Întoarcere prin cuvânt blând

Despre “Scufia cu vise“ de Alina Lavinia Grigoraş

Cine se apropie de o carte, spune un vechi proverb, este un sfert de om, cine deschide o carte, este o jumătate de om; cine citeşte o carte este trei sferturi de om, iar cine gândeşte singur asupra celor citite este un om întreg.

Înţelepciunea acestui adevăr este evidentă şi accesibilă oricui. În cazul ”Scufiei cu vise”, cartea Alinei Grigoraş paşii se simplifică, deoarece ea, deschizându-se singură ochilor noştri, sărim primele etape ale proverbului.

Într-o librărie sufocată de lumi în aşteptare, cartea Alinei sare în ochi şi contrar aluziei la vise care propune somn, ea, te trezeşte de-a binelea, căci toată în tot, este o apariţie.

Uite o carte, îţi zici, care se prezintă singură. Cei care au creat-o au avut arta în mâini. Uite, un lucru bine făcut, adaugi, căci de la formă la cromatică, apoi la grafică ea trezeşte sufletul, iar degetele ridică spre lumină.

Se spune că omul mănâncă şi cu ochii deoarece o carte te poate face pofticios la lectură. Apoi, lectura tihnită, la fapt de seară, îţi dezvăluie un alt adevăr: că Alina a lăsat loc de bună ziua copilăriei, sau poate că nu s-a despărţit de ea niciodată. Se mişcă lejer în Paradis şi, are bucuria de a sta de vorbă şi prin cuvântul scris cu fetele ei şi implicit cu alţi copii. Autoarea, cu grija unei mămici care nu vrea să trezească prea devreme furtuni în mintea celor mici şi foarte curioşi, caută cu migală ţara de minuni a cuvintelor explicaţii, propune un taifas cu micii exploratori.

Nu ştiu dacă, ascultând poveştile părinţilor, Alina a visat să ajungă scriitoare, sigură sunt că şi-a dorit să fie mămică pentru a semăna cu mămica ei. Se vede din fiecare cuvânt scris, din fiecare răspuns la întrebări încă nespuse, grija de a se face înţeleasă de alţii, de a nu crea echivoc. Are în faţă chipul celor două fete, Sara şi Eva. Prin ele cititorii copii şi nu numai, au de câştigat sau de recuperat o stare, o amintire. Lectura celor 12 povestiri este o delectare şi o întoarcere prin cuvântul blând la copilărie.

 

Profesor Branduşa Dobriţă

Anunțuri

Revedere emoţionantă după zeci de ani

Ben Todică în dialog cu Pavel Cuşu

 

După publicarea evenimentului de la minele de uraniu din Ciudanoviţa în care într-o noapte şi-au pierdut viaţa 11 mineri, în cartea mea intitulată “În două lumi“  au început să apară după lecturarea ei, copiii celor răpuşi ca să aducă lumină în jurul acelor zile şi a urmărilor suferite de ei. Domnul Chişe, unul din veteranii locurilor l-a găsit pe Cuşu Pavel, fiul unuia dintre minerii care au murit în acel accident, ca să comemorăm momentul şi să-i facem o încheiere creştinească.

Ben Todică : Bine v-am găsit fraţilor ! Aţi ajuns?

Cuşu Pavel: Acuma am venit din Timişoara, m-am lăsat definitiv şi mi-a zis nea Chiş de tine. Sunt vreo 34 de ani de când nu ne-am văzut, din ’80 sau din ’81 când ai plecat tu, nu?

B.T.: În ’79

C.P.: A, da, în ’79. Eu ştiu că ultima lucrare pe care am făcut-o cu tine era capra aia de derulat cablu electric, dacă îţi aminteşti. Ţi-aminteşti?

B.T.: Da, da, da…

C.P.: Măi, da ne vezi?

B.T.: Vă văd foarte bine, extraordinar de bine vă văd.

C.P.: Noi nu te vedem pe tine.

B.T.: Voi nu mă vedeţi? Păi trebuie să setezi, să te duci la tine la skype, la call şi te duci în jos şi ajungi la video şi te duci pe săgeată la video şi apoi la video settings şi trebuie să setezi calculatorul să prindă camera mea.

C.P.: Măi, acum, cum să-ţi spun eu ţie, ca să mă mai bag eu acolo acuma…

B.T.: Bine, nu te mai băga. Bine că eu vreau să vă văd pe voi. Pune o poză cu mine acolo că e în regulă.

Toti râd.

B.T.: Da, pentru că pe mine mă vedeţi mai des prin filme, dar eu nu vă văd pe voi.

C.P.: Nu ne mai vezi?

B.T.: Ba, acuma vă văd foarte bine, dar nu aşa de des, ci numai acuma cu camera şi pe Cuşu nu l-am văzut din ’79 sau aşa prin video-urile pe care le-am făcut eu, ca filmul ăla din ’74 pe care l-am făcut cu el la restaurant, “La Răscruce“, sau cum trecea prin faţa băii miniere din Ciudanoviţa.

C.P.: A fost scos un mic filmuleţ făcut la răscruce, nu am putut să aflu cine a făcut filmul şi cu ce ocazie a fost răscrucea aceea în ’74?

B.T.: Păi, atunci am făcut filmul pentru că Exploatarea minieră din Banat sărbătorea 25 de ani de existenţă şi mi s-a cerut de la “direcţie“ să fac un film documentar alb negru despre exploatarea minieră. Şi era o secvenţă despre felul cum îşi petrec muncitorii timpul liber.

C.P.: N-am putut să fac legătura. Îl ştiu doar pe Vasilică din cei doi, cu care stăm la masă şi bem o bere, mâncăm ceva şi nu ştiu cine sunt ăia. Îţi dai seama…

B.T.: I-ai uitat, i-ai uitat.

C.P.: Sigur, precis că-s de la Bucureşti ăia, dacă zici că evenimentul a avut scopul ăsta – 25 de ani de minerit.

B.T.: Şi-acuma tu ce faci, care e situaţia ta?

C.P .: Dragul meu, am lucrat după ce am ieşit la pensie de la mină în 1992, am mai lucrat încă 3 ani, am zis ca să salvăm “Puţul 5“, m-am reîntors în ’94 până în 1997 când şandramaua a picat, cum se vede şi azi… Şi apoi, m-am angajat în echipa de restaurare la Teatru Mic, Teatrul Mihai Eminescu din Oraviţa… şi am lucrat 16 ani acolo, Mai veneam prin Oraviţa, dar mai rar, şi acum m-am localizat definitiv aici.

B.T.: Vă văd pe amândoi foarte bine, nu vă faceţi probleme, stai aproape de calculator ca să te aud bine, asta-i mult mai important.

C.P.: M-am stabilit aici în Oraviţa, N-am reuşit să-mi cumpăr ceva în Timişoara, îmi trebuia mulţi bani. Am avut şi mai multe probleme cu căsniciile, astea m-au dat înapoi, dar nu m-am lăsat până la urmă, mi-am revenit. Acum mă taxează vârsta, am îmbătrânit.

B.T.: Asta se întâmplă cu noi toţi, numai Nicu Chişe o duce cel mai bine, el stă ca un băiat tânăr, vânjos, în cabină, viaţă de şofer…, ştii? El n-a lucrat în subteran!

C.P.: Da, domnule, trăsăturile şi le-a păstrat, el s-a păstrat, are el un secret. Tu când mai vii în ţară?

B.T. : Da, şi e şi viguros. Nu m-am decis încă când voi veni. Deocamdată nu este un motiv bine închegat ca să vin în ţară, că e distanţa mare şi costă mult. Dacă nu se justifică aşa de bine venirea asta este cam greu în perioada asta grea când nu prea se găseşte de muncă să investeşti bani atât de mulţi, ştii? Că înainte, când erau mama şi tata era în regulă, dar acum dacă ei nu mai sunt, e cam greu să te hotărăşti să pleci la un asemenea drum, când mai multe neamuri am acuma în China decât în România.

