katharsis & omul comun& annunaki

Cătălin Afrasinei

cum bizonul alb paşte în liniştea preeriei

mă paşte tensiunea dintre două timpuri verbale

viitorul din trecut

mai mult ca perfectul

fără să-i pese

cine aruncă lassoul

în jurul grumazului noduros al nodului gordian

aviz amatorilor

marele alexandru a murit

înfruntând de unul singur fildeşul

căruia buddha îi spunea

acasă în nirvana

în cea mai mare parte a vieţii mele

am spus ,,sunt katharctic’’

nicidecum altcumva

pot muri lăsând lumea să se distreze ironic

omul comun & omul prost

din pricina căruia nicolae labiş a murit

şi jankelevich a râs cu lacrimi

mă desfăşor în stări alcătuite din lumină şi neant

pot contrazice orice filosof viu

orice filosof adormit pe diamantele lui spinoza

pe al cărui postulat al perfecţiunii

mi-am clădit toate anotimpurile

trăind în ele ca într-un marsupiu

prietenul meu ben chiar se gândeşte

cum să apară opera omnia dintr-un marsupiu annunaki

el a fost singurul care a ştiut

că niciun anotimp nu mi se potriveşte

cum nicio teorie de la nasa despre annunaki

nu are suficienţi bani pentru a demonstra

eroismul de odinioară dragi annunaki

elogiul omului perfect ideal

omul perfect ideal

în viziunea lui lucian blaga

nu a fost einstein planck newton kepler

poate doar foarte puţin socrate

presimţindu-şi faustul mort printre scrisori

şi viitorul îndepărtat de îndepărtate ceruri

învinsului trebuie să i se acorde simbria

faustului viu atât de viu că-l simt în preajma mea

cerşind îndurarea învierii de la feodor mihailovici

dostoievski rostind acestea

,,popor rus se apropie învierea

ÎNVIE în veci de veci’’

probabil prin 1889

quelle coincidence

pentru confirmare îl voi suna

chiar acum pe domnul vasile pipa

unicul meu profesor de limba rusă

care numindu-o pe o colegă să recite din esenin

mesteacănul alb a crescut mai înalt

decât oraşul inundat de volga

şi

ce frumoasă era vladimire

şi

volga în tulbure ape

o iubea mai mult decât mine

o iubea mai mult decât tine

vladimire

elogiul omulului perfect ideal se întrupează

a missa solemnizat lucian blaga

în profesorul constantin capră din vaslui

în niciun roman englezesc

nu se face vorbire despre om

ca fiind atât de bun

încât vizitiul să ţesale toată noaptea

cei mai frumoşi cai din oraş

până când profesorului capră

i se făcea milă şi milă i se făcea în fiecare secundă

trimiţându-i vorbă că în acea zi la serviciu

se va însoţi cu zelea codreanu

crezând în România aceea mai tare

decât ar fi putut străluci soarele sus pe cer

elogiul este paideic

sfârşitul este sălbatec

mărturisesc că nu m-am gândit de prea multe ori

ce înseamnă să fii condamnat la moarte nevinovat fiind

şi prin minune

pedeapsa pentru omul perfect ideal

despre care a depus mărturie lucian blaga

să fie de 15 ani de muncă silnică

după care să vină eliberarea

DIN LIPSĂ DE PROBE

,,s-a constatat că declaraţiile martorilor

fuseseră mincinoase’’

la p.31 alex ştefănescu

omite să spună cum au fost decoraţi martorii

pomii seculari plantaţi de profesor

nu mai există decât în miniatură

pe macheta sfatului popular

liceul mihail kogălniceanu din vaslui

s-a mutat în construcţii comuniste

clădirea aceea în care lucian blaga

spunea ,,dacă au promovat şapte

sunteţi cei mai buni din lume’’

