Întâlnire cu Doru Ionescu, TVR Bucureşti, realizatorul serialului Lumea şi noi
17 septembrie, 2014
Pe cineastul Doru Ionescu l-am aşteptat în gara Dandenong din Victoria, Australia. A venit din România pentru a mă intervieva în scopul realizării unui episod pentru serialul de la TVR Internaţional Lumea şi noi. Îl aştept din 1979, de când am fugit din ţară. Dorul de ţară ne-a făcut pe mulţi dintre cei plecaţi s-o cântăm prin tot ceea ce facem, ca să contribuim la reputaţia patriei mamă. ”Viaţa românilor din străinătate”, spune Doru în Cartea Emiganţilor, ”completează istoria contemporană a României, mai puţin cunoscută. Poveştile lor de viaţă bat filmul, începând cu perioada din România şi până la prezentul care se scrie în diasporă…”. Cei rămaşi acasă aşteaptă cu nerăbdare povestea lor şi sunt mândri de reputaţia adusă de fiii care nu i-au uitat, care nu s-au lepădat de tradiţie şi limbă, de graiul strămoşilor lor. Doru Ionescu s-a întâlnit cu o sută de români şi această întâlnire este cu scriitorul, jurnalistul, radio/tv producătorul şi cineastul Ben Todică din Melbourne.
Ben Todică: Ai, ia, ia! Păi, numai doi? Păi, unde-i al treilea?
Doru Ionescu: N-a venit.
B.T.: Bine aţi venit!
Cameraman: Îmi pare bine, Andrei Ţoneş.
D.I.: Suntem în formulă redusă de lucru.
B.T.: Da, că aţi spus că veniţi cu doi cameramani.
D.I.: Am schimbat cameramanul, pentru că primul, la fel ca şi anul trecut n-a obţinut viza.
B.T.: Domnule, v-am aşteptat ca-n tinereţe fără bătrâneţe; … nu mai vin ăştia… moare moartea în cutie măi, aşteptând… Ia uite ce-i aicea! Nu mai e parcare. Ăsta o să ne înjure un pic pentru că n-o să poată trece… Intraţi, vă rog, unde vreţi! Se bucură oamenii ăştia, privesc şi ei împrejur, văd şi ei ce-i pe-aici…
(Râd cu toţii)…Vă e foame, vreţi să mergem să mâncăm undeva?
D.I.: Deocamdată nu, venim de la micul dejun.
B.T.: Bun, mâncăm după aceea.
D.I.: Atât am aşteptat să ne vedem!
B.T.: Bun, da. Bun…
D.I.: Dacă anul trecut am dat zece email-uri, acum am dat unul singur că nu mai aveam nicio speranţă cu vizele lor.
B.T.: Aşa e cu incertitudinea asta. Nici nu ştii cum să planifici… Mai bine mai târziu decât niciodată… Nevastă-mea a plecat în China, de-asta nu e aici… voi aţi trimis email-ul după ce a plecat ea, deci, sunt burlac, cum ar veni.
D.I.: S-a dus cu serviciul, cu ce?
B.T.: Nu, nu… nu lucrează, e casnică… Soţia e chinezoaică…
D.I.: Aaa…
B.T.: Avem o fată măritată acolo şi băieţelul ei a început grădiniţa; tradiţia la ei este ca bunicii să fie acolo, prezenţi cu nepoţelul.
D.I.: Da, da…
B.T.: Deci, ea s-a dus acolo ca să fie cu nepotul la început de an. Noi avem un apartament în Shanghai, în centru, iar fata locuieşte într-o suburbie. Grădiniţa este mai bună în centru şi au decis să-l dea la grădiniţa asta; o să se mute şi ei în perioada asta în apartamentul nostru.
D.I.: Da, da…
B.T.: Deci, de-asta s-a dus acolo să stea vreo două luni, iar aici băiatul lucrează; … Noi avem doi băieţi şi o fată.
D.I.: Să vă trăiască!
B.T.: Da, mulţumesc! Şi ai dumneavoastră! Băiatul care stă cu noi este consultant şi lucrează în oraş pentru o companie care dă consultaţii la diferite bussiness-uri cum să promoveze, cum să îmbunătăţească situaţia, să se extindă în străinătate… depinde unde este postul. Cel mai mare, pe care l-am adus din România, e psiholog de meserie, e mai aventurier, nu ştiu cu ce afaceri se ocupă…, vinde/cumpară, etc., are peste 40 de ani acum… Iar fata este stewardesă pentru Air New Zealand.
D.I.: Când aţi plecat?
B.T.: Eu am plecat în 1979 din România, erau alte vremuri atunci.
D.I.: Mult mai bune.
B.T.: Dacă ar fi fost România de astăzi România anilor 70, m-aş fi întors înapoi, dar acum nu mai e aceeaşi Românie, este alta. Eu sunt de 35 de ani în Occident, iar voi aveţi alţi 35 de ani de comunism şi democraţie, deci sunt 70 de ani între noi distanţă ca timp şi evoluţie; eu am evoluat cu saxonii, voi cu cea urmat, vedem lucrurile un pic diferit.
D.I.: Ai auzit Andrei?
A.T.: Interesant…
B.T.: …Eu am trecut fraudulos graniţa în Iugoslavia, am ajuns în Italia, iar în lagărul în care am ajuns erau vreo două mii de refugiaţi.
D.I.: Italia era pentru Statele Unite sau în general?