C.P.: Cu timpul, n-o să mai ai nicio motivaţie să vii încoace. Nu mai ai la cine.

B.T.: Da, motivaţia este, dar e vorba de bani mulţi şi de distanţă, plus de asta sunt problemele care le aveţi în Europa, mi-e cam frică să mă aventurez pe-acolo cu nesiguranţa care circulă prin Europa.

Sună telefonul lui Ben vorbeşte în limba engleză.

Bine, hai să revenim la discuţie. Deci, care e situaţia ta acuma? Eşti pensionar şi unde locuieşti?

C.P.: Tot acolo unde am stat, lângă căminul tineretului, de 31 de ani m-am mutat acolo, mi-am renovat apartamentul şi discut cu domnul Chişe ce-i de făcut în Oraviţa că este un oraş pierdut. Chiar nu sunt mulţumit că am ales zona gării, puteam să mă ocup de-o casă, dacă tot mă leagă de Oraviţa asta copilăria mea, de realizarea mea profesională, dar acum spre bătrâneţe, constat că n-am ce să fac aicea, nu mă pot implica în nimic aici că nu merită. Mulţi au pierit, mulţi au plecat, mulţi nu vor să facă nimic şi constat că este un oraş mort.

B.T.: Eu credeam că tu, care ai fost din Jitin te-ai retras acolo unde a fost casa bătrânilor.

C.P.: Da, dar vezi, mulţi au pierit, eu am pierdut legătura cu cei rămaşi, nu mai am rude acolo, doar nişte colegi care au lucrat la mină, în rest…

B.T.: Casa nu mai există?

C.P.: Au fost nişte probleme…, nu prea aveam legătură materială cu Jitinul, doar spirituală.

B.T.: Ok. Hai să începem cu copilăria, că noi doi eram copii care aveam trotinete şi mergeam cu ele la tine, la Jitin, la tine acasă. Mai ţii minte? Eu, cu Nicolae Pleşa şi alţi câţiva mergeam la tine la Jitin, frigeam, coceam cartofi, una, alta. Mergeam pe drumul ăla pietruit, cu gropi. Hai să începem amintirile din copilărie. Cum ai ajuns de la Jitin la Ciudanoviţa?

C.P.: Extraordinar, ce multe îţi aminteşti! Era o nebunie atunci cu trotinetele, că eram săraci şi trebuia să le facem noi că nu se găseau de cumpărat. Asta a fost nebunia noastră cu Jitinul.

B.T.: Mai ţii minte că mi-am făcut trotinetă cu ataş din cutie de marmeladă?

C.P.: Ne-am lăsat şi traşi de motorete… acele trotinete la care veşnic se rupeau spiţele… În fine, a fost o copilărie frumoasă, cu problemele de atunci, specifice anilor ‘62. Am fost vecini de bloc. Păi ce aveam acolo la Jitin… Când s-au luat părinţii mei, la tata i-a murit soţia, la mama soţul şi fiecare avea trei copii, eu am rezultat accidental la 43 de ani ai mamei. Atunci când a fost colectivizarea în ‘54, tata nu prea a fost de acord cu colectivizarea şi a trebuit să vină la mină, şi-au ajuns în şantier. După aceea noi ne-am cunoscut. Copilăria mea a început la Jitin şi a continuat la Ciudanoviţa, pe şantier.

B.T.: Da, stăteai la prima scară şi eu stăteam la scara a treia.

C.P.: Unde stătea Turturea, dacă ţi-l mai aminteşti.

B.T.: Da, da. Şi tu mergeai la şcoala generală cu noi, nu ?

C.P.: Da am mers şi în Jitin, şi în Ciudanoviţa. Depinde cum era vremea. Ai mei se duceau vara la Jitin şi iarna eram în şantier, la blocul A. Când a murit tata eram la Blocul A şi vara urma să mergem la Jitin.

B.T.: Tu îţi mai aduci aminte ce profesori aveai la şcoala generală la Ciudanoviţa ?

C.P.: În primul rând era profesorul Sperlea Dorel, profesor de istorie, care a fost director, după aia profesoara Surulescu, profesor de limba rusă şi matematică, profesorul de educaţie fizică… nu mi-l mai amintesc.

B.T.: Dogaru.

C.P: Da, Dogaru, uite că-ţi aminteşti tu, apoi a fost soţia celui de la casa albă care lucra la serviciul personal, înginerul Ştefănescu…

B.T.: Da, da, doamna Ştefănescu. Îţi aduci aminte, ceva momente frumoase din timpul şcolii generale? Clipe sau întâmplări mai dragi, aventuri, ce ţi-au rămas în minte din şcoala aia?

C.P.: Ştiu că am fost prima generaţie de 8 clase când s-a inaugurat şcoala din Ciudanoviţa, deci eu am fost prima generaţie care a inaugurat-o şi prima generaţie care am absolvit 8 clase. Atunci a început cu 8 clase şcoala generală.

B.T.: Mai ţii minte în ce an a fost?

C.P.: Da, în 1965, când am dat şi capacitatea în vară, la vreo 12 materii.

B.T.: Hai să trecem la momentul accidentului de la mină! Reculegem momentul când ai aflat vestea accidentului. Erai acasă, dormeai, cum ai aflat despre accident? Că am înţeles că tatăl tău a murit atunci.

C.P.: Da, nenorocirea s-a întâmplat în schimbul trei. Era la revizie…

B.T.: Da, şi tata a lucrat la revizie.

C.P.: Tata era pe partea orizontală, întreţinea calea ferată, era într-o echipă de întreţinere. Îmi amintesc, tatăl tău, domnul Todică, fie iertat, era cu revizia puţurilor. Dimineaţa, pe la ora zece am aflat vestea asta tristă. Noaptea a avut loc incendiu şi au murit 11 oameni. Nu erau toţi din aceeaşi brigadă, erau şi sondori. Când am primit vestea, eram nelămuriţi, nu ştiam exact, au murit, n-au murit. Eu fiind copil, aveam 11 ani atunci, n-am prea realizat lucrul ăsta, dar mi-am dat seama abia a doua zi când a venit un elicopter de la Bucureşti, de la Ministerul muncii (nu mai ştiu cine era la minister) şi au aterizat acolo pe Golgota. Eu m-am dus cu o grămadă de copii să vedem elicopterul că nu mai văzusem până atunci. Abia a doua, a treia am început să realizez că într-adevăr s-a produs tragedia şi atunci eu şi mama am plecat la Jitin, acolo l-or adus şi a fost înmormântat. Nu se mai cunoaşte mormântul lui… După două luni moare şi mama. S-a necăjit, a suferit, rămăsesem doar eu cu ea, şi până la urmă am rămas orfan, a murit şi ea în acelaşi an, la diferenţă de două luni.

B.T.: Cine a avut grijă de tine?

C.P.: Voinea, el mi-a devenit tutore. Cel care repara televizoarele şi radiourile la vremea aceea.

B.T.: Voinea bătrânul sau tânărul?

C.P.: Voinea Gheorghe, fratele după mamă. Mama a dat indicaţii.

B.T.: Care făcea şi pe operatorul la cinematograf?

C.P.: Exact. Aa, nu, ăla era Ghiţă, nepotul nostru era Şi eu sunt unchiul lui. Culmea era că unchiul era mai mic decât nepotul.

B.T.: Aha…

C.P.: Din cauză că m-am născut târziu, al şaptelea copil, rezultat în căsnicia a doi părinţi care aveau fiecare la rândul lui câte trei copii.

B.T.: Ce s-a întâmplat cu ceilalţi copii, fraţii tăi?

C.P.: Nu mai sunt în viaţă, sunt singurul supravieţuitor care am rămas. Erau bătrâni faţă de mine, era diferenţă între mine şi ei de 15-16 ani. Nu mai am pe nimeni.