se află cum urci dealul copoului

seamănă cu aripa dreaptă a universităţii din zurich

înainte ca einstein să devină cel mai ilustru

om de ştiinţă al vremii sale

şi

după ce lacrimile domnului profesor ioan baban

au spălat clandestin

fotoliile profesorilor legendari

şi

despre care domnişoara directoare adjunctă

afirma că operaţia de cataractă uneori se vindecă alteori

e mai bine să rămâi cum ţi-a fost dat

lumea aceea nu a mai ţinut mult

casa permanent deschisă a profesorului constantin capră

a dispărut sub bombardament

în timpul celui de-al doilea război mondial

cum treci dinspre călugăreni înspre donici

un avion a greşit ţinta

n-a ştiut că operele literare

nu sunt piste de aterizare pentru inamici

douce coincidence et la tardivite de la reconnaissance

locul bombardat de nazişti a fost reconstruit de comunişti

din blocul acela s-a mutat la cele veşnice doamna greta lascăr

profesoara mea de limba şi literatura română

cu două minute mai devreme în drum

spre ora de limba şi literatura română

ca şi acum întârziat fiind

nu mi-a dat voie să-mi cer scuze

pentru munca de ocnaş a la zigu ornea

expresia mi-am însuşit-o

SCRISOARE CĂTRE ŢĂRAN

de prof. dr. Petre Iosub

M-am gândit să-ţi scriu ţie, Om al dimineţilor timpurii şi al celor mai măreţe fapte din istorie. Unii te numesc “talpa”, însă tu eşti temelia şi numele propriu al umanităţii româneşti. Tu ai făurit, înainte de oricine şi după Dumnezeul tău, ceea ce acum numim istorie, tradiţie ori civilizaţie, deşi de multe ori unii te numesc peiorativ, “’ţăranule”. Când ţara şi civilizaţia au mari necazuri, îţi cere somativ: “dă-ne fii tăi şi bunurile tale, ţăranule, să putem ieşi din încurcătură!”. Şi tu, curat ca o lacrimă şi prea generos, le dăruieşti fiii, pe care, de multe ori, nu-i mai vezi niciodată, iar chipul celor care ţi i-au răpus pentru totdeauna, apare în statui şi în istorii făcute de proprii tăi fii înregimentaţi în “mormântul necunoscutului” sau al “soldatului anonim”. Şi astfel ţi-a fost furată şi identitatea ca să nu te mai poţi legitima în istorie. Tu rămâi doar turma anonimă, forţată mereu să îngenuncheze nu în faţa ţării şi a posterităţii, ci în faţa unor, de multe ori, netrebnici care îşi arogă fară ruşine meritele tale!

Tu ai descoperit primul lumina soarelui şi ai simţit, cu tălpile tale răcoarea ierbii înrourate a dimineţilor de mai. Ai descoperit nemărginirea acestei minunate lumi şi ai plecat, cu mintea şi tălpile tale bătătorite, pe drumurile construirii unei istorii a culturii şi civilizaţiei – deşi la început nu ştiai prea bine ce va fi ceea ce ai de făcut şi faci mereu!

Drumul a fost lung şi extrem de întortochiat, de multe ori cu multe riscuri şi pierderi mari de vieţi, dar n-ai renunţat şi nu te-ai lăsat doborât! Ai cultivat pământul, ţi-ai crescut şi educat frumos odorurile, apoi ai făcut ştiinţa cultivării ogorului, dar şi a destăinuirii nemărginirii din propria fiinţă şi cea din afară. Luminii soarelui i-ai adăugat, cu neprihănită dragoste, lumina cunoaşterii – care ţi-a făcut viaţa mai bogată şi mai frumoasă.