B.T.: Erau două lagăre mai mari în Europa. Unul era în Italia şi altul în Austria, la Traiskirchen, lângă Viena.
D.I.: Aha.
B.T.: În Italia era unul la Trieste, aproape de iugoslavi, lângă graniţă, şi unul central la Latina, lângă Roma, pe care îl ştiu eu. De acolo se emigra în trei ţări: SUA, Canada şi Australia. Şi din Iugoslavia se putea pleca în Australia; unul dintre noi a plecat din Beograd direct în Australia, iar patru dintre noi am plecat în Italia.
D.I.: Aţi fost cinci?
B.T.: Da, am fost cinci români. Eu, în final, am mers cu ei ca să-i ajut să treacă pentru că altfel nu plecam. A fost o întâmplare sau aşa a vrut soarta să fie. Pentru mine plecarea din ţară nu înseamnă că am fugit pentru că mi-a fost greu, da de unde; a fost doar o curiozitate, un spirit de aventură. Am fost curios, precum biblicul Adam, să gust din măr, să văd cum este în vest. Eu am dus-o bine, am fost mulţumit, fericit în România, n-am avut probleme.
Sună telefonul, răspunde Doru Ionescu: ”Alo! Uite, ne-am întâlnit cu domnul Ben Todică şi suntem acasă la dumnealui. Ai ascultat robotul meu? Da, după amiază, Ana Maria Beligan are o urgenţă şi nu ne mai întâlnim azi. M-aş fi bucurat dacă aş face mâine un interviu cu cei doi soţi, despre care am auzit numai vorbe bune şi … şi ne întâlnim oricum… Aa, păi nici eu. Tocmai că avea rezerva asta cu … Aa, păi mâine…, Nu azi, mâine…, O să vorbim, aşa… La revedere! ”
D.I.: Tot răul spre bine… După amiază, nu ştiu dacă am apucat să vă spun, trebuia să mă întâlnesc cu Ana Maria Beligan.
B.T.: Dar aţi fost aseară.
D.I.: Nu, nu, miercuri.
B.T.: Păi, astăzi este miercuri.
D.I.: Am ajuns marţi seara şi am avut nişte probleme.
B.T.: Aa, ok, lăsăm maşina aici până luăm (bagajele) din ea… e cam greu de deschis.
D.I.: Da, la hotel n-aveam decât dolari americani că n-am apucat să schimbăm în dolari australieni, băncile erau închise. Şi nu aveam carduri pe care să le recunoască ei ca garanţie… chestii din astea…
B.T.: Sunt vremuri grele deci… Poftiţi în casă!
D.I.: Apoi am mers cu şeful hotelului până am găsit o casă de schimb.
B.T.: Vă arăt ce-i de arătat, vă servesc şi câte-o cafea sau cu ce vreţi ca să vă odihniţi un pic.
D.I.: Vreau să vă ofer o carte, ”Poveşti cu cântec din Diaspora” Şi un DVD, ”Timpul Chitarelor”, publicate de mine… eu filmez muzicienii români din străinătate. În general, muzicienii români au avut întodeauna geniu, cred eu, indiferent de gen. Ei continuă să culeagă nu numai căpşuni dar şi aplauze. Am intrat în proiectul ăsta din 2010, lansarea a fost în iulie (odată cu concertul corului româno-canadian LA MUSE), iar DVD-ul ăsta a însoţit prima carte şi conţine clipuri rock din arhiva Televiziunii Române … şi folk; sunt şi Phoenix şi Sincron, Dan Aldea, etc.
B.T.: Mulţumesc! M-am bucurat când am citit un pic din biografie (v-am găsit pe internet); aţi lucrat ca dj în muzică şi radio, etc. şi eu am fost dj. Avem ceva în comun.
D.I.: Eu când v-am studiat, la rândul meu biografia, am văzut că m-aţi luat pe nepregătite … citisem câte ceva, dar totul se întâmpla anul trecut; însă anul ăsta am fost destul de bulversat. Am primit aprobările pentru Australia şi operatorul iarăşi n-a obţinut viza, deci credeam că se va repeta figura şi nu voi mai ajunge.
B.T.: Cu ce vreţi să vă servesc? Vreţi cafea, ceai, wisky, vin, bere, că nu ştiu cum să vă tratez, că sunteţi români; bine, şi eu sunt român, dar acum sunt aici în Australia şi după distanţa asta de 70 de ani între noi, cum ziceam mai devreme şi cum Eugen Cristea, actorul Teatrului Nottara care a fost aici, spunea, noi suntem altfel de români: ”voi sunteţi românii anilor şaptezeci”… nu ştiu cum mai e moda pe acasă.
A.T.: Eu sunt un pic răcit şi cred că un ceai mi-ar prinde bine…
B.T.: Cel mai potrivit. Apa este aproape caldă. Ce fel de ceai doriţi?
A.T.: Nu ştiu, un ceai mai potrivit.
B.T.: Şi de fructe dacă vreţi…
D.I.: E foarte schimbător timpul pe aici, prin Melbourne.
B.T.: Eu eram necăjit că începuse să plouă. Ieri, alaltăieri, a fost o vreme frumoasă şi-mi ziceam, dacă vin marţi, uite ce vreme urâtă e! Nici nu pot să iasă, poate vor să filmeze pe afară sau…
D.I.: Iniţial am vrut să luăm trenul din Sydney. Am fi făcut zece ore şi la Informaţii ne-au zis: “Aveţi grijă băieţi, că în Melbourne e mai frig ca aici”. Ne-am speriat. Pe urmă, ne-am întâlnit cu Loredana Tomescu, dacă o ştiţi!