B.T.: Bine, asta acum, dar atunci când au murit părinţii tăi, ce s-a întâmplat cu ei? Erau totuşi tineri, nu? Sau, ei aveau deja meserii?

C.P.: Eu am avut tutore pe Voinea şi ne-am mutat din Ciudanoviţa la Oraviţa, în 1965. Eu, între timp m-am apucat de Şcoala de arte şi meserii la Anina, profesională de trei ani, n-a vrut să mă dea la liceu. Încă nu primisem pensia după tată şi nu avea cine să mă întreţină. Era şi varianta să ajung la casa de copii… a fost nasol… Şi pe urmă am ajuns la Anina, norocul meu a fost cu căminul de acolo, cum era pe vremea aceea, la şcoala profesională îţi asigura masă şi cazare. După aia, am ajuns să lucrez la Lişava ca electrician, după aia la sectorul Ciudanoviţa. Fiind din Oraviţa, m-am căsătorit, între timp m-am apucat de liceu, mi-am făcut liceul şi m-am dus la Şcoala tehnică la Baia Mare în anii 1975-’76. După aceea am luat prin concurs un post de tehnician energetic şi atunci ne-am cunoscut, am fost şi colegi la mină. Eram maistru energetic atunci la vremea aia, în ’76 şi am lucrat împreună până în 79, când tu ai plecat.

B.T.: Pe tine când te-a luat Voinea la el, el repara televizoare, eu ca şi copil am copilărit pe sub masa lui când repara televizoare şi de la el am prins microbul ăsta de radio cu rezistenţă, cu lămpi, cu una, alta. Tu cum nu te-ai lăsat tentat să repari aparate?

C.P.: Nu, eu m-am ocupat de electronică industrială şi de electrică grea, care ţine de amperaj, de mii de amperi…

B.T.: Nu ţi-a plăcut radio când erai copil, nu?

C.P.: Ştiu că am avut nişte conflicte cu el, a luat-o şi el razna, nu prea am fost apropiaţi. Am fost nevoit să mă schimb spre electromecanica de mare voltaj, şi m-am ocupat şi de Timişoara, Am ajuns să lucrez până la 110.000 de volţi, deci tot în energetică, dar la cea de înaltă tensiune…. Am abandonat radiotehnica, cum ar veni.

B.T.: Dar când erai la Voinea, avea şi el copii?

C.P.: Da, are o fată şi-un băiat. Mai ţinem legătura.

B.T.: Erau mai mari ca tine?

C.P.: Nu, nu, ei sunt mai mici, sunt 14 ani diferenţă între noi.

B.T.: Deci, lui nu prea i-a plăcut de tine, nu te-a avut aşa la suflet, erai ca un băiat vitreg, cum ar veni…

C.P.: Eram fraţi după mamă, avea o fire dificilă, nu prea era un bun pedagog, nu prea am simţit căldura părintească de la el. Cu Zoriţa, cu tuşica m-am înţeles, ea m-a salvat până la urmă, soţia lui, cumnată-mea. Trăieşte şi acum, are 77 de ani. Zoriţa a lucrat la cantină, a fost bucătăreasă.

B.T.: Da, o ştiu foarte bine. Eu i-am iubit pe-amândoi pentru că eram copil şi eram fascinat de radio. Dar tu, ai făcut profesionala de electrician la Anina?

C.P.: Da, electrician de mină.

B.T.: Ai lucrat în mină, dar cum ai ajuns să mergi la şcoala de maiştri?

C.P.: La Anina n-am lucrat la mină pentru că eram încă minor. Am lucrat la suprafaţă, la Lişava, greu m-au convins să intru în mină. Urmând liceu, eu vroiam să am timp liber şi prima dată am ocupat un post de ventilatorist şi după aceea văzând eu că am profesională şi mă pricep la locomotive Diesel electrice, nu m-or lăsat acolo, m-or dus în echipa de montaj. După aceea am ajuns să montez cu Topală maşini de extracţie şi alte chestii care ţineau de ultima generaţie a tehnicii ruseşti la vremea respectivă. Asta, în anii 1981. A fost apogeul meu pe linie energetică.

B.T.: Tu mai ţii minte cam câţi kilometri de cale ferată şi de lini electrice sunt în subteran la Lişava, la locomotivele alea care erau toate orizonturile, cam câţi kilometri ar fi?

C.P.: În orice caz, pot să-ţi spun că aveam în discuţie în diferite şedinţe la vrea respectivă, atâta electricitate aveam noi în subteran cât n-avea oraşul Oraviţa la suprafaţă. Deci, imaginează-ţi că aici cuprinde mina Ciudanoviţa, Lişava, Răpşagu, 10 bis… La un moment dat, cu “Puţul 5“, ambiţia lor a fost ca să ajungă al doilea puţ din Europa. Să se ajungă la 1000 de metri adâncime. După aia m-am reîntors la mină că am zis să le punem pe picioare. Deci 1000 de metri adâncime ar fi avut puţul ăsta şi ar fi avut sus în turlă două motoare de acţionare a moletei de 1 megawat putere motorul. Deci, 1000 de kilowaţi în dreapta, 1000 de kilowaţi în stânga acţionate la tensiunea de 6000 de volţi, Deci, asta a fost premieră, mă rog, cu megalomania cum se practica atunci, dar au tras linie de înaltă tensiune până acolo unde era halta la Lişava, unde era o staţie specială la înaltă tensiune, 110 mii volţi la 6000 numai pentru acest puţ.

B.T.: Tu mai ţii minte cu ce viteză se încărcau vagoanele în colivie şi în cât timp ajungea transportul de jos până la suprafaţă, cât dura transportul?

C.P.: În primul rând era aşa, n-aveai voie să mergi mai mult de 8 metri pe secundă la transport de personal, iar la transport de materiale, erau 11 metri pe secundă. Şi-atuncea, Puţul 5 n-a apucat să fie pus în folosinţă, i-a prins revoluţia la minus 400, deci cu el ajungea la minus 600 de metri sub nivelul mării.

B.T.: Câte vagoane se încărcau într-o colivie? Două sau patru?

C.P.: Într-o colivie se încărcau 2 vagoane în varianta Ciudanovia, la Lişava, 4 vagoane, asta la vremea respectivă. Iar dacă s-ar fi pus Puţul 5 ar fi fost 6 vagoane, pe 3 etaje, puse două câte două pe etaj.

B.T.: Ai idee cam câte locomotive erau în subteran, în toate minele astea? Că la fiecare orizont erau câte două sau patru.

C.P.: Ei, în orice caz, noi la Ciudanoviţa eram dotaţi cu locomotive electrice, din astea cu baterii. Şi aveam la vremea aia vreo 11 locomotive, cu rezerve vreo 20. Ce ţinea de Ciudanoviţa. Mai târziu s-au băgat locomotive Diesel, din astea specifice diametrului galeriei. Prima dată s-au băgat la Lişava pentru că acolo erau galeriile mai mari şi extracţia era mai mare, mai masivă.

B.T.: Câte orizonturi erau la Ciudanoviţa?

C.P.: Erau patru orizonturi la Puţul Orb şi un alt orizont, al treilea… s-a deschis încoace mai devreme…, Puţul 333/330. La Puţul 1, unde s-a întâmplat nenorocirea, erau 2 la vremea aia, sus şi jos, că restul erau exploatate de ruşi. Apoi s-au întins la Puţul 1 orb, unde am montat maşina aia de extracţie.

B.T.: Tu mai ţii minte de magistralele care au fost făcute între Ciudanoviţa şi Lişava, câte au fost?

