Mulțumiri și recunoștință participanților la festivitățile din comuna Gepiu

de Gheorghe Nemeș

Duminică 18 mai 2014, au avut loc festivitățile de inaugurare și sfințire a Monumentului Eroilor din localitatea Gepiu, căzuți în cele două războaie mondiale.
La aceste festivități au participat înalte personalități de stat și politice, centrale, județene și locale, înconjurați de un numeros public local și din împrejurimi, din județele limitrofe și nu numai: Oradea, Beiuș, Salonta, Marghita, Aleșd, Baia Mare, Făgăraș, Cluj și Italia.
Locul de întâmpinare și primire a fost sfânta biserică a prohiei Gepiu, frumos împodobită cu flori și veșminte luminoase din perioada Pascală, de către P.C. Părinte paroh Ioan Spătaru. Copiii școlii din localitate fluturau stegulețe tricolore, bărbații și femeile purtau la rever cocarde cu tricolorul românesc, având în centru Crucea Monument, pe care era scris:„Sfințirea Monumentului Eroilor din Gepiu 18 mai 2014”.
La ora 15:30 în glas de clopote seculare poporul lui Dumnezeu în frunte cu protopopul de Oradea, Rusu Octavian Dorel și protopopul de Tinca, Vasile Popa și cei aproape 40 de preoți din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române de la granița de vest a României au primit pe Întâistătorul Eparhiei, pe P.S. Părinte Dr. Sofronie Drincec, al Oradiei. În acest timp biserica, curtea, trotuarele și întregul spațiu eclezial au fost pline de tineri și vârstinici pentru a-l întâmpina pentru prima dată în această biserică pe Înaltul Ierarh al Episcopiei de Oradea.
În timp ce onorații oaspeți, clerici și mireni se apropiau de intrarea în biserică, corul studenților ortodocși de la Facultatea de Teologie din Oradea, sub bagheta distinsului dirijor P.C. Părinte Prof. Univ. Dr. Mihai Brie, înălțau spre Dumnezeu și poporul credincios imne divine și cântări bisericești.
Ajuns în fața Sfântului Altar, Părintele Episcop Sofronie s-a închinat și a consemnat în Sfânta Evanghelie, iar la ieșirea din biserică credincioșii și-au înclinat capetele pentru a primi binecuvântare arhierească. Cu prapori și steaguri tricolore în mâini s-a format un adevărat pelerinaj în drum spre Monumentul Eroilor alcătuit din copii, preoți și credincioși având în frunte pe Presfințitul Părinte Sofronie însoțit de deputatul Ioan Sorin Roman, senatorul Ghilea Gavrilă, Domnul Claudiu Pop, prefectul județului Bihor, Domnul Ovidiu Mureșan, Viceprimarul Municipiului Oradea, Domnul Prof. Univ. Dr. Ioan Mang, Ioan Purge, Primarul Comunei Gepiu, Preot Gheorghe Nemeș, Col. Grigore Moraru, Comandantul Garnizoanei Oradea însoțit de drapelul de luptă a Unității, garda de onoare, Gen. în retragere Dănilă Ion, Gen. (r). Corneliu Mihai Lungu, Gen. (r). Vasile Creț, Gen. (r). Adrian Pădureanu, ofițeri superiori și subofițeri, alături de personalități academice și universitare precum: Prof. Univ. dr. Cornel Teodor Durgheu „Berecheanul”, om al locului, Cetățean de Onoare al Comunei Cefa, Domnul Silaghi Lucian, Director al Direcției de Cultură Bihor, scriitor Mircea Bradu- Director Radio Transilvania, reprezentanți de la Vatra Românească Oradea, de la Asociația Veteranilor de Război – filiala Bihor, de la Asociația Revoluționarilor Oradea, de la Asociația Națională a Cultului Eroilor în frunte cu președintele Col. (r). Dr. Constantin Moșincat- istoric, de la Asociația Națională a Cavalerilor de Clio – Filiala Oradea în frunte cu președintele Col. (r). Dan Poinar, Fanfara Garnizoanei, Corul Asociației Culturale „General Traian Moșoiu” condus de prof. Ioan Ștefan Fluieraș și alții.
Prezenți în fața Monumentului Eroilor s-a intonat Imnul Național al României, urmând dezvelirea Monumentului de către doi tineri îmbrăcați în port popular.