B.T.: Da, o ştiu. E din Sidney.
D.I.: Şi ea ne-a spus: ”Ce vorbeşti, domnule! E o căldură mortală la Melbourne! Uite ce poze am făcut acolo! ”
B.T.: Păi, depinde de situaţie, că aici pot fi patru anotimpuri într-o zi, dimineaţa plajă, seara schiuri, deci cam greu.
D.I.: …Şi în avion ne anunţă pilotul că mai tragem o tură în jurul aeroportului că e ploaie torenţială jos şi nu putem ateriza.
B.T.: Da, da.
D.I.: Bine, ştiam de anul trecut când am vorbit cu diverşi oameni pe care doream să-i intervievez; ei mi-au spus că e mişto să vii de revelion, când e vară în Australia, adică iarnă în România, dar n-am cum; numai vara pot pleca din ţară.
B.T.: Ei, ia vedeţi, vă place?
A.T.: Mulţumesc!
D.I.: Sănătate! Mă bucur că v-am cunoscut.
B.T.: Asemenea! Şi eu.
D.I.: E bun. E bun.
B.T.: Sâmburi de caise, cireşe, vişine.
D.I.: Îmm, mmm, mmmm…
B.T.: Votcă ”Leningrad” de 40 de grade.
D.I.: Reţetă proprie?
B.T.: Da.
D.I.: Foarte bună.
B.T.: Da. Vă mai fac un ceai?
A.T.: Da! Vă rog.
D.I.: Pe Ana Maria… am cunoscut-o prin Loredana…
B.T.: Aha…
D.I.: Şi când am vorbit cu ea am aranjat să ne vedem de dimineaţă, însă cu o seară înainte am primit mesaj că are o întâlnire şi am amânat interviul. Acum suntem la dumneavoastră.
B.T.: Da, da… Ea e foarte ocupată, dar sigur că atunci când te întâlneşti cu Ana Maria Beligan, te întâlneşti cu Radu Beligan. Radu e un ”Everest”. Face parte din identitatea noastră. În ciuda vremurilor comuniste, el a ales mai bine decât Petre Ţuţea să poarte mai departe stindardul culturii române ”făcându-se frate cu dracul”… ca să ducă mai departe spiritul poeziei şi teatrului românesc. Ţuţea s-a sacrificat şi-a rămas dat uitării, aruncat în sărăcie chiar după venirea la putere a democraţiei, când putea fi onorat cu o catedră la una din universităţile noastre. Ce timp mort şi pierdere pentru naţiune.
D.I.: Nu, nu, pe mine mă interesează doar povestea ei, ca emigrantă.
B.T.: Aveţi vreo preferinţă la ceai?
A.T.: Green tea (ceai verde).
D.I.: Aţi cunoscut-o?
B.T.: Da, da este foarte de treabă, a predat şi la şcoala de film din Sidney şi aici… a făcut şi film. Am văzut un documentar de-al ei făcut pentru Universitatea Monash şi mi-a plăcut foarte mult.
D.I.: Ce-a predat?
B.T.: Nu ştiu exact ce materie a predat din film. Acolo sunt mai mulţi profesori şi predă fiecare un anumit subiect. Toţi cei care vin din România sunt extraordinari de bine pregătiţi; noi românii avem o paleta largă de cunoştinţe generale în jurul materiei pe care o predăm şi ne facem uşor înţeleşi, putem vorbi de orice subiect. Românul se implică în toate, pe când cei de aici sunt foarte specializaţi şi din acest motiv par, în general, slabi. Ei se specializează doar într-un domeniu, o secţiune din arta filmului…, pe care o fac BINE. Am aflat despre Ana Maria întâmplător, cercetând lumea artelor din Australia. Poate c-ar fi trebuit să-i solicit un interviu, însă nu te gândeşti niciodată să-ţi intervievezi colegii.
Zahăr, lapte, ceva?
D.I.: Un pic de zahăr, dacă se poate.
B.T.: Aşa. A mai făcut câteva emisiuni şi cu mine la radio şi cu Eugen Ionescu.
D.I.: Ionescu?
B.T.: Eugen Ionescu este profesor de ştiinţe economice şi politice. A predat la Melbourne University…, acuma este şi el la pensie, este la radio de multă vreme. E aici de prin anii 50. El fiind mai vechi aici, a fost prin România ca jurnalist, a avut relaţii cu toţi preşedinţii, cu toţi miniştrii de pe vremuri… i-a cunoscut pe toţi dumnezeii sau tartorii. Eu fac emisiuni cu el. Are o oră de emisiune şi eu îi realizez partea tehnică, cum ar veni. Eu fac pentru el ce-ar fi putut face Pleşu pentru Ţuţea când a fost ministru; pentru că îi este mai uşor… dar el se duce în România foarte des, cunoscându-i pe mulţi dintre demnitarii de la noi.
D.I.: Acum după revoluţie?
