Interviu cu poeta Valentina Teclici din Noua Zeelandă

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Valentina Teclici: În urmă cu 6-7 ani, prietena mea, Vasilica Grigoraş mi-a luat un interviu în care mi-a pus aceeaşi întrebare. În acel moment i-am dat următorul răspuns: “Cred că am avut nevoie de o nouă provocare şi asta a însemnat un nou început într-o ţară cu o limbă, civilizaţie şi o cultură total diferite. Ştiam că activitatea mea profesională va avea câţiva ani de stagnare, până cand voi reuşi să învăţ limba engleză la nivelul de a mă “juca de-a cuvintele”, dar mi-am asumat acest risc şi am văzut partea plină a paharului. Am considerat că, de fapt, experienţa de viaţă acumulată şi perfecţionarea limbii engleze sunt investiţii pe termen lung”.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

V.T.: Aş spune provocări, nu obstacole. Provocarea constantă a primilor 3-4 ani a fost perfecţionarea limbii engleze, la care aş adăuga efortul făcut pentru adaptarea cât mai rapidă la o nouă societate, ceea ce a presupus observarea, înţelegerea şi acceptarea  comportamentului oamenilor şi a diferenţelor culturale, sociale, politice.

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

V.T.: Profunda recunoştinţă pentru zestrea cu care am venit aici. Mă refer la valorile morale învăţate în familie şi şcoală, educaţia şi cultura generală, calificările, experienţa profesională şi de viaţă. Exprimându-mă poetic, aş spune că simt pentru România istoria scrisă şi nescrisă a neamului, profunzimea şi înţelepciunea din gândirea strămoşilor, dorul din doinele şi baladele noastre, viziunea din opera lui Eminescu, energia sârbelor, tumultul sentimentelor din Balada lui Ciprian Porumbescu şi Rapsodiile lui George Enescu, măreţia şi filosofia sculpturilor lui Brâncuşi, culorile anotimpurilor, îmbrăţişarea prietenilor, tristeţe pentru cei care se lasă copleşiti de gândire negativă, acceptare a ceea ce nu poate fi schimbat, speranţa că esenţa valorilor adevărate va renaşte ca pasărea Phoenix şi că o ţară bogată şi frumoasă, precum Ileana Cosânziana îşi va atinge potenţialul.

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

V.T.: La modul cel mai firesc, eu continui să fac ceea ce-am făcut şi-n Romania, să aplic în viaţa familială, profesională şi socială valorile morale învăţate în familie şi în şcoală, la care adaug gândirea pozitivă şi creativitatea. Este felul meu de-a reflecta România. De fapt, sunt un fragment din imaginea complexă a României, şi ceea ce demonstrez prin vorbele şi faptele mele este ceea ce e permanent aici, este ceea ce persoanele cu care intru în contact văd şi învaţă despre România. Pot controla şi schimba doar ceea ce depinde de mine. Nu pot repara, cosmetiza, schimba imaginea României reflectată de acţiunile altora.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

V.T.: Nu cred că banii sunt soluţia pentru problemele ori imaginea României. Dar dacă aş avea mulţi bani aş investi în oportunităţi pentru reînvăţarea/învăţarea valorilor de bază şi aplicarea gândirii şi atitudinii pozitive. Aş enumera câteva valori, cum ar fi credinţa, familia, disciplina, dragostea de sine şi de tot ceea ce ne înconjoară, respectul,  recunoştinta…

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

V.T.: Emit zilnic gânduri pozitive şi de recunoştinţă şi mă rog.

Ajut financiar unele rude şi prieteni apropiaţi.

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

V.T.: Nu cred că anul emigraţiei influenţează sentimentele, ci credinţele, legăturile de sânge şi spirit pe care le are fiecare, plus realitatea şi gradul de satisfacţie al vieţii de zi cu zi. Cei care au ales calea emigrării au ca similaritate hotărârea de a emigra şi determinarea de-a trece toate obstacolele ca să ajungă în ţara pe care au ales-o şi de a reuşi acolo să atingă idealurile, ţelurile pe care şi le-au dorit ori visat înainte de plecare. Sentimentele pot fi influenţate de o multitudine de factori, cum ar fi felul în care eşti privit ca emigrant într-o anumită perioadă, de o anumită colectivitate, conţinutul şi tonul mesajelor primate prin diverse canale (prieteni, media, internet), “filtrele” personale prin care interpretezi ceea ce receptezi. Fiecare emigrant este unic ca individ şi cred că fiecare este unic în felul în care simte şi-şi exprimă sentimentele pentru România.

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

V.T.: Limba Română este limba mea maternă şi atitudinea mea continuă să fie extrem de pozitivă. Am continuat să scriu şi să public în limba română Am publicat în 2011 la Editura Oscar Print din Bucureşti volumul de poezie “Dialog” în colaborare cu poeta Ana Anton, cu care am copilărit, am fost colegă de şcoală şi de cenaclu. La aceeaşi editură, în 2013, am publicat volumul “Oglinzi” împreună cu scriitoarea şi poeta Violeta Ionescu, o prietenă pe care am dobândit-o în urmă cu 35 de ani în Galaţi. Aceste cărţi sunt de fapt poduri spirituale care unesc în văzduhul planetei dorul de la cele două capete ale lumii. De asemenea, la editura menţionata mai sus, am publicat în 2013 volumul “De la imposibil la posibil”, ediţie bilingvă în care am dedicate poezii prietenilor mei români, oameni de înalt spirit şi de cultură.

Şi, nu în ultimul rând, am trei nepoţi născuţi în Noua Zealandă, dar limba română este prima pe care o învaţă şi vorbesc în familie.

Interviu cu poetul dr. Florin Gheorghiu din Grecia

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Florin Gheorghiu: Am plecat din țară, deoarece soția mea era cetățean străin şi am decis să ne continuăm viața în patria ei.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

F.G.:  Cel mai mare obstacol înfruntat ca emigrant a fost învăţarea limbii țării. Din fericire, m-am adaptat foarte repede. După 6 luni, vorbeam destul de fluent limba greacă.

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

F.G.:  România este şi va fi patria mea etenă, iar Grecia, cealaltă patrie!

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

F.G.: În anul 1992, am fondat prima revistă care a apărut în Grecia în limba română și greacă. Revista  se numea „Ateneul Eleno-Român„, apoi,  împreună cu un grup de entuziaști, am fondat prima comunitate românească din Grecia, Comunitatea „Ștefan cel Mare şi Sfânt”, fiind ales și primul președinte al comunității. Deoarece sunt din Moldova, municipiul Huși, judeţul Vaslui, am „botezat” comunitatea cu numele marelui voievod, unul din cei mai mari români ai tuturor timpurilor! Am propus d-lui ambasador de atunci, (după 2008), prof. dr. Caius Τraian Dragomir să facă demersurile necesare, pentru ca Aeroportul Internațional Otopeni să se numească „Henri Coandă”. Aceasta, pentru a se crea o imagine luminoasă în întreaga lume, despre România. Din fericire, acest deziderat al meu, s-a îndeplinit. Împreună cu un grup de susţinători, în frunte cu d-na Monica Săvulescu-Voudouri, cea care a fost promotoarea şi preşedinta, am înfiinţat Societatea Culturală Balkania Contemporană, la care se desfășoară foarte multe activități culturale (cenaclu, lansări de carte, echipă de teatru, invitaţi din ţară, din Grecia şi din ţările balcanice, pentru promovarea unei imagini corecte a României, traduceri de carte a unor scriitori români (Caragiale, Panait Istrate, Gelu Naum, Marin Sorescu, Nichita Stănescu).

