Interviu cu artistul expresionist Aurelia Satcău

Realizat de Ben Todică
În această săptămână, la Galeria de Artă Walker St. Gallery din Dandenong, cu ocazia zilei de 8 Martie, ziua femeii, va expune artistul Aurelia Satcău, care cu puţin timp în urmă, mai bine zis pe data de 7 februarie cucerea admiratorii de artă cu expoziţia domniei sale de la Muzeul „Heritage Hill”, intitulată „În spatele uşilor închise: Lilith in Anima Land”, expoziţie deschisă de către reprezentantul coroanei Hon. Angela Long.
Prezent fiind la inaugurare, m-am apropiat de artist, d-na Aurelia Satcău, şi am întrebat:
Ben Todică : Ce simtiţi în acest moment?
Aurelia Satcău: Sunt foarte mulţumită şi aşa este bine să trăieşti în prezent. Reacţia celor prezenţi e importantă. Încrederea în sine e o altă poveste. În cazul meu, ea nu se schimbă cu una cu două.
Aurelia Satcău, mai întâi scriitor şi apoi artist plastic, a părăsit ţara de origine, România, în 1990, exact după căderea comunismului. Împreună cu soţul Radu Satcău şi fiul lor Andrei au luat drumul spre o viaţă nouă. La început în Olanda, unde a dat naştere şi unei fetiţe, frumoasa Mateea care are acum 22 de ani, apoi în Noua Zeelandă, ca, în final, în1997, să se stabilească definitiv la Melbourne, în Australia. Aurelia Satcău a ajuns la pictură după obţinerea a trei titulaturi universitare (în Lingvistică şi Literatură, în Studii Culturale şi Teorie de Film, între altele) şi a două specializări – în învăţământ şi în Consiliere Multiculturală (Multicultural Counseling), dar şi după ce a fi fost peste 20 de ani un „soi de muză” a soţului-pictor, Radu Satcău. Astfel, în 2011se hotărăşte că acum a venit şi vreamea unui alt impact, prin formă, culoare şi idee.
B.T.: Aceasta e prima dumneavoastră expoziţie?
A.S.: Da. Dacă există un potenţial, un talent pe care l-ai ţinut ascuns o viaţă şi dacă nu te opreşti să visezi la el mereu, la un moment dat erupe, şi acum, în aceste momente ale vieţii mele, iată, a erupt! Am foarte mare încredere în mine. Locul care găzduieşte expoziţia mea de debut, Heritage Hill e mai mult un centru cultural în care privitorii de artă aşteaptă probabil coşuri cu liliac şi femei fatale lucrate romantic şi care te privesc şăgalnic din spatele umbreluţelor roz. Ah, nu, eu merg în altă direcţie. Şi totuşi au găzduit această explozie necontrolată de culori şi chiar au adorat-o, expoziţia mea. E extraordinar ca ceva ce pare foarte sofisticat pentru aceste locuri a avut totuşi posibilitatea să fie înţeles, acceptat şi a reuşit să instige puţină reflecţie. Înseamnă că mi-am atins ţinta…
B.T: …continuţi… simt că urmează ceva important…
A.S: Asta o spun „on the side”, puţin pe-de-lături: toată viaţa m-am luptat să mă aflu în mediul care să mă înţeleagă, să mă reprezinte. Încă mă lupt cu asta. Şi dacă aveţi inspiraţia să-mi puneţi o întrebare clarificatoare la acestea, am să vă răspund: este o problema de „clasă”.
B.T.: …da, vă pun întrebarea clarificatoare: ce vreţi să spuneţi?
A.S.: Din păcate, noi românii confundăm asemenea declaraţii cu demagogia politică. Asta, pentru că am fi trăit în aşa-zisul „comunism”. Dar ce altceva este decât o problemă de „clasă” să simţi că nu ţi se acordă atenţia cuvenită, respectul cuvenit pentru meritele tale, pentru contribuţia ta, pentru potenţialul pe care îl reprezinţi. Dar să nu ne întristăm. Cine mă cunoaşte ştie că sunt o luptătoare. Nimic nu mă poate opri…
B.T.: Încep să înţeleg şi-mi place turnura, deşi mă întristează dacă vă întristaţi. Eu vreau ca femeile să fie toate fericite şi mulţumite; ele ne dau naştere şi în ele avem speranţa cea de pe urmă, speranţa că ele vor continua lumea. Noi doar le-o sugerăm.
A.S.: Sună bine, şi mai ales că vine de 8 martie, dar şi mai mult, pentru că ştiu, intuitiv, ca este sincer. Acum, în altă ordine de idei, aveţi o carte, „Între două lumi” – îmi sună a „hibriditate”, şi ştiţi ce, în lumina a ceea ce abia am declarat despre a fi neînţeles, ignorat, şi într-o parte şi în cealaltă, iată că mă simt şi eu „în două lumi” – un „hibrid” …dar nu se spune oare că bilingvii – vorbitorii de două limbi, atenţie nu de trei, sau mai multe! – sunt cei mai capabili? Ei trebuie să-şi folosească două tipuri de resurse şi asta îi pune pe poziţii extreme din care trebuind să găsescă o soluţie, ies mult mai fortificaţi, mai capabili din această încercare. Vă simţiţi un „hibrid” între două lumi?
B.T.: Da, clar că asta mă simt şi eu! Poate asta a stat la baza actului compulsiv de a scrie această carte – „hibriditatea”, mea.
A.S.: Expoziţia aceasta, prima mea expoziţie, marchează o carieră de „hibrid”.
B.T.: Câte tablouri aţi expus?
A.S.: Douăzeci şi trei, dintr-o selecţie de 170 de lucrări. Am lucrat febril, nu continuu din cauza unei hernii care este rezolvată acum, dar am lucrat ca o nebună şi am produs acest număr incredibil de lucrări. Le iubesc pe toate şi nu pot să le tratez ierarhic. Când Radu m-a ajutat să confecţionăm ramele, am simţit că sunt din piesa lui Pirandelo (el era?), „Să îmbrăcăm pe cei goi”. Tablourile astea sunt atât de sfâşiate dar şi infantile şi tonice, pline de speranţă ca nişte copii nebuni şi neliniştiţi, încât ramele sunt extrem de necesare pentru a le mai tempera puţin – este ca şi cum a-i pune unui copil oarece restricţii, ca şi cum l-ai culca după-masă, şi asta spre binele lui, în ciuda revoltei.
B.T.: Cât va dura expoziţia?
A.S.: Trei săptămâni.
B.T.: Vă rog să descrieţi tipul de artă expus aici! M-aţi făcut curios cum o veţi descrie în termeni mai formali puţin.
A.S.: Arta mea este avangardistă şi expresionistă în stil şi în concepţie. Expresionismul este opusul impresionismului, ca să-l definim groso-modo: în cazul impresionismului, „impresiile” culese din afară se procesează vizual, emoţional, conceptual înăuntru, iar lucrarea devine expresia acestei „impresii” la care artistul s-a supus pe sine. Cu Expresionismul este altă poveste, deşi nici un om nu rămâne neafectat de impresiile „din afară”: Expresionismul este rezultatul unei lupte interne, o luptă cu, şi de, Sine, care atunci când ajunge „vizualizată” devine o marcă vie a celui a cărui luptă s-a desfăşurat acolo, în interioritatea privată şi sfâşiată a artistului.
B.T.: Am văzut că lucrările sunt foarte expresive, lovesc, confruntă, au stil puternic, tematică actuală…
A.S.: …aşa spuneţi? Mă bucur! Mă bucur că aţi văzut ce trebuia văzut şi că au avut efect.
B.T.: Cum aţi avut curajul să începeţi călătoria în pictură tocmai cu această temă arzătoare, care terorizează societatea la nivel global, violenţa împotriva sexului, aşa zis „slab”, eu îi zic „frumos”? Cum v-aţi ales subiectul? De unde v-a venit ideea?
A.S.: Subiectul este: „În spatele uşilor închise: Lilith in Anima Land”. E greu de tradus în cuvinte, de aceea am ales imaginea. Aici m-ai pierdut puţin, mesajul meu nu este unul „feminist“. Nu (doar) femeile sunt exploatate sau subjugate, ci “sufletul“ tuturor, al fiecăruia dintre noi.
B.T. …înţeleg…
A.S. : „Lilith“ este o figură mitologică, iar „Anima Land” este un concept jungian. Am avut doi psihoanalişti mari ai lumii – Freud şi Jung. Jung a vorbit despre „Anima“, această componentă interioară a fiecăruia, componenta „feminină“, locul acela interior, pe care îl au şi femeile şi bărbaţii, locul, dacă vreţi, din care „plângem“. Ah, e mult mai complicat – şi totuşi simplu.
B.T.: Deci am şi eu „Anima” mea…
A.S. : …şi trebuie să fiţi îndrăgostit de ea veşnic ! Ca bărbat este mai greu, este socialmente un act sancţionat şi suspendat pentru bărbaţi – vezi „bărbaţii nu plâng“ şi altele asemenea. Această colecţie de lucrări este bazată pe această idee, potrivit căreia „Anima Land”, Sufletul Lumii, e muribund. Iar Lilith, prima nevasta a lui Adam, cea căreia i se cere să accepte că este inferioară bărbatului, refuză, bineînţeles, şi se refugiază pe fundul Mării Roşii; iată cum, mutatis mutandis, această Lilith se află acolo într-un soi de exil turbat şi primejdios şi va continua această fronda din interiorul fiecăruia dintre noi, femei sau bărbaţi. Dar nu toţi, desigur, se tem de furia lui Lilith, ci numai aceia care rămân înstrăinaţi de propriile emoţii, de propriul Suflet.