B.T.: El se ducea şi înainte, când era Ceauşescu. Dacă e aici de prin cinzeci, îţi dai seama că Eugen n-a avut probleme cu comuniştii. Da, a avut acces la toţi. A adus o grămadă de echipe de teatru, l-a adus pe Dan Puric aici; şi Teatrul Nottara, Arşinel, doamna Buciuceanu şi Stela Popescu au fost aici, şi l-a promovat şi pe Constantinescu, ca preşedinte. Iliescu n-a venit în Australia; i-a fost frică, nu ştiu de ce că nu i s-ar fi făcut nimic. Noi ne-am bucurat şi de Ceauşescu când a fost în Australia. Bineînţeles că nu am ajuns lângă el. Cel mai aproape de Ceauşescu am ajuns când am defilat de 23 August în Bucureşti; şi când a trecut prin Bocşa Română, ne scoseseră pe toţi de la şcoala profesională UCMMA şi ne inşiraseră pe marginea drumului cu domnul pedagog Sirotenco, de pe la şase dimineaţa, că preşedintele venea în limuzină decapotabilă de la Reşiţa şi mergea la Timisoara; a sosit pe la trei după amiază; eram pe marginea şoselei frânţi de foame şi de oboseală făcându-i din mână lui şi Ilenei. Eu am fost în blocul de defilare de 23 August, băteam pasul sus… defilam… Sigur că atunci îţi imaginai cum e să-l împuşti pe Ceauşescu cu puşca mitralieră din dotare de la defilare. Te vedeai eroul României. Aşa erau vremurile, cu toate că după ce l-au omorât, eu am plâns. Eram în concediu la Adelaide, am văzut la televizor totul şi am început să plâng, pentru că am crescut cu el pe cărţile de limba română şi istorie; am votat pentru el; şi când a murit Gheorghiu Dej am plâns. Noi copiii, la şcoala din Ciudanoviţa, l-am ales pe Ceauşescu ca fiind cel mai tânăr şi pentru că ni se spunea ăa îşi iubea ţara necondiţionat. A fost un mare român în simplitatea sa şi nu se cădea să-l omoare. El a făcut pentru România şi a construit ceea ce nu au facut mulţi până la el. Poate Ştefan cel Mare… care a construit mânăstiri! Tatăl meu şi mama mea m-au bătut de mi-au sărit fulgii şi ce… trebuia să-i împuşc? Noi ăştia care suntem mai pământeni, mai legaţi de brazdă iubim altcumva, avem altfel de suflet faţă de politicienii de azi, care sunt perverşi, rafinaţi sau crescuţi şi educaţi în occident. Toţi dau ordine de război, dar nici unul de-a construi. Toţi critica distrugerea ecologiei criticând vaca, însă nimeni nu are curajul să menţioneze industria de razboi pentru distrugerea globala a ecologiei. Prin deciziile lor, mor azi milioane de oameni şi nu îi amendează nimeni, darămite să-i împuşte, ca pe Ceauşeşti. Trăim vremuri tulburi! Toţi ar trebui internaţi, zău! Niciunii nu mai servesc cetăţeanul şi constituţia.
D.I.: …Până să fie influenţat de regimul acela asiatic sau de nevastă-sa, prin anii 60 era semizeu, la sfârşitul anilor 60, nu? Dăduse libertate mai multă în ţară şi începuse să se desprindă de Rusia.
B.T.: Da. Oricum şi oricine ar vorbi de el de rău, el va rămâne în istorie ca om politic, ca un mare român; mai târziu va fi scos în evidenţă ca patriot şi ca mare iubitor de ţară, ca şi conducător; pentru că în simplitatea lui, ţăran fiind, el a fost foarte legat de ţară. A crezut mult mai mult în patriotism şi în popor decât ăştia care sunt sofisticaţi şi educaţi şi dresaţi în străinătate. A făcut extraordinar de multe lucruri, a făcut sacrificii; sigur că n-a fost vina lui, că aşa a fost situaţia politică internaţională; iar noi am fost băgaţi în datorii şi a crezut că aşa se va elibera. Sigur că, în final realizezi că nu este nimic permanent şi nimic solid în lume, că, de fapt totul este o MANIPULARE, un EXPERIMENT. Mai târziu, descoperi că toată omenirea asta e o şcenă de teatru, că istoria, totul e un joc, te trezeşti la realitate şi mori tăcut. Majoritatea din cei care mor bătrâni, mor pe gânduri. Măi ce… mizerie a fost toată chestia asta!
D.I.: Problema e să trăieşti până la 60-70 de ani, eu am 49…
B.T.: Mulţi înainte!
D.I.: Mulţumesc, asemenea! Andrei are 30 şi… El este deja altă generaţie şi se gândeşte cum va fi în 20 de ani. Doamne ajută să trăiesc. Cum va fi lumea şi dacă voi înţelege mai mult din ea. Spun asta, pentru că momentul ăsta pentru mine e o varză şi-o degringoladă.
B.T.: Acuma suntem la mijlocul schimbării; se aşteaptă ca generaţia mea să moară, cei care au o altă istorie, un alt trecut, un alt fel de gândire, iar cei tineri sunt lăsaţi în paragină. Programele şcolare şi educaţia sunt complet dezechilibrate şi sărăcite tocmai ca să-i poată trece uşor la un nou sistem de gândire, o nouă formă de conştiinţă. De la instituţia familiei bărbat-femeie, probabil se va ajunge numai la bărbat-bărbat sau femeie-femeie, sau bărbat-porc, femeie-câine, sau cine ştie, om-copac… Nu mai înţelegi nimic, nu te mai miră nimic. Depinde de cât de mult o să reziste lumea şi dacă ”satana”, ăsta care ne manipulează pe toţi, diavolul care i-a cumpărat pe toţi, trage de sfori, că acum toţi sunt cumpărţi; nu poţi să mai judeci nimic din România, pentru că România este nimic în comparaţie cu cei care conduc lumea, cu cei cu ”parul mare” care dictează… şmecherii trag sforile. România se află între balauri, românii sunt complet nevinovaţi; ei sunt aşa din cauza istoriei şi din cauza situaţiei internaţionale.
