă ‘potlogărie’ a domnului Puşcă.” Şi această afirmaţie este calomnioasă”, încheie numitul rector.
Repet încă odată şi aici că după ce am semnat cele scrise în “Cartea de Onoare” nu am acordat nici un interviu la nimeni şi soţia mea e martoră fiindcă eram la dreapta ei. (vezi: Declaraţia Doamnei Aurelia Rugină în Anexa 18). Declaraţia d-lui rector Puşcă este eronată.
I-a trebuit domnului rector aproape 7 luni de zile ca să gândească şi răsgândească cum să pedepsească pe prof. Rugină pentru cele scrise studentului Teacă. Iată că ocaziunea a venit prin fostul student Comşa Pompiliu, care între timp şi-a luat licenţa şi acum spune că este reporter special la ziarul ADEVĂRUL.

(2) Cazul special Comşa Pompiliu şi implicarea d-lui rector Puşcă.
Iată ce scrie, 7 luni mai târziu de la evenimentele întâmplate în ziua de 12 septembrie, 1997, în scrisoarea sa din 30 mai, 1998 domnul Comşa Pompiliu: (vezi Anexa 17 din DEPOZIŢIA 2):

Stimate Domnule Profesor,
“Aflu cu surprindere şi oarecare întârziere, mai întâi de la mai tănărul meu coleg şi cirac Cornel Teacă, apoi din surse demne de încredere de la Universitatea “Anghel Rugină” Galaţi, de supărarea pe care v-au făcut-o articolele publicate în extenso (primul caz de acest fel din România) şi care v-au fost dedicate Domniei voastre şi minunatei Doamna Aurelia în “Opinia” şi “Jurnalul Universitar”.
Se ridică unele întrebări: De ce a aşteptat 7 luni de zile ca să scrie această scrisoare? ”Surse demne de încredere de la Universitate” sigur au venit de la dl. rector Puşcă.
Nu a conceput sau scris împreună cu dl. rector această scrisoare? Când şi-a trecut examenul de licenţă a avut în Comisia de Examinare şi pe domnul rector? A discutat el personal cu dl. rector scrisoarea-răspuns primită de prietenul său cirac Teacă de la Profesorul Rugină, în noiembrie, 1997?
Răspunsul la aceste întrebări, ca şi la altele, este absolut necesar ca să se înţeleagă construcţia, inspiraţia şi tonul din această scrisoare ce urmează mai departe. În sensul ei adevărat, această scrisoare este compusă în aşa fel ca să acopere natura adevarată a evenimentelor întâmplate la Universitatea Româno-Americană în ziua de 12 sept. 1997. Scopul final se vede clar din textul care urmează şi anume să se evite sau să ascundă fără urme problemele legate de aceste evenimente.
În paragraful imediat apare, spune el: “Universitatea care vă poartă numele şi care merită ajutată atât moral, cât mai ales material de Domnia Voastră. De altfel, foarte multe cadre didactice şi mai ales studenţi, atât de la Facultatea de Drept, cât mai ales de la Facultatea de Ştiinte Economice se arată interesate de a găsi în biblioteca Universităţii cărţile scrise de Domnia voastră, atât în limba română cât şi în engleză sau franceză.”
Foarte bine spune, cuvinte frumoase despre instituţia academică unde şi-a luat licenţa. Dar de unde a ştiut studentul Comşa că am publicaţii în limba engleză şi franceză, lăsând la o parte limba germană? Sigur că dl. rector Puşcă a fost sursa de informaţie a tânărului Comşa când a scris această scrisoare şi nu e nimica de reproşat. O mică corectare este necesară şi anume că Facultatea de Ştiinte Economice, înfiinţată pe când prof. dr. Florian Şipoş era prorector, prin concedierea lui a fost desfiinţată, iar eu am obiectat foarte tare la această concediere. Tânărul Comşa însă încerca să-şi apere pe fostul patron pe toată linia.
Paragraful următor pare să fi fost scris ca o bombă puternică care se sparge şi disipează orice urmă de faptele care au avut loc în acea zi de 12 septembrie, 1997. Iată ce scrie tânărul Comşa, şapte luni mai târziu:
“Probabil aţi uitat că pe data de 12 septembrie, 1997, după ce aţi scris dedicaţia în “Cartea de Onoare” a Universităţii, fiind obosit şi grăbindu-vă la întâlnirea cu Senatul acesteia, rugându-vă să oferiţi dedicaţii în exclusivitate pentru cele două publicaţii, mi-aţi spus să scriu eu acestea, dictându-mi textele, Domnia voastră doar semnându-le în original şi adăugând data. Întâmplarea poate fi confirmată de numeroşi profesori universitari şi întreaga asistenţă de atunci.
N-am crezut că prin ajutorul acordat la solicitarea dvs., pot produce confuzie în vreun fel.” (vezi: Anexa 17 în DEPOZIŢIA 2)
Scrisoarea, în acest paragraf este aşa de perfectă în stil încât dacă ar fi adevărată, adică dacă ar corespunde la realităţile vii din ziua aceea şi la momentul acela, ar ajuta în procesul intentat de dl. rector Puşcă. Dar realităţile din momentul acela au fost cu totul altfel decât cele pictate de tânărul student Comşa în acest paragraf.
Rog Onorata Curte de Judecată să considere scenario de fantasmagorie din scrisoarea studentului: Era ora prânzului când am ieşit de la dedicaţia lungă scrisă în “Cartea de Onoare”. Cum am nevoie de ochelari la scris tocmai îmi pusesem ochelarii de scris în cutia lor şi i-am înlocuit cu ochelari de soare.
Afară în stradă se adunase un grup cu mult mai mare de studenţi decât cei care luase parte la Conferinţă, poate 500 sau 700 amestecaţi cu public de pe stradă adunat de curiozitate să vadă pe patronul Universităţii, Prof. Anghel Rugină din America, acum împreună şi cu soţia. Spun drept că m-a emoţionat mulţimea de studenţi şi publicul din stradă, la care nu mă aşteptam. Vai! Dar nu ştiam ce mi se pregăteşte din umbră şi n-am ştiut până nu am primit scrisoarea d-lui Comşa.