În 1994, la Teatrul Antic Epidaur, unde se desfăşoară un prestigios festival internaţional de artă, pentru  prima dată a fost invitată să dea spectacol, o trupă din România. Este vorba despre Teatrul „Bulandra”. Meritul îi aparține lui Ion Caramitru, care în acea vreme era ministrul culturii. Ambasada de la Atena a sprijinit această manifestare, ca și Comunitatea noastră. Am închiriat un autocar și am asistat la un spectacol de excepție cu „Antigona” lui Sofocle, în limba română. În rolurile principale erau, regretata Irina Petrescu, Ion Caramitru, Ion Besoiu, regretatul Dan Tufaru.

În anul 1995, în luna iunie, am organizat şi sponsorizat ca persoană particulară o expoziţie de artă plastică la Centrul Cultural al Primăriei Paleo Psihico. Acesta este unul din cele mai selecte cartiere ale Atenei. La această expoziție am invitat pe regretatul mare grafician Marcel Chirnoagă, care m-a onorat cu prietenia sa. Maestrul Chirnoagă a prezentat ciclul Apocalipsa, care este o capodoperă a gravurii române din secolul XX. De asemenea, în expoziție erau lucrări ale designer-ului Alexandru Ghilduș și picturi ale arhitectei Mara Kukula, care locuiește în Atena. Expoziția s-a bucurat de un mare succes.

B.T.: Sunteţi mulţi artişti români în Atena?

F.G.:  La ora actuală există în Atena un grup pestigios de oameni de cultură și artă. Aceștia contribuie prin operele și activitatea lor, la activitatea bogată a Societății Culturale Balkania Contemporană. Astfel, d-na Monica Săvulescu-Voudouri este un romancier de seamă, care a publicat în România, Olanda, Belgia, Danemarca, Peru, Grecia. Este sufletul acestei societăți. Tot în Atena, locuiește soprana Marina Krîlovici, prof. dr. Victor Ivanovici, un scriitor, critic de artă şi traducător de greacă, spaniolă, română, recunoscut pe plan internaţional. Există şi un grup de muzicieni de valoare ca: violoncelistul Marcel Spinei, pianista Sanda Spinei, violonistul Sergiu Năstase, harpista Maria Năstase, bizantologul și istoricul Florin Marinescu, care studiază manuscrise românești de la Muntele Athos și a scris mai multe cărți de istorie şi relații eleno-române. Avem o foarte bună legătură cu Editura Omonia din București, condusă de apreciata doamnă Elena Lazăr care publică traduceri din literatura greacă în limba română şi din literatura română în limba greacă. Tot aici trăiește şi un sculptor talentat, Gabriel Grama.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

F.G.: Dacă aș avea mulți bani, aș ajuta pe elevii meritoşi să-şi continue studiile. De altfel, am publicat două volume de poezii „Sentimente în chihlimbar” și „Pe urma zborului”, iar banii din vânzarea cărților au fost donați pentru elevi merituoși din Iași, care nu au posibilități materiale.

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

F.G.: Pentru a face ceva bun pentru România, nu este nevoie neapărat să ai mulți bani. În primul rând, trebuie să fii corect, acolo unde te afli (omul sfințește locul), să te consideri mereu un reprezentant al patriei tale, care face cinste locului de unde a pornit. De asemenea, niște idei bune, pot să contribuie la îmbunătățirea imaginii ţării de origine.

B.T.: Daţi-mi un exemplu! O idee foarte bună este mai importantă decât banii.

F.G.: Se pare că am avut o asemenea idee, chiar îmediat după 1990, dar din păcate, deși ideea era sublimă, punerea ei în practică a lipsit cu desăvârșire (cum spunea Caragiale!). Deoarece la vremea respectivă eram bombardați prin intermediul televiziunii numai de imagini şi reportaje terifiante referitoare la ţara nostră (vezi copiii cu Sida şi cei handicapați), m-am gândit că un răspuns adecvat s-ar fi putut  da chiar prin intermediul televiziunii. Acest proiect, nerealizat din păcate, dar care nu ar fi rău să se realizeze acum, l-am denumit Proiectul Madrigal. Iată despre ce este vorba: După modelul Concertului de Anul nou, de la Viena, să fie transmis din România (în cât mai multe țări, încetul cu încetul), un concert care să prezinte Colinde de Crăciun, interpretate de Corul Madrigal. Adevărul este că la acest capitol, la vremea respective (trăia regretatul Marin Constantin), eram imbatabili pe plan internațional. Se putea amenaja o sală de concert frumos ornată la Ateneu, cu sprijinul Orchestrei Simfonice radio-tv și al câtorva mari solişti de operă (Angela Gheorghiu, Nely Miricioiu, Mariana Nicolesco şi mulți alţii), cu un regizor talentat se putea organiza un spectacol fără egal, pe care l-ar fi preluat la început câteva televiziuni străine (Republica Moldova, alte țări vecine), în timpul pauzei se puteau proiecta imagini cu ce este mai frumos în România (mănăstirile din Bucovina, Complexul sculptural Brâncuși de la Tg. Jiu și avionul lui Coandă, etc. etc.)

Fiind o fire optimistă, m-am adresat la Ambasada noastră din Atena, unde ideea a fost apreciată, dar nu şi sprijinită. Atunci, am făcut un drum la București şi am încercat să susțin proiectul, care încetul cu încetul ar fi adus şi bani, pentru că sponsorii aşteaptă nişte manifestări de anvergură pentru a li se face publicitate. M-am adresat presei, am susţinut ideea la Forumul Românilor organizat de Fundaţia Culturală Română, l-am vizitat acasă pe Marin Constantin, care a fost încântat de idee şi s-a oferit să susţină gratuit concertul, dar cu condiţia ca un for (un minister, o fundaţie) să se implice în organizare. Am scris un articol şi în Ateneul Eleno-Român, referitor la acest proiect, dar totul a rămas un vis frumos. Mă gândesc că nu este târziu nici acum, ca ideea să prindă viață. Poate ar fi mai bine dacă totul ar porni din Iaşi, unde Teatrul Național este o adevărată bijuterie arhitectonică, există Opera din Iaşi care are un manager inimos (d-na Beatrice Rancea) şi există un cor extraordinar al studenţilor de la Conservator, condus de prof. dr. Nicolae Gîscă, care a fost premiat pe multe meridiane ale lumii şi cântă în mai multe limbi străine. Credeţi că am putea să plecăm împreună, în căutarea timpului pierdut şi să se realizeze acest vis al meu? Cred că România merită o asemenea promovare!

B.T.: România merita mult mai mult! Am putea să ne alăturam noi, toţi românii care simţim la fel.

Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

F.G.: Nu știu ce simt cei veniți după 89 din România, dar un om de calitate, trebuie să-şi iubească țara.

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

F.G.: În legătură cu limba, îmi permit să vă citez câteva versuri din poezia mea „Limba Vorbită” care a fost publicată în volumul, „Pe urma zborului”:  Fratele meu geamăn, poetul / Când amintea despre limba vorbită /… Îmi spunea c-o respiră tot timpul ca aerul! / Eu mă imaginam un scafandru aflat în adânc / În oceanul de vise, din ea, cer cu nesaț respirând

B.T.: Fenomenale!!! Vă mulţumesc şi vă doresc tot binele!