D.I.: Nici sus la conducere nu avem oameni buni.
B.T.: Da, n-avem un punct de reper, păcat…
D.I.: Pe întreg pământul, nu mai e nimic pe care să ne sprijinim…
B.T.: Nu! Golăneală! Totul este confuzie, peste tot se minte, se spune că este albă şi e neagră, şi ţi-o bagă în cap până şi tu crezi, cazi de acord şi intri în jocul căpcăunilor sau renunţi. Zmeul care a furat-o pe Cosânzeana are drepturi mai mari decât împărăţia.
D.I.: De ce este golul acesta aici? (Doru observă o deschidere în perete, deasupra şemineului)
B.T.: A, era un raft de sticlă aici, pentru vaza de flori (pe perete sunt şi câteva fotografii)… Aici sunt când am cunoscut-o pe nevastă-mea… ea cu fetiţa… da, o să vă arăt mai multe poze. Aici este nevastă-mea cu băiatul care este consultant, aici sunt eu cu băiatul din România. Vă dau un album, să vă uitaţi; v-am pregătit o serie de chestii pe care puteţi să le filmaţi, fotografii şi diplome, medalii din ţară primite de la Ion Popescu Gopo, de la Alecu Croitoru, Alexandru Satmari, Bob Călinescu… Medalia de bronz pentru filmul ”Visul” câştigată la Festivalul de film de la Timişoara, la primul cineclub din România, C.F.R. Timişoara, înfiinţat de sindicatele muncitorilor ceferişti în colaborare cu ACIN… că dacă tot am început să vă arăt… Potra era preşedintele juriului atunci… era renumita revistă Cinema, pe care o citeam cu admiraţie; am fost abonat şi aici. Îi urmăream cu atenţie pe Călin Căliman, Ecaterina Oproiu şi Florian Potra care scriau despre activităţile cineamatorilor din ţară după care tânjeam nespus. Eu fac filme de la 12 ani. Le am aici, vi le pot prezenta, poate le includeţi în montaj. Am şi material filmat în ţară: role cu filme de 16 mm făcute de mine în ‘74, tanc de developat, că ne developam singuri filmele în România; am aparat de proiecţie de 16 mm, mai multe de 8 mm… aparate de filmat, mese de montaj, teleobiective, am o grămadă de chestii…
D.I.: Putem lua nişte fragmente pentru a le insera în emisiune. Le aveţi în format digital, că eu nu am posibilitatea de transfer?
B.T.: Da, vă pot da astfel. Am dat un film în alb/negru de prin 75 pentru ilustrarea documentarului ”Copiii uraniului” a lui Iulian Manuel Ghervas şi Adina Popescu; au obţinut cu el premiul pentru Cea mai bună cercetare într-un film românesc la ASTRA Film, Sibiu, 2009… produs de Libra Films. Au luat deasemena premiul pentru material de arhivă. Eu le-am dat filmul şi ei au folosit secvenţe. Filmul se intitulează ”Banat Uraniu 25” şi poate fi vizionat pe You Tube la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=xSLvfh5Gu3k&list=UURu2oA5aIUtG2cafZUJpDOQ
Da, pot să vă dau multe materiale… am peste 300 de filme pe YouTube. Dacă aveţi probleme cu drepturile de autor sau sunetul, puteţi include doar imagini fără muzică…sunt ale mele. La multe sunetul e natural şi nu aveţi probleme. De exemplu, am un film pe 8 mm, de 25 de minute, pe care l-am realizat pentru o poziţie de documentarist în Canberra. Un film fabulă. L-am filmat în 8 mm, cu mişcare din mână, fără trepied. Se intitulează ”Labirintul”, iar pentru sunet şi muzică am decupat segmente din mai multe filme de la Hollywood. Am mixaje probabil din vreo 20 de filme … care reprezintă dialogul dintre un câine şi o pisică care discută şi se ceartă. Filmul este pe YouTube de mai mulţi ani şi recent Sony mi-a dat drept de autor la toate sunetele de pe filmul ăsta. Deci, poate fi arătat fără probleme. Probabil că le-a plăcut şi-au făcut un gest de caritate pentru talent şi încercare, că bani nu am.
D.I.: E o piesă inedită.
B.T.: Da, l-am făcut manual cu genericul scris de mână. E original, din mână, un tablou.
D.I.: O sculptură.
B.T.: Am stat într-o cameră de hotel, l-am editat şi m-am dus la interviul ăla. Când l-au văzut au exclamat că era limbajul cinematografic european; însă nu era ceea ce căutau ei pentru filmul documentar într-un studiou de stat. În anii ‘80, era la modă, în special la englezi, să fie totul filmat pe trepied; totul era static, imaginile erau fixe. O mică mişcare a camerei în cadru şi erai penalizat. Azi, după mai bine de 30 de ani, au început toţi să filmeze, inclusiv în lumea anglo/americană, din mână, să fie acceptate mişcările ca limbaj cinematografic.