B.T.: Şi care este soluţia ?
A.S. : Soluţia pentru îmblânzirea lui Lilith este să eliberăm Anima, Sufletul, şi mai ales să-l exprimăm – cu tot ceea ce are el de exprimat. E clar, trăim vremuri tulburi…, teoreticienii din domeniul artei le numesc postmoderne, în care poţi purta liniştit şi chiar mândru cravată cu dungi peste cămaşa în carouri – nu mai contează. Ei spun: „Totul merge!“ (everything goes). Sunt multe de spus despre aceste vremuri şi las lucrările mele şi poate reîntoarcerea la scris să le exprime.
B.T.: O problemă la care mă tot chinui să-mi răspund: ÎN CE MĂSURĂ MEDIUL ÎMPREGNEAZĂ ŞI-ŞI PUNE AMPRENTA PE CREAŢIA POETICĂ, ARTISTICĂ, ÎN GENERE? Mă gândesc că la capătul atâtor experienţe, domneavoastră aţi găsit un răspuns mult mai plauzibil decât mine. Deci, putem scăpa de infernul celorlalţi, vorba lui Sartre, al lumii – adaug eu, altfel spus, CÂT NE PUTEM MINŢI că nu-i adevărat ceea ce este evident? Şi-n acest caz, ARTA e singurul nostru colac de salvare? Sau de pomană, chiar dacă n-am murit… Nu ştiu de ce îmi vine să-l iubesc pe Gaugain pentru felul în care s-a regăsit el printre sălbatici extraordinar de ospitalieri, după cum el însuşi o spune… Ce credeţi, dragă doamnă Satcău? Cum aţi scăpat de toate aceste ispite? Este artistul mai mult şi mai covârşitor ispitit de dragul artei decât omul obişnuit, în genere?
A.S.: Deci, sunt un artist, adică mi se îngăduie să folosesc copios emisfera dreaptă a creierului mai degrabă decât stânga… Eu cel puţin, stânga am folosit-o toată viaţa „la vedere“, cu mândrie şi cu imensa fascinaţie pentru capacităţile mele „intelectuale“ – mă amuză acum această naivitate; în timp ce dreapta a trebuit totdeauna să o atenuez puţin, să o mediez între „ispită“, cum spuneţi, şi ceea ce ar fi provocat „şocul“ celorlalţi – cu alte cuvinte şocul prin care această fiinţă atât de organizată şi de provocatoare, un intelectual şi un luptător, poate fi devastată şi năpădită de…, lacrimi.
B.T. : Trebuie să spun că eu mă uit acum la domnia voastră şi vă văd …„plângând“ chiar şi acum, este plânsul aflat la extrema …fericirii, bucuriei …plânsul care, paradoxal, echilibrează lucrurile,,,
A.S. : Wow, ce aud ? Un bărbat care înţelege necesitatea celor două, Anima şi Lilith ! Plânsul acesta aparent „fără nici un motiv“, sau poate pentru condiţia umană, pentru „noi toţi“ şi mai ales pentru că… se termină odată şi odată şi nu putem face mare lucru pentru a opri timpul care ucide, acest Saturn care coseşte cu fiecare clipă roadele pe care le considerăm viaţa noastră. Ei, în aceste interstiţii subtile, între lacrimile astea interminabile care stau între noi şi realitatea Saturniană că trăim în „timp“ se strecoară actul creaţiei, în acest spaţiu infinitezimal se întâmplă că eşti „artist“…
B.T. : Să-l numim spaţiul torturii existenţiale, putem?
A.S. : Putem! Mai mult, eu acum pot să mi-l permit – acest act şi acest timp… ah, nu, nu cu cercelul în nas sau mai ştiu eu unde, şi cu fumurile celui care e atotputernic pentru că, deh, crează, nu-i asa ?… Ce se întâmplă acum este că pot să las liberă emisfera aceea care îşi permite să nu-şi amintească visele, dar să ştie că ştie ce sunt, de unde vin şi unde se duc… fără să fie nevoie de a le raţionaliza… emisfera dreaptă: acolo sunt localizate emoţiile.
B.T. : Îmi place emisfera asta, şi nu mă tem să o exprim: sunt un bărbat curajos?
A.S. : Am să vă răspund într-un fel puţin mai indirect. Am publicat nu de mult un articol destul de consistent şi „ştiinţific“ pe tema acestui fascinant concept: PNI, Psihoneuroimunologie, exact răspunsul la întrebarea de ce unii dintre noi cad seceraţi de cancer şi alte boli de sistem, boli degenarative şi foarte subtile care nu se pot explica altfel decât după o pedantă analiză a psihologiei celui în cauză, şi mai ales a felului în care se află acesta în relaţie cu „emoţiile“ sale. Deci, iată ce înseamnă pentru mine „a crea“: să pot să articulez în sfârşit fără restricţii, o armonie între cele două emisfere, între dreapta eluzivă, superfluidă, intuitivă şi arhaică, şi cea stângă, aceea care „ştie“ că cele trei universităţi, iată, nu fac nimic pentru starea mea socială, dar fac desigur pentru cea intimă, personală, pentru emisfera ei pereche, dreapta…, pentru că ea, stânga „ştie“, iar dreapta îşi permite să ştie că nu poate şti până la capăt… vreau să reţineţi asta, este ca un motto, aşa îl simt acum. Aceasta este binecuvântarea, să rămăi perfect balansat între cele două…, asta înţeleg eu prin a fi „artist“, „creator“…, această libertate de a fi ceea ce în mod arhetipal, preordonat, atavic, suntem…cine înţelege asta… creează!!!…
B.T.: Asta îmi dă impresia că nu aţi ales să pictaţi pentru că vreţi neaparat să fiţi pictor, nu?
A.S.: … nu se poate spune că am ales, dar a venit, e clar, a venit peste noapte. Deci, după douăzeci de ani de a fi cu Radu (soţul meu, pictorul Radu Satcău) în jurul artei, a actului ăsta de a picta, a materialelor, a expoziţiilor, deodată am zis, „Vreau să pictez“!, să fac şi eu chestia asta. Ştiu şi eu ce-i aia o pânză, am culori. Cât costă o pânză? 10 dolari? Să-i ia naiba! Pot să-mi permit s-o stric, dacă nu merge. Sigur că sună, dar nu este! Mercantile…, sună a furie, pentru că PNI-ul ăla (psihoneuroimunologia aia, ca să zic aşa) manifestă atunci o frustraţie şi o sălbăticie în faţa realităţii că trecuseră douăzeci de ani şi eu tot în afara acestui lucru mă aflam, încă nu exprimasem nimic „şi” prin acest medium, încă nu pictasem nimic! Şi nici nu mai puteam să mă justific că o fac prin Radu! Trebuia să iau taurul de coarne pe cont propriu…
B.T.: …deodată, muzei literaturii i-a venit ideea să vă direcţioneze talentul spre simboluri, imagini…
A.S.: …şi atunci mi-am zis că prin pictură, care era un medium străin relativ la cele prin care mă exprimasem până atunci, iată, asta este acum soluţia!!…scrisesem şi publicasem până atunci, mai cu seamă articole academice, dar şi eseuri jurnalistice, şi chiar o mică cărticică numită „O cultură în flăcări: despre schismă, ludic şi Balcani” (foarte academică, de altfel, unde comentez „cultural” războiul din Balcani şi masacrele rezultate din încleştările sârbo-bosniace, dar o fac prin intermediul unei extraordinare trimiteri la cartea profesorului de film de origine bulgară Dina Iordanova, deci o fac via film, cinematografie est-europeană – apropos, prin 2000 am avut un Grant de la universitatea Monash de aici din Melbourne să merg în România, să fac cercetare şi să le aduc la catedră materiale referitoare la cinematografia est-europeană de după 1990. Spun asta pentru că ştiu că sunteţi implicat cu filmul… mă gândesc să revin, dar asta e o altă idee…
B.T.: …sună tentant, ca proiect…
A.S.: …dar să revin la revelaţia că „pot” să pictez, la începutul lui 2012… deci acum, iată, găsisem acest nou mijloc de exprimare. Da, actul creaţiei este literalmente o cale de mijloc. Un echilibru, un echilibru de forţe. Şi cred că prin imagini poate e mai uşor. Deşi ni se induce cum că „la început a fost cuvântul”, ştiinţa contrazice cu studii care spun că primele formate pe creier sunt imaginile, iar relaţia pe care o avem cu imaginile este absolut aparte, în raport cu formaţia aparatului lingvistic şi cu actul în sine de a folosi „limba” ca mijloc de comunicare. Limbajul şi imaginea, cele două denominante a celor două emisfere craniene pomenite mai înainte.
B.T.: Din dorinţa de a rezolva problema, credeţi că aţi găsit „soluţia”? Nu eraţi înţeleasă?