Dar până la urmă ai devenit un anonim şi un anacronism pentru multe caracude care-ţi pângăresc mereu viaţa. Un anacronism în mentalitatea lor primitivă – şi nu Gheorghe, Ion, Vasile, Ţărani care au înfăptuit, cu munca şi inteligenţa lor, istoria şi au hrănit şi hrănesc mereu aceste căzături ale speciei umane!…

Dar nu te întrista. O parte din aceste căzături sunt parte odraslele bătăturii tale prin care Dumnezeu a voit să demonstreze că ele nu au pierdut nimic din animalitatea lor iniţială. Chiar şi aşa, ţie ţi-a dat “nemărginirea” şi frumuseţea triadei de creaţie; marea bucurie de a fi Om, iar lor le-a rămas doar animalitatea, lipsa simţului istoriei şi al perspectivei umane.

Aminteşte-ţi mereu că parte din aceste exemplare, în timpuri de răstrişte pentru tine, ţi-au sugrumat de multe ori respiraţia liberă. Cel mai rău este că s-au “puit” atât de mult acum, încât îţi consumă întreaga porţie de oxigen şi ultima speranţă. Aşa că până se vor stinge natural, lasă-le în “ţarcul lor” fără însă a le da girul unor responsabilităţi domestice şi sociale, aşa cum ai mai greşit de destul de multe ori.

Nu le mai lăsa libere, căci te vor transforma, iar dintr-un Ţăran cu nume propriu într-un adjectiv peiorativ… Tu eşti rădăcina şi generatoarea unei îndelungi istorii…

Pe lângă aceste căzături pe care le ai în bătătură, au fost şi sunt multe căzături venetice care ţi-au călcat casa! A venit romanul şi ţi-a ordonat: “Dă-mi” şi tu i-ai dat aurul! A venit turcul, tătarul, leşul, muscalul, austriacul, dar şi alţi netrebnici şi au spus: “Dă-mi”, iar tu le-ai dat aur, bir şi tot ce au voit scrâşnind din dinţi. Însă când durerea ţi-a ajuns la os, le-ai dat “bătaie” şi i-ai îngropat în glia ta sfântă şi eternă. Mai încoace a venit neamţul şi a spus : “îţi iau!” şi ţi-a luat petrolul şi hălci din glia ta săngerândă şi din pădurile tale nestemate, până ce l-ai pus pe fugă. A venit apoi rusul şi a spus: “îţi iau!”. Şi a luat petrol, uraniu, aur ş.a, transformându-te din gospodar la locul tău, în proletar şi sărac lipit pământului.

Dar timpul s-a scurs, însă iar s-a întors pe dos. Au venit ăştia care ţi-au golit sufletul şi demnitatea, iar acum se pregătesc să te distrugă ca să nu mai fii nici măcar rădăcina, darmite Ion, Vasile, Gheorghe…

Cât vei mai suporta oare?

Pe platoul lumii din diasporă (II), Întâlnire cu Doru Ionescu, TVR Bucureşti, unul dintre realizatorii emisiunii „Lumea şi noi”, 17 septembrie, 2014

 

Doru Ionescu: Dacă nu aveţi nimic împotrivă…?

Ben Todică: Nu…

D.I.: Fumăm o ţigară şi ne apucăm de treabă.

B.T.: Da, faceţi cum vreţi. Vă mai dau şi cafea, ce poftiţi, vă dau şi…

D.I.: Şi apă.

B.T.: Deci, nu vă faceţi probleme, simţiţi-vă ca acasă, simţiţi-vă ca acasă… măcar două ore sau trei cât staţi la mine.

D.I.: Suntem înrudiţi mai mult decât am fi crezut.

B.T.: Aşa e filmul, meseria te leagă.

A.T.: Cu ce aparate de filmat aţi lucrat?

B.T.: Îl am în mână, Krasnogorsk 16 mm. Am o fotografie unde sunt cu aparatul. Am lucrat cu Meopta 8 mm cehoslovac,

Quartz 8 şi super 8 mm URSS, toate cu arc; Chinon, Canon, Bauer, Sony super 8 mm; cu Meopta Admira 16 mm tot cehoslovac, apoi cu germanul Ariflex de 16 mm, şi în Australia cu Ariflex Super 16 mm; erau electrice prin cablu sau baterii.

A.T.: La cele de 8 mm nu mă pricep, aşa că nici nu vă întreb.