Slujba de sfințire a Monumentului și parastasul pentru Eroii Neamului și a Localității Gepiu s-a oficiat de P.S. Sofronie, urmând în dată cuvântul de suflet:„Noi astăzi suntem aici să îl cinstim pe adevăratul voievod al Transilvaniei, țăranul român. Țăranul român în vreme de restriște a știut să devină ostaș. Țăranul român, acest voievod neîncoronat al Transilvaniei, atunci când timpurile au cerut-o, a devenit erou național. Pe acești Eroi noi astăzi îi comemorăm….”. A urmat mesajul Domnului Victor Opaschi – Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României, cuvântul prefectului de Bihor, Domnul Claudiu Pop, mesajul președintelui A.N.V.R., Gen. de armată (r). Marin Dragnea, rostit de adjunctul Domniei Sale, Gen. (r). Ion Dănilă, cuvântul Primarului Comunei Gepiu, Domnul Ioan Purge, acordând Diplome de Cetățean de Onoare celor trei fii ai localității Gepiu: Pr. Prof. Univ. Dr. Abrudan Dumitru, Preot Iconom Stavrofor Gheorghe Nemeș și scriitor Ioan Miclău, cu domiciliu în Australia. A urmat cuvântul Prof. Univ. Dr. Cornel Teodor Durgheu „Berecheanul”, care în contextul festivităților a avut buna inspirație de a aduce un omagiu și a oferi distinsei profesoare Paula Nemeș, soția părintelui Gheorghe Nemeș, o diplomă de excelență din partea Asociației Pro România Europeană și a Fundației Durgheu cu prilejul împlinirii a 48 de ani în slujba Școlii, a Bisericii și a Neamului nostru românesc. A urmat cuvântul Col. (r). Dr. Constantin Moșincat – istoric.
Părintele Rusu Octavian Dorel, Protopopul Oradiei a prezentat și a lansat „Monografia Localității Gepiu„ autor preot Gheorghe Nemeș.
În cadrul programului artistic a cântat Corul Veteranilor de război „General Traian Moșoiu” condus de prof. Ioan Ștefan Fluieraș, Corul studenților teologi ortodocși condus de pr. Prof. Univ. dr. Mihai Brie, solista de muzică populară a plaiurilor bihorene, Doamna Florica Zaha și Ionuț Purge, fiul primarului comunei Gepiu.
După toate acestea a urmat cuvântul de mulțumire a părintelui Gheorghe Nemeș, sufletul, ctitorul, organizatorul și coordonatorul tuturor festivităților omagiale dedicate inaugurării și sfințirii Monumentului Eroilor din localitatea Gepiu, căzuți în cele două războaie mondiale. Preacucernicia Sa, a spus:„Monumentul acesta sfințit astăzi de P.S. Sofronie, Episcopul Oradiei, rămâne pentru toți fiii satului și nu numai, un loc de recunoștință pentru cei ce s-au jertfit pentru țară și neam. Sărbătoarea de astăzi v-a rămâne înscrisă cu litere de aur în sufletele tuturor celor prezenți, dar mai cu seamă a copiilor care vor mărturisi peste ani și ani de zile de frumusețea acestui eveniment istoric care nu s-a mai petrecut niciodată în localitatea Gepiu…”
Festivitățile s-au încheiat cu depunerea de coroane, jerbe și flori la Monument din partea tuturor participanților și cu defilarea Detașamentului de Onoare constituit din militari ai Centrului 54 Comunicații Oradea, ai Inspectoratului de Jandarmi Județean „General de brigadă Anton Berlescu” și ai Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență „Crișana”.
După terminarea defilării un număr impresionant de participanți la festivitate s-au îndreptat spre muzeul și casa familială a părintelui Gheorghe Nemeș unde P.S. Sofronie, Episcopul Oradiei, a sfințit casa-muzeu și Blazonul, executat de sculptor prof. Univ . dr. Cornel T. Durgheu „Berecheanul”.
La Restaurantul Orizont din Gepiu- Colonie, în cadrul mesei festive s-au oferit diplome de excelență și de onoare tuturor participanților la acest eveniment istoric.
Părintele Gheorghe Nemeș, fiul satului Gepiu, mulțumește din suflet tuturor participanților la aceste festivități rugând pe bunul Dumnezeu Să binecuvinteze Biserica Ortdoxă, Armata și Neamul nostru românesc. La mulți și binecuvântați ani! Cu gratitudine Preot Gheorghe Nemeș.