C.P.: Magistrala aia…, faimoasa magistrală de la orizontul 60, care lega Ciudanoviţa de Lişava, acolo unde inginerul Boncoi, fostul director, a fost topograf la vremea aia, atât de bine a condus lucrările încât a fost diferenţă de vreo 30 de centimetri între lucrarea care a plecat de la Ciudanoviţa, şi cea de la Lişava. Erau două brigăzi, una a plecat de la Ciudanoviţa şi cealaltă de la Lişava şi s-au întâlnit undeva deasupra lui 10 bis.

B.T.: Ce lungime avea magistrala?

C.P.: Avea cam vreo 6 kilometri. În linie dreaptă…

B.T.: Toată electrificată, cu lumini ca pe boulevard.

C.P.: Era Diesel Electrică atunci, era noutatea asta că trebuia să facă legătura între două mine şi era mai mult o magistrală de legătură între cele două mine, nu să se facă extracţie pe-acolo, scopul a fost ăsta, Puţul 5, ăsta era viitorul anilor ‘89. Rezervele care le mai aveam acuma era sub formă de trunchi de con şi sunt în zona 10 bis. Acolo sunt rezervele. Ei, sunt multe de povestit! Din câte ştiu ca energetic, dar cei din alte domenii poate nu ştiu prea multe.

B.T.: Sigur că minele astea erau şi un punct strategic militar, în caz de război nuclear putea să fie folosit pentru adăpostul populaţiei.

C.P.: Nu era ca un metrou, dar, ca orice mină, poţi să aduci lumea, dar închipuieşte-ţi că dacă aduci lumea la un cataclism, pe cine să ascunzi în mină? Hai că-i luai pe cei din Ciudanovita că erau aproape, dar ce făceai cu orăviţenii la 13, respectiv19 km? Nu era conceput ca un refugiu din ăsta. Noi am avut şi Sasca, am avut şi Ciclova…, unde se perindau oamenii ca să scape de radiaţii. O perioadă, o lună, două lucrau acolo, apoi îi aducea înapoi la uraniu ca să nu încasezi uraniul ăla, să nu te iradiezi prea tare.

B.T.: Dacă privim harta unui oraş şi vedem câte străzi şi străduţe are, cam câte străzi şi străduţe ar fi în subteran, în toate galeriile şi nişele alea, în toate suitoarele alea? Ar fi 2, 3 oraşe de străduţe în subteran, la toate orizonturile alea?

C.P.: Acuma la forma lor de galerie, poţi să le spui străduţe, dar redus la o scară, e mult prea pretenţios. Nu, nu chiar la nivel de oraş, pentru că nu erau lungimi aşa de mari,

B.T.: Nu ca lungimi ci ca număr, adunându-le şi pe cele închise de pe vremea ruşilor şi până acum.

C.P.: Aşa da. Poţi să depăţeşti numărul de străzi. Minele astea au fost exploatate intens, ruşii vroiau să ia cât mai mult uraniu de la noi ca despăgubire de război, timp de 20 de ani. Până în ’66 uraniu se ducea la ei, la ruşi. Din ’66 până în ’81 s-a dus la Haldă (depozitat loca,l sub formă de dealuri imense şi apoi acoperite cu un strat de beton ca protecţie împotriva ploilor care spălau uraniul şi-l cărau înapoi în pământ sau în mediul înconjurător). Ei, şi din ’81 până în ’85 s-a expediat la Braşov, la Feldioara. Era o variantă interesantă, se poate discuta şi asta. Noi nu am ales tehnica rusească de îmbunătăţire a uraniului nostru cu izotopi radioactivi de la ruşi, cum o practicau ruşii, şi culmea este că am avut oameni deştepţi şi atuncea şi am folosit tehnica Candu canadiană (România este singura ţară din Europa care produce în prezent combustibil nuclear pentru centrale nuclearo-electrice de tip CANDU.) şi culmea, era o mare premieră la vremea respectivă, o ţară socialistă să facă o combinaţie cu o ţară capitalistă şi uite, acum dovada, că la noi funcţionează şi acuma reactoarele de la Cernavodă cu uraniul ăla de la Ciudanoviţa, de la Lişava. Dar, repet, tehnica nu-i rusească, e canadiană şi ne batem capul acuma să facem grupul 3, 4, reactorul 3, 4, avem specialişti, dar n-avem bani. E vorba să vină chinezi. Culmea e că noi ar fi trebuit să avem deja grupul 7 încă de pe vremea lui Ceauşescu, dar l-a pus dracu să facă termocentrala de la Crivina, pe care au dat-o la fier vechi. Sunt multe chestii, că nici nu mă pricep să ţi le povestesc cât le ştiu şi eu. Sunt nişte cursuri în domeniu făcute pe la Braşov, noi am putea multe să discutăm, dar mi-e teamă că fiind înregistrat să nu spun şi prostii, care …

B.T.: Poţi să spui că nu mai este partidul comunist ca să te bage la puşcărie, iar pe ăştia din ziua de azi nu-i interesează ce spui tu, despre ce-a fost.

C.P.: Acuma e şi mai rău ca atunci. Dar nu despre asta e vorba, poate nu dau eu nişte date exacte şi te iei după ele, nici eu n-am un scenariu aşa…

B.T.: E vreo speranţă să se deschidă mina, s-o exploateze?

C.P.: Păi, nu ştiu, eu acuma am revenit în Oraviţa de la Timişoara. Crede-mă că dacă mâine s-ar deschide mina, aş fi primul care m-aş duce acolo, tot legat de Puţul 5, să ajungem la 1000 de metri. Rezerve avem de uraniu, dar e greu de scos de acolo cu metode clasice. Cu colivii, nu prea mai ţine figura. Sunt azi în vest proceduri noi care diluiaza uraniul în adâncuri şi îl scoate la suprafaţă sub formă lichida. Problema e că există pericolul de contaminare prin scurgerea acestui lichid pe sub pământ în locuri nedorite, suferind şi noi şi vecinii noştri. Sunt lucruri care ţin de tehnologie. Clasic nu se mai pune nimeni să mai scoată, ci îl dizolvă în adâncuri şi-l scoate sub formă de apă, cu un PH ridicat radioactiv şi atunci îl tratează chimic. Nu mai e de scos cu vagoane, cu dinamită …

B.T.: Păi nu, că americani au altă tehnologie, ei vin şi-ţi mută dealurile complet, nu mai fac puţuri, nu mai fac galerii, vin cu maşini mari şi mută tot şi ia direct din pâmânt. Am lucrat şi eu cu inginerul Topală şi mi-a fost şi mie drag. Ce poţi să-mi povesteşti despre inginerul Iulian Topală? Că ţi-a fost şi ţie drag.

C.P.: Eu am avut conflicte cu Ţunea (şeful lui Cuşu de atunci), că m-am combinat cu Topală ca să mă dea la maşini de extracţie. Cu Topală a fost un succes, chiar era şi un film ”Şi totuşi se poate” sau ”Bătălia Caiacului”.

B.T: …variaţii şi remontări din filmul meu “Primii PAŞI“…,

C.P.: …era un mare curaj la vreme aia, când noi am avut îndrăzneala să montăm o maşină rusească, care să meargă fără asistenţa lor, pentru că noi n-am vrut să vină asistenţă rusească, ingineri mecanici ruşi. Erau anumite secrete şi nu vroiam să le ştie ruşii, şi-atunci bătaia de cap a picat pe el şi pe mine (eu din punct de vedere energetic). Ţunea, pe partea cealaltă mi-a băgat beţe în roate, dar totuşi m-am descurcat. Iulian a murit destul de tânăr la 52 de ani sau 53. Sunt multe de spus de Topală. M-am regăsit cu el în Timişoara, cu el si cu Nariţa, pentru că eu i-am adus pe Nariţa şi pe Opriş. Împreună am vrut să facem ceva în Timişoara, dar el a murit şi ăştia au revenit înapoi în Oraviţa şi eu am rămas în continuare la altă firmă în Timişoara unde m-am ocupat de hale industriale, staţii de înaltă tensiune la diferite depozite naţionale şi internaţionale care s-au făcut – Kaufland, Lindler care au venit în România, Fabrica de piese de schimb Airbus la Braşov. Acolo am făcut o staţie de transformare. Noi cu nemţii acolo facem piese de schimb pentru cele mai mari avioane din lume. Ambiţia Airbusului este să facă avioane de o mie de locuri, dublu etajat şi uite, noi românii, acolo la Ghimbav facem piese de schimb pentru ăştia şi eu am avut ocazia să mă ocup acolo de înaltă tensiune. Multe pot să spun din lucrările mele de referinţă care au reprezentat priceperea mea în energetică. A fost o continuitate a mea, cu care am plecat de aici de la Oraviţa, de la mină. Aici am învăţat multe şi m-au ajutat mult.