B.T.: Da, de 8 mm japoneze şi ruseşti. Am aici aparatul din România, Quartz cu trei seturi de lentile, cu ataşament de tip ”baionetă” super 8, cu lentile. Un aparat foarte bun a fost Krasnogorskul. Sigur, era mai scump, dar n-am putut să-l iau că aparţinea Casei Pionierului şi altul aparţinea Exploatării miniere; pentru că erau mai scumpe n-am putut să le iau cu mine ca amintire, când am fost în ţară, însă nimeni nu mai ştia nimic de ele. Nu ştiu unde sunt, pentru că cei care mi-au luat locul la Casa Pionierului şi Casa Albă nu mai aveau nimic din echipamentele lăsate de mine acolo.

A.T.: Aţi lucrat cu Paillard Bolex sau Eclair?

B.T.: Am pus şi eu mâna pe ele, dar n-am reuşit să lucrez cu ele.

A.T.: Ăsta este aparatul de 16 mm cu care am lucrat eu. (Punctez spre poza din mâna lui Andrei)

B.T.: Asta e o fotografie din Oţelu Roşu, cu semnătura lui Gopo şi cu dedicaţie; la filmul ăsta am lucrat.

D.I.: Îhî.

B.T.: Asta este o fotografie cu dedicaţii de la colegii de clasă, de la şcoala de film.

D.I.: Filmează-le individual, Andrei!

B.T: Poate se vor recunoaşte unii dintre cei care mai sunt în viaţă. Eu am fost cel mai tânăr şi mai mic; nu prea am avut şansa să iau poze bune de pe panourile şcolii, eram mai naiv şi mai ruşinos. Am cules rămăşiţele. Veteranii, Lucian, Lucaveţchi, Kochi, Ştefi, Beni, Albu, Colonelu, Dragoş, Preda, Mateiaş, Militaru, Mircea, Negruţi, Crăciun, Octavian, Terry, Simona, Tony, Claudiu, Bădini, toţi cei mai mari, mai isteţi, au luat ce-a fost mai bun primii, iar eu, fiind mai ascultător, am aşteptat ca ei să ne dea, dar şmecherii s-au furişat, şi când m-am trezit eu, nu mai erau poze care să ilustreze momente din perioada şcolii.

D.I.: Eraţi studenţi de la toate cinecluburile din ţară?

B.T.: Da. Oraviţa, Anina, Reşiţa, Oţelu Roşu, Timişoara, Sânnicolau Mare, Galaţi, Suceava, Hunedoara, Bucureşti, Arad, Oradea, din oraşele de care îmi aduc aminte. A fost o lume extraordinară, o societate a progresului cultural care a dat şansă tuturor celor care au dorit să-şi materializeze visul; în sistemul ăla comunist au avut şansa să-şi realizeze dorinţa. În capitalism nu ai şansa asta, pentru că a face film e o aventură costisitoare, şi tu ca individ nu poţi concura cu instituţiile; posibilităţile sunt terminate. Ce se va întâmpla în noua ordine mondială va fi şi mai rău: nu va mai avea nimeni nicio şansă, nu va mai fi nicio cale de distribuţie şi expunere liberă, totul va fi cenzurat şi legislat. Hollywoodul controlează piaţa de distribuire mondială. Nu vedeţi că peste tot se spune Hollywood, doar Hollywood.

D.I.: Va fi un alt colhoz, vom trece la cazan.

B.T.: Sigur cazan, da, trecem la feudalismul global. România se dizolvă şi ea în forma asta nouă de „comunism” global şi vom dansa cum cântă ei, pentru că ăsta este ritmul în care se merge. Am fost sub romani, fanarioţi, turci, austro-ungari, ruşi şi acum, sub UE. Cum v-am zis, dacă vreunul are curaj să zică ceva împotriva lui „satana” ca să ne dezrobească sau printr-o minune să-l facă să dispară precum Atlantida, atunci avem şansa să ne eliberăm, să mergem în voie. Eu, de exemplu, sunt şi împotriva Europei unite politic, economic şi administrativ. Asta-i cea mai mare măgărie, este o distrugere totală a culturilor popoarelor Europei. Le tai vocea, le tai ritmul natural de sute de ani de evoluţie. Nu vedeţi că au început deja să le corcească limba, să le altereze tradiţia!