Cu deosebit respect, Florin Gheorghiu

Interviu cu jurnalista Cristina Mihai din Canada

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Cristina Mihai: A fost dorinţa de a menţine familia unită şi… iată-ne ajunşi pe continetul american. Mai precis, în Canada.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

C.M.: Eh, aici e aici. La început nu prea am simţit vreun obstacol. Stai puţin… poate faptul că la angajare mi se cerea peste tot experienţă canadiană, ceea ce nu era de unde să fie. Am încercat să apelez la un program de integrare a noilor veniţi, mai bine-zis m-am dus şi am întrebat dacă există aşa ceva, mai ales după atâtea acte verificate, lucru care a mirat foarte tare funcţionarii din Gatineau (Quebec). Da, mi-aduc aminte cu un fel de revoltă faptul că respectiva angajată mi-a spus că “Aici nu o să vă dea nimeni un loc de muncă pe o tavă de arigint“, ceea ce de fapt nu ceream deloc. Până la urmă mi-a promis că se va interesa ce şi cum, mai ales că aflase că există un program prin care angajatorii puteau lua un nou-venit, iar salariul era plătit (aproapre în întregime) de către stat, timp de vreo 8 luni. Dar… n-a fost să fie. A promis că mă sună, nu a mai făcut-o şi  nici eu nu am insitat, pentru că fusesem acceptată deja la Universitatea Carleton, ceea ce ne-a făcut să ne mutăm cu mult avânt la Ottawa. Adevăratele obstacole le-am întâlnit după absolvirea masteratului în Politici Publice, pentru că la vremea respectivă, în 2010, guvernul  introdusese nişte măsuri drastice, mai ales faţă de angajaţii săi, ca să poată trece puntea cu bine peste hăul creat de criza  din 2008.

Aşa că… vreo doi-trei ani am luptat din greu cu integrarea profesională.

Dar, dacă e să vorbim de integrarea socială, aici nu au fost probleme, pentru că, pentru români e destul de uşor, mai ales că există aceeaşi paradigmă psiho-socială şi în Canada şi în România, chiar dacă sunt şi  diferenţe.

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

C.M.: România e locul naşterii şi al formării mele, nu mă refer numai la şcoală, ci la un mod de gândire şi de simţire.  Şi, dacă pentru unii e un loc pe care simt nevoia să-l biciuiască zilnic, pentru mine a fost şi rămâne un tărâm magic. Nu pentru că nu aş fi avut niciun fel de necaz sau de problemă, ci pentru că  de acolo mi-a venit cel mai frumos  şi pur izvor –oricât de ciudat li s-ar părea unora- care să-mi modeleze şi să-mi întreţină fiinţa. Cred că e destul de greu să aleg cele mai potrivite cuvinte şi ştii de ce? Nu vreau să cad într-un fel de drăgălăşenie ieftină, dar nicidecum să las ca indiferenţa şi ura cea de toate zilele a multora să-şi intindă aripa otrăvitoare şi asupra mea. Dar hai să apelez la pragmatism: am reuşit să mă integrez cultural, profesional  şi social, fără probleme în Canada, fără nicio cunoştinţă sau pilă omenească (dar am o “pilă“ perfectă, adică pe  Dumnezeu!), la fel în SUA, în Marea Britanie. Asta-mi spune că educaţia din România a fost cât se poate de largă ca să poată cuprinde şi filonul anglo-american. În Franţa m-am simţit întotdeauna ca la mine acasă, şi nu cred că acest sentiment  se datorează doar literaturii franceze, iar în ţările nordice  am simţit că avem valori comune vis-a-vis de ce înseamnă respectul faţă de celălalt. În România am trăit şi retrăiesc de fiecare dată un fior unic, un ceva distinct care se cheamă acasă, dar un acasă adânc, pentru că e legătura cu trecutul, cu ideea de apartenenţă şi cu apetitul nostru spre curiozitatea culturală şi spirituală, fără ca să ne depărtăm prea mult de tradiţionalism. E o ţesătură pe care o port în gene şi de care mă bucur zilnic, oriunde aş fi. Datorită ei, datorită României, cu tot ce înseamnă ea (trecut şi prezent, civilizaţie, frământări, vise, eşecuri, dar şi reuşite şi speranţe) pot fi deschisă faţă de multe culturi şi, totuşi, pot rămâne legată de  o fizionomie aparte. Cred că un român poate comunica cu uşurinţă, la nivelul înţelegerii sufleteşti, cu asiatici, cu europeni, cu africani şi cu americani. Nu spun gratuităţi. Mulţi străini se laudă că au prieteni români şi că se simt înţeleşi de români, ajutaţi la nevoie şi  apreciaţi. Avem asta în sânge. Dar, mult mai important, România este locul unde mi s-a revelat bunătatea lui Dumnezeu, acea dragoste minunată care nu-i poate aparţine decât lui Cristos. Toate acestea înseamnă, de fapt, România.

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

C.M.: Bună întrebare. Asta înseamnă responsabilizare. Cât am fost în Romania, am făcut emisiuni la Radio Timişoara, radio public, parte din Radio România, emisiuni cu caracter informativ şi educativ. Atât la secţia de Actualităţi, cât şi la secţia Socială. Eu am văzut şi văd în continuare această profesie ca pe o vocaţie şi ca pe un mod de-a transmite adevărul, atât cât putem să-l cunoaştem şi să-l înţelegem cu scopul de-a ne face mai buni, de-a fi mai apropiaţi unii de alţi, de-a ne construi un viitor solid. Când m-am gândit că ar trebui să fac presă, era la începutul tumultoşilor ani ’90 şi am considerat că prin cuvânt, prin cuvântul potrivit, curat, menit să zidească şi să vindece, se poate reconstrui societatea românească. Cred în continuare acest lucru, chiar dacă nu toţi îl percep aşa. Iar ceea ce vedem pe piaţa media şi în viaţa noastră reflectă tocmai faptul că vorbele au mare importanţă, dar contează cine, ce fel de vorbe, cum şi de ce le foloseşte.

Şi, poate mult mai important, e faptul că m-am străduit să mă comport cum se cuvine şi mă străduiesc în continuare. A-ţi îngriji familia, a da bună-ziua, a-ţi plăti taxele, utilităţile, a ţine la nişte valori, la istoria naţională, toate ajută la o bună imagine şi, mai mult, la o realitate sănătoasă a României.

În Canada, mai scriu articole, pentru că de la distanţă vezi unele chestiuni care nu se văd din vâltoarea focului şi, împreună cu câţiva membri de la Asociaţia Românilor din Regiunea Ottawa-Gatineau, ARCOG, am participat la tot felul de evenimente menite să promoveze imaginea României, ca de exemplu; Festivalul Lalelelor, Picnicul românesc, Mărţişorul Românesc. Întâlnirea doamnelor cu ocazia Mărţişorului îmi este cea mai aproape de suflet, pentru că prin ea am reuşit  timp de patru ediţii, să aducem laolaltă românce şi canadience de alte origini, interesate de cultura şi civilizaţia românească, cărora le-am oferit atât hrana fizică,  tradiţională, cât şi hrana culturală. Toate au fost plăcut impresionate şi sper că au dus mai departe un mesaj pozitiv despre România. Dar, desigur că toată această acţiune nu s-ar fi putut face fără contribuţia fiecărei românce participante, pentru că ele au plătit şi biletul invitatelor canadience. Anul acesta l-am prezentat pe Eminescu, în anii trecuţi am vorbit despre civilizaţia dacilor şi sărbătoarea Mărţişorului, despre George Enescu şi despre Constantin Brâncuşi. Invitatele canadience sunt soţii de diplomaţi, cadre universitare (chiar directorarea Centrului de Studii Central şi Est  Europene şi Euroasiatice de la Universitatea Carleton), medici, funcţionari publici, ziariste şi… împătimite de ceea ce înseamnă contribuţia cetăţeanului în societate.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

C.M.: Uau, ce mult mi-ar plăcea să am aceşti bani mulţi ca să-i pot ajuta şi pe alţii! Mi-aş dori să restaurez cât mai multe monumente, să salvez Bucureştiul şi alte oraşe, să iau sub aripa-mi ocrotitoare conacele de pe la ţară şi să îngrijesc sau să constuiresc monumente care ne ocrotesc memoria. Şi, nu i-aş uita nici pe confraţii de la diverse ziare, reviste, radio-tv, mai ales pe cei din domeniul cultural.