Norocul meu a fost că prin Graţia Divină am păstrat scrisoarea de la el ca şi de la dl. Teacă şi le-am găsit în arhiva personală, lucru care m-a determinat să scriu DEPOZIŢIA 2.
Dar să continuăm mai departe scenario imaginat chiar serios deşi ficţiune în realitate, o curată fantasmagorie creată de tânărul Comşa, cu sau fără ajutor din afară.
Adică cum, un profesor din America vine în ţară, la Galaţi, este oprit pe stradă, la îmbulzeala creată de mulţimea prezentă, de doi studenţi necunoscuţi personal, dintre care unul (dl. Comşa) îi cere două dedicaţii în exclusivitate pentru două publicaţii.
Că profesorul în cauză acceptă dorinţa studentului necunoscut. Ba! Mai mult, îi dă dreptul să scrie el însuşi dedicaţiile, pe care i le dictează chiar profesorul. Şi culmea culmilor acelaşi profesor ca să completeze dorinţa studentului, acolo în stradă stând în picioare şi schimbând ochelarii de soare cu ochelarii obişnuiţi de cetit, îşi pune semnătura lui originală pe două foi de hârtie separate, una pentru studentul Comşa şi cealaltă pentru studentul Teacă, fiindcă era vorba de două publicaţii. Iar soţia mea, doamna Aurelia Rugină, în toată această agitaţie şi activitate n-a auzit nimica şi n-a vazut nimica. Curios lucru şi de neconceput. (vezi: ADEVERINŢA d-nei Aurelia Rugină în Anexa 18).
ADEVĂRUL este că nici un profesor din orice altă ţară din lume, inclusiv ROMÂNIA, nu ar fi făcut ceea ce mi se impută mie în scrisoarea din 30 mai, 1998, trimisă de dl. Comşa.
Am încercat aici în Boston, să merg pe stradă, să mă opresc, să schimb ochelarii şi stând în picioare să semnez cele două foi de hârtie cu semnătura mea originală – cum pretinde studentul Comşa că am făcut-o în Galaţi – dar nici pe departe nu am reuşit să mă apropii de semnătura originală întrebuinţată în ziarul OPINIA şi JURNALUL UNIVERSITAR unde a fost utilizată. În ziarul OPINIA e mai clar fiindcă hârtia este de mai bună calitate.
Care este secretul de lămurit, discrepanţa dintre semnăturile originale ale prof. Rugină întrebuinţate în cele două ziare şi neputinţa aceluiaşi profesor de a reproduce la Boston, în aceleaşi condiţii, propria lui semnătură cum insistă tânărul Comşa?
Secretul este simplu şi trebuie numai identificat în mod obiectiv şi nu numai cu raţiune logică dar şi cu fapte ce nu pot fi contestate.
Scrisoarea trimisă de dl. Comşa şi întrebuinţată de dl. rector Puşcă în PLÂNGEREA sa la Punctul 2, poate fi contestată, în particular prin identificarea următoarelor aspecte:
(1) Nu am uitat nimic din cele petrecute la 12 sept. 1997;
(2) Nu am fost obosit deloc ci din contra, m-am bucurat mult de atitudinea publicului în stradă;
(3) Nu m-am grăbit să mă duc la întâlnirea cu Senatul Universităţii, care dacă a avut loc, a fost fără prezenţa mea fiindcă nu am primit nici o invitaţie prealabilă;
(4) Nu este adevărat că am acordat celor doi studenţi un interviu;
(5) Nu am dat aprobare ca studentul Comşa să scrie el dedicaţiile la cele două publicaţii;
(6) Nu am dictat textul la cele două dedicaţii;
(7) Nu am pus semnătura mea originală şi cu data pe două foi de hârtie separat.
Într-un cuvânt, din punct de vedere al faptelor, descrierea amănunţită şi cu scopul final de a exonera dl. rector Puşcă, de orice răspundere morală sau penală, constituie, ceea ce în franţuzeşte se numeşte “forgerie”, adică un document sau acţiune pusă la îndoială ca să nu zic fraudă, pentru că numai o Curte de Judecată poate decide dacă o “forgerie” este sau nu o falsificare de acte sau alte delicte în justiţie.
În orice caz, în calitate de persoană vătămată foarte adânc, atât de dl. rector Puşcă prin deschiderea acestui proces, cât şi a tânărului Comşa Pompiliu care încearcă să ajute pe fostul mentor, dar întrebuinţează mijloace false ce pot fi calificate “forgerie”.
Totuşi, scrisoarea d-lui Comşa rămâne o mică capodoperă prin ingenuitatea şi măiestria de logică formalistă prin care a constituit un scenariu artificial compus din 7 negaţii convertite în 7 afirmaţii pozitive. Aşa ceva nu poate reuşi să facă un student care de abia şi-a terminat o licenţă.
Scenariul artificial introdus de Comşa, pune un semn de îndoială fiind prea perfect ca să poată veni de la moara intelectuală a unui student. Raţiunea pură, în sensul kantian al cuvântului, indică chiar foarte clar că tânărul Comşa nu este şi nu poate fi autorul adevărat în gândire a pasagiului din scrisoarea încriminată. Trebuie să existe la mijloc un alt maestru “anonim” care şi-a luat timp de câteva luni – poate chiar 7 luni – să construiască un asemenea silogism complicat pe care studentul Comşa numai l-a imitat, fără să se gândească prea mult la consecinţele ilegale dacă mai târziu cazul ajunge în justiţie.
Onorată Curte de Judecată, aceasta numai o ipoteză ştiinţifică dar foarte puternică fiindcă e coroborată cu fapte care nu mai pot fi contestate. Această ipoteză ştiinţifică, îmi îngădui să o supun pentru evaluare şi decizie din partea Domniilor Voastre.
Iată ce s-a întâmplat mai departe. Maestrului “anonim” i-a scăpat din vedere un mic, dar foarte important detaliu care este singurul element adevărat din scrisoarea lui Comşa, şi anume propria lui semnătură.
Prin acest detaliu de fond – care exprimă ADEVĂRUL – restul din scrisoarea lui Comşa pictează un scenariu artificial şi cu toată descrierea amănunţită şi bine legată stilistic a devenit “O Scrisoare cu Bucluc”