D.I.: Ăia mici rămân tot mici.

B.T.: Îţi dai seama, să ai o grădină şi să primeşti ordin să cultivi numai roşii şi doar asta să mănânci. Nu mai ai voie la castraveţi, la ardei graşi, cartofi, varză, la mirodenii, la multitudine şi varietate, la nimic. Ori, ţările astea ar fi fost foarte bine să se gospodărească singure, să rămână în cultura lor. Puteam face un alt bloc militar, dacă asta e ideea, cum a fost cel din Polonia, de la Varşovia. Puteau să facă blocul militar european, şi rămâneau ţările cu economia şi modul lor de administrare…

D.I.: …Cu piaţa noastră comună, nu a lor…

B.T.: …Da, tu trăieşti cu sarmalele tale, ei trăiesc cu burgării lor, şi fiecare cu tradiţia lui. Dar chestia asta este cea mai mare tâlhărie: să iei limbile oamenilor, să nu-şi mai vorbească în limba lor. Pe ce limbă vor vorbi atunci, germana? Nu sunt de acord! Asta e cea mai mare iluzie să trăieşti cu impresia că germanii vor fi şefii Europei. Aiurea, ei nu-s şi nici nu vor fi. Crezi că israelienii o să-i lase pe germani să fie ei şefii Europei?! Îl vezi pe israelian vorbind germana? Ce-s nebuni la cap! Nicio şansă! E ca şi cum i-ai lăsa pe japonezi să administreze China. Nu există! Ăştia au pierdut războiul! Au fost învinşi! Gata, s-a terminat cu ei. Totul e doar o perdea de fum. Asta a fost ideea bancherilor: „Hai să croim şi noi un bloc militar ca să fim independenţi şi fără frică”. Noi, ţările Europei ne unim ca să fim împotriva cui? Împotriva Rusiei, a Chinei sau împotriva Americii? Cum împotriva Americii? America, de la război încoace nu a încetat să controleze şi să exploateze Germania şi o face în continuare. Dacă Europa avea o conştiinţă, nu-i lăsa pe americani să intre pe continent ca să-i bombardeze pe sârbi! Trebuia să fi luat atitudine: „Du-te domnule acasă, asta-i gospodăria noastră, o rezolvăm noi.” Te lauzi că ai şi tu armament şi ai putere militară? De ce trebuia să vină americanii să-i bombardeze pe sârbi?

D.I.: Eu am o temere cu ruşii. O fi Rusia o ţară mare, cu o mare cultură, dar suntem prea aproape de ei… eu prefer Europa…

B.T.: Eu prefer americanii în schimbul chinezilor… m-am căsătorit cu China, dar voi n-aveţi idee ce înseamnă să ajungi pe mâna chinezilor, să te jupoaie ei de viu. Şi nu mă gândesc să fiu căsăpit nici de ruşi. Sigur!

D.I.: Am auzit că au cumpărat bănci la americani, şi ei, şi arabii.

B.T.: Politica americană este foarte bună în străinătate; s-o doreşti, să visezi la ea, dar mai mult nu e bine să se împlinească, oamenii n-o duc bine. Eu am fost şi în America, n-aş putea să trăiesc acolo. Este o ţară frumoasă, totul este imens, gigantic, dar oamenii sunt cu toţii stresaţi, sunt supăraţi. Tu trăieşti o oră şi trebuie să te gândeşti la următoarea oră cum faci rost de bani ca să-ţi plăteşti ratele. Acum înţeleg de ce sunt aşa săriţi de pe fix şi umblă cu puşti şi pistoale. Sunt terorizaţi în interior.