N.C. : S-a terminat bateria. (Pentru legatură internet Nicu Chişe şi Cuşu Pavel au trebuit să umble printre clădirile oraşului Oraviţa pentru a prinde un semnal mai bun de legatură cu Australia. Calculatorul fiind pe baterie şi-a consumat repede curentul şi a trebuit să intrerupem interviul.) Trebuie să închidem.

B.T.: Vă iubesc pe toţi ca pe nişte fraţi.

C.P.: Te cred. Şi noi te iubim. Eu sunt foarte emoţionat, acum după treizeci şi patru de ani de când nu ne-am văzut.

B.T.: Vă iubesc mult şi vă mulţumesc. Doamne ajută!

C.P.: Doamne ajută!

 

Ziua Limbii Române în SUA, prin Skype

 

Bună ziua, dragi prieteni şi vă mulţumesc pentru amabilitatea de a mă invita să fiu oaspetele dumneavoastră. Acum doi ani am vizitat California şi am fost impresionat. Aveţi o ţară foarte frumoasă!

Despre mine :

 TODICĂ, BENONI (BEN)
Născut la 23 noiembrie 1952, în satul Iezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui, România, fiul Auricăi şi a lui Gheorghe Todică.
 Stare civilă: 3 copii
Naţionalitate: română
Cetăţenie: română şi australiană
Profesie: şef de producţie într-o fabrică de construcţii de maşini.

Alte profesii existenţiale: Sudor, Electronist, Director de Cinematograf, Mecanic Maşinist Maşini Extracţie, Operator Proiecţionist, Operator TV, Zilier, Remuvalist, Proces Worker etc.
Limbi vorbite: engleza, italiana şi româna fluent.
Contribuţii jurnalistice şi eseistice de ocazie la mai multe reviste din ţară şi străinătate.
Mă consider:
Artist independent (cineast, regizor, producător TV, broadcaster, inginer de sunet, etc.); scriitor, editor, fotograf, jurnalist, artist.
Hobby-uri: electronică, fotografie, muzică, tenis şi plimbarea prin natură.

Limba română am descoperit-o în momentul când am început să scriu pentru revistele românilor din diaspora, prima fiind “Iosif Vulcan”, a poetului Ioan Miclău din Cringila, New South Wells Australia.

În casă nu vorbesc româna pentru că sunt căsătorit cu o chinezoaică şi comunicăm în engleză. Deci locul unde mă legăn în braţele limbii materne e radioul şi televiziunea, unde lucrez din 1993.

Am pătruns în această cameră închisă, de zeci de ani, ca un Făt-Frumos dornic să-şi aleagă un cal şi m-am îndrăgostit de măreţia lui. Am realizat cu adevărat cine sunt şi mi-am găsit echilibrul. Limba mi-a dat acces la comoara culturii neamului meu, această armată invizibilă care ne păzeşte neamul de mii de ani.

Limba română e ca o graniţă, ca o sferă protectoare. Prin muzicalitatea ei blândă şi dulce îţi spune cine eşti. Este identitatea. Cu cât o cunoşti mai bine, cu atât eşti mai tare înfipt în pământ, simţi că rădăcinile-ţi sunt mai adânci, iar izvorul sevei cu care te hrăneşti nu seacă niciodată. Astfel, ai certitudinea cu nu vei pieri ca neam în ciuda tuturor vitregiilor vremurilor.

Am venit în această lume alunecând lin pe cuvintele ei. Viaţa ne-a fost dată ca s-o trăim frumos şi s-o explorăm. Am deschis ochii în cuvânt şi în cuvânt trebuie să ne bucurăm şi să ne smerim. Nu degeaba scrie în biblie că la început a fost cuvântul.

Eu caut în emisiunile mele să promovez noi scriitori şi poeţi. Şi am aici o poezie scrisă de Liliana Zaharia, o poetă descoperită de mine recent pe care doresc să v-o citesc. Se intitulează: De ce nu pot să plagiez

La început a fost Cuvântul
din care Dumnezeu a făcut sufletul
și intrigat de frumusetea lui
s-a hotărât să îi dea Lumina
pentru a-l despărți de întuneric
s-a uitat la creația sa şi uimit
de ce ieşise din mâinile sale s-a hotărât să
pună în el suflet pentru a-l îmbogăţi
cu toate sentimentele sale pe care abia acum
le conştientiza apoi s-a hotărât să îi dea cerul
şi marea pentru că nu avea cu ce să se joace
iar sufletul s-a risipit prin toate cotloanele
din azurul cerului şi al mării şi a început să
pulseze în nenumărate inimi
atunci Dumnezeu, ca să poată să le adune
a luat puţin pământ şi te-a făcut pe tine
bărbat, iar pe mine femeie izvorâtă din
coasta ta şi ne-a zidit sufletele în
curcubeul dragostei
la fel a făcut cu celelalte suflete şi inimi şi
coaste şi de aceea fiecare trebuie să caute
Cuvântul – unicul care să îi deschidă
calea spre fericirea nemărginirii

Fac film de la 12 ani. În ţară am luat mai multe premii şi medalii de la personalităţi ilustre ale cinematografiei româneşti, ca: Alecu Croitoru, Călin Căliman, Florian Potra, Alexandru Satmari, Ion Popescu Gopo etc. Am luat marele premiu pe ţară pentru Casa Pionerului din Oraviţa, cu un film de 4 minute intitulat PERSEVERENŢA. Sunt mândru că am reuşit să-l cunosc personal pe Sergiu Nicolaescu şi să realizez pe faleza de la Eforie Nord, în 1975 un film de un minut jumate cu el. Ajuns în Australia şi având deja câteva premii, am ales să mă manifest ca artist independent. Nu cred în festivaluri pentru că ele au agendă şi nu mă favorizează pe mine ca cineast liber. Am realizat programe de televiziune şi radio pentru comunitatea română timp de 21 de ani, rămânând astfel legat de neam şi identitate.

Şi aş vrea să închei această intervenţie a mea, tot cu o poezie.

Jocul cuvintelor de Liliana Zaharia

Cuvântul e inima, cuvântul e joc,
E sabie, cuget şi tot la un loc.
E dragostea pură, pe câmp de smarald,
E liniştea nopţii cu sufletul cald.
E cântec şi dor, sau chin de ne-nvins,
Chemare şi dor spre cer necuprins.
E viaţă, putere, destin sau coşmar,
E focul din inimi sau plin de amar.
E viforul nopţii şi-al zilei descânt,
Sau cântul iubirii, aici, pe pământ.

 

La noi e luni, la dumneavoastră e încă Duminică. Mă rog ca mâine să aveţi o zi frumoasă, mângâiată de lumina şi căldura limbii române.

Fie ca românii de pretutindeni să aibă asemenea zile până la sfârşitul veacurilor!

Vă mulţumesc pentru aceste clipe de adevărată sărbătoare petrecute alături de dumneavoastră. M-AM SIMŢIT MINUNAT !

Numai de bine!