A.S.: Exact! Nu pentru că nu eram înţeleasă! Dar cu siguranţă din dorinţa de a-mi rezolva o problemă de natură intelectuală şi existenţială! Am găsit un nou mijloc de a mă exprima.
B.T.: De a striga?
A.S.: Când am mers la conferinţe, când am lucrat la doctoratul meu pe teme culturale (neterminat, din dispreţ, cumva, faţă de academia care îmi cerea prea puţin din „emisfera dreaptă”, ha, ha), deci când am prezentat ceea ce aici se cheamă „papers”, lucrări ştiinţifice, în contexte universitare, să nu credeţi că am spus lucruri mult diferite de ceea ce spun acum, aici, prin imagini.
B.T.: Imaginea e un limbaj comun, mult mai accesibil. Nu trebuie să înveţi alte limbi ca în scriere, nu trebuie tradusă ideea, care prin traducere se poate diminua şi chiar pierde datorită diferenţelor culturale. Aşa, tablourile sunt un limbaj internaţional: „Punct ochit, punct lovit“. Taurul lovit în frunte.
A.S.: Da. Sper.
B.T.: Deci, sunteţi toreador?
A.S.: „Sunt toreador”? Aşa ziceţi? În fond e atâta roşu pe pânză… de ce credeţi asta?
B.T.: M-am uitat la pânzele dumneavoastră. Unele abundă în roşu, altele în albastru, în verde, dar în toate se aude acelaşi strigăt. SÂNGEREAZĂ. Un contrast puternic de culori.
A.S.: Albastru este sângele nobil, ni se sugerează. Regii spuneau: „Noi nu avem sânge roşu, noi suntem cu sânge albastru” şi amărâţii de rând, oamenii obişnuiţi chiar credeau că, dacă tai regele la venă îi curge sânge albastru… Ei, pe dracu! În tabloul cu femeile care se cheamă „True Blue” („Adevăratul Albastru”) mesajul „doamnei” pentru femeia – „paria” cu unghii negre, îmbrobodită ca la noi la ţară, şi care fumează, murdară, decrepită şi insalubră într-o fereastră, şi priveşte de afară, înăuntru la acestă marchiză sofisticată, slabă, urâtă, veche, cu sânge albastru şi totul pe un fundal de roşu şi albastru amândouă nemediate, fruste, da, deci mesajul madamei este : „Asta e lumea mea, s-a înţeles? So, fuck off !” Numai că roşul ăla îi picură pe sânii descarnaţi sau mai bine spus înexistenţi, căci e sterilă!
B.T. : WOW! Aşa am înţeles şi eu, vedeţi, e clar! Am ştiut că cele două sunt de pe două planete diferite!
A.S.: Chiar aşa şi sunt! Ce nu se vede uşor aici este „clasa“, e o problemă de clasă, deci tablourile mele sunt de fapt vehement politice şi psihoanalitice. Nu în mod evident, pentru că scopul meu este justiţiar dar nu violent, ci ferm dar benevolent: Nu te poţi gândi la om (şi artiştii „se gândesc” la omeni, în primul rând, sau cel puţin aşa ar trebui să fie) fără să devii „politic” şi fără să te gândeşti la „clasă”. Adică la injusteţe. Vezi „castel” indienilor în care fiecare râmâne acolo unde se află în momentul naşterii: aceea este clasa socială care îi marchează viaţa. E drept? E revoltator, dar cât se exprimă pe tema asta? Şi, mai departe, nu te poţi gândi la om (deci nu se poate crea) fără să devii puţin psihanalist.
B.T.: Aveţi în patrimoniul de diplome şi titulaturi academice şi pe acela de „Registered Counsellor”- Consilier cu drept de a profesa. Are vreo legătură cu interesul ăsta pentru „psihanaliză” ?
A.S.: Aici sunt norocoasă pentru că obsesiile mele psihanalitice din ultimii 12 ani, care m-au condus la Jung şi Freud şi chiar la a-mi lua o licenţă în Consiliere şi Psihoterapie, mă ajută acum să folosesc asta în arta mea. Criticul de artă, teoreticianul şi istoricul de artă, nici unul nu poate funcţiona profesional dacă nu cunoaşte, prin educaţie sau prin pura abilitate personală, puţină psihologie umană. Ca artist, mă simt psihanalistul par excellence. Trebuie să mă simt aşa. Orice artist trebuie să fie cumva apt pentru asta. Şi oricare cineast, am dreptate?
B.T. : Aveţi perfectă dreptate, am fost şi eu conştient de asta de când am pus mâna pe cameră prima dată: nu cunoşti omul, nu-ţi cunoşti „subiectul”, nu poţi articula nimic. Şi depinde şi „cine eşti”, desigur: iată „clasa” din nou, aşa cum spuneţi. Am înţeles bine?
A.S. : Aveţi de ales? Trebuie să înţelegeţi dacă vreţi să faceţi film… am visat asta – să fac film, din fericire fiul meu Andrei este regizor tehnic de teatru, director de evenimente artistice, cum spun ei aici, a „stage manager” şi producător, lucrează deja de zece ani pentru Festivalul Internaţional de Comedie care are loc la Melbourne în fiecare an, în martie-aprilie. E modest şi nu vreau să ştie că am spus asta despre el, ar spune : „What the hell, Mom”, dar asta nu-l opreşte să aibă pe mână tatuat „Thracos Productions”, probabil este şi el „prea” hibrid pentru ca să nu creeze! „Hibrizii” aştia sunt fantastici „creatori”.
B.T.: Pot să mă simt şi eu un „hibrid”?… În altă ordine de idei, şi lăsând gluma la o parte, tocmai am sesizat că toate culorile dumneavoastră pe pânză taie adânc sufletul, rănesc privitorul, trezesc, strigă. Lovitură dată monstrului negru. Felicitări! Când a început totul ?
A.S.: Tot despre Expresionism este vorba aici! E pentru că acum douăzeci şi de ani, când am ajuns în Olanda cu Radu şi cu Andrei, care era foarte mic, şi unde obişnuiam să vizităm muzee, librării şi să împrumutăm sau cumpărăm albume de artă şi cărţi de teorie a artei sau teorii culturale, şi am şi avut şansa să studiem pentru licenţe universitare în aceste discipline şi în Auckland, Noua Zeelandă, dar şi aici, la Monash, în Melbourne, deci după toate aceste tentative şi clarificări în artă, iată, am convenit eu că nu există stil mai important decât Expresionismul ! Un curent/stil care a apărut pe la 1900, iniţial în Germania, în preajma primului război mondial (de înţeles contextul !) şi care era cum ziceţi dumneavoastră, ceva foarte direct din punct de vedere cromatic. Adică au refuzat să medieze roşul, sau albastrul, sau verdele. A fost, deci, roşu, a fost albastru, a fost verde… direct, ca un alt personaj pe pânză, ca o idee în sine (în treacăt fie spus, pentru mine „culoarea” este ceva primordial şi inevitabil, puterea ei este imensă în pictură şi în arta imaginii în general). Mă consider un artist expresionist. Şi evoluţia mea de la „figurativism”-ul iniţial (ca o teamă că trebuie să mă străduiesc să „reprezint” realitatea, cumva, că îi sunt datoare), la „abstracţionism”… Deci, eu cred că realismul în artă e binevenit şi îl respect. În artele vizuale avem fotografia şi iată nu pot să cred că trebuie să stau şapte luni să pictez perfect nu ştiu ce păsări şi flori şi un coş de liliac şi acolo să fie artă sută la sută. Acolo este meşteşug şi fără discuţie este o „artă” să fii un bun meşteşugar. Dar în artă, iar aceasta trebuie să fie clar, chiar dacă sună prosaic: dacă nu există mesaj, deci dacă nu ai ceva de spus… nu pictezi.
B.T.: Toate tablourile văzute de mine în seara aceasta sunt LOVITURI DE PUMNAL. Toate sunt lovituri împotriva înjustiţiei de pe întreaga planetă. Se vede şi Europa şi Africa şi Asia mijlocie şi America, Sud America. Te uiţi la ele şi te indentifici, indentifici realitatea cotidiană în care trăim.
A.S.: Mulţumesc că spuneţi asta, domnule Todică! Văd înflăcărare şi mă mişcă.
B.T.: Vă doresc succes în continuare şi aştept noi tematici şi colecţii, doamnă Aurelia Satcău.
A.S.: Vin cu siguranţă! Vă mulţumesc şi eu!
Aurelia Satcău se consideră un iconoclast şi un avagngardist în vremuri în care nihilismul şi narcisismul fac victime în arta curentă postmodernă. Femeile din tablourile artistei sunt metafore pentru suflet – sufletul din fiecare dintre noi, acea Anima jungiană. Scenele se petrec în jurul ferestrelor şi de-a lungul pereţilor, în spatele uşilor şi a spaţiilor închise – ca tot atâtea închisori impuse de un subconştient vindicativ precum Lilith, prima consoartă a lui Adam. Femeile Aureliei Satcău compun un tablou al legiunii umane mărşăluind spre pământul promis unde Sufletul colectiv poate, are curajul să exprime istoria, pentru a o corecta, şi pentru a se salva.