Dar, de unde să scot banii aştia? Ha, ha, ha. Nu ne mai rămâne decât să ne  încredem în minuni, nu atât că voi avea banii, ci că respectivele frumuseţi vor fi salvate de la degradare, uitare şi pieire.

Trebuie să recunosc că e o întrebare superbă: voi visa plăcut zile şi nopţi în şir.

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

C.M.: O vorbesc de bine şi mă refer la lucrurile bune, reale. O promovez pe unde pot şi cât pot. Desigur, fără să agasez lumea (sper!). Vreau doar s-o grăiesc de bine.

Să ştii că vorba de la colţul străzii poate părea un lucru mărunt, fără o prea mare influenţă, dar nu e aşa.  Îmi place cum spune înţeleptul Solomon în proverbele sale, anume că o cetate este ridicată prin binecuvântarea celor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi. E atât de pătrunzător şi… atât de adevărat. Vezi, surparea se referă chiar la o degenerare venită din interior. Duşmanul nu surpă o cetate. O bombardează, o dărâmă, dar surparea o fac cei din interior. Şi, cum? Cu vorbe rele, spuse cu răutate (cum altfel?), de către oameni răi. Am repetat aceste etichete, dar ele sunt importante. Pe de altă parte, se pune întrebarea cine sunt cei fără prihană? Pentru că niciun om nu e perfect, dar toţi cei care se numesc creştini ar trebui să mediteze la ce înseamnă acest cuvânt şi la puterea lui Cristos de a-l face pe om neprihănit. Aşa, pas cu pas. Aş mai spune şi altfel: orice om cu bun-simţ, spune o vorbă bună, de încurajare, de zidire (iată ce expresive sintagme sunt în limba română) şi nu de tocare şi de otrăvire. Sau, din alt unghi: cui i-ar plăcea să fie ocărât mereu, bârfit mereu şi, mai mult, cât şi cum ar rezista în timp la un astfel de tratament? Sună îngrozitor, nu? De ce ar fi diferit cu propria ţară sau naţiune? De ce s-o pălmuieşti încontinuu, doar de dragul eliberării unor frustrări? Sau al unor gânduri răutăcioase şi distrugătoare? Şi, prin biciuirea ei, de fapt se biciuesc şi se înjosesc şi cei care o practică. Aşa că, să începem să folosim cuvintele de bine, cuvintele care aduc tămăduirea şi nădejdea, ca şi realitatea să fie mai luminoasă (era să zic mai roz). Ne-ar face bine la toţi un astfel de tratament.

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

C.M: Din păcate, da. Mulţi au fost învăţaţi să urască ţara din care fac parte, fie că mai trăiesc acolo, fie că nu. Se cred grozavi, dar adevărul e că pierd foarte mult. Şi, odată cu ei, pierd toţi cei de dinaintea lor, cei contemporani cu ei şi mulţi dintre cei care vor veni.

Acuma, strict la emigranţi: hai să ne punem în pielea unui italian, francez sau britanic. Cui îi place să audă toată ziua doar vorbe urâte la adresa unei comunităţi sau ţări? Poate la început să mai şi creadă că în România sunt numai rele şi grozăvii, dar după o vreme nu numai că se plictisesc de asemenea lamentaţii şi atitudini dar, pe bună dreptate, se întreabă câtă încredere pot avea în cineva care defăimează încontinuu locul de unde se trage?

În lumea anglo-americană, şi puritanul şi libertinul sunt patrioţi. A-ţi denigra şi uri naţiunea, ţara din care faci parte, e considerat un lucru josnic şi demn de tot dispreţul. Ceea ce, să fim sinceri, e normal. Am întâlnit aici o multime de filipinezi, de oameni din Africa, din Asia (China, fosta Birmania, Cambodgia, Vietnam,) din Albania, din alte ţări din Europa, din America de Sud, dar nu am întâlnit oameni care să-şi dispreţuiască şi să-şi blameze naţiunea. Toată lumea mai zice de politicienii corupţi, dar îi separă foarte clar de istorie, de cultură, de poporul în sine. Ar trebui să dea de gândit celor care pleacă şi nu mai vor să ştie de România, decât atunci când mai trag o înjurătură sau un gând rău. O astfel de atitudine nu le aduce niciun beneficiu.

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

C.M.: Limba este cheia de boltă a creaţiei unui popor. Avem o limbă foarte frumoasă (şi nu sunt exagerări), dar dacă noi nu o îngrijim, nu o promovăm, cine s-o facă? Mai sunt unii de pe alte meleaguri care vor s-o facă, dar e de datoria noastră în primul rând, în ultimul rând şi între ele. Mă doare folosirea nenecesară a anglicismelor. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: şi mie îmi place limba engleză, acum e şi la mare modă şi e bine s-o cunoaştem. Dar una e să ştii cât de multe limbi poţi şi e cu totul altceva să-ţi măcelăreşti propria limbă, numai şi numai ca să-ţi arăţi dispreţul faţă de ea şi de tot ce e românesc până la urmă şi, pe de altă parte, să te consideri foarte deştept că arunci anglicisme de care nu e nevoie. Există şi neologisme pe care o limbă le adoptă, dar să apelezi la cuvinte care-şi au echivalentul în limba română, doar ca să te maimuţăreşti, e decepţionant. Oare nu mai ştim să zicem băiat, de spunem boy? Nu mai ştim cuvântul femei, de trebuie să-l înlocuim cu women? Ştirile au devenit news şi chiar nu ştiu de ce (afară doar de dorinţa de fandoseală), sfaturile sunt înlocuite cu tips-uri (« pentru că aşa se zice acuma », conform explicaţiei unui cunoscut om de televiziune), lucurile grozave nu mai sunt aşa, trebuie că sunt cool, nu poţi încărca şi descărca, trebuie upload şi  să download, iar de actualizare ce să mai vorbim? Este updatare (ar trebui de fapt să fie o adaptare la limba română). E ridicol dar, mai ales, înfiorător acest bâlci prin care limba română este făcută terci. Am scris un întreg articol pe această temă, dar se poate vorbi mult şi ar trebui să se vorbească, să se ia atitudine şi să se stăvilească nebunia aceasta câtă vreme mai e timp. Se poate, chiar prin lege (cine nu mă crede, poate trage cu ochiul la ce au mai făcut şi alţii, recte francezii, nemţii). Dar există o explicaţie (sau chiar mai multe) la acest dezmăţ lingvistic. Se leagă de ocărârea zilnică a  ideii de român, a trecutului, de manualele alternative de limba română şi de programa mai mult decât jenantă la această materie şi la istorie, ca să amintim doar câteva seminţe ale răului. Pe lângă unii intelectuali de-a dreptul trădători -vorba lui Dan Puric-, care nu au găsit nimic bun de făcut decât să arunce cu fecale în  ideea de ROMÂNIA şi de limba română (şi, să nu uităm, ei nu puteau fi altceva decât… scriitori! Nu medici, nu ingineri sau economişti, nuuu, ci chiar scriitori şi filozofi!), au apărut şi o seamă întreagă de imitatori. Şi toate acestea converg spre un singur punct: lipsa patriotismului şi a demnităţii naţionale, care fac parte integrantă din identitatea personală. Dar, să nu disperăm. Există soluţii la această  alunecare. Pur şi simplu să ne deschidem ochii şi să vedem că păstrarea limbii române, de la vorbirea zilnică, până la literatura de specialitate şi la cea beletristică, rămâne cea mai bună cale de ieşire din această negură în care ne găsim.