ONORATĂ CURTE DE JUDECATĂ,
Mai rămân pentru clarificare delictul rezultat din “Scrisoarea cu Bucluc” şi al doilea, cum au putut cei doi studenţi să utilizeze fraudulos semnătura şi scrisul original al Profesorului Rugină.
Din examinarea minuţioasă a scrisorii primite de la studentul Comşa Pompiliu se mai naşte un delict suplimentar.
Iată ce s-a întâmplat şi unde dl. rector este implicat direct.
Îmi îngădui să rog Onorata Curte de Judecată a se verifica cu scrupulozitate următoarele semnături: semnătura originală a d-lui Comşa Pompiliu din Anexa 17, Depoziţia 2; aceeaşi semnătură a d-lui Comşa, presupusă originală, dar în fapt falsificată de o persoana “anonimă” dar nu greu de identificat, luată din Anexa 15, Depoziţia 2; semnătura originală a prof. univ. dr. Puşcă Benone din Anexa 3 din Depoziţia 2; semnătura studentului Teacă Cornel M., presupusă că ar fi originală, dar în realitate se poate că a fost falsificată de altcineva, o persoană “anonimă”.
Dacă se examinează cu atenţie aceste semnături pe care le-am numit, se vede cu destulă claritate că toate trei emană de la una şi aceeaşi persoană care ar putea să fie dl. rector Puşcă, sau dl. rector ştie cine este.
Concluzie: În consecinţă, dl. rector pare a fi vinovat de “forgerie” nu numai că a ajutat, direct sau indirect, pe cei doi studenţi să utilizeze ilegal semnătura originală şi scrisul prof. Anghel Rugină, dar făcând acelaşi lucru el însuşi, imitând semnătura studenţilor în cauză din scrisoarea trimisă de studentul Teacă (fără dată) în luna octombrie, 1997. Este probabil că scrisoarea în cauză să fi fost trimisă prof. Rugină chiar fără ştirea celor doi studenţi.
De ce dl. rector a utilizat această procedură când era aşa de uşor să roage studenţii respectivi să semneze ei personal? Numai dl. rector poate să răspundă la această întrebare.

La punctul 3. din PLÂNGEREA d-lui rector, am următoarele de spus:
Când s-a apropiat de apogeu, domnul rector schimbă tonul fiindcă a început să-şi dea seama cât de importantă este călcarea legii în descrierea faptelor arătate mai sus.
Iată ce scrie la punctul 3.
“Este extrem de gravă şi afirmaţia cum că: “semnătura este o utilizare frauduloasă a semnăturii luate la XEROX din “Cartea de AUR”. Cum a putut făptuitorul Rugină Anghel să afirme că eu aş fi comis o asemenea infracţiune, este greu de înţeles”.
Într-adevăr trebuie încă odată lămurită întrebarea: Cum au putut cei doi studenţi, lucrând la două ziare diferite, să întrebuinţeze fraudulos exact aceeaşi trăsătură şi exact aceeaşi măsură a literelor cu semnătura originală a profesorului Rugină, extrase din “Cartea de Onoare” a Universităţii?
Nu există nici un alt răspuns mai real şi mai plauzibil decât faptul, adică ADEVĂRUL că cei doi studenţi au avut acces la “Cartea de Onoare” şi au făcut două copii prin maşina XEROX pe care le-au utilizat fraudulos în dedicaţiile false reproduse în cele două publicaţii. Iar accesul la documentul în cauză nu putea să fie căpătat decât din ordinul şi aprobarea dată în prealabil de către dl. rector Puşcă Benone.
Poate dl. rector să nege acest ADEVĂR, şi în consecinţă să dea în judecată pe cei doi studenţi că în noaptea de 13 sept. 1997 au spart localul Universităţii unde au găsit “Cartea de Onoare” şi maşina XEROX cu care au copiat “semnătura şi data specificate de Profesor”, cum şi o bucată de text din dedicaţie ca să aibă o mostră de imitat în cele două dedicaţii ale lor false, artificiale?
Numai printr-o asemenea negare în justiţie ar putea dl. rector să scape de răspunderea morală şi penală a delictului comis în localul Universităţii. Dar va putea să invoce o asemenea scuză?
Toată această descriere de mai sus nu reprezintă de loc “afirmaţii calomnioase” ci fapte, ADEVĂRUL pe care dl. rector încearcă pe toate căile să-l evite sau să-l întoarcă pe dos. Orice ar face, nu poate scăpa de răspunderea morală, civică şi penală prin înlesnirea şi participarea la delictul de utilizare frauduloasă atât a scrisului cât şi semnăturii mele personale.
Domnul rector Puşcă Benone cere în schimb daune punitive ca persoană vătămată, invocând calomnii de presă fictive, suma de 900 milioane lei.