Ben Todică, Australia

Alina Lavinia Grigoraş “Scufia cu vise”, o carte pentru toate vârstele

alinaÎn urmă cu 22-23 de ani când lucram la Editura Porto Franco din Galaţi ca redactor al secţiunii pentru copii şi tineret, dar şi în calitate de redactor coordonator al revistei “Liliput” (supliment al revistei Porto-Franco), una dintre priorităţile mele a fost să descopăr şi să public creaţiile unor copii talentaţi în arta mânuirii cuvintelor sau culorilor. Alina Lavinia Grigoraş a fost unul dintre copiii talentaţi ai acelei perioade. Avea doar 11 ani când a debutat în revista “Liliput” cu povestirea “Prietenul X”.

Apariţia în urmă cu câteva luni a volumului ei de povestiri, “Scufia cu vise” la Editura “Oscar Print” din Bucureşti, nu a fost o surpriză pentru mine, ci doar confirmarea că “timpul a avut răbdare” şi că pentru Alina Lavinia Grigoraş a sosit momentul să-şi valorifice talentul şi să bucure cititorii cu povestirile sale ingenioase şi măiestrit scrise.

Volumul conţine 12 povestiri cu subiecte variate, unele inspirate din importante experienţe de viaţă ale fiicelor ei, Sara şi Eva, altele, din Universul naturii, pretexte pentru a înţelege miracolul lumii interioare şi al mediului înconjurător sau de a accentua valori importante de viaţă, cum ar fi încrederea în sine, disciplina, perseverenţa, prietenia, identitatea, acceptarea, iniţiativa, dragostea necondiţionată…

De exemplu, în Alfabetul buclucaş, literele prind viaţă, în special la şcoală, au trăsături diferite de caracter, sunt “isteţe şi jucăuşe, dar şi cam şmechere” pentru că încearcă s-o încurce pe Sara, “bucălate P şi B erau nedespărţite şi se ţineau numai de şotii pentru toţi copiii” (…) Nu doar P şi B le dădeau copiilor bătăi de cap, ci şi T şi D. Acestea nu erau năzdrăvane ca buclatele P şi B, erau distinse şi severe, şi de aceea elevii le cam ştiau de frică şi, de emoţie, le mai confundau”. Simţul umorului e prezent în descrierea fiecărei litere. Adevărate valori sunt subliniate. Sara a înţeles că dacă este atentă la explicaţiile învăţătoarei şi la pronunţie, dacă exersează prin scris şi citit nu mai dădea nici un motiv literelor “să râdă cu gura până la urechi”.

Prietenul X, povestirea de debut, revăzută de autoare, este un elogiu adus frumuseţii matematicii, care devine evidentă atunci când elevii nu se mai tem de acest obiect pentru că îi înţeleg secretele ei, cum ar fi X, “termenul necunoscut din orice problemă”. Din nou, cifrele sunt personificate şi descrise cu logică şi umor. “1 (unu) era un domn înalt, cu mustaţă, îmbrăcat în frac negru. Era tot timpul serios, ca un profesor strict, însă era tare blând şi săritor”… 10 (zece) era văr primar cu Unu, semăna pe jumătate cu el, doar că avea un cerc în spate, căruia îi mai spune 0 (zero). Zece spunea că Zero este cifră nulă, adică este egal cu nimic, dar că are nevoie mare de el şi de aceea sunt nedespărţiţi”. Mesajul povestirii este că frica de necunoscut poate fi învinsă prin încrederea în sine, căutarea de soluţii şi disciplină: “Fetiţa îşi făcu program: în fiecare zi după-amiază stabili să facă exerciţii de matematică, invitându-l pe X ca oaspete de onoare”.

Raza de soare, firul de nisip şi valul mării, o bijuterie de povestire, în care poezia descrierii sentimentelor şi ambientului se împleteşte armonios cu înţelegerea filosofică a sensului adevăratei prietenii, a dorului de necunoscut, a experienţei trăite, a propriei identităti şi a ceea ce-i important pentru tine. „Firicelule de nisip, tu nu ai nevoie de călătorii, locul tău e aici. În plus, tu eşti făcut din călătorii şi obiecte călătoare. Eu, marea şi soarele am măcinat secole la rând pietrele, le-am amestecat cu alge, scoici, arici şi stele de mare, pământul a adăugat şi el substanţe hrănitoare, fier, minerale şi aşa te-ai format tu, nisipul. Oamenii te îndrăgesc aşa cum eşti tu, sunt obişnuiţi să te întâlnească aici, pe plajă şi să le mângâi tălpile”, îi spuse vântul, printre adieri mângâietoare. Iar nisipul nu îşi mai dori niciodată să plece de lângă prietenii lui.

Pălăria ciupercuţei, o altă povestire plină de sensibilitate şi-o lecţie să fii umil şi să te accepţi şi iubeşti aşa cum ai fost creat de natură. “Mirată, ciupercuţa se uită în jurul ei, se foi prin iarbă, până când se văzu oglindită într-o baltă de apă. Nu mai era ea, vântul îi luase pălăriuţa şi acum nu mai arăta ca o ciupercuţă. Era o doar tulpină, fără buline, fără nicio culoare sau urmă de eleganţă. Atunci înţelese că florile nu o mai cunoşteau. Fără pălăriuţa pe care o urâse atât, era doar o biată creatură anonimă.”

Viermişorii de joacă, aflaţi puzderie peste tot, “au toate culorile şi nuanţele din lume”, şi “pot fi văzuţi doar de copii şi de prietenii lor de companie”. Viermişorii de joacă, particole mirifice de energie, spirit, gândire sunt descrise ca nişte fiinţe ale căror personalitate, temperament şi comportament sunt influenţate de culoarea pe care o au. “Viermişorii roşii, galbeni şi portocalii sunt cei mai voioşi şi energici dintre toţi. Nu fac altceva decât să râdă în hohote, să ţopăie şi să danseze toată ziua. Viermişorii verzi şi turcoaz sunt cei mai calzi şi mai senini. Ei nu îmbătrânesc niciodată şi sunt foarte serioşi, nu te lasă baltă în mijlocul unei partide de joacă.”

Aventura unei frunze prezintă transformările cromatice, de forme, miresme şi trăiri pe care le simte o frunză de la apariţia şi primul ei freamăt pe-o ramură, până la somnul ei de iarnă, pe pământ sub plapuma zăpezii şi începutul unui nou ciclu. Transformările din natură, succesiunea anotimpurilor, viaţa fără de moarte a naturii sunt prezentate printr-un pastel poetic şi explicate logic, filosofic şi empatic.

WP_20140813_001

Scufia cu vise, povestirea care dă titlul volumului, este un prilej de-a oferi cu simplitate, ca-n joacă, informaţii despre succesiunea zi-noapte şi despre felul în care Soarele, Luna, Moş Ene şi visele colaborează să-i bucure pe copii cu fascinante aventuri în timpul somnului.

Spiriduşul Hoinărici în misiune, are privilegiul de a-şi înţelege şi corecta propriul comportament observând adevăratul comportament al copiilor, uneori foarte diferit de cel descris de ei în scrisorile către Moş Crăciun. De asemenea, el învaţă despre compasiune, încurajare şi puterea dragostei necondiţionate pe care Moş Crăciun o are pentru toţi copiii.

Stilul în care sunt scrise povestirile este fluent, plin de sensibilitate, lirism, culoare, simţ al umorului şi filosofie. Povestirile, prin universul tematic, mesaj şi stil, se adresează copiilor de la 6 ani până la 99 de ani, o universalitate care a fost exceptional surprinsă în formă şi culoare de ilustraţiile semnate de Kavalerra Dan Lorintz. Ilustratorul, care este de asemenea un talent autentic, completează cromatic şi pune perfect în valoare ideile centrale ale povestirilor.

Povestirile ingenioase, pline de învăţături şi fantezie, au menirea să menţină căldura zâmbetului, curiozitatea, interesul şi încântarea cititorului de la prima până la ultima pagină.