Şi, aş încheia parafrazându-i pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Eliade: pentru primul, patria era chiar limba română, iar pentru cel de-al doilea, limba română era limba în care visa întotdeauna.

PRIVESC ÎNAINTE şi SPER: Comentariu la Războiul Israel – Gaza

PRIVESC ÎNAINTE şi SPER: Comentariu la Războiul Israel – Gaza

de Ben Todică

Privesc înainte, privesc spre viitor. Privesc spre cerul înstelat şi florile câmpului, sămânţa naţiunii marelui Dumnezeu şi plâng. De aceea sunt supărat omule, căci ştiindu-te capabil de măreţie îţi baţi joc, distrugi, calci totul în picioare. Război, genocid, minciună…, distrugerea bunăstării, a mediului, a planetei şi toate pentru ce? Dacă simţămintele noastre şi conştiinţa ar fi în ton cu natura, dacă am comunica, am fi transparenţi în misiune şi ne-am înţelege nu ar mai fi nevoie de violenţă. Am fi toţi ca unul. Fraţi.

Privesc pământul şi ce simt e de nedescris. Dacă toţi am vocifera a trezire aşa cum o fac eu acum, în agonie, am înţelege energia, viziunea care ne este luată, de a ne dovedi măreţia, asocierea cu divinitatea dată, dăruită după chipul şi asemănarea Sa. Să ne onorăm prin unirea diferenţelor într-un mănunchi de flori de câmp, cules din fânul proaspăt cosit. Societatea nu ne dă permisiunea să fim suverani în conştiinţă. Ea consideră că libera gândire e un act criminal, nebunesc. Au pus stăpânire pe ea. Au pus stăpânire pe ce avem mai intim de la Dumnezeu, LIBERA ALEGERE, CONŞTIINŢA. Cel mai de preţ dar al nostru: SUFLETUL şi CONŞTIINŢA. Fără libertatea conştiinţei nu vom avea o societate liberă. Suntem bătuţi “precum Eminescu” în nebunie. Noi trebuie să fim autorii totali ai destinului nostru.

Nu suntem lăsaţi să creştem, să evoluăm. Ne învârtim în cercuri. Sunt forţe care ne blochează evoluţia spirituală. Vor să rămânem în permanentă sclavii lor. Să rămânem viermii lor de mătase pentru a le servi planul. Planul unor oameni bolnavi. Noi în majoritate dorim să alegem iubirea. Să trăim pentru dragoste, nu pentru lacomie şi violenţă. Conducătorii noştri cred că masele care i-au ales sunt proaste şi că ei ştiu “mai bine” ce e bine pentru noi. Că dacă nu ar fi fost ei astăzi nu am fi fost atât de civilizaţi, de avansaţi în ştiinţă şi tehnologie, în nivel de trai şi securitate militară. Că noi nu am fi fost niciodată de acord să aprobăm bugete militare în schimbul celor de educaţie şi sănătate, de infrastructură şi locuri de muncă. De ce trebuie mereu să ne pregătim de război? Războiul a devenit o obsesie şi cei ce beneficiază s-au îmbătat cu armament. Nu se mai pot opri şi trebuie să-l folosească. Şi nu se duc ei în prima liniei. Îi pun pe alţii. S-au specializat în instigări şi conflicte.

De mai bine de şaizeci de ani, Israel e în conflict cu Palestina. America îi finanţează militar, sau marii bancheri însetaţi după profit. Fraierii se bat, nivelează tot şi se omoară. Când America trage linia şi spune “ajunge”, ciomăgarii se opresc, nu au de ales. Periodic, spune Noam Chomsky, marele filozof american, Israel taie iarba prin curte, ca să o punem delicat în acest vicios şi sadic bombardament, prinde peşte în acvariu având grijă ca să nu tulbure apa. Obama îi suportă, spune Norman Filkenstain, profesor în ştiinţe politice, american, pentru că pe toată perioada cât a durat conflictul, zilnic a declarat în public că Israelul e în legitimă apărare încurajându-i astfel pe israelieni să continue cu nivelatul. Ce e interesant, e faptul că palestinienii trag cu carbit în ţeavă şi cu bolovani împotriva rachetelor de 20 de milioane de dolari bucata, furnizate de americani. În Israel au murit vreo 10 oameni, pe când la palestinieni vreo două mii. Americanii îi finanţează pe israelieni cu 7 miliarde de dolari în armament anual, trei din taxe şi patru din buget. Deci s-ar părea că industria militară îşi testează armamentul în “poligonul Gaza”. Chomsky continuă, “Dacă Obama ar fi spus din prima zi că, « Nu e bine ce faceţi, fraţilor! », atunci israelienii s-ar fi oprit din măcel“.

Israel a ales să fie un stat rasist, susţine Chomsky, şi după ce îi critică Obama, le trimite şi mai multe arme. Palestinienii sunt asediaţi, blocaţi din toate direcţiile. Tratatul dintre Israel şi Egipt, continuă prof. Noam Chomsky, este foarte important ajutând la prezervarea stabilităţii în regiune. Ce este interesant cu acest tratat este că el, de fapt, asigură instabilitatea în regiune. Este clar! Cum a fost semnat tratatul în 1979, cum elementul de Stat Arab a fost eliminat şi asta le-a dat libertate israelienilor să se extindă pe fâşie cât vor. Ba, chiar, să îi atace la nord şi pe libanezi. Regan şi Clinton au susţinut acest tratat tot timpul ştiind că de fapt acest tratat contribuie la instabilitate, însă în termini tehnici pe hârtie, diplomatic, apărea în toate discursurile americane că acest tratat susţine stabilitatea în regiune. Stabilitate înseamnă pentru americani, că e, atunci când ceva le place lor. Instabilitate e atunci când lor nu le convine ceva. Ca în cazul Iranului: marele pericol e atunci când ei vor să se extindă în afara graniţelor, în Afganistan sau Iraq. Când America a invadat şi a distrus aceste ţări s-a numit stabilizare, când Iranul a vrut să se extindă în ele comercial şi politic s-a numit destabilizare şi asta face perfect sens dacă eşti american, şi te simţi stăpânul lumii şi asta stă la baza culturii americane. “Noi suntem stăpânii lumii şi dacă cineva ne stă în cale e prin definiţie greşit şi trebuie să-l bombardăm”. S-a ajuns până aici încât, ca să se stabilizeze ei trebuie să destabilizeze întâi. Nimeni nu o vede ca pe o contrazicere.

Adevărul e că americanul de rând, astăzi nu mai are libertate în America, ci doar privelegii temporare. Puterea trebuie să rămână în întuneric. Dacă o expui la soare se evaporă şi asta face “mass media” în ziua de azi, îi protejează de lumina adevărului şi majoritatea nu ştiu ce se întâmplă în realitate. De aceea, pentru stăpâni toată această masivă ţinere în secret trebuie menţinută şi păstrată. În Israel, 96% din populaţie susţine acest conflict şi numai 4% luptă împotriva lui. Ca individ, tu nu poţi face nimic, însă ca grup, poţi schimba situaţia. Dacă vrei să evapori puterea întunericului, pune-o în mâna poporului, s-o scoată la lumină şi s-o evapore prin protest.

Israelienii, pe drept cuvânt protestează pentru că aşa le este prezentată situaţia şi precum dr. SHLOMO JOSEFSOHN o face în articolul apărut  în pagina mea din Revista Literară îi dau crezare şi îl înţeleg, însă nu aşa se vede şi din afară. Ca dovadă, protestele din jurul lumii.