Anunțuri

BEN TODICĂ LA O NOUĂ ÎNTÂLNIRE RADIO CU XONIA

Melbourne, Australia, februarie 2014

 

Pe ultimile note ale melodiei „You and I” crainicul emisiunii deschide interviul.

Ben Todică:  Cred că acuma, tu eşti pentru românii din diaspora „the best female artist”, nu? Nu simţi asta Xonia, nu?

Xonia, râde: Da, da… dacă spune domnul Ben, înseamnă că aşa e.

B.T.: Păi n-avem pe altcineva. Pe cine avem noi în diaspora  best, „the best female artist”? Care să fie la nivelul lui Beyonce… a lui Rihanna…, Shakira… etc., care să fie la nivelul lui Kylie Minogue, ca voce şi muzică, nu?

Xonia, râde: Wow!!! Mai avem, mai avem…

B.T.: Poţi să ne povesteşti cum faci un videoclip în care eşti în postura de  sex simbol, atât de sexy, când faceţi dragoste acolo pe podea…?

X.:  Balada …  Piesa „You and I”, (Tu şi eu)… este prima baladă şi este o piesă care arată mai multe aspecte  ale mele, sensibilitatea mea, sufletul vulnerabil în piesă, este o piesa pe care am scris-o şi am compus-o eu.

B.T.:  Cine a fost cu ideea să alegeţi scena asta aşa fierbinte? Cine îţi alege garderoba, de exemplu sutienul… aşa de atrăgătoare? Ţi le alege cineva sau tu hotărăşti? Cum se fac chestiile asta?

X.: Videclipul piesei „Tu şi eu”, mie nu mi se pare că este ceva sexy, din punctul meu de vedere nu este ceva sexy, din punct de vedere al vestimentaţie, într-adevăr  este pasiune. Prin coregrafia pe care am făcut-o împreuă cu dansatorul Momo se vede clar pasiunea. Pasiunea poate să fie interpretată ca fiind foarte sexy sau faptul că sunt într-o ipostază foarte sensibilă şi nu una falsă, sunt pe scenă aşa cum sunt eu în realitate, adică am trăit piesa aşa cum se vede în videoclip, dar, cum să zic… scenografia este făcută de mine şi cu stilista mea. A fost ceva foarte comun, nu am făcut nimic extravagant, nimic care să ştirbeacă din valoarea interpretării.

B.T.: Te simţi bine în astfel de situaţii?

X.:  M-am simţit foarte bine în hainele pe care le purtam când am filmat, mă simt foarte bine în orice costumaţie fiindcă 90% eu mi le aleg, sau sută la sută dau confirmare pe ele, dacă nu sunt alese de mine, aşa că, de fiecare dată mă simt bine în ceea ce port pentru că am făcut tot ceea ce a trebuit în acest scop.

B.T.: Tu îţi alegi garderoba, tu îţi cumperi tot?

X.: Nu toate hainele sunt ale mele, sunt şi împrumutate de la magazine special pentru videoclip, pentru şedinţa foto, aduse de stilist.

B.T.: Aceste grupuri de „Fashion”…

X.:  Da, eu nu port hainele de mai multe ori, le îmbrac o singură dată pentru că după aceea intru în conflict cu „Fashion Police”.

B.T.: Cum ai ajuns la numele de Xonia şi de ce ai ales numele de Xonia?

X.:  Xonia este numele meu de scenă, numele meu de botez este Loredana şi numele de familie este Sachelaru. Luându-mi numele de Xonia am vrut să fac diferenţa între viaţa mea personală şi viaţa mea profesională, aşa că am ales un nume de scenă, mai uşor de ţinut minte. Loredana este un nume foarte popular în România, dar la nivel internaţional nu este un nume foarte comun. Xonia este un nume care mi-a plăcut şi-mi place mie foarte mult.

B.T.: Cum l-ai găsit? L-ai găsit undeva sau l-ai compus tu cumva?