D.I.: Da, da.

B.T.: Vezi, n-aş putea să trăiesc în lumea aia stresantă, ori aici în Australia este raiul pe pământ; dacă iei un împrumut de la bancă ai garanţie de serviciu, de la o companie care te garantează că nu te dă niciodată afară, numai dacă se întâmplă o catastrofă sau dacă tu calci pe bec. În America nu există aşa ceva, n-ai nicio garanţie de la nimeni; trăieşti mai mult din „ciubucuri”, din generozitatea clienţilor, din bacşiş. Preţurile sunt forte vulnerabile, totul este de moment. E greu să trăieşti aşa. În România, în comunism, noi am avut extrem de multă libertate: după şase sau opt ore de serviciu făceam ce vroiam, eram liberi să ne ducem unde vrem, să ne combinăm cu cine dorim, să mai avem o viaţă în paralel.

D.I.: Cine a avut o „bisericuţă” a fost cel mai fericit, eu am fost fericit în „lumea mea”.

B.T.: Da, da.

D.I.: De asta am supravieţuit.

B.T.: Da, aicea nu ai libertatea asta. Aici 24 de ore eşti mereu angrenat în lupta pentru existenţă; n-ai voie să gândeşti pentru tine ci doar pentru capitalist. Comuniştii te „biciuiau”, te băteau ca să-ţi faci norma, să munceşti, aici nu te bate, te obligi singur, că trebuie să-ţi plăteşti datoriile în care te-au băgat momindu-te cu materialismul care îţi va aduce fericirea; cauţi singur două slujbe, lucrezi în două fabrici şi transpiri cu „sânge”. Te „biciuieşti” singur şi tot nefericit eşti. PENTRU CĂ FERICIREA VINE DIN COMUNITATEA ÎN CARE TRĂIEŞTI, DE LA CEI DIN JUR, DE LA SEMENII TĂI, ori individualismul izolează. Fericirea individualistului se măsoară în profit. Dacă nimeni nu te aude plângând sau râzând, nu exişti. Devii o insulă. Dar ăsta e capitalismul. Ai tot ce-ţi trebuie, dar numai pentru tine; pe cei din jur nu-i interesează fericirea ta, nu le pasă de tine. Sunt două lumi diferite, înţelegi? Nici una perfectă. A blama orânduirile, a da vina pe ele e ca şi cum ţi-ai fura căciula singur. E o pierdere de vreme şi o insultă adusă omului. Toate orânduirile îşi au FERICIŢII şi NEFERICIŢII lor.

D.I.: Dar şi tu l-ai ales!

B.T.: Dar e foarte greu să fii mulţumit. Te naşti într-o lume şi crezi că totul merge liniar, înspre bine, în schimb totul este întortocheat.

D.I.:  Aşa o fi când intri într-un alt neam decât al tău.

B.T.: Să nu mai criticăm pentru că toate orânduirile îşi au nemulţumiţii lor. Am citit cărţi cu nemulţumiţi după instaurarea comunismului şi am citit cărţi cu nemulţumiţi după instaurarea democraţiei, şi toate sună cam la fel.

D.I.: E un mare lucru! Sunt două culturi total diferite. Cum va descurcaţi?

B.T.: Da, mărturisesc că eu n-am avut de gând să mă căsătoresc în China; am fost acolo doar cu intenţia de a-mi petrece concediul. De mai mult timp umblam să găsesc pe cineva ca să-mi refac viaţa, să întemeiez o căsnicie. Am umblat prin 17 ţări, dar n-am întâlnit pe nimeni să-mi placă, n-a fost să fie. Ei, când m-am dus în China, am întâlnit-o pe nevastă-mea, care mi-a fost un fel de ghid. Poate este impropiu spus ghid, sau un ghid cumva aparte: ea nu vorbea engleză, eu nu ştiam o boabă de chineză. Cum să te ducă gândul că într-un asemenea context de comunicare se poate înfiripa o relaţie care să aibă un final fericit în căsătorie? De-asta zic eu că fiecare are un destin: ori îl găseşti tu, ori te găseşte el, dar se împlineşte.