ONORATĂ CURTE DE JUDECATĂ,
DEPOZIŢIA 1, 2 şi 3 dovedeşte, contrar la cele afirmate de dl. rector Puşcă, cu fapte că domnia sa este adevăratul inculpat care a adus Profesorului Anghel Rugină nu numai multe necazuri şi chinuri între 1994 şi 2001, dar i-a întârziat lucrul ştiinţific cel puţin un an de zile ameninţându-i şi sănătatea – cel mai de preţ obiect în viaţa unui om de ştiinţă.
Pentru aceste motive personale, dar şi pentru mai multe delicte penale comise, îmi îngădui să rog Onorata Curte de Judecată să decidă pentru profesorul Anghel Rugină ca persoană cu adevărat vătămată şi ca parte civilă cu daune în suma de 1500 de milioane lei, plătibile în rate proporţionate pe 3 ani, începând cu 1 sept. 2001 şi cu sechestru legal ca să nu înstrăineze bunurile materiale, imobile, pământ, conturi la bancă sau alte instituţii de economie, inclusiv valori mobiliare deţinute de el sau membrii din familie.
Această sumă de 1.500 milioane lei intenţionez să o întrebuinţez pentru următoarele scopuri:
(1) Să se înfiinţeze în oraşul Tecuci un Azil pentru bătrâni care nu mai au pe nimeni şi copii părăsiţi pe stradă să fie educaţi şi să înveţe o meserie;
(2) La Liceul mixt Nr. 2 Anghel Rugină din Vaslui să se deschidă câteva burse pemanente, burse pentru elevi buni ai căror părinţi nu dispun de prea multe mijloace financiare şi în special elevi buni veniţi sau aduşi din fosta provincie românească Basarabia şi Bucovina de Nord.
(3) Să se înfiinţeze un Fond “Anghel şi Aurelia Rugină” la Academia Română, care să fie investit productiv, iar din venit să se acorde, când e suficient, un premiu naţional pentru cea mai bună lucrare – indiferent de vârsta autorului – în desbaterea subiectului: Ce este, cum se poate realiza în practică, şi cum se poate păstra pe lungă durată o economie şi societate liberă, justă şi stabilă. Aceasta este moştenirea ce o las din toate cercetările mele ştiinţifice în curs de o jumătate de secol pentru noile generaţii de economişti în care am sperat că măcar unul calificat se va ridica din Universitatea Româno-Americană din Galaţi.
Propunerea de compromis ca să salveze acest conflict cu formula “nici învingători dar nici invinşi” este declarată aci nulă şi neavenită. Propunerea a fost făcută în DEPOZIŢIA 1.
Cât priveşte tânărul Comşa Pompiliu care şi el are vina lui de a fi colaborat la defăimarea numelui, ca persoană vătămată mă constitui şi parte civilă cu suma de 200 milioane lei, dar cu proviziunea dacă spune ADEVĂRUL şi declară public numele autorului anonim care l-a ajutat să compună scrisoarea incriminată, declar amnestie la plata sumei respective; altfel dauna rămâne eşalonata pe trei ani.
În final, nu vreau să închid această DEPOZIŢIE printr-o notă tristă şi de regrete pentru fiasc-ul suferit în dorinţa mea sinceră de a ajuta la această Universitate.
Nu sunt trist în adâncul fiinţei şi nici nu am regrete din acelea care nu se pot uita niciodată. Totul a fost o parte din experienţa vieţii, chiar dacă mai puţin plăcută. Noi fiinţe umane înzestrate de la natură cu raţiune dar şi cu imaginaţie şi intuiţie, putem învăţa din tristeţe şi regrete o lecţie importantă de mare folos şi anume “cum să nu fim în viaţă”.
Dar nu pot să închid această DEPOZIŢIE, mai mult sau mai puţin tristă, fără a nu menţiona încă odată în faţa acestei Curţi de Judecată din Galaţi şi un alt caz tot din educaţie care mi-a adus mare bucurie şi satisfacţie sufletească şi intelectuală ca român.
Este vorba de Liceul Mixt Nr. 2 “Anghel Rugină” din Vaslui, care la fel îmi poartă numele încă de pe la 1992. În Almanahul ziarului “AMERICA” pe anul 2001, publicat de Uniunea şi Liga Societăţilor din America, la pagina 105-114 (vezi: Anexa 18 din DEPOZIŢIA 2), se află publicat un articol de mine sub titlul: MEMORIALE. Un Mic Îndreptar Pentru Tinerii de Astăzi din România şi anume dedicat acestui Liceu.
Acest Liceu pe care l-am vizitat în toamna lui 2000 mi-a făcut o mare bucurie şi sunt mândru de el. Printr-o conducere şi administraţie înţeleaptă şi bine organizată începută sub directorul prof. dr. Petrea Iosub şi continuată sub actuala directoare, d-na prof. Lidia Zărnescu s-au realizat adevărate minuni educative, oferind o probă vie – “sur le vif”, cum spun francezii – că se pot realiza lucruri mari chiar şi când ţara întreagă trece prin condiţii economice grele.
Dacă pentru Liceul Mixt Nr. 2 “Anghel Rugină” din Vaslui am putut scrie cuvinte elogioase, Vaslui de care mai înainte nu mă lega nimica deosebit, apoi cu atât mai mult aş fi putut să elogiez Universitatea Româno-Americană “Anghel Rugină” din Galaţi, oraşul meu iubit din tinereţe, de care mă leagă atâtea amintiri frumoase şi scumpe din vremea formării intelectuale, într-un mediu profesoral încununat de lumina interioară bogată şi valori morale care m-au urmat şi mi-au călăuzit paşii vieţii dedicată la cercetări ştiinţifice şi educative pe două continente.
Am încredere nesdruncinată în justiţia românească, ţara mea natală şi în acest spirit aştept Decizia Onoratei Curţi cu recunoştinţă şi respect.
Data şi semnată în Boston, Mass. USA, astăzi 11 iunie, 2001.
Al Domniei Voastre prea devotat, Anghel N. Rugină