X.:  L-am compus într-un fel: X este din punctul meu de vedere ideea de marketing care mi se pare mie că funcţionează. Xonia este un nume din jocul „Mortal Combat” (Lupta pe viaţă şi pe moarte), pe care-l jucam cu fratele meu. Xonia este o tipă super.

B.T.: O eroină. E minunat să-ţi păstrezi copilul din tine, să-l respecţi şi să-l educi să crească atât de frumos. Seriozitatea şi maturizarea artistică nu presupune renunţarea la copilăria din noi. Nu-i aşa?

X.: Oo, da… Foarte de acord cu dumneavoastră. Şi să continui povestea Xoniei, ca personaj. M-a atras faptul că juca extrem de bine, era foarte puternică, ştia exact ceea ce vrea. Şi mi-am zis, asta este exact ce vreau să prezint eu pe scenă. Mai mult, acest personaj feminin, Xonia este blondă şi m-am regăsit în ea şi sub acest aspect.

B.T.: Pe lângă motivaţia comercială a fost şi o dorinţă de reprezentare. Cu acest nume simţi că te individualizezi. Inteligentă alegere. Felicitări!

X.: Mulţumesc mult!

B.T.: Ok. Dar fanii tăi înţeleg de ce cânţi în engleză şi nu în româneşte?

X.: Eu sunt născută şi crescută în Australia. Fanii mei şi comunitatea românilor ştiu lucrul acesta despre mine. Limba engleză a fost prima mea limbă, limba română a fost a doua. Eu vreau să fac anul acesta sau anul care vine o piesă în limba română, dar n-am putut să fac lucrul acesta până acuma pentru că aşa cum vorbeam româneşte nu era foarte bine, greşeam, nu pronunţam suficient de corect, accentul nu-l puneam corect. Acuma, oarecum m-am obişnuit, însă mai trebuie să mai învăţ. Ştiu foarte bine lucrul ăsta, dar eu cânt în limba engleză pentru că ştiu că asta este limba nativă pentru mine şi ştiu să mă exprim cel mai bine şi mă simt şi cel mai comod pentru că ştiu că nu mă judecă nimeni că aş greşi cumva. Mă simt mai confortabil în text şi pot să mă exprim mai bine atunci când scriu şi-mi compun versurile. În limba română nu scriu versuri, efectiv,  nu sunt la un nivel la care să fac acest lucru. Însă, sper să mă perfecţionez şi voi cânta şi în româneşte.

B.T.: De cât timp eşti în România?

X.: Sunt în România de cinci ani.

B.T.: Şi în timpul ăsta, te-ai dus la vreo şcoală de limba română când ai realizat că ăsta este un impediment, mă refer la accent. Te-ai dus la vreun curs ca să te corectezi?

X.: N-am fost la un curs să învăţ limba română. Nu, pentru că nu mi-am dorit. Efectiv n-am avut timp. La început n-a fost un impediment că nu vorbeam limba română sută la sută, iar acum, din punctul meu de vedere tot nu este un impediment, încă nu mă reprezintă pe mine acuma limba română din punct de vedere gramatical. Nu mă reprezintă pe mine ce fel de persoană sunt, cu studii, cu şcoală.

B.T.:  Frumos că eşti conştientă de nivelul tău de cunoaştere a limbii române, de potenţialul lingvistic pentru un text bine scris. Nu pot decât să te felicit şi să-ţi urez succes în învăţarea limbii române. Am înţeles că acum nu te reprezintă total exprimarea în limba română şi nu vrei să dai şansa unora de a interpreta nefavorabil actul tău artistic.

X.: Da, se poate interpreta greşit şi nu trebuie să dau ocazia.

B.T.: Un punct de vedere realist.

X.: Ceea ce fac, muzica pe care o fac este şi pentru România, acolo m-am lansat, acolo a început visul meu să devină realitate. Cert este însă că fac muzică şi pentru cei din afara ţării care nu sunt români, aşa că limba engleză fiind o limbă internaţională, vreau să atingă, să ajungă la cât mai mulţi oameni. Şi pot să fac lucrul ăsta cântând în limba engleză.

B.T.: E viaţa scumpă în România?

X.: Viaţa oriunde este scumpă, din păcate.

B.T.: Mai scumpă decât în Australia?

X.: Viaţa în România este scumpă pentru cei care sunt plătiţi în lei, care au salariile în lei, dar pentru alţii care vin din America, din Anglia, din Australia, viaţa este mai ieftină. Nu sunt însă mulţi oameni care vin din alte zone ale lumii să stea, să trăiască acolo, aşa că pentru cei care trăiesc acolo, într-adevăr viaţa este foarte scumpă, din punctul meu de vedere.

B.T.: Da, ai sesizat bine lucrurile. Au început să se obişnuiască fanii tăi cu vocea ta frumoasă? Ce planuri ai pentru viitoarele clipuri?  Ce-ai vrea să mai încerci, pentru că ai încercat o grămadă de clipuri interesante, cum ar fi cel cu calul în pădure, a fost foarte simbolic, şi cel de-acuma este foarte frumos, cu o muzică bună şi imagini de calitate. Mi-a plăcut gestul cu mâna, este foarte elegant. Îmi place foarte mult şi ultimul clip.

X.: Mulţumesc!

B.T.: Sunt din ce în ce mai frumoase clipurile tale, din ce în ce mai profesionale. Se cunoaşte că ai text şi introduci elegant unele lucruri din viaţa asta românească, pentru că este o grămadă de sex în cântecele româneşti. Acum, o grămadă de cântăreţi noi cred că în asta constă  succesul, să fii cât mai sexy şi cât mai dezbrăcat, cât mai murdar, cât mai rupt, dar tu vii cu clasă, adaugi clasă. Tu ai dovedit că poţi să ai cântece sexy, dar să fii şi cuminte, să abordezi un stil elegant şi sofisticat. Şi ăsta este un lucru extraordinar.

X.: Mulţumesc mult!

B.T.: Stil pe care îl ai pentru că vii din lumea baletului, ai făcut şi balet, ai făcut şi un pic de actorie. Ai făcut mai multe categorii de artă în viaţa ta. Ştiu că de la cinci ani eşti pe scenă. Şi vreau să te întreb dacă la cinci ani, când ai fost la balet, te-ai gândit vreodată că o să fii în România şi să faci „Rock & Roll Clips” (videoclipuri muzicale), ceea ce faci acuma?

X.:  Nu, sigur că nu. Nu-mi vine să cred unde m-a adus viaţa. E frumos să nu ştii unde o să fii în viitor. Ştiam că vreau să fac cutare lucru, dar nu ştiam unde o să mă lansez,  unde o să fiu pe scenă şi să văd pentru prima oară lumea fredonând piesele mele, cântând împreună cu mine, ştiind fiecare strofă din piesele mele. Nu ştiam că o să am parte de aceste bucurii.

B.T.: Cum ai putea exprima în câteva cuvinte ceea ce trăieşti acum,  în prezent?

X.: Da, e foarte frumos ceea ce trăiesc. Muncesc, învăţ,  evoluez şi am ajuns la un anumit nivel de interpretare. Mă bucur de tot ceea ce sunt, iar ceea ce sunt este mobilul de a merge înainte. Încet, încet, dar sigur voi convinge că ceea ce fac este artă.  Mă axez foarte mult pe a arăta ce înseamnă muzica de calitate şi ce înseamnă o imagine de calitate.

B.T.: O să ai milioane de fani. Doamne ajută! Cum vezi anul acesta faţă de anul trecut? Din punct de vedere artistic, bineînţeles?

X.: Ce-o să fac diferit anul acesta în comparaţie cu anul trecut, o să am nişte colaborări foarte frumoase cu artişti din muzica internaţională şi cu artişti de la noi din România. Nu am avut ocazia până în prezent să colaborez cu alţi artişti. Am colaborat cu Deepcentral, dar am cântat tot o piesă a mea, asta o să fie prima piesă oficială De fapt o s-o lansez anul ăsta şi după aia aştept să vă arat care sunt surprizele pe care le-am lucrat. E secret.