Poezii de Rodica Anca

R U G Ă C I U N E (1966)

O, Părinte,
Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor
închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului
unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub
Rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile
Găunoase lângă apa vieţii;

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale
de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu
flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină
şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar
un pumn de cenuşă curată;

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor
Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat, iarpe mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el
şi prin el, până la sfârşitul lumii.

PIETRE SECI (1965)

Pietre seci cheamă noaptea
stropi de lumină lichidă,
ca să se fălească
cu strălucirea stelelor.

Ape galbene şi tulburi
Strigă că-s de aur topit,
când e lună plină.
Nu-şimaiamintesccă le-au muritpeştii.

O VENIRE

Veni fumul şi zise: Nu!
Veniră ochii şi ziseră: Da!
Mai slab fumul.
Mai albaştri ochii,
Goniră cenuşiul.
Când?

DOUĂ, UNA
Două urme de paşi spre lumină
În noroiul verzui de la popii întunericului
merg, merg una în urma celeilalte
cu sonor de liră

Un pas înapoi – o destrămare.
De aici, nu mai una…

Îşi strange pământul lacrimile norilor
În urmele paşilor.

Mergând spre lumină
Una în urma alteia,
cântau, poate…
Ajunge un singur pas înapoi
pentru o destrămare în viaţă!
De aici numai una mai oglindeşte cerul gol.

MAMĂ

Nu voiau mama şi fii ca şi fiul
Să vină la fiu în casă…

Fiul nu mai putea de dor
Şi vorbea despre toate:
casa cu porţi la curte,
rândunici,
sub garduri -plante,
în fânar sunt cuiburi,
zemuri în pivniţă
căci vinurile s-au vărsat
în cinstea tuturor;
cum coasta
nu se ştie pe ea,
lăsând cireşii
să-şi facă de flori
şi să le coacă
numai pentru îmbrăţişarea
hoţilor doar, lacomi,
demni de vârf.

Eu zic:
mai bine ar fi fost
să fi plecat pe munţi în căutarea
noastră,
mamă, pomenită într-o dragoste.