Un cititor comentează:

… eu, ca telespectator al acestui război am încercat să-i înţeleg rădăcinile, să înţeleg cum de, în atâţia ani de vecinătate nu s-a putut ajunge, nu la prietenie, măcar la bună convieţuire?! De când mă ştiu am auzit de… tensiunile şi războaiele din Orientul Mijlociu din diferite surse, părtinitoare şi/sau imparţiale. Concluzia la care am ajuns este că vrajba nu va înceta nicicând, vor exista momente de acalmie, momente de acumulare a tensiunilor şi apoi iar o refulare, cu mormane de victime, care vor umple calendarul de sfinţi de-o parte şi de alta. Hitler a încercat exterminarea poporului evreu, l-a găsit vinovat de toate relele, dacă dispăreau evreii, Fericirea ar fi Inundat Pământul! Lupta a fost preluată de extremiştii islamişti, pentru care Viaţa semenilor lor are cel mai scăzut preţ de pe piaţă, iar Viaţa necredincioşilor (că sunt evrei, creştini,… sau alte naţii) nu valorează nici cât o ceapă degerată! Istoria ne spune că cenuşa nu va stinge niciodată Jarul Fanatismului!

Iar eu îi răspund:

Lăcomia este o boală grea. Poporul evreu nu e de vină. Şi ei, la rândul lor, ca şi noi, suntem conduşi de media care ne informează. Lumea a devenit un teatru al absurdului! Normalii sunt proşti, iar prostul idealul. Avuţii cei mari, lacomi şi hrăpăreţi cărora nu le mai ajung banii şi care îşi vând cu uşurinţă părinţii şi copiii pentru a-şi satisfice boala, pentru că asta e “adicţia” precum alcolismul – nu o mai poţi stăpâni, îi împinge să folosească cea mai rapidă formă de îmbogăţire – care este războiul. Ei organizează conflicte ca să-şi hrănească pasiunea pentru avere. “Trag sforile!” E o formă, un şiretlic folosit de marile corporaţii şi de indivizi bogaţi care au profitat de încrederea cetăţenilor şi au modificat legi creând fisuri în mecanismul constituţional, în constituţie AU COMIS UN ACT CRIMINAL ca să poată sabota guvernele în avantajul lor. Religiile nu sunt vina acestor conflicte, ele sunt doar folosite ca scuză şi justificare în instigarea maselor. E vina noastră că ne-am complăcut şi am scăpat de sub control legile constituţionale puse de predecesorii noştri ca protecţie pentru naţiune. Cei care au pus mâna pe putere şi ne manipulează din umbră, trebuiau amendaţi imediat în momentul în care au fost depistaţi că au distrus aceste mecanisme, şi-au început să aplice din întuneric prin acte criminale interesele lor. Puterea absolută corupe absolut. Orice putere absolută este criminală, orice individ, de orice calibru, odată prins că violează constituţia naţiunii trebuie să fie amendat şi internat. Evreii sunt un popor inteligent ca să nu fie capabil să rezolve problema cu palestinienii, însă afacerea trebuie să fie atât de bănoasă “pentru cei din culise” încât nu se îndură să o lase. Sunt bani mulţi în conflicte şi în industria de război. E cea mai uşoară şi rapidă formă de îmbogăţire. Sunt convins că autorul are dreptate, căci şi bieţii evrei au amărăciunea suferinţelor lor în acest război! Dureros este că aceste acte vor schimba opinia mondială împotriva evreilor şi tot ce au construit precedesorii lor până acum va fi ignorat, umbrit. “Te bat pentru că te iubesc!” Cred că se poate ajunge la măreţie şi fără violenţă.
Sperăm să fie PACE ÎN LUME!  Doamne ajută!

 

Interviu cu scriitorului Ioan Miclău-Gepianul

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

Ioan Miclău: Stimate d-le Ben Todică, bunul meu prieten, acum după aproape o jumate de viaţă trăită într-o ţară nouă, adoptivă, cum se spune, această invitaţie a dumitale la acest interviu îmi aduce o mare plăcere; cum s-ar zice bănăţeneşte, o invitaţie “la givan”, după expresia poetului Petre Talianu şi a confraţilor dumitale orăviţeni.

Eu, la o vârsta septuagenară, ca toţi cei asemenea mie, trecuţi prin bune şi rele, un asemenea dialog îl găsesc binevenit. Ce-i drept, nu sunt omul care să vorbesc mult prin acel fastuos  egou al fiinţei umane, fiindcă întotdeauna am considerat  faptele a fi măsura valorii unui caracter uman sănătos, dar a lăsa urme şi sfat celor tineri, din ţară sau străinătate, este chiar o obligaţie a părinţilor, a celor trecuţi prin viaţă, de aceea, apreciez mult ideea acestui interviu. Dumneata, dragă Benule, fiind în aceeaşi cămaşă a sorţii ca şi mine, vei înţelege exact ceea ce spun; deci, referitor la întrebarea dumitale: Eu nu am plecat din ţară fiindcă nu mi-am iubit neamul şi cultura, limba şi credinţa noastră românească. Altele erau pe acea vreme condiţiile unei emigrări, şi altele sunt azi. Doar visele noastre omeneşti pentru o libertate şi o viaţă omenească sunt şi azi aceleaşi. Am publicat recent cartea mea “Pe drumurile artei”, pe care o consider o adevărată autobiografie, iar cine va citi această carte va înţelege că eu trebuia să-mi urmez ceea ce mi-a fost dat de bunul Dumnezeu. Nu chiar neaparat lipsa unei bucăţi de pâine, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap, ci grija şi frica de viitorul copiilor mei, sub un sistem politic tot mai presant, mai neomenos, comunismul dovedindu-se pe parcurs forma cea mai cruntă de exploatare posibilă. Dar, a emigra atunci, în acea vreme a anilor 1979-80, era un adevărat joc cu moartea, la fiecare răscruce de drum, pădure sau râu de trecere te putea aştepta un glonţ.

Cu mine a fost cu siguranţă Îngerul cel bun al sufletului meu, care m-a purtat pe căile salvării, ajungând cu bine, în această minunată şi primitoare ţară, Australia. Cum trebuie apoi să se comporte un om care ajunge să-şi lase familia, rudeniile, prietenii, într-un cuvânt ţara, este însăşi istoria străinătăţii, a emigrantului plecat de dorul libertăţii sale şi al familiei? Cu multă, foarte multă responsabilitate.

 

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

I.M.: Am zis şi am recunoscut de multe ori, şi la alte interviuri date căci, obstacolele unui emigrant din vremea mea, nu erau numai unul sau două, erau nenumărate.  Primul şi cel mai greu de suportat era acela că de acolo de unde ai plecat, deci de acasă, de-acolo erai imediat  catalogat de cei cu catalogarea direct un trădător, un aventurier aiurea, care murdăreşte prestigiul regimului şi al partidului comunist. O întreagă batjocură pusă pe capul meu şi al familiei mele, ca să fiu discreditat faţă de oameni. Din anii 1979 când am ieşit din ţară, trimis de fabrica Alfa la care lucram, pentru a repara mobilierul reclamat de o firma vest-germană, şi de aici refugiat în lagărul din Viena, şi până în anii 1989, a fost timp suficient de făcut praf şi nimica, duşman al clasei muncitoare. Nu? Eu, un fost utecist şi comunist, mare ruşine! Ei, şi acum încep obstacolele cele fără de număr, fiindcă odată emigrat, ne constrângea lipsa de comunicare în limba engleză, lipsa de bani şi căutarea unui loc de muncă, apropierea de comunitatea românească unde să-ţi găseşti un prieten, un sfătuitor de cum să-ţi porneşti şi tu noua viaţă. Când mi-amintesc  că-mi veni şi familia, trei copii şi nevasta, vorba ardeleanului: “No amu ce-i de făcut?” La Dumnezeu mi-a fost nădejdea întotdeauna. Nu mă băteam cu cărămida în piept de mare religios, dar Duhul credinţei mele ştie nopţile albe şi nedormite rugându-mă Dumnezeului cel drept, pentru ajutor, sănătate şi luminarea minţii mele. Dragă Benule, tu ştii, astea nu-s palavre, nici vorbe goale căci le-ai cunoscut şi dumitale la vremea aceea.