Boston, 5 noiembrie 2000
UN MIC ÎNDREPTAR PENTRU TINERII
DE ASTĂZI ÎN ROMÂNIA

Introducere
După o scurtă vizită în ţară în luna septembrie 2000, am poposit şi la liceul din Vaslui care îmi poartă numele şi de care sunt mândru. În condiţii economice grele prin care trece ţara românească, totuşi s-a reuşit la această instituţie educativă să se creeze lucruri de admirat.
Pe această cale, îmi îngădui să exprim felicitări la conducerea efectivă şi responsabilă a acestui liceu, mai recent prin călăuza şi spiritul inovativ al d-nei prof. Lidia Zărnescu, directoare ajutată de corpul didactic şi administrativ bine pregătit. Totul este organizat de aşa natură ca să servească eficient la pregătirea cât mai temeinică şi folositoare a elevilor încadraţi în acestă instituţie, tineri din care se vor ridica conducători de elită pentru o altă Românie de mâine, mai bună şi mai dreaptă.
Spun „ mai recent” pentru că nu pot să nu menţionez şi contribuţia fostului director şi actualitatea prof. dr. Petrea Iosub, educator, filosof şi administrator de servicii publice fără pereche, care chiar de la început, înapoi la 1991, când am schimbat câteva cuvinte la monumentul maiestos al lui Ştefan cel Mare, m-a asigurat cu tărie şi convingere fermă că acest liceu poate fi reprofilat în direcţia cea bună. Era vorba să se deschidă tineretului orizonturi noi în libertate educativă deplină; o orientare nouă, mai largă, mai flexibilă şi mai producătoare de idei noi. După cele văzute în popasul din luna septembrie 2000, pot spune fără nici o ezitare că prof. dr. Petrea Iosub a reuşit să lase o moştenire sănătoasă, dusă mai departe cu acelaşi zel de d-na directoare Lidia Zărnescu.
M-am bucurat în special când am auzit de atenţia ce se dă la studiul limbilor străine şi posibilitatea unui schimb de tineri între România, Franţa şi Italia. Cu trecerea timpului schimbul de tineri se poate extinde şi la Germania şi Anglia.
Niciodată în viaţă nu se ştie cât de valoroasă poate fi cunoştinţa unei limbi străine. Acest lucru îl pot spune din proprie experienţă. La Şcoala Comercială Elementară din Tecuci, unde am avut norocul să am profesori buni, am început să învăţ două limbi străine: franceza şi germana. În continuare la Şcoala Comercială Superioară, mai târziu Liceul Comercial din Galaţi mi s-a adăugat a treia limbă străină ca parte integrală prin program şi anume italiana.
La Academia Comercială din Bucureşti, am continuat studiul celor trei limbi străine pentru ca în ultimul an (1936), datorită insistenţei unui bun prieten, coleg de clasă, Constantin Caraman, am luat şi limba engleză. Întrând la Banca Naţională din Bucureşti prin concurs în 1938 şi unde se ofereau voluntar şi fără plată seara cursuri de limbi străine, am continuat cu limba engleză, fără să ştiu că într-o zi în viaţă cunoştinţa acestei limbi se va dovedi salvatoare.
Cunoaşterea limbii germane m-a ajutat să continui studii de specializare când Banca Naţională, în 1942, după ce am trecut o teză de doctorat m-a trimis la Universitatea din Berlin şi ulterior la Universitatea din Freiburg i.Br., în oraşul frumos de munte, la graniţa elveţiană unde providenţa m-a ajutat să descopăr o lumină nouă economică.
Limba engleză m-a ajutat de asemenea mai târziu. După ce am trecut la Universitatea din Freiburg un al doilea doctorat în 1947, teza de doctorat fiind publicată în 1949, mi-a atras în anul următor (1950) o invitaţie să predau la o universitate americană – University of Portland, Oregon. Fără cunoaşterea limbii engleze nu aş fi putut ocupa această poziţie şi fiind emigrant dintr-o ţară cu regim comunist aş fi fost expus la lucru manual într-o fabrică, ca să pot câştiga existenţa.
După ce am ajuns pe pământ american, cunoaşterea limbii germane, franceze şi italiene m-a ajutat să străbat cu uşurinţă literatura ştiinţifică în economia politică şi alte ştiinţe, ca mai târziu să pot scrie PROLEGOMENA: 1 (1998) şi PROLGOMENA: 2 (2000) care se află în biblioteca liceului.
Lecţie de învăţat pentru orice elev de liceu, de azi ca şi de mâine, de totdeauna: cunoaşterea unei limbi străine, învăţată la timp, poate să însemne un „cap de pod” în viaţă.