Rodica Anca

Nesfârşita poveste

Nesfârşita poveste de Alexandru Moraru

Când am citit, întâia oară, că 95% din genele omului sunt identice cu cele ale cimpanzeului, m-a pufnit râsul. Dar când am aflat, ulterior, că 95,5% din genele râtanului corespund şi ele cu cele umane, am amuţit. ,,Haida de!” – am cugetat. ,,E prea gogonată!” Apoi, mi-am amintit altceva. Potrivit specialiştilor, de la apariţia primei fiinţe gânditoare şi până acum, pe Terra au trăit aproximativ şaptezeci de miliarde de semeni. Iar dintre ei, peste jumătate au pierit de moarte violentă în conflicte şi războaie. Ce dovedeşte asta? Evident, natura belicoasă a omului. Plăcerea diabolică şi patima bolnavă de a-ş chinui aproapele, setea de a-1 umili, obsesia de a-1 distruge. Şi toate astea în numele unor ideologii, principii ori teze pretins superioare.
Neîndoielnic că există în codul genetic al lui Homo sapiens acest impuls permanent spre agresivitate şi dominare, atracţia irepresibilă spre exces şi acaparare. Realităţi ce expandează ciclic la scară globală şi care, în cazul conflagraţiilor, provoacă atâta ruină şi suferinţă.
Din câte ştim, individul este un binom. Dacă prevalează partea raţională, luminoasă, el înalţă, zideşte. Atunci e, într-adevăr, cea mai grozavă făpturi a universului. Şi sublim. Însă, predominând latura opusă, iraţională şi întunecată, el devine un monstru care răstoarnă lumea.
Zămislind romanul Cina lupilor, ivit la Editura Cronica din Iaşi (2013), Veronica Balaj ne readuce în faţă o astfel de lume. Pentru cei ce n-o cunosc suficient, ea este poetă, prozatoare, traducătoare şi realizatoare de emisiuni culturale la postul de radio Timişoara. Deţine deja un palmares editorial substanţial şi ca răsplată a ostenelii sale în plan literar, a fost onorată cu premii şi distincţii interne şi internaţionale.
Cina lupilor este o saga de familie surprinsă la răspântie – instaurarea stăpânirii sovietice şi implicit a comunismului în România. Din acest punct de vedere, autoarea păşeşte pe un sol bine tasat de proza realismului critic circumscrisă ,,obsedantului deceniu” şi ilustrată pregnant de scriitori precum Augustin Buzura, Petre Sălcudeanu, Apostol Gurău, Marin Preda ş.a.m.d.
Tonul general al cărţii este acela al perioadei imediat postbelice, cu legăturile şi reperele specifice epocii. O atmosferă patriarhală, calmă şi senină, marchează traiul cotidian al urbei de provincie (Ivanda). Raporturile dintre băştinaşi reflectă gradul de civilitate, iar respectul reciproc e de la sine înţeles, ca o extensie naturală a filosofiei de viaţă axată pe reguli şi cutume adânc statornicite. Brusc, întreaga armonie şi pace e aruncată în aer odată cu instalarea ,,noii ordini populare”. Dinamitarea vechilor orânduieli iscă seisme majore în ambientul social, răsturnând scara valorilor şi propulsând în prim-plan false ierarhii. Abuzuri, anchete, întemniţări, bătăi, toate se ţin lanţ, izbind în plin familia primarului Filimon şi destructurând-o. Ca exponent tipic al parvenitului, personajul Victor înglobează suma trăsăturilor negative ale tipologiei de gen dur, ambiţios, pus pe ascensiune şi căpătuială. ,,Schimbarea vremurilor” îi oferă şansa de a se afirma şi profită copios de ea, înregimentându-se în partid. Aroganţa şi cinismul său contrastează puternic cu sensibilitatea şi bunul-simţ al Adelei – soţia lui şi fiica edilului Filimon. Şi pe care a luat-o de nevastă nu din dragoste, ci din calcul şi interes, iar atunci când maladia a copleşit-o integral, a părăsit-o pur şi simplu, fără nici un regret.
De la un capăt la celălalt al volumului, transpare, ca un laitmotiv, teama: ,,Zvonurile-i accentuară primarului frica, se ferea de ea ca de un animal fioros, rânjind sau cuibărit in chiar fiinţa lui”, (pag.33). Sau: ,,Îl apuca uneori noaptea nedormind. Se simţea de parcă ar fi fost într-o cuşcă, încolţit, neştiind cum sa nu se lase învins. Teama de ceva nedefinit, ca de un duşman imprevizibil, îl măcina. (…) Spaima devenise într-un fel, umbra lui. Filimon nu şi-o mărturisise nimănui, doar în rugăciunile de seară invoca puterea divină să-l scape de chinul care, se-nţelege, venea de la cel rău”, (pag 33). O groază viscerală, cu efect paralizant,străbate cugetele. Aciuată în pori, în molecule, diseminează insidios fiorul terifiant al înfricoşării maxime. Oamenii vorbesc în şoaptă, monosilabici, cu uitături peste umăr, mereu în alertă. Ceva nefast s-a petrecut, iar nenorocul nu putea veni decât din partea ,,mustăciosului” (Stalin) al cărui portret trona la primărie şi care era identificat ca sursa necazurilor omniprezente. Căci, de la apariţia sa, perioade de bunăstare şi tihnă i-a succedat vremea declinului, a scăpătării, cu tot cortegiul de umilinţe şi pătimiri.