D.I.: Îhî, aşa este.

B.T.: Am călătorit în China vreo două săptămâni, am umblat în jurul Shanghai-ului pe o rază de 400 de kilometri, pentru că ea lucra pentru o companie care făcea lenjerie şi perdele pentru industria hotelieră. Lucra în departamentul financiar al fabricii şi, când apăreau platnici întârziaţi, se ducea la clienţii respectivi să adune banii. Eu eram în concediu cu un coleg de serviciu chinez, vecin de scară cu ea. Eu am dorit să văd cât mai multe locuri şi atunci, ştiind că ea umbla distanţele astea mari, a rugat-o să mă ajute. Când plecam împreună undeva, îmi spunea: în oraşul ăsta faci ce vrei, ne întâlnim diseară şi te aduc înapoi acasă. Mergeam patru ore cu trenul şi în felul ăsta, stând împreună şi încercând să comunicăm unul cu altul a intervenit creativitatea, inventarea unui nou limbaj. Când cunoşti pe cineva şi vorbeşti aceeaşi limbă, te prezinţi cu uşurinţă, cu diplomaţie, îţi faci cumva publicitate ca să te vinzi şi să câştigi. Îi spui: „eu sunt bărbat bine, inginer, plin de bani, etc.”, dar când nu vorbeşti limba nu mai poţi să înfloreşti nimic, s-a terminat filmul… pardon de expresie…, şi-atunci trebuie să dezvolţi un altfel de limbaj. Să-ţi foloseşti ingeniozitatea şi adevăratul tău talent ca să te faci înţeles; şi încerci să pari oarecum şi interesant. În realitate, în această situaţie, nu mai poţi fi altul decât cel adevărat. Prin desene, prin semne şi sunete am pătruns unul în sufletul celuilalt şi ne-am îndrăgostit. După ce ne-am despărţit, ne-am sunat, ne-am scris; ei îi traducea cineva scrisorile; ea îmi scria în chineză şi aveam pe cineva la serviciu care-mi traducea. Ne sunam la telefon şi stăteam de vorbă câte 20 de minute, o jumate de oră…

D.I.: În ce limbă vorbeaţi?

B.T.: Aici este frumuseţea!! Unii întrebau pe bună dreptate: „da, ce vorbiţi voi, dacă nu vorbeşti engleza?”, îi ziceau ei, iar mie: „ce faceţi voi la telefon jumate de oră dacă tu nu vorbeşti chineza?” Noi gânguream şi retrăiam momentele anterioare, scoteam aceleaşi sunete pe care le spuneam când am fost două săptămâni împreună.

D.I.: Limbajul acela comun descoperit în peştera primitivă.

B.T.: Da, şi ne plăcea gânguritul ăla… În special la ţară, ei folosesc în vorbire şi combină în dialog jumătate cuvinte, jumătate sunete din natură… Exemple: aseară bătea vântul, ei spun; „aseară vuuuuu vântul” sau „uşa se deschise scârţâind”, ei zic „uşa iiiiiiirs se deschise”…; ei amestecă sunete şi cuvinte când vorbesc. Când mă întreba ce aş dori să mănânc, venea cu polonicul şi imita vocile animalelor ca şi cum ar fi întrebat: „Ce vrei să mănânci, Muu, Cotcodac sau Beheee?”, iar eu răspundeam: „Cotcodac!” Dacă literele chineze sunt de fapt imagini, atunci vă puteţi închipui că şi în vorbire folosesc imitarea zgomotului din natură ca ilustrare în frază. Au altfel de rezolvare în comunicare: literele lor, caligrafia lor chinezească sunt de fapt imagini, tot ce vezi scris cu literele acelea frumoase sunt imagini.