Situaţia a fost aşa să fiu angajat la Oţelăriile Port Kemblei de lângă orasul Wollongong. Acest oraş este la o bună distanţă şi de Sydney, dar şi de Melbourne, oraşe metropole, unde comunităţile româneşti erau mai dense, cu asociaţii şi societăţi de mult existente. Nu le aveam direct la îndemână deocamdată, fapt ce mi-ar fi fost folositor, zic, dar nu am nici a mă plânge căci pe undeva eram mai depărtat de gâlcevuri, ce deseori măcinau convieţuirile acestora. Adevărul era că la început mă simţeam că un pustnic singuratic, dar speranţa în Dumnezeu, dorinţa de realizare în această ţară frumoasă şi primitoare, îmi întărea convingerea că am să înving toate obstacolele, muncind aşa cum am muncit şi în România, altă cale nu exista. Ţările occidentale ne primeau spre a muncii, ştiam asta, nu ne dorea să ne vadă plimbându-ne pe străzi, făcând lucruri neplăcute. Cine a înţeles asta, s-a realizat, iar cine nu, şi-a ales fiecare calea vieţii pe care şi-o trăieşte. Vorba proverbului, “cine ce-şi caută, aia găseşte”.

Nu am nesocotit eventualul sprijin al Ambasadei din Canberra şi Consulatelor româneşti din zonă. M-au încurajat ulterior în întărirea speranţelor mele de ridicare literară, dar asta numai după anii 1989, când se dărâmase  sistemul comunist, şi numai după ce eforturile mele proprii mă aduseră în pragul editurilor şi al publicării unora din cărţile mele. Mi s-au dăruit şi cărţi de literatură românească, fapt ce m-a bucurat la vremea respectivă.

Dar cel mai greu şi mai dureros sentiment te încearcă atunci când cel de-un Neam cu tine, şi asta am simţit uneori, te rupe şi te coase fără să ştii, fără să te mai poţi motiva. Dar, aveam un dar al meu de-a fi, întotdeauna îmi ziceam un proverb, o glumă românească, şi trimiţând totul la judecata lui Dumnezeu, îmi linişteam sufletul. Şi probabil că erau destule ocazii de reuşisem să adun o întreagă carte de ziceri şi proverbe sub titlul Cuvinte de Minte, încheiată prin anii 2012.

 

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

I.M.: Întrebare cu inima! Pentru această Românie tainică, am simţit întotdeauna iubire şi respect, fiindcă este Neamul meu din care mă trag, şi aşa voi simţi mereu. Oriunde  te-ai duce în lume şi azi, eşti întrebat de unde eşti, adică ce naţionalitate ai? Deci e vorba de identitatea ta. Dacă te-ai născut român, român rămii în vecii vecilor în această globalizare a Terrei, ori pe unde ne-ar duce paşii vieţii noastre. Cu creaţia lui Dumnezeu nu avem cum ne juca, nici ascunde, nici minţi; dacă te consideri bineînţeles, om integru. Am fost întotdeauna mândru de Limba şi Cultura Românească, de simplitatea şi naivitatea poporului acesta, fiindcă este oglinda în care mă privesc şi mă recunosc.

 

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

I.M.: Dragă Benule, întrebarea aceasta parcă îmi aduce mângâiere, cu atât mai mult cu cât este una de anvergură. În cei peste treizeci şi trei de ani trăind aici, ani în care am fost apropiaţi, prieteni, din multele noastre convorbiri, fie şi telefonice, fie faţă către faţă, fie la Emisiunile Postului de Radio Românesc  3zzz-Melbourne, al cărui director şi crainic eşti, cred că azi am avea câteva interviuri sau cărţi de scris. Timp de 10 ani cât am scos revista de artă şi cultură “Iosif Vulcan” , alt  timp în care am adunat şi investit în constituirea Bibliotecii româneşti “Mihai Eminescu” din Cringila, a cărţilor mele scrise şi publicate, aceasta am făcut, să redau imaginea cea adevărată a României, în lumea liberă în care trăiam, şi trăim. Am fost în acelaşi timp recunoscător şi voi fi întotdeauna acestei bune Mame Adoptive Australia care m-a primit la vreme de necaz. În România am fost acelaşi om de bun caracter, uneori prost de bun, dar acolo am crescut, învăţat, acolo am ştiut rostul muncii, credeam în cinstea şi onestitatea omului din popor, fiindcă oameni simpli mi-au fost şi părinţii, de la ei am cred acest simţ al moralei şi respectului pentru cel de lângă mine. Cu toate aceste bune şi omeneşti calităţi am emigrat, căci eram om matur la acea vreme. Răzbunarea şi invidia ştiam că nu-mi pot folosi la nimic, ca atare pot spune ca îi iubeam şi pe cei care mă nesocoteau de multe ori. Le căutam prietenia, cu sinceritate, nu cu linguşeală. Şi unde nu reuşeam,  rugam pe Dumnezeu să mă lumineze cu înţelepciune.

Aşa mi-a fost viaţa şi-mi va fi şi de-acu înainte. În viaţa comunităţii româneşti am fost şi eu implicat atât cât posibilităţile şi timpul mi-au permis, fiindcă aveam şi o familie de întreţinut şi crescut, iar de certuri şi insulte m-am ferit ca de foc, pentru că acestea umbresc  numai prestigiul şi imaginea noastră românească.

Am scris multe lucrări prin care elogiam bunul caracter al emigrantului român, aprecierile lăudabile ale guvernelor ţărilor unde comunităţile româneşti muncesc şi trăiesc. Îmi amintesc şi acum de anii 2011, când am fost invitat la sărbătoarea Zilei Australiei, aici în oraşul Wollongong, şi desemnat  a vorbi şi eu la această festivitate. Mi-a înflorit inima de bucurie şi de cetăţean australian, dar şi de român care-mi cinsteam originea românească.  Ziarul Mercury, publicaţia municipiului, In the Weekender din 29 septembrie, 2001, îmi prezenta activitatea literară şi comunitară pe o întreagă pagină A3, inclusiv poza, numindu-mă “The Illawarra Muse”. Pentru România am scos din suflet şi conştiinţă cele mai iubite versuri: Mi-e dor de sat, Dragi copii din România, Ardealul, şi multe de tot, cărţile mele majoritatea în România  le-am publicat. Pe cheltuială propie, bucuros că o editură privată românească îşi va realiza un mic venit, muncind la publicarea cărţilor românilor din străinătate. Pentru meritul enorm adus comunităţii româneşti australiene de însăşi intervietorul meu de acum d-l Benoni, cu cea mai mare plăcere şi conştiinţă am trimis pe la anii 2010 acea nominalizare către National Australia Day Council, care a fost recunoscută şi acceptată pentru Award.  Bună şi creştinească relaţie am avut la Biserica “Sf. Ioan Botezătorul”, preot paroh Ioan Vasile Prunduş, care nu ne uită de Sfânta Bobotează a veni să ne sfinţească familia şi casa, grădina şi pomii fructiferi. Anul 2006 este anul când mi-am prezentat la Sydney, cartea mea “Poezii alese”, în prezenţa unui mare număr de români adunaţi la Consulatul General Român, pe vremea aceea Consul General fiind d-l Ovidiu Grecea. În anii 2001 am  fost  în vizită în România, să-mi vizitez părinţii şi rudeniile din satul natal Gepiu. S-a instituit atunci la Biserica din sat o zi specială de rugăciune pentru holdele şi recoltele sătenilor, ziua de 17 iunie, 2001, care a rămas calendaristică pentru locuitori satului. Multă bucurie am simţit atunci la Sfânta Biserică din sat, mai ales că a avut loc şi Taina Sfântului Maslu, cu participarea a 10 preoţi din localităţile vecine. Această bucurie am adus-o cu mine în Australia, fiindu-mi şi azi, zi de amintire. Cu acea ocazie am vizitat localitatea Holod, locul unde la 31 martie, 1841 se năştea Iosif Vulcan. Am revăzut Şcoala Generală (azi Gimnazială) din satul natal Gepiu, unde învăţasem a scrie şi a citi româneşte. Am lăcrimat privind geamurile dinspre curtea în care ne jucam  noi copiii oina, geamuri pe care le-am construit eu pe vremea când directorul Şcolii era profesorul Pantea Toma, iar eu terminasem Şcoala de Meserii la Beiuş.