Ceea ce urmează mai departe a fost a o schiţă sumară concepută în casa părintească de la Tecuci la 12 septembrie 2000 şi prezentat a doua zi la liceul din Vaslui.
Aci e vorba numai de o schiţă sumară scrisă în puţine note la Tecuci, prezentată la Vaslui, şi puţin şlefuită, dar cu întârziere după întoarcerea la Boston.
Schiţa se compune din mai multe puncte considerate esenţiale în viaţa unui tânăr îndreptat spre învăţătură:

Punctul 1. Dragoste şi respect pentru părinţi care ne-au dat viaţă şi au crezut că fac bine, sperând că şi copiii lor vor ajunge ceva care să le facă cinste mai târziu.
Iniţial viaţa noastră se naşte din şi prin spirit. Este vorba de o atracţie naturală…, o afinitate electivă, cum spun filosofii, între mamă şi tată.
Viaţa, în continuare pentru noi toţi este o ecuaţie cu multe necunoscute, mereu în mişcare (dinamice), uneori chiar în direcţii opuse.
Indiferent sub ce condiţii (chiar contradictorii) în viaţă, dragostea şi respectul pentru părinţi este şi trebuie să rămână neştirbită, sacră.

Punctul 2. Dragoste şi respect cuvenit la părinţii spirituali, profesori de la care primim lumina intelectuală şi profesională, adunată cu grijă de ei peste ani şi de care avem nevoie toată viaţa. Voi cei tineri, nici nu ştiţi cât de mult datoraţi unui profesor de la care aţi învăţat ceva de valoare, utilizat mai târziu cu bucurie. Şi de la profesorii mai mediocri puteţi învăţa o lecţie foarte importantă în viaţă: cum să nu fii!

Punctul 3. Dragoste şi respect faţă de credinţa strămoşească, cristalizată în Puterea Divină a binelui, a dreptăţii imanente, a luminii, a perfecţiunii absolute.
Credinţa în Puterea Divină îl înalţă pe om, îl întăreşte să nu se simtă singur în lume, indiferent prin câte greutăţi ar avea de trecut în viaţă.
Omul fără credinţă, fără frica de Puterea Divină, foarte uşor se poate transforma într-un animal fioros.
Piesa de teatru a unui român care a ajuns membru la Academia Franceză, numit Eugen Ionesco, intitulată „Rinocerii” (nişte animale fioroase în Africa), arată simbolic ce înseamnă să pierzi respectul pentru demnitatea omului şi să cazi la rangul de animal. Un om care are credinţă în Divinitate nu poate niciodată să se coboare la regnul animal.

Punctul 4. Dragoste şi respect faţă de aproapele tău în nevoie. Mântuitorul Iisus a spus: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Şi există în viaţa de toate zilele 1001 de împrejurări când poţi ajuta pe cineva care se află în nevoie. Când ai făcut acest lucru, ai urmat pe Iisus, ai servit Puterea Absolută a Binelui, fără să ştii.
Acest principiu creştin nu înseamnă să-l ajuţi pe un coleg să copieze la un examen! În acel caz comiţi o fraudă. Serveşti puterea răului şi ignori puterea binelui.

Punctul 5. Dragoste şi respect pentru ţara, neamul şi pământul românesc unde te-ai născut şi unde sunt îngropaţi moşii şi strămoşii noştri. La fel respectul şi pomenirea acelor eroi care şi-au dat viaţa pentru apărarea acestui pământ şi pentru UNIREA cea mare din 1918.

Punctul 6. Dragoste şi respect faţă de Umanitate, în care se include şi neamul românesc şi toate rasele pământului, aşa cum cere legea nescrisă a Omeniei, cea mai înaltă valoare etică a neamului nostru, o creaţie populară cum este şi Mioriţa, un cuvânt care nu se găseşte în nici o altă limbă din lume şi, deci expresia, „să fii om de omenie”, nu se poate traduce în alte limbi.
Să nu uităm, în Umanitate intră şi fraţii noştri din Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa şi Sudul Dobrogei care au căzut într-o formă nouă de robie pe pământul strămoşilor lor, fără să aibă nici o vină, din împrejurări istorice vitrege şi greşeli politice. Pe cale paşnică şi realizarea unui „miracol economic” în România se pot corecta şi aceste nedreptăţi istorice.

Punctul 7. Dragoste şi respect faţă de ştiinţă şi adevăr ştiinţific. Ştiinţa pură combinată cu logica şi metodologia este singura cale raţională care ne poate lămuri sistematic: de ce lucrurile sau fenomenele care ne înconjoară sunt aşa cum sunt? Nu pot fi şi altfel? Dacă da, de câte feluri? Dacă nu, de ce nu?
Ştiinţa aplicată corect mai departe ne poate ajuta să împlinim orice lucru de valoare aci pe pământ, afară de cele care se află în sfera Principiului Imposibilităţilor în Practică. Dacă ai înclinaţie şi dragoste faţă de ştiinţă, acuma este timpul să începi a culege „gânduri alese” cetind şi studiind opere rămase de la gânditori mari, dacă şi când se poate în original.
Nici odată să nu cetiţi o carte de ştiinţă fără a nu avea la îndemână un caiet special de „Note Ştiinţifice” sau o foaie de hârtie şi un creion. Notaţi (din original) ceea ce vi se pare extrem de simplu şi totuşi cu un conţinut adânc şi foarte clar – o caracteristică la gânditorii mari, pe care îi preocupă cu predilecţie întrebări simple dar fundamentale (Ce este omul? sau Ce este materia?). Titlul cărţii sau articolul, evident autorul, anul de apariţie şi pagina, plus comentarii personale scurte de impresie avută. Asta e foarte important pentru lucrări de mai târziu.