B.T.: În toată perioada asta, cât ai lucrat timp de cinci ani în România, sărind de la viaţa sofisticată în care ai lucrat cu artişti internaţionali, de la Baletul din Moscova, sau „The St. Petersburg Maryinsky Ballet” având contact cu o lume elevată, sofisticată în materie de artă, ai sărit dintr-o dată în România, e ca şi cum ai fi sărit dintr-un parc frumos în junglă. N-ai avut niciodată senzaţia că vrei să renunţi? Ai avut momente de disperare?

X.:  Nu pot să zic că am avut momente de disperare, am avut foarte multe momente de frustrări, acesta este cuvântul care se potriveşte cel mai bine, pentru că nu înţelegeam mentalitatea şi de ce anumite lucruri nu sunt apreciate sau nu sunt încurajate. Din punctul meu de vedere, fiind o artistă care are toate calităţile necesare care te recomandă ca artist, e greu să înţelegi maniera în care uneori eşti văzut şi apreciat. Deci, scriu şi compun, am voce,  ştiu să mă mişc pe scenă, fac coregrafii, fac multe lucruri, nu sunt doar o persoană care cântă şi o imagine şi nu ştiu altceva. Mai mult decât atât, dau idei pentru videoclipuri, îmi fac costumele, stau cu regizorul la fiecare cadru, ajut la montaj, adică sunt o persoană care mă implic.

B.T.: Eşti un profesionist serios.

X.:  Tot ceea ce fac este reputaţia mea, de aceea mă gândesc că trebuie să fie întotdeauna bine făcut, vreau să mă asigur că este de calitate.

B.T.: Un lucru trebuie făcut bine când vrei să ajungi în vârf, fără compromisuri.

X.:  Exact. Vreau să rămână ceva acolo pentru cei care ştiu să facă diferenţa între educaţie şi muncă. Să asculte ceea ce cânt şi să se inspire, poate să ia ceva de la mine şi să crească mai departe el în direcţia pe care  şi-o doreşte. Vreau să fac ceva care să dureze.

B.T.: Da, ai găsit o floare frumoasă şi vrei să împărtăşeşti mireasma cu fiecare, să araţi, uite ce frumos miroase!

X.:  Absolut! Şi, uite, am avut frustrări, dar am învăţat ce să fac, cum să fac să trec peste şi am ajuns unde am vrut eu. Aşa că niciun obstacol nu te opreşte, doar tu poţi să te opreşti. Orice impediment pe care l-am avut în faţă, l-am depăşit, am trecut peste el şi sunt unde sunt în ziua de azi. Mulţumesc  Domnului şi merg înainte.

B.T.: Da, pentru că noi urmărim clipurile tale, ai pus câteva şi din culise, de la repetiţii pe „You Tube”, plus ai emisiunile de televiziune la care ai participat şi am putut să vedem că tu eşti un om determinat, hotărât,  munceşti şi nu-ţi baţi joc. Această muncă nu e o aventură uşoară, tu iei lucrurile în serios. Din clipurile tale reiese că tu eşti un artist matur. Din păcate, sunt unii care vin şi iau foarte trivial sau „miştocar” visele şi trăirile tale, iar faptul că tu crezi şi persişti în seriozitatea ta te face să mergi înainte şi să-i învingi. Mă gândesc la tipa aceea care s-a legat de felul cum te îmbraci. Am văzut la televiziune că s-a legat de costumele tale de scenă.

X.: Păi ce să spun, „soţul meu” vrea să facă bani sau să apară în presă într-un fel sau altul. A vrut un scandal, n-a ieşit niciun scandal.

B.T.: Pentru că tu nu te-ai lăsat intimidată şi emoţionată. Am văzut că persoana respectivă a încercat să te asmută un pic, dar tu, ai dovedit că ştii să controlezi lucrurile. Cum reuşeşti?

X.: Ce să spun, sunt o persoană care nu fac drame, fiecare persoană are dreptul la părerea ei, dar eu respect părerile care vin de la persoane care ştiu ce vorbesc. De exemplu, dacă cineva mă critică pe mine în legătură cu muzica, bag de seamă dacă persoana este din industria muzicală, dacă are educaţie şi este la un anumit nivel. Mereu am respectat şi am dat mai mare importanţă oamenilor care sunt calificaţi şi care au capacitatea să mă critice. Ceilalţi oameni care nu ştiu ceea ce fac eu, n-au educaţie şi cultură muzicală, care nu au nimc în comun cu meseria, ceea ce spun ei, intră pe-o ureche şi iese pe cealaltă, dacă e să aud.

B.T.: Desigur, asta reiese din felul tău de a fi, din determinarea ta şi aşa rezişti, aşa mergi în continuare şi nu te laşi intimidată. România e mai mică decât Australia. Cred că de-acuma îi cunoşti pe toţi interpreţii de acolo. Cu care te înţelegi cel mai bine sau pe care îi admiri, mă refer, ca profesionalim, ca seriozitate? Te-am pus în alternanţă cu Andra, pe acelaşi podium, nu ştiu dacă o cunoşti pe Andra.

X.: O cunosc pe Andra, are o voce superbă, este o artistă pe care o respect pentru că este cu adevărat artistă, pot să spun lucrul ăsta cu mâna pe inimă. Îmi place foarte mult şi de Raluca.

B.T.: Ce-ţi place la ele, de exemplu?

X.:  Investesc în imaginea lor, în ceea ce fac, cântă, pun pasiune în cuvintele pe care le spun, transmit ceva, au atitudine, sunt persoane carismatice, mă atrag, sunt persoane frumoase şi în exterior şi pe interior.

B.T.: Ai cunoscut-o pe Andra personal, sau pe Raluca?

X.:  Da. Le cunosc personal.

B.T.: Faptul că ai trecut prin balet şi prin teatru, crezi că ceea ce eşti astăzi ca artist şi cântăreţ eşti datorită faptului că şi baletul a contribuit la construcţia ta?

X.: Absolut.

B.T.: Şi te face să fii deosebită faţă de altele.

X.: Baletul mi-a dat o anumită eleganţă pe scenă, mi-a oferit oportunitatea să fiu foarte disciplinată, să ştiu să-mi fac programul meu, să am respect faţă de scenă şi artişti, să  apreciez mulţi artişti care sunt buni în meserie prin arta lor, prin tot ceea ce fac ei. Sunt de admirat şi îi susţin, este loc pentru toată lumea şi mereu putem învăţa şi de la altcineva pentru că nimeni nu le ştie pe toate.

B.T.: Având şi experienţă în alte arte, ai învăţat să-i respecţi pe cei care au alte talente. Astfel, simţi că te îmbogăţeşti?

X.: Absolut. Este normal şi e frumos să ne susţinem unul pe altul. Nu? Şi când suntem atenţi la ceea ce este frumos în jurul nostru, sporim şi noi, evoluăm.

B.T.: Pe de altă parte, este o grămadă de birocraţie în industria asta muzicală şi o grămadă de luptă, de gelozie, poate chiar ură pentru că e concurenţă, sigur. Nu te-ai plictisit să lupţi, că tu lupţi de la cinci ani să convingi lumea să vadă frumosul din ceea ce faci tu?

X.: Nu mai încerc să conving pe nimeni, eu lupt cu mine însămi. Eu sunt cel mai mare critic al meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu. Nu, nu mai vreau să dovedesc nimic. Nu mai are rost, pentru că ceea ce fac este cea mai bună dovadă, nu trebuie să fac eu ceva în plus, să mă chinui. Nu, fac ceea ce învăţ, fac ceea ce ştiu să fac.

B.T.: Eşti consecventă cu tine însăţi, îţi urmezi crezul şi asta este minunat.

X.:  Da, aşa este.  Nu vreau să stau într-un loc, vreau să fiu cea mai bună în ceea ce fac.