Recomand cu toată căldura Scufia cu vise, volumul de debut al Alinei Lavinia Grigoraş, cititorilor de toate vârstele.

 

Dr. Valentina Teclici

 

O scurtă întrevedere virtuală cu maestrul Marcel Spinei, Ecouri din cariera artistului…

Ben Todică: Când aţi plecat din ţară?

Marcel Spinei: Era vara anului 1989… România era sufocată de căldură și de Ceaușescu… Provin dintr-o familie de preoţi din Basarabia, de 5 generaţii. Ca muzician-compozitor, violoncelist-solist, dirijor, muzicolog, editor și profesor doctor cu două doctorate – în România și Grecia, am avut șansa ca în perioada 1979-1981, printr-un contract cu ARIA (Asociația Română de ImpresariatArtistic) să cânt în Orchestra Simfonică Siciliană de Stat din Palermo, de unde plăteam lunar 47% din salariu, statului român…

La mijlocul lunii august 1989 am obținut un pașaport pentru a face un turneu în Italia, cu un recital de violoncel și pian, la pian soția mea Sanda Spinei. Ca să putem pleca, am avut – garanție în Banca de Comerț Română – ceva bani adunați din Italia, iar dacă aș fi rămas în afara granițelor, statul ar fi luat acești bani… Mai erau și alte garanții – din partea famiilor noastre, care ar fi intrat la pușcărie dacă ceream azil politic… Am vrut să plecăm în turneul nostru pe ruta Grecia spre Italia, pentru că sunt un mare admirator al culturii antice grecești – am în bibliotecă toată filosofia și în general cultura antică grecească, și aș fi vrut să cunosc direct această țară.

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

M.S.: În Grecia am avut și puțin noroc – vezi cu lux de amănunte în primul nostru CD făcut cu Ministerul de Externe al Greciei (“Compozitori greci din diaspora -2500 de ani de la întemeierea primei democrații din lume“, 1992) întâlnirea absolut întâmplătoare cu cel mai mare muzician grec din perioada respectivă – Iannis Papaioannou (+ 2001). Fac multe paranteze… Eu am organizat, încă din 1981, un grup muzical intitulat CONTEMPORAN, cu care cântăm și astăzi, muzică din antichitate și până în contemporaneitate. În fiecare an, din 1971, avem concerte la Ateneul Român din București, R-Tv., etc. În concertele noastre am prezentat multă muzică din diferite țări, iar în 1989 eram interesat de a cunoaște și muzică scrisă de confrații compozitori greci.

Ajungând la Atena, am căutat o instituție muzicală, care să fie deschisă la mijlocul lunii august – lună de concedii… Și, pe strada București din Atena (o stradă mică din centrul Atenei, apropiată de Palatul Parlamentului, care este considerată cea mai “bogată” din Atena – cu cele mai multe aurării …) am găsit Sala de Concerte PALLAS, unde aveam să cânt și eu după câțiva ani, cu Orchestra Simfonică a Atenei, un concert pentru violoncel și orchestră, în premieră mondială.

La Sala de Concerte PALLAS, la Casa de bilete, unde încercam să aflu câte ceva despre compozitori greci, am întâlnit un om de o inteligență și spiritualitate extraordinară: Iannis Papaioannou, prieten cu Iannis Xenakis – cel mai mare compozitor al secolului trecut (născut la Brăila), cu Stravinsky, Takemitsu, Skalkottas, ș.a. Ne-a întrebat în ce limbă vrem să vorbim (vorbea curent vreo 8 limbi moderne …), era architect, compozitor, pianist, muzicolog, director adjunct al Centrului de Cercetări Muzicale din Atena – KSYME, al cărui președinte era – de la Paris, Iannis Xenakis. Ne-am reîntâlnit a doua zi, am cântat – eu câte ceva, ne-a cântat el câte ceva, iar la urmă am cântat împreună. În săptămâna următoare imprimam la R-Tv. Greece din Atena o serie de lucrări solo și împreună cu el, și cu soția mea. Câțiva compozitori greci m-au abordat să le interpretez o serie de compoziții. Un compozitor – Michalis Travlos a venit la mine cu o lucrare pentru violoncel solo, pe care încerca de 8 ani să o asculte (era considerată extrem de dificilă, scrisă parcă pentru vioară – nu pentru violoncel, etc.) și nimeni nu putea să i-o cânte… Mi-a dat-o mie și mi-a dat și un termen… o saptamână pentru studiu…, ca să fac imprimare specială în R-Tv. Greece. Am făcut-o, și a ieșit excepțional!

B.T.: Ce s-a întâmplat după aceea?

M.S.: Apoi, noi am plecat să cântăm în Italia, pentru o saptămână, iar la întoarcere, Iannis Papaioannou ne-a propus să facem o serie de concerte și să predăm la câteva Conservatoare renumite din Atena. Am acceptat… Atunci au început o serie de probleme… Noi am cerut prelungire de viză… dar autoritățile române nu doreau să ne dea… Consulul român de atunci striga la telefon că a expirat viza și trebuie să venim imediat la Ambasadă… Pe de altă parte, câțiva compozitori greci ne spuneau că au fost unele cazuri, precum cel de la Ambasada Cehoslovaciei, unde, un artist căruia îi expirase viza, și care s-a dus la Ambasadă… a fost dus pe brațe la avion… Erau şi probleme cu autoritățile grecești, deoarece viza noastră era expirată…, dar ei ne tolerau și așa…

B.T.: Şi atunci ce aţi făcut? V-aţi întors?

M.S.: Stai să vezi! Pe 22 decembrie 1989 am avut un mare concert în Atena. În pauza concertului, un prieten compozitor grec ne spune că Ceaușescu a fost arestat… Credeam că glumește… dar, ne-au confirmat atunci și alți prieteni compozitori… După concert, ni s-a spus că am cântat extraordinar, că a fost un recital de o mare însuflețire – în special partea a doua a concertului… Eram fericiți, căci problemele noastre începeau să se rezolve…

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

M.S.: În luna februarie 1990 am organizat la Atena primul Concert – Festival în favoarea Revoluției Române, împreună cu Primaria Atenei, concerte la care am invitat și mari personalități din Grecia și Italia. Apoi m-am apucat de cercetări pe plan muzical bizantin. Am mers la Muntele Athos și la alte mănăstiri și biblioteci din Grecia, Italia, România, etc., am descoperit compozitori români necunoscuți, din sec. XIV, XV, XVI…

În fiecare vară, măcar o parte din timp o petrecem în România.

B.T.: Deci în toţi aceşti ani nu aţi încetat să vă gândiţi la România, aţi trăit pentru ea.

M.S.: În anul 2002 am terminat primul doctorat, la Universitatea Națională de Muzică din București, cu tema: Relațiile culturii muzicale dintre Grecia și România (1350 pp.), coordonator prof. univ. dr. Gr. Constantinescu. Şi, pentru că cercetările nu se terminaseră, m-am înscris la un al doilea doctorat, la Universitatea Naţională Kapodistria din Atena, secţia Muzicologie, cu o lucrare ce urma să completeze pe prima, cu alte date. Aceasta a fost în bizantinologie, cu tema: Tradiția muzicii psaltice românești și legătura cu muzica bizantină (1000 pp.), coordonator prof. univ. dr. Gr. Stathis, doctorat terminat în februarie 2011.

B.T.: Aveaţi două case acum. Dar pe plan artistic, compoziţional aţi continuat? Vorbiţi-ne de succese? Realizări?