D.I.: Revoluţia europeană…
B.T.: Birocraţii artelor din guvern se lăudau: uite ce lumini frumoase sunt seara în Melbourne, uite ce scenă frumoasă de seară… ori eu veneam de la filmul european, în care limbajul nu era, cum spunea Alfred Hitchcock, ”teatru filmat”, în care doar povesteşti şi arăţi o scenă, o stradă sau altceva. Oricum, n-am reuşit să intru în rezonanţă cu ei. Aşa au fost vremurile. Am lucrat apoi la TV Canalul 7, la Canberra, ca operator la ştiri, unde am stat doar 9 luni, pentru că eu vroiam să fac film, dar acolo nu era niciun acces la film, la procesul artistic. Ieşeam cu reportera şi cu şoferul pe teren la sondaje cu fermieri sau constructori, veneam înapoi la studio, le dădeam caseta cu filmul la montat, mă duceam la cantină unde erau ţinuţi cameramanii, curăţam aparatele şi aşteptam o nouă zi. Ori, pe mine nu mă interesa munca asta; eu am crescut mirosind film de mic şi am vrut acces la procesul creativ, deci am plecat. Plus, salariul era mic. Când m-am dus şi-am cerut o mărire de salariu mi s-a spus că o mare vedetă în Australia, Bert Newton, celebru ani de zile… e pensionar acum, a lucrat zece ani fără salariu până a ajuns vedetă de televiziune. Îmi spuneau: ”Uite, eşti popular, te vede lumea pe ecran, îţi vezi numele acolo scris!!!” ”Bine, dar am şi eu nevoie de casă, să-mi fac o familie”, am raspuns. Da zice el: ”Tu ca emigrant vii aici şi ceri atâţia bani, tu ai pretenţii de-acuma, din primul an!!?” I-am lăsat cu logica lor mai ceva ca cea comunistă şi m-am dus să lucrez ca sudor, cu diploma de sudor de la UCMMR Bocşa. Mulţumesc lui tata că m-a făcut sudor! Acolo făceam o mie de dolari pe săptămână. Ca subcontractor, e-o grămadă de bani. Mi-am făcut casă în Melbourne, apoi am vândut-o, mi-am cumpărat o altă casă şi aşa mai departe. În final, casa am făcut-o numai ca să supravieţuiesc, să am un loc al meu unde să stau, un cuibuşor, însă întreaga viaţă mi-am dedicat-o comunităţii, filmului şi radioului. Toţi banii care i-am avut, i-am băgat în această dragoste, pentru că asta m-a ţinut în viaţă. Aşa am rămas român, altfel eram terminat. Nu pot să mă conectez cu cei de aici, venim din mitologii diferite; sunt oameni buni, dar nu-mi cunosc vecinii, n-am nimic cu ei, n-au nimic cu mine, aşa e moda aici. Singura mea identitate, CONSOLARE/CONSOLIDARE este românismul. Am pus toţi banii ăştia în pasiunea copilăriei mele: de a-mi face mândru aproapele şi ţara. Dacă era să strâng banii, probabil aş fi fost ca Nicu Cojocaru sau alţii, care sunt multimilionari. Dar e vorba de chemare, depinde ce-ţi alegi… asta a fost chemarea mea, aceea chemarea lui.
D.I.: Unde o să facem interviul?
B.T.: Alegeţi unde vreţi!
D.I.: Arătaţi-ne laboratorul!
B.T.: Aşa, hai să vă arăt casa. Uite, vedeţi camera asta, eu am făcut-o singur, cu acoperiş cu tot, eu am construit-o complet. Aici a fost verandă înainte.
D.I.: Da, da!
B.T.: Aici a fost veranda, aici este dormitorul nostru…V-arăt aşa, numai să aveţi idee, nu de filmat…, aici când m-am căsătorit, ăsta este un portret al meu făcut în creion de o mare pictoriţă poloneză, Alicja Grecka; tot ea l-a făcut şi pe ăsta (un altul de-a lungul coridorului dintre camere). Aici îmi fac filmele. Eu n-am fost căsătorit de la început cu o chinezoaică; am fost singur în Australia când am sosit, în 1980. Am locuit apoi cu prieteni, chiriaşi şi partenere, etc. Înainte făceam totul în camera asta; aici era studioul şi toţi pereţii erau acoperiţi de filme pe stelaje cu role… După ce m-am căsătorit, am mutat băiatul în această încăpere, cel care locuieşte cu noi, iar eu mi-am făcut două magazii în spate şi acolo am dus toată arhiva. Aici, la masa asta mi-am montat toate filmele. Masa de montaj Casablanca, am cumpărat-o cu unsprezece mii de dolari, o avere în 1993, atât era pe vremurile acelea. Acum poţi s-o găseşti cu două mii de dolari, dar atunci aşa au fost vremurile. La început am lucrat pe casete Super VHS, acum lucrez pe discuri, dar în majoritate, eu le-am pus pe casete mici, Mini DV. Am făcut emisiuni împreună şi alternativ cu Augustin Luchian, preşedintele grupului românesc, Mozaic Românesc de-o oră, duminica, şi miercurea am avut o emisiune documentară de jumătate de oră, intitulată ”Destinaţia România”. Deci, pregăteam în fiecare săptămână două casete şi le dădeam la studio. Aici am făcut toate casetele, aici le-am editat pe toate. Desigur, am camera de filmat Cannon XL1s, nu mai are rost să v-o arăt, cumpărată special pentru aceste emisiuni. De restul aparatelor nu mai vorbesc.