B.T.: Să înţeleg că asta este ambiţia ta, să ajungi undeva sus?

X.: Vreau să ajung departe, nu?

B.T.: Te întreb, ştii unde vrei să ajungi sau cât de lung va fi drumul până acolo?

X.:  Ştiu unde vreau să ajung. Când voi ajunge nu ştiu, însă ştiu că-mi place ceea ce fac, că lucrez azi bine, iar ce-o să fie mâine şi poimâine, vom vedea. Eu trebuie doar să muncesc.

B.T.: Şi eu am admirat-o foarte mult pe una din balerinele pe care ai admirat-o şi tu atunci când făceai balet, pe Sylvie Guillem.  Aşa mi-ai mărturisit când ţi-am luat primul interviu.  Ea a mers înainte fără să se lase intimidată de toate ploile şi vânturile care au venit în calea ei. M-a fascinat determinarea ei şi seriozitatea ei. Asta mă face să te asemăn cu ea, să-ţi văd drumul ca al ei şi-ţi urez din tot sufletul să fie aşa.

X.: Da, sunt oameni care îţi pot marca viaţa, evoluţia profesională.

B.T.:  E competiţie mare, nu?

X.: Da, şi uneori când te văd că eşti talentat nu vor să te ajute, mai mult, vor să te împiedice, să te facă să crezi că nu eşti ceea ce de fapt eşti.

B.T.: Te pun jos. Ai şi aici o „artă” de a merge înainte?

X.:  Da, se poate spune şi aşa.  M-am călit în timp, am reacţii promte, hotărâte şi mai ales lucide, ştiu să iau decizii şi să-mi asum responsabilită-ţi. Mai am, norocul meu este că am şi o familie foarte bună care mă susţine şi m-a învăţat de mică să nu ascult, să nu bag în seamă ce se  spune în dreapta şi-n stânga. Aceia sunt oameni răuvoitori şi vor exista mereu.

B.T.:  Extraordinar, eşti aşa de calmă, nu ai trac, nu ai un tic nervos că sunt ani de când lupţi. Nu este uşor să depăşeşti asemenea frustrări. Simţi că eşti din ce în ce mai puternică?

X.: Nu este uşor, dar mă gândesc bine şi nu uit o clipă câte am realizat până acuma şi asta îmi dă putere. Până la vârsta pe care o am, am făcut foarte multe lucruri, am realizat că sunt lucruri importante în ceea ce fac, aşa că sunt mereu foarte mulţumită cât am evoluat, de unde am plecat şi până unde sunt în ziua de azi. Şi mai ştiu şi cât mai am de mers. Da, am luptat, dar am cea mai mare satisfacţie să ştiu că am ajuns unde sunt.

B.T.: Cum te simţi atunci când prezinţi un cântec, dai totul şi ai o audienţă indiferentă? Cum reacţionezi?

X.:  De multe ori publicul din România nu arată cât de mult îi place ceva. Nu ştiu de ce, dar, nu-i nicio problemă, eu chiar ştiu că le-a plăcut, cu toate că nu arată lucrul ăsta. De foarte, foarte, foarte…  multe ori, după ce am terminat de cântat vin la mine, mă felicită, îmi mulţumesc. Şi eu înţeleg, aşa suntem noi ca public. În fiecare ţară, publicul este altfel.

B.T.: Suntem egoşti?

X.: Nu e vorba neaparat de egoism, da aşa…

B.T.: E firea lor.

X.:  Da, aşa reacţionează. Copiii care sunt mai liberi să se manifeste, când le place, ţipă şi urlă, dar cei de vârsta mea nu sunt aşa expansivi, aşa cum sunt, de exemplu  în America.

B.T.: Nu se exteriorizează. Ţin în ei, pentru ei.

X.: Dar atâta timp cât eu sunt pe scenă şi transmit energia mea pozitivă şi stările mele pe care le trăiesc prin muzică şi ajung la public şi dacă le trăieşte şi el, ăsta este scopul meu.

B.T.: Ai făcut CD-uri mai multe, le-ai scos pe piaţă, mergi prin magazine să le vinzi? Cum le vinzi, pe la ce standuri le expui? Când mergi prin shop-uri cu CD-uri, ce cauţi?

X.: Eu încerc mereu să ascult cât mai multe genuri de muzică. Nu neaparat ce fac eu, ci orice, orice, pentru că din mai multe stiluri poţi să aduni, să completezi şi să faci ceva nou. Iei anumite instrumente care nu se poartă, din muzica populară, din  muzica de la ţară şi le pui pe muzică modernă, iese ceva nou, la care nici nu te aştepţi să fie. Nu ştiu, ascult absolut tot.

B.T.: Ai vreun cântăreţ cu care ai vrea să colaborezi?

X.: Undeva mi-aş dori să colaborez cu foarte, foarte mulţi artişti. Nu ştiu de unde să încep, lista este atât de lungă, însă în momentul de faţă colaborez cu nişte artişti. Nu pot să vă spun cu cine, dar mi-am dorit să colaborez cu ei, o să lansez piesele anul acesta.

B.T.: Ai oameni pe care îi admiri şi apreciezi şi cu care ai vrea să colaborezi. Asta e bine. Din videoclipurile pe care le-ai văzut la televiziune, ai vreunul care te-a impresionat, care este preferatul tău? Din cântăreţii internaţionali, ai un videoclip care te-a fascinat şi ai vrea să faci şi tu unul ca el?

X.: Ua! Sunt multe videoclipuri care  sunt foarte frumoase, pe care eu stau şi le analizez. Ştiu că în fiecare videoclip sunt subînţelesuri şi sunt anumite lucruri care sunt puse acolo ca fiind semnificative, dar apare altul care aduce altă gândire.

B.T.: Este vreun tip din ăsta care face videoclipuri şi ai vrea să lucrezi şi tu cu el?

X.: Îmi place foarte mult de David Lynch, de Michel Gondry dar sunt o grămadă de regizori. Ideea este că atunci când lucrezi cu un regizor, nu neaparat să lucrezi cu cel mai talentat, trebuie să lucrezi cu cineva care te înţelege, care are aceeaşi viziune cu tine. Eu fiind artist, tu fiind regizor, să avem aceeaşi viziune şi prin ceea ce realizăm împreună să atingem maxim. Poţi să lucrezi cu un regizor foarte bun, dar dacă nu te înţelegi cu el, n-o să iasă un videoclip frumos. De exemplu, lucrez în ultima perioadă şi lucrez foarte bine  cu un prieten de-al meu foarte bun, cu Anthony Icuagu , amândoi comunicăm foarte bine şi scoate din mine ceea ce este mai bun. Lucrez cu el şi iese clip după clip.

B.T.: Aşa cum am mai zis, clipurile tale sunt din ce în ce mai bine realizate, din ce în ce mai profesionale şi mai atractive. Prin livrarea cântecelor tale şi a mesajului tău, eşti interesată să participi la evenimentele lumii sau la evenimentele de fiecare zi? De exemplu, să faci cântece cu mesaje politice, sau de dragoste, sau de pace, cum a fost acela pe care l-ai făcut, acela cu masca. Ai făcut unul cu masca verde, mai demult.

X.: Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi, însă, în general, nu vreau să mă bag în politică în momentul de faţă. Cel mai frumos lucru mi se pare arta curată, fără conotaţii interpretabile.

B.T.: Dar iubeşti pacea, natura şi doreşti şi tu ca să fie fericiţi copiii, asta pentru că ai zis că vrei să-i ajuţi. Iubeşti natura cu florile,  pădurea cu copacii, cum vezi că se poate promova acest lucru?

X.:  Da, înţeleg şi trebuie să avem grijă de natură, dar cel mai frumos lucru pe faţa pământului, după părerea mea este iubirea. Aşa că, în general, piesele mele sunt despre iubire. Ei, că suferim din iubire, dar sunt cele mai frumoase clipe şi trăiri pe care poţi să le ai.