Punctul 8. Dragoste şi respect faţă de arte, literatură şi limba română. Dimitrie Cantemir, singurul învăţat român care la vremea lui a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin şi trăind cu alţi boieri moldoveni în Rusia ca refugiat din cauza turcilor care-l urmăreau, a scris undeva: „Să scrii în limbi străine, dar să gândeşti în limba ta”.
Nu este uşor să faci acest lucru căci de obicei dacă scrii în „limbi străine”, cu referire la ştiinţă, atunci trebuie să cunoşti limba respectivă până la punctul în care nu mai traduci textul ci îl gândeşti simultan în limba străină. Altfel, nu este curgător cum trebuie să fie ca să-l ceteşti clar şi să-ţi facă plăcere. Dar în acest caz grija lui Cantemir a fost ca să nu uiţi limba maternă şi să te înstrăinezi de ţara ta natală.
Un poet basarabean, Alexe Mateevici a cântat limba română foarte frumos şi de neuitat:
„Limba noatră-i limbă sfântă
Limba vechilor cazanii;
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor ţăranii”.
Dacă aveţi înclinaţie şi talent faţă de arte şi literatură (muzică, pictură, sport), atunci acuma este momentul să vă antrenaţi şi să tindeţi către perfecţionare.
Dacă aveţi înclinaţie şi talent în poezie şi arta scrisului, atunci acum este momentul să începeţi a scrie şi studia cu atenţie operele mari de literatură şi poezie naţională sau străină, pentru ca mai târziu să ajungeţi la perfecţionare.
Punctul 9. Vă asigur din proprie experienţă, că în viaţă puteţi avea 3 categorii de prieteni:
(1) O carte de căpătâi care v-a deschis o cale nouă, un orizont nou în viaţă. Pentru acest autor, unul din momentele care au contribuit la decizia de a deveni un economist a fost o carte în limba franceză (L’Histoire des Doctrines Economiques” de Ch. Gide şi Ch. Rist), recomandată cu elogii de un student de la Facultatea de drept în tren de la Bucureşti la Tecuci în cursul unei vacanţe de Crăciun.
(2) Un instrument muzical sau orice fel de artă cultivată în tinereţe şi
(3) Un prieten sau o prietenă din copilărie sau de pe băncile liceului, chiar dacă viaţa mai târziu vă desparte, este un lucru mare. Cultivaţi prietenia pură, onestă, fără nici un interes material, acum când vă găsiţi pe băncile şcolii.

Punctul 10. Nu uitaţi nici odată că în fiecare fiinţă omenească există ceva de valoare, care trebuie respectat ca atare sub orice condiţii. Această calitate „x” de multe ori rămâne necunoscută şi dispare cu persoana în cauză. Scopul acestui mic „Îndreptar” este ca fiecare tânăr să fie conştient de calitatea „x”, iar dacă o observă la cineva care nu a avut oportunitatea să vadă lumina împărtăşită la un liceu sau mai târziu la universitate, atunci să facă tot ceea ce este posibil omeneşte în a ajuta pe cel în care vede licărind o luminiţă care altfel s-ar pierde „în negura uitării”, cum spune poetul.

Drept încheiere, câteva gânduri înţelepte care completează acest INDREPTAR rămas să fie îmbunătăţit de alţii care vor veni după noi.
„Adevărul până la urmă va învinge, dacă ne luăm oboseala să-l aducem la lumină”. George Washington”, primul preşedinte, USA. Prin urmare „adevărul” în sine, nu este suficient! El trebuie să fie scos la lumină ca să producă roade.
„Faptele fac istoria, însă ideile determină faptele”. Othmar Spann, gânditor austriac. Prin urmare, dacă ideile au fost bune şi au fost aplicate corect, atunci şi faptele pot fi bune, folositoare, înălţătoare. Dacă ideile sunt rele apoi şi faptele vor fi tot la fel şi inevitabil duc la decădere morală şi materială.
Un filosof englez a spus şi el un mare adevăr: „Singurul lucru necesar pentru ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimica”. Edmund Burke
La care, noi am adăugat: …să stea la o parte ca spectatori şi să privească la drama răului cum se derulează în faţa lor.
În fine, glasul unui mare român, cel mai mare istoric pe care l-a produs neamul românesc, un cap de geniu care a minunat Apusul prin memoria lui fenomenală şi pe care am avut şi eu norocul să-l am la Academia Comercială din Bucureşti, profesor de Istorie Universală, pe nume Nicolae Iorga, care în afară de istoric, filosof, critic literar, gazetar a fost şi poet.
Aci se află numai două fragmente dintr-o poezie intitulată INAINTE, de care îmi amintesc şi le-am purtat cu mine în exil ca pe virtuţile acestui neam din care m-am născut, şi sunt mândru de părinţii mei, de colegii mei de altă dată şi de moşii şi strămoşii răzeşi Rugină până la Ştefan cel Mare.
Iată versurile:
Celui ce predică-n pustiu
Şi-n jurul lui tovarăşi n-are;
Trăiască-i numele lui viu,
Căci sfântă-i munca lui şi mare.
În final, iubiţi elevi, de aci de departe, de la marginea de Est a Americii îmi îngădui să repet:
– Pregătiţi-vă cât mai bine, rămâneţi optimişti în viaţă, aveţi încredere în Putera divină a Binelui, a Dreptăţii şi a Luminii spirituale care ridică pe om prin raţiune peste toate vietăţile pământului.
– Aveţi încredere în Adevărul Ştiinţific pur şi corect aplicat. El este singura salvare rămasă în mâinile noastre, care ne poate ajuta. „Prin Noi Înşine” să scăpăm de toate mizeriile vieţii, în care se zbate nu numai poporul român, dar şi umanitatea întreagă.