Aici în Australia eram membru la distinse societăţi literare din Sydney şi Wollongong, dar şi contributor la emisiunile posturilor de radio româneşti din Melbourne.

La pensionarea mea Societatea Literară South Coast Writer’Centre-Wollongong mi-a acordat calitatea de Membru pe viaţă (Life Member), iar acum, în acest an 2014, prin recunoştinţa concetăţenilor mei din satul natal, numit Cetăţean de Onoare al comunei Gepiu-Bihor.

Frace Benule, am satisfacţia sufletească acum la bătrâneţe, a mă şti demn de originea mea română, prin tot ceea ce am făcut şi muncit în România şi Australia.

 

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

I.M.: Da, asta mi se pare cea mai interesantă întrebare! Dragă Benule, dacă aş avea mulţi bani, aş sta să-mi fac o socoteală; bazat pe ce văd azi, acum după anii 1989 încoace, când perceperea ideii de capitalism a fost greşit înţeleasă şi greşit interpretată, eu nu bani le-aş trimite, că-i toacă pe ce nu-ţi vine a crede, ori se fură, ci le-aş investi de aici direct în mijloace de muncă, cu care să-şi producă bani cu o continuă investiţie de viitor. Asta ar fi susţinător.  Să nu se obişnuiască omul zilei cu poziţia plebeului din vremile Romei antice. Şi nici guvernatorii zilei a da mese gratuite până ce doar devin guvernanţi! Să nu uităm învăţătura hristică ce zice: Cu sudoarea frunţii tale să-şi câştigi pâinea cea de toate zilele. Şi asta valabil de la opincâ până la vlădică.

 

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

I.M.: Neavând mulţi bani, mă simt ca acel om sărac dar care a primit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru la masa sa, cu puţin, dar cu multă iubire şi credinţă. Din puţinul ce am, iată am trimis şi trimit câte ceva, un pachet, două de haine pentru iarnă,  donez câţiva lei parohiei bisericii din satul natal care mă recunoaşte şi apreciază, cumpăr o carte, două din România, dăruiesc din cărţile mele, şi ce cred că este mai valoros, mă străduiesc  să fiu un român adevărat prin purtarea mea în străinătate pentru a crea o frumoasă imagine  României.  Pare-se că aceasta valorează mai mult ca banii.

 

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

I.M.: Bună întrebarea! Fiinţa umană o văd aşa de când a creat-o ziditorul Dumnezeu. A evoluat prin invenţiile tehnologice, şi-a cizelat şi viaţa, dar cu sufletul încă mai are mult de cizelat. Vreau să spun că indiferent de sistemele sociale subiective şi schimbătoare, omul, generaţiile, fiinţează prin aceleaşi legi ale fiinţei, adică dornice de libertate, de asigurarea unor condiţii existenţiale potrivite, de o fericire pentru familia propie, siguranţa vetrei geografice în care există, ş.a.m.d. Emigrările acestea însă depind mult de sistemele sociale ale vremii, cum zic, care pot favoriza sau nefavoriza pe un emigrant. Şi ca să revin la întrebarea dumitale, emigraţia românească de după 1989, s-a uşurat fantastic. Cine vrea şi unde vrea. Şi de data aceasta, în general observ, românii plecaţi simt drag şi dor de România, de cei dragi lăsaţi acasă. Unii pleacă temporar şi se reîntorc, alţii se stabilesc în alte ţări definitiv, dar tot nu-şi uită ţara şi locurile natale, prin modul în care îşi trăiesc zilele vieţii. Trimit acasă diferite ajutoare, bani, haine, medicamente, vizitează România, ş.a.m.d.  Dar,  plecând din ţara ta începe şi marea epopee a emigraţiei şi emigranţilor. Nici ţările spre care se emigrează nu sunt fără de lipsuri şi greutăţi, au cum se zice şi ele acel procent al şomajului în creştere, şi atunci încep pentru emigrant frământările de tot felul. Greu de găsit loc de muncă, visul banilor şi al îmbogăţirii prin străinătate începe a se spulbera. Aşadar, această uşurinţă de a pleca, cine vrea şi unde vrea, nu ar fi neaparat una  ce-ar ţine de liberalizare şi democraţie. Acestea sunt noţiuni filosofice. Omul trebuie să ştie ce vrea de la viaţă, să aibă ochii deschişi a privi în jurul său, altfel e mai bine să stea acasă. Opinia mea.

 

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

I.M.: Ei, aci intrăm la rădăcina identităţii de Neam. Cât Limba Românească există, există şi Neamul acesta al nostru. Ca emigrant eu am mai fost favorizat şi de aceea că nevastă-mea fiind tot româncă, ba chiar născuţi şi crescuţi în aceeaşi comună, aici continuarăm  a vorbi româneşte în familie, fapt ce a devenit o continuitate până în ziua de azi. Scrierile mele, cărţile mele în Limba Română au apărut, reuşind a ne păstra limba noastră şi mai ales acea limbă literară prin care nu se deosebea deloc că nu am trăi în România. În familiile în care partenerii sunt de naţionalităţi diferite, şi mă refer la fiicele mele căsătorite astfel, limba engleză este o necesitate directă, altfel n-au cum să se înţeleagă în familiile lor. Acoperirea acestor situaţii ţin de acea Iubire dăruită de Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt tuturor oamenilor, din începuturi, şi, mai puţin înţeleg eu teama filosofiilor şi doctrinelor că s-ar pierde ceva; nimic nu se pierde din Creaţia Divină a Creatorului  lumii. Oamenii sunt oameni peste tot. Rămâne doar să mai învăţăm limba Sufletului, care este aceeaşi  în toate fiinţele omeneşti. Limba Românească este fiinţa noastră, iubirea noastră pe care  o extindem înspre acea iubire dumnezeiască prin care existăm! Zicea Al. Vlahuţă într-un proverb de duh şi inspiraţie că, “Nu se împuţinează cu nimic soarele dacă încălzeşte şi pe cel de lângă mine!” Acest Soare, simbolic, ar fi tocmai iubirea între oameni, indiferent de ce Neam suntem, căci un Duh comun ne-a fost izvorul Facerii. Cerul şi Pământul.

 

B.T.: Dacă aveţi vreo întrebare sau un sfat, ascultăm cu plăcere.

I.M.: Dragă Benule, eu aş încheia vorba de azi cu un proverb care mi se pare mie valabil oriunde în lume, şi oricărui nivel şi rang social. Iată-l: ”Arhitecţii şi constructorii întâi ridică scheletul unei clădiri, apoi pregătesc ornamentaţiile dorite. La fel şi despre oameni: mai întâi să li se asigure înălţarea moralei, apoi să li se dea funcţii sociale”. (Cuvinte de Minte, Ioan Miclău, Edit. Cuget Românesc, 2012, pag.11)