B.T.: Cel mai mare dar de la Dumnezeu este iubirea.

X.: Şi mai ştiu că este ceva în care fiecare poate să se regăsească. Când scriu şi compun, fac acest lucru în aşa fel încât să se regăsească cât mai mulţi oameni

B.T.: Ai avut parte de admiratori obraznici? Cum ţi-ai rezolvat problema? Ai fost vreodată într-o situaţie mai delicata din acest punct de vedere?

X.:  Nu. Nu ştiu. În general, cred că nici nu mă atrag lucruri de genul ăsta. Sunt o persoană foarte pozitivă şi eu atrag lucruri frumoase, să zicem. Ok, poate am avut şi nişte experienţe mai puţin plăcute, dar se poate rezolva foarte uşor, foarte diplomatic. Nu trebuie să iasă un scandal, o bătaie, ceva de genul ăsta. Nu. Acum depinde şi dacă ai cu cine să vorbeşti, dacă ai cu cine să te înţelegi. Dacă văd că acea persoană nu ştie să se comporte, dacă aş zice şi eu ceva nu poţi ajunge nici unde cu acel individ. Aşa că îmi văd de treaba mea. Eu nu am timp, efectiv nu am timp să-mi bat capul cu oameni care nu au şapte ani de-acasă şi care nu sunt la acelaşi nivel cu mine.

B.T.: Sunt mulţi miştocari în România, care fac băşcălie. Cum îi percepi?

X.: Şi? Bravo lor! Sunt oameni care nu au ce face cu timpul lor. Credeţi-mă, oamenii care muncesc, oamenii care au de treabă şi vor să ajungă cât mai departe în viaţă, n-au timp să stea să comenteze, să bârfească, să zică şi să facă lucruri urâte.

B.T.:  Poate unele fete zic, dacă aş fi frumoasă ca şi Xonia, aş găsi un bărbat bogat şi aş avea familie şi aş lăsa naibii tămbălăul ăsta. Ce poţi spune fetelor astea?

X.: Sunt o persoană foarte independentă, vreau să am cariera mea, vreau să am statutul meu, nu-mi place să stau şi să depind de alţi oameni, să mă rog de alţi oameni. Eu, asta vreau să fac şi voi face. N-aş avea nicio satisfacţie dacă n-aş munci pentru ceea ce am în viaţă şi astfel apreciez mai mult munca…

B.T.: … si oamenii şi doreşti să-i faci fericiţi. Cânţi foarte des. Am văzut spectacolul pe care l-ai dat aici şi toţi ne-am bucurat de el, a fost un succes deosebit. A fost aşa de frumos, ai demonstrat că eşti deja un profesionist cu experienţă. Ai multe   asemenea spectacole de-astea în ţară?

X.: În ţară am în ficare weekend spectacol.

B.T.: În fiecare weekend ai asemenea spectacole puternice?

X.: Da, unul, două, depinde, poate trei, în funcţie de sezon.

B.T.: În încheiere. Ce surprize ne va aduce Loredana pe viitor?

X.: Pentru a vedea surprizele, trebuie să mă urmăriţi, să fiţi permanent  în legătură cu mine pe oficialxonia@oficialxonia.com. Primul meu album pe care o să-l lucrez anul acesta (nu ştiu dacă o să fie gata anul acesta sau la începutul anului care vine) împreună cu casa mea de discuri „Universal Music”. Am multe de făcut şi am multe surprize pe care le pregătesc în timp.

B.T.: Mai apari la televiziune pe undeva, unde te mai putem vedea? Mai ai vreun plan, altceva? Sau doar muzică şi videoclipuri?

X.: Da. În momentul de faţă nu ştiu decât de muzica  pe care o scriu şi compun. Trebuie să mă întorc în ţară, trebuie să mă apuc de treabă, apoi să fiu acasă, să fiu în vacanţă, unde mă simt extraordinar de bine. Aici însă îmi lipseşte agitaţia şi activitatea şi tot ceea ce fac împreună cu echipa mea din România.

B.T.: Când eşti acolo, ţi-e dor de Australia?

X.: Sunt atât de ocupată, de bucuroasă şi fericită că piesele sunt în top, că am fani, că am concerte, că mă duc să cânt, încât nu am timp să mă gândesc că mi-e dor de Australia.

B.T.: Cu timpul o să devii mai mult româncă, să simţi că aparţii mai mult României decât Australiei. Nu te îndepărtezi de noi, de Australia?

X.: Nu. Sunt şi o să fiu la fel. Sângele meu este de la părinţii mei, care sunt români, dar sunt ce sunt datorită Australiei.

B.T.: Găseşti Melbourne-ul schimbat de fiecare dată când revii?

X.: Da…

B.T.: E mai multă modă aici, decât acolo?

X.:  Ei, intrăm în nişte subiecte controversate. Nu, nu-i mai multă modă acolo, clar e mai multă modă aicea, mai multe stiluri, pentru că suntem o ţară multiculturală, avem mai multe religii, mai multe culturi, aşa că avem mai multe posibilităţi de a ne exprima şi din punct de vedere vestimentar. În România, din păcate nu poţi să te exprimi atât de deschis, dar încet, încet poate o să se schimbe lucrurile şi în acest sens.

B.T.: Suntem foarte bucuroşi să te avem aici printre noi, la radio, pentru publicul australian eşti fetiţa noastră.

X.: Mă bucur de fiecare dată când mă invitaţi să vin să vă dau un interviu, să stăm de vorbă.

B.T.:  Şi suntem mândri că limba ta română s-a îmbunătăţit extraordinar de mult.

X.: Ei, mai am de învăţat…

B.T.:  Îmi amintesc că puteai să ne dai interviu doar câte cinci, zece minute, acuma putem să stăm de vorbă ore în şir, ne poţi povesti multe. Abia aşteptăm să ascultăm cântecele noi. Toate cele care au venit până acum sunt extraodinar de frumoase, se vede progresul, se vede frumuseţea, profesionalismul, talentul, dedicaţia ta şi suntem siguri că vei ajunge acolo unde îţi doreşti şi suntem siguri că vei reuşi datorită determinării tale. Nu ne-ai dezamăgit niciodată, nu te-ai dat bătută şi în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-ai întâmpinat sau sunt în jurul tău, tu continui să lucrezi şi să fii loială credinţei tale în muzică şi în realizarea ta sufletească şi materială.

X.: Mulţumesc frumos! A fost frumos să stăm de vorbă din nou, să aud asemenea vorbe frumoase. Mulţumesc mult pentru sprijinul pe care mi-l oferiţi. Ştiu că sunteţi aici, îmi difuzaţi muzica şi vă mulţumesc tare, tare mult. Promit să vă trimit piesele noi.

B.T.: Aşteptăm şi cântece în limba română.

X.: Uitaţi, este ceva ce pot să vă spun. Lucrez la lucrul ăsta şi o să vină în curând.

B.T.: Abia aşteptăm să ascultăm ceva pentru că ne-a plăcut foarte mult cum ai cântat la „Cerbul de aur”.

X.: Aa, da? N-aţi uitat?

B.T.: N-am uitat pentru că, în momentul în care cânţi în limba română, te simţim sora noastră, imediat simţim că melodia e în noi. Noi suntem români şi inima noastră vibrează la fiecare notă şi arpegiu românesc. Ne înalţă şi ne coboară în sufletul nostru intim unde ne simţim cel mai bine. Noi te iubim şi te aşteptăm.

X.: O să vină şi o piesă în limba română.

B.T.: Te mai aşteptăm şi îţi mulţumesc încă o dată.

X.: Şi eu vă mulţumesc.

B.T.: Şi să mai vii pe la noi.

X.: Sigur mai vin, cu drag.

 

Cu acest cuvânt de bun rămas, melodia „Dear Darling”, interpretată de Xonia ne asigură de un drum bine ales.