M.S.: Pe plan compozițional, am scris peste 250 opusuri muzicale, câteva luând și premii internaționale, precum: – POEM „DIALOGOS – MEDITATION“ op. 4 nr.3, for Piano and Electronic Music / C.D. Solist piano – Iannis Papaioannou. Work honored with the Grand Prize from the Greek Center for Contemporary Music Research in Athens / KSYME (1995), President Iannis Xenakis. – 3rd SYMPHONY “PSALMS” op.71 / C.D., FINALE, for Soloists – 4 Saxophones, 3 Percussions and Wind Orchestra. Soloists: Bogdan Petre – Sax Soprano, George Cobuz – Sax Alto, Ionel Burcea – Sax Tenoro, Tache Aurel – bSax Baritono, Percussions: Marian Micu, Bogdan Andrei, Ion Marin and the Wind Orchestra of Romanian Army, conductor lt. col. Aurel Gheorghita.Work honored with the Grand Prize from the Romanian Union Composers / UCMR, at the 7th Musical Creations Concurs of the Musical Romanian Army (2012), President col. Valentin Neacşu, etc. O serie de edituri mi-au tipărit şi îmi tipăresc și acum din compoziţiile mele, în: România – peste 100 de lucrări, în Grecia – 25 de compoziţii, în Italia – 5 lucrări, în USA – 5 lucrări, etc.

B.T.: Şi ca solist?

M.S.: Ca solist violoncelist am cântat în peste 2.500 concerte, alături de mari dirijori și orchestre, de celebri pianişti, etc, colaborând cu diverse R-Tv. din Europa. Am fost invitați să cântăm în faţa unor președinți de state și de guverne, precum președintele Greciei, dl. Kostis Stefanopoulos, președintele României, dl. Ion Iliescu, ș.a. Cu ansamblul meu CONTEMPORAN am cântat în nenumărate concerte, în România și în aproape toată Europa. Compozitori din întreaga lume ne-au dedicat lucrări pentru a fi cântate în premieră mondială.

B.T.: Vă puteţi considera un artist împlinit, consacrat astăzi ?

M.S.: Ca artist, este greu să te afirmi – atât în ţara ta, dar mai ales în străinătate… Nu știu dacă , sincer, colegii chiar mă și iubesc – în Grecia, dar sigur, mă respectă.

B.T.: Aveţi discuri pe piaţă?

M.S.: Am imprimat 8 C.D. de compozitor și de interpret, apărute în România – sub egida Uniunii Compozitorilor din România, în Grecia – sub egida Ministerului Afacerilor Externe al Greciei, a Centrului de Cercetări Muzicale Contemporane din Atena, la diferite Case de Disc din Grecia, Italia, Germania, USA, etc. Cel mai recent C.D. apare acum, la începutul lunii septembrie, în Germania și va cuprinde lucrări pentru violoncelul cu 5 corzi pe care l-am proiectat, după însemnările lui Johann Sebastian Bach, care a scris și două lucrări pentru acest instrument, care a fost apoi uitat… (vezi amănunte în broșura care însoțește C.D-ul din Germania).

B.T.: Cu ce alte realizări vă mai puteţi mândri?

M.S.: Pe plan muzicologic, am descoperit compozitori români necunoscuți – chiar pe primul compozitor de origine română – Grigorie Bunu Aliatu (1370-1453), apoi pe Bălașu preotul Țarigrădeanul (1610-1701), Damian protopsaltul Moldovlahiei, Vlatiru Vlahu, Ioan Vlahu, ș.a. M-am bucurat că, prin descoperirile mele din Grecia, am putut să așez și eu o mică piatră la postamentul culturii românești

Muzicologul Viorel Cosma – patriarhul muzicologiei românești, cercetând descoperirile mele, le-a inclus deja în LEXICONUL MUZICIENILOR DIN ROMÂNIA, tomul nr.10, iar acum – în apariţie tom 11 și urmează tom 12. Am scris și tipărit deja câteva cărți despre viața și activitatea acestor titani români din afara țării.

B.T.: Aveţi regrete?

M.S.: Pentru cărțile mele, de mult timp sunt în căutare de sponsori… De exemplu, primul Capitol din primul doctorat ar fi interesant de publicat: el aduce în lumină viața culturală în Dacia, din perioada 800 î.H. – 700.d.H., perioadă din care prezint cultura și arta în ținuturile locuite de daci. De exemplu, în teatrele de la malul Mării Negre se jucau operele anticilor elini, la Tomis am descoperit o placă de marmură pe care este gravat primul dirijor cunoscut – Valerianus – anul 300 î.H., și multe alte – am adunat cca.400 de reproduceri din perioada respectivă… Aștept de aproape 15 ani să tipăresc această carte… și nici un sponsor… Și Academia Română ar fi interesată în publicarea ei, dacă găsesc un sponsor… Câteva lucrări de mai mici dimensiuni, precum cele din bizantinologie, le-am tipărit în Editura mea, într-un tiraj modest. Tot acolo am tipărit și primele partituri de pian, vioară, violoncel, canto, muzică de cameră, etc., din România de după Ceauşescu. Aproape toți elevii din țară cântă după partiturile noastre… Dar, niciodată nu ne-am luat salariile de la Editură, nu au ajuns banii… abia plătim dările către stat…

B.T.: Ce părere aveţi de cultura muzicală din România?

M.S.: Din păcate, cultura muzicală din România contemporană este pe cale de dispariţie… La Conservatorul /Universitatea de Muzică din București, în fiecare an se desfiinţează clase de studiu, nu mai există studenți, la fel și la Universitatea de Muzică din Piteşti, unde am predat câțiva ani, nu mai există studenţi interesaţi de muzică clasică… În Grecia – unde locuim, probleme economice sunt foarte mari (câțiva politicieni au furat enorm iar acum poporul plăteşte…), rata șomajului, neoficial este de peste 40% … Așa că, și aici arta și cultura muzicală sunt pe cale de dispariție, chiar dacă au existat peste 3.000 de conservatoare, într-o țară relativ mică, de cca. 9 mil. de locuitori…

B.T.: Dumneavoastră cum trăiţi?

M.S.: Noi suntem doar profesori, iar banii sunt împărtiți cu grijă, pentru a putea trăi… Nu avem copii. Cu atâtea concerte nu am mai avut grijă și de noi… Dar, avem mulți elevi care cântă acum în mari orchestre, precum Opera din Roma, alții în Germania, Franța, Belgia, unii cântă muzică clasică în croaziere pe diverse mări și oceane… Te bucuri pentru ei, pentru că ai putut să-i ajuți să se descopere și să se împlinească profesional… Și acum, de la București – unde am locuit și muncit la computer în această vară, prin intermediul SKYPE îmi ascult elevii din Grecia… facem lecții de la distanță, progresăm, chiar dacă ei sunt în vacanță…

B.T.: Cum vă petreceţi timpul liber?

M.S.: De săptămâna trecută cercetez zilnic la Biblioteca Academiei Române o serie de manuscrise muzicale psaltice din perioada 1400-1700…, sunt încă multe de descifrat… Știți ce senzație ai atunci când ții în mână un codice de la anul 900 – 1000? Atunci se scria pe piele de oaie, în general, iar un manuscris de cca. 250 de file însemna o turmă întreagă sacrificată pentru o carte… Aceastea le-am descoperit în mănăstirile de la Muntele Athos, din insula Lesbos, de la Vatican, la Biblioteca Marciana din Veneția, mănăstirea de la Grota Ferratta, etc., unde eram în căutare de manuscrise românești…

Viața este complexă…

B.T.: Aveţi prieteni?

M.S.: Mi-am făcut, cu ocazia descoperirilor mele și prieteni, dar și dușmani… (că nu ar fi trebuit să descopăr eu…) În orice domeniu există soare și nori…

B.T.: Vă rog să-mi permiteţi să oprim aici interviul. (Începusem să lăcrimez pentru ţara şi poporul ei.)

M.S.: Aş avea tare multe de povestit… Poate ne vom întâlni vreodată, și atunci, alături de un reportofon, aş putea să vă povestesc o mulțime de întâmplări din viața noastră de artişti…

B.T.: Sunteţi un înger! Vă mulţumesc.