În spiritul ideilor cuprinse cu atâta înţelepciune şi iubire în acest „Îndreptar către tineri”, conceput de marele economist şi român, în aceeaşi măsură, la Colegiul „Anghel Rugină” din Vaslui s-au făcut progrese remarcabile atât la nivel administrativ, dar mai ales la nivel educaţional. An de an, elevii colegiului s-au situat pe primele locuri în concursurile pe obiecte şi de meserii la nivel naţional, şi nu numai.

CUVÂNT CĂTRE ELEVII OLIMPICI
Dragi elevi olimpici,
Stimaţi participanţi,
Trăiesc un moment de mare şi reconfortantă emoţie – organizarea pentru prima dată în judeţ, a unei reuniuni solemne cu minunaţii olimpici vasluieni şi profesorii care le-au îndrumat gândul şi sufletul, le-au întreţinut efortul şi arderea lăuntrică spre tainele ştiinţei şi cucerirea acestor frumoase trofee.
Vasluiul este o zonă a cărei cultură şi istore puţini o cunosc şi puţini doresc s-o pună în valoare. Acest fenomen are o dublă semnificaţie pentru noi. Mai întâi este vorba de faptul că Ştefan cel Mare, Cantemir, Cuza, Kogălniceanu se identifică în istoria şi gândirea europeană cu mari fapte şi calităţi morale ale poporului român în totalitatea sa, lucru care ne dă mândrie şi demnitate. Tot aici aş dori să relev şi ideea că mulţi, foarte mulţi dintre cărturarii de pe aceste locuri au contribuit decisiv la fundamentarea şi realizarea identităţii noastre de limbă şi neam, la zămislirea, în acelaşi timp, a unor dimensiuni de intrare a noastră în universalitate. Căci, ce sunt în fond, bătălia ştefaniană de la Podul Înalt, ctitoriile voievodale, opera istorică, literară şi ştiinţifică a unor distinşi cărturari, fii ai acestor locuri, comorile arheologice răspândite la orice pas, dacă nu brazde de lumină, care atrag şi avertizează lumea că aici se află în PATRIA ROMÂNĂ?!
Există şi o categorie restrânsă de oameni care evită sau nu vor aici nici măcar să ne localizeze geografic. Dureros, dar am întâlnit aşa zise lucrări în care este strămutat sau trecut sub tăcere locul de naştere al unor cărturari de obârşie vasluiană, ceea ce trebuie să ne întristeze şi să ne facă dârzi în a ne demonstra prin noi şi deosebite fapte existenţa.
Dar, ceea ce se întâmplă acum şi aici reprezintă o infirmare a unei istorii deformate şi o strălucită confirmare a capacităţii creative a vasluienilor.
După câte se constată, în acest an premiile Olimpice au fost, în mare parte şi la discipline esenţiale, aduse la Vaslui, ceea ce înseamnă că în curând va veni vremea, dacă se va munci mai insistent şi mai bine, să nu le mai lăsăm altora nimic.
Probabil că voi, dragi Olimpici, peste ani, veţi reuşi să contribuiţi şi la amplificarea renaşterii economico-sociale a acestor locuri şi să puneţi în valoare resurse care vor aduce o reală prosperitate a oamenilor.
În aceste clipe emoţionante, doresc să vă felicit călduros şi să vă urez drum bun în însuşirea cunoştinţelor şi în viaţă.

Vă mulţumesc.
Prof. dr. Petrea Iosub

Meşterul

Dacă vrei vreodată să-l înţelegi pe om,
De ce omul se comportă aşa,
Vei fi dezămăgit să afli
Că nu există nicio logică în comportamentul său.

Şi cu tot acest adevăr
Omul continuă să se repete,
Omul rămâne irezistibil în cursul său spre destin,
Spre bulgări de aur şi nu te poţi opune.

Mi-e dor de aceste locuri şi oameni.
Toate gândurile mele duc spre ei,
Spre toanele lor fericite sau triste-n dreptate,
Speranţe! Nu pot să le uit.

Nu poţi a nu fi parte
Din emoţiile generate de ei,
De ce-a fost şi ce este rugina-
Chenzina! Mă simt fiul lor în ciment.

Mă bucur să am şansa basmului,
Să mai apuc din ce-a rămas bătrâneţea
Că n-a fost iluzie-n vis – paradis,
Că viaţa îşi urmează tristeţea.

Nepăsarea omului faţă de el însuşi
Şi de munca sa, nu-i dup-asemănarea
cu DUMNEZEU. “Înainte tovarăşi!”, lumina…
Aici s-a născut destrămarea.

În comportamentul omului nu există logică.
El trăieşte mereu în confuzie,
Fără direcţie sau ţintă-n drumul său.
Cu siguranţă nu există logică-n drept.

Viaţa-i un Meşter Manole.

Ben Todică, Australia