D.I.: O putem vedea?
B.T.: Este un tip de cameră pentru reporteri; într-o viaţă schimbi o grămadă de camere de televiziune. Când am cumpărat camera, costa zece mii de dolari, am cumpărat-o cu fonduri proprii. Am investit o mulţime de bani.
A.T.: Aaaa, XL1s cu trepied!
B.T.: Da, am câteva trepiede, am vreo cinci camere, care sunt ale mele. Ce se întâmplă? Eu am făcut şi un scenariu de film împreună cu un cineast de origine italiană, Georgio Mangiamele. El este renumit prin faptul că a reprezentat pentru prima dată Australia la Cannes, pe vremea când Ciulei participa cu Pădurea Spânzuraţilor. Stilul italian de film nu a prea fost acceptat în lumea filmului australian, dar asta e o altă poveste. Deci am depus scenariul la Australian Film, unde din sute de aplicanţi se aleg doar unsprezece şi se finanţează unsprezece filme pe an. Mie nu-mi venea rândul niciodată, că ei se servesc între ei din multe motive, aşa-i peste tot în lume. Cei care sunt cunoscuţi deja oferă garanţie mai multă de profit şi li se oferă lor, oricât de bun sau diferit ai fi tu. Unul dintre noi a făcut o probă: a dat un scenariu de-a lui Fellini şi n-a reuşit. Îţi dai seama cât de nesiguri sau nevăzători au fost cei de acolo că nu l-au recunoscut pe Fellini, pe cel mai mare în lumea filmului. Şi atunci mi-am zis: ”chiar dacă ăştia mi-ar aproba o bursa de jumate de milion să fac un film acum, şi mi-ar da încă una când o să am 50 de ani, o să ajung să fac un film de-o oră sau două toată viaţa”. M-am gândit supărat pe situaţie: ”Dă-i în mă-sa, eu nu sunt aicea pentru ei! Eu sunt aicea pentru mine. Lumea este a mea să o descopăr”, şi am început să-mi fac teme singur. Deci, aşa am sute de filme făcute din viaţă şi comunitate, despre oamenii printre care am trăit, din România şi până aici. Am făcut aşadar cineclub la Bocşa, la Ciudanoviţa, la Oraviţa, am fost în competiţii în România. Am luat premii de aur, am luat medalii şi menţiuni, şi am luat marele premiu pe ţară cu un film de 4 minute intitulat ”Perseverenţa”. Deci, am avut succese în ţară, şi am avut tangenţă cu oameni mari, pe care îi consider titani ai filmului faţă de cei din ziua de azi.
D.I.: Asta vroiam să vă întreb: aţi cunoscut pe cineva din Clubul cineaştilor din Timişoara?
B.T.: I-am cunoscut aproape pe toţi.
D.I.: Pe Gelu Şfaiţer?
B.T.: Da, sigur.
D.I.: E la TVR Timişoara, suntem colegi…
B.T.: Pe Lucian Ionică, directorul televiziunii l-am cunoscut în copilărie ca cineamator. TVR Timişoara a făcut un documentar despre mine prin 2006, realizat de Vasile Bogdan, un cineast multipremiat, apoi am dat câteva interviuri la Radio Timişoara, jurnaliştilor Simona Pele şi Veronica Balaj şi am făcut schimb de emisiuni radio cu jurnaliştii Mihaela Dincă şi Roxana Iorgulescu de la Radio România Internaţional. Eu l-am cunoscut pe Lucian Ionică prin Sandu Dragoş; aşa i-am cunoscut mai pe toţi marii cineamatori din ţară.
D.I.: Şi Bebe Costinaş… care a murit…
B.T.: Cineclubul CFR de la Timişoara a fost înfiinţat ca să răspundă necesităţii însuşirii culturii cinematografice. Ca spectatorii să înveţe să interpreteze un film. Bela Balazs întreba în continuu prin ziare şi reviste: ”Unde se învaţă cum trebuie filmele văzute?” Eu eram copil, mergeam şi mă milogeam la uşa lor, la studioul din Timişoara. Veneam de la Bocşa, unde eram ucenic la şcoala profesională. La CFR erau fraţii Dragoş, figuri de olimpieni. Ştii cum arată CFR-iştii? Îi recunoşti pe stradă când merg prin Bucureşti, negri, afumaţi şi cu hainele boţite de atâta stat la cârmă. Aceşti oameni înţelepţi, calmi şi buni la suflet, după mulţi ani în laboratoarele de developat film în întuneric, erau albiţi de vaporii de la chimicale.