Veronica Balaj surprinde concludent reacţiile personajelor – îndeosebi al celor feminine – conturându-le rostul şi determinarea. Deşi nu atât de extinsă, analiza psihologică are darul de a creiona veridic profilul eroinelor principale (Adela, Marta, Pasionaria), conferindu-le substanţă şi credibilitate. Portretul primarului Filimon – de asemenea remarcabil. Tribulaţiile sale, angoasele, tristeţea şi înspăimântările sunt reflectate la amperajul suprem al zbuciumului sufletesc. Însă, în pofida năpastelor, protagoniştii n-au firi vindicative. Nu se opun făţiş, nu se revoltă. Mai mult ,,bolborosesc”, acceptându-şi soarta, graţie unui fatalism teluric. Împrăştiaţi care-ncotro, năzuiesc la ,,îndreptarea lucrurilor”, dar nu prin sprijin exterior centrat pe justiţia imanentă sau protecţie divină. Astfel, depistăm la dânşii un gen de cuminţenie aparte, până şi în situaţii 1imită îşi păstrează latura docilă, dezarmantă. Cu excepţia maleficului Victor, care e antiteza lor perfectă, majoritatea exponenţilor respiră în tempoul paşnic al speranţei recuperatoare. Desele invocări ale ,,îngerului bătrân”, ca reazem providenţial, slujesc tocmai în chip de element al menţinerii nădejdii la cote cât mai înalte. Altminteri, conjunctura ar fi infinit mai greu de suportat iar credinţa în mai bine – compromisă.
Ca un constituent definitoriu, alături de frică, regăsim suferinţa cea trupească (ftizia), cât şi cea morală. Sunt cele două coordonate pe care se întemeiază construcţia romanului în drumul său către cititor: ,,Stoarsă de forţe, îşi relua lâncezeala în aşternut. Doar inima îi bătea alarmată.
Pasionaria îi urmărea ritmul încredinţată că atâta vreme cât aude pulsaţiile în urechi, este o şansă. Viaţa mai are o şansă în fiinţa ei.
Nu se obişnuia cu ideea plecării din lumea asta. Nu avea motiv să se resemneze şi pentru acest gând teribil îi trebuia tărie, dar ea nu găsea destulă snagă nici să fie întru totul vie. Trăia pe jumătate”.(pag. 117). Şi mai departe: ,,Adela rămase internată două luni încheiate la sanatoriu. Era un fel de viaţă şi un fel de moarte. Laolaltă. Expectoraţii, paşi târşâiţi. Speranţe diverse. Aripi frânte. Scuipate din pricina acceselor de tuse. Osteneala de a spera şi de-a muri încet”. (pag. 175).
Veronica Balaj redă sugestiv ambianţa epocii şi drama protagoniştilor – simple marionete în jocul orb şi crud al ursitei. Corelaţia dintre Istorie, ca generatoare a evenimentelor şi individ, ca victimă a lor, formează coloana vertebrală a cărţii, suportul ei axiologic.
E întristător să constaţi că Homo sapiens a ajuns să mânuiască cea mai sofisticată tastatură electronică, dar, concomitent, te poate anihila cu exact aceeaşi plăcere şi ferocitate cu care te-ar fi lichidat strămoşul din comuna primitivă. Şi asta întrucât la nivelul afectelor nu s-a schimbat nimic. Evoluţia morală nu ţine pasul cu progresul tehnologic, din nefericire. Ba, dimpotrivă, cu cât e ştiinţa mai avansată, cu atât insul se dezumanizează, fiind capabil de cele mai variate atrocităţi (vezi noile concepte militare, loviturile ,,chirurgicale”, dronele asasine etc.).
Cu acest volum, autoarea adaugă încă o mărturie literaturii de gen, completând silinţa antecesorilor în a releva o lume dominată de forţă şi arbitrar, întruchipând noul regim impus prin violenţă şi abuz, ,,lupii” îşi servesc ,,cina” reprezentată de semenii prinşi în malaxorul lui. Astfel, străvechea locuţiune a lui Plaut – Homo homini lupus – (omul e lup pentru om) cunoaşte o ne¬dorită (şi tragică) reactualizare.

Veronica Balaj – Cina lupilor
Editura Cronica, Iaşi, 2013