D.I.: Ca de zăpadă…
B.T.: Eu aveam deja filme făcute la 12 ani. Deci la 15 ani mă duceam pe la ei şi-mi spuneau: ”Măi, băiatule, tu nu poţi să te înscrii la competiţii, să intri în relaţii cu noi, să participi la festivaluri pentru că tu eşti singur. Asta este o instituţie de stat, a sindicatului; tu trebuie să faci un cineclub sau să găseşti un sindicat să te finanţeze”. Eu nu mă priceam la chestii din astea, dar în final m-am dus şi m-am milogit pe la UCMMA Bocşa care mi-a dat o cămăruţă la biblioteca din Bocşa; acolo am făcut un mic cineclub. Pe atunci habar nu aveam de filozofia limbajului cinematografic şi de importanţa culturii cinematografice pe care o dezbăteau entuziaştii de la Cineclubul CFR: Sandu Dragoş, Lucian Ionică, Maria Sandu, Gheorghe Kretsch, Dan Lazarovici sau Emil Matheias şi Nicolae Negruţiu de la Oţelu Roşu; eu voiam să fac filme cu eroi, bucurii şi durere, poveşti de dragoste şi cowboys. Filme fără bani. Eram copil, un tânăr crescut în cinematograf cu filmele giganţilor lumii. Am făcut 4 filmuleţe pe 8 mm la Bocşa, Călătorie cu trenul Bocşa – Reşiţa, color. Intrarea trenului Reşiţa-Berzovia în Gara Vaşiova, alb negru. Întâlnire la cimitir, color, realizat cu un elev şi o elevă de la liceu; şi Munca voluntară la grădiniţa UCMMA din Bocşa Română, alb/negru. Apoi am terminat şcoala şi m-am reîntors în Ciudanoviţa, unde am înfiinţat Cineclubul Apollo, pe lângă sindicatul Exploatării Miniere Banat Oraviţa. De acum intrasem în rândul cineclubiştilor români, cu drept de participare la festivaluri şi premii. Ultima mea dorinţă, înainte de a pleca din ţară, a fost să organizez un festival de film la Oraviţa, unde să-l invit ca preşedinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu.
D.I.: Ce materiale de arhivă aveţi în magaziile respective?
B.T.: Am toată munca comunitară de peste douăzeci de ani, o grămadă de fotografii, şi diplome primite de la mai multe instituţii din Vaslui. Aş menţiona: Colegiul Economic Anghel Rugină, Biblioteca Judeţeană, Casa Corpului Didactic, Palatul Pionierilor şi, nu în ultimul rând, Primăria Vaslui. De asemenea am şi alte cadouri de la şcoli din Vaslui, printre care de la elevii Colegiului Economic Anghel Rugină … iconiţe, măşti şi un drapel tricolor, chiar şi o sticluţă cu apă sfinţită. Toate astea mi-au încântat sufletul. Toate din ţara mea dragă!
Apoi am colecţionat muzică populară românească. Nu ştiu dacă generaţiile actuale îşi mai aduc aminte de discurile de vinilin, de plăci. Înainte, emisiunile de radio se făceau cu muzică de pe plăcile aduse din ţară de emigranţi. Unele erau zgâriate şi crăpate, însă erau o comoară.
D.I.: Foarte populare…
B.T.: Se făceau şi baluri pe vremuri cu ele. Uite aici diploma de la facultate; am terminat Şcoala de ingineri de sunet … Şi pe asta o ţin în arhivă… Numai să vedeţi cum arată o diplomă australiană de inginer de sunet. Mare!
D.I.: E ca un tablou!
B.T.: ….am şi diplome de participare la festivaluri de film din România. Medalia asta de bronz mi s-a dat la Timişoara pentru filmul ”Visul”, în juriu au fost criticii de film Călin Căliman şi Florian Potra; asta o am de la Gopo…
D.I.: …V-aţi cunoscut şi cu Eugen Gondi, bateristul, care a lucrat mult în animaţie, la Bucureşti?
B.T.: Nu-mi aduc aminte. Singurul de la animaţie pe care mi-l amintesc e Bob Călinescu, cu măştile de cârpă.
D.I.: Eugen era din Timişoara.
B.T.: Vă daţi seama că eu am plecat din ţară când aveam 26 de ani; eram totuşi destul de tânăr, dar mi-am adus aceste fotografii cu mine. Aici am un meci de fotbal; aici fac un film documentar despre Cheile Nerei; aici sunt la liceu şi aici sunt cu Gopo. Bun venit, Gopo! Aici suntem la Şcoala de film care s-a ţinut în Munţii Semenic, la Hotelul Sebeş, nou construit, şi al cărui şef de promoţie a fost el.
D.I.: Dar de Emilian Urse, de la Casa Studenţilor ”Preoteasa” din Bucureşti, ştiţi?
B.T.: Nu ştiu, că sunt mulţi cei din Bucureşti…
D.I.: Din păcate, acum câţiva ani, arhiva cineclubului CFR era blocată; nimeni nu putea s-o folosească pentru că nu se stabilise a cui proprietate este.
B.T.: Şi eu am lăsat multe filme în România.
D.I.: Eu căutam filme cu Phoenix… e vorba de perioada lor?
B.T.: Da, da, nişte filme care au luat premii. A fost revoluţia şi nu ştie nimeni ce s-a întâmplat cu ele. Uite, fotografiile astea sunt de la Cântarea României, de la Festivalul de film Ecran 5 din Reşiţa, de la cineclubul Sânicolaul Mare, Oţelu Roşu, Anina, Lupeni, Băile Herculane, Galaţi, Suceava…
D.I.: Haideţi să facem interviul şi după aia ne mai uităm… Unde să ne aşezăm?
B.T.: Unde vreţi, ori afară, ori înăuntru, nu ştiu, cum vă convine.
D.I.: Unde găsim lumină?
B.T.: Lumină este în cameră. Dacă vreţi în centrul camerei, pun scaune în centru camerei…
D.I.: Mergem acolo la atelier, Andrei?
B.T.: Atelierul este o cameră cam mică, dar dacă vă place, mergem, nu-i nicio problemă.
A.T.: Ne descurcăm noi!
B.T.: Cum doriţi, nu am nimic împotrivă.
Grădina cu lecturi 