D.I.: Simboluri…

B.T.: La început a fost desenul unei imagini care a evoluat aşa de repede că s-a transformat în simbol, o literă poveste a devenit scriere, dar de fapt sunt imagini. Ca să spui: eu sunt în casă, desenezi un pătrat, îi pui acoperiş şi obţii o casă şi apoi tragi o liniuţă verticală înăuntrul pătratului care reprezintă un om în casă… Fără linie, omul nu-i acasă… Dacă întorci litera Y cu susul în jos, în chineză reprezintă un om. Litera a evoluat din desenul unui om văzut din profil care păşeşte. Dacă linia verticala a Y-ului întors o încrucişezi cu una orizontală, obţii un simbol care arată cât de mare e ceva şi e un simbol care vine de la un om cu mâinile larg deschise: „Atât de mult!”

D.I.: Metaforizat…

B.T.: Toate astea sunt imagini. Eu am avut un profesor de chineză refugiat din China, care a lucrat cu mine şi stăteam cu el în pauza de masă şi-mi explica diferite secrete legate de literele chinezeşti. Am rămas impresionat de felul cum au fost dezvoltate simbolurile astea şi ce reprezintă ele, am fost fascinat.

A.T.: Acum o să vă rog să luaţi loc aici. Unde pot alimenta aparatul de luat vederi?

B.T.: Priza e chiar acolo…

A.T.: Staţi să calibrăm lumina şi sunetul.

B.T.: Da, ok…

A.T.: O să vorbiţi dumneavoastră acolo…

B.T.: Da, bun. Vreţi să aranjez şi scena un pic. Să le mut…

D.I.: Nu, nu, lăsaţi-le acolo!

B.T.: Da.

D.I.: Să ne vorbiţi despre toate…

B.T.: O să vorbesc fără frică despre orice mă întrebaţi, o să vă spun şi despre Băsescu şi despre Ungureanu şi despre… cine vreţi.

A.T.: Pe mine să nu mă băgaţi în seamă.

B.T.: …Că eu sunt în străinătate şi n-are ce să-mi facă…

D.I.: Eu nu fac politică în emisiuni.

B.T.: De ce, că nu vorbeşti dumneata, la asta m-am referit.

D.I.: Prefer povestea vieţii dumneavoastră.

B.T.: Asta nu ştiam – că vreţi să faceţi un film despre mine sau un film despre comunitate, despre activitatea mea în comunitate, sunt două lucruri diferite…

D.I.: În primul rând dumneavoastră şi lumea care vă înconjoară, cu oamenii şi realizările lor.

B.T.: Cu mine e cam greu să faci într-o oră o poveste despre o viaţă.

D.I.: Acesta e formatul emisiunii şi datorită ei ne-am întâlnit.

B.T.: Mi-a plăcut, am văzut câteva emisiuni care sunt pe YouTube şi mi-au plăcut.

D.I.:  Aţi văzut doar portretele muzicale?

B.T.: Am văzut una cu o doamnă din Germania, Adriana Cîrcu cu „Expatria”, originară din Timişoara; eraţi pe la ea pe-acasă. Apoi una cu un muzician de la Filarmonica din Oradea, Florian Chelu Madeva şi arhitecta Anda Andrei de la New York.

D.I.: Suntem mai mulţi cei care le realizăm; eu le difuzez de obicei vinerea…

B.T.: Am văzut ce-a apărut de Doru Ionescu.

D.I.: Da? Mulţumesc mult! Din 2010 încoace am filmat aproape o sută.

B.T.: Felicitări! Aţi cules toată esenţa românului din diaspora. Nu ştiu ce aş mai putea eu adăuga ca să completez imaginea dorului de acasă. Bine că aţi venit acum, că dacă mai stăteaţi mult, îmbătrâneam de tot şi nu-mi mai aminteam nimic din aventura vieţii mele. Ce v-ar interesa?

D.I.: Ceva interesant din partea locului… o concluzie despre o perioadă… sau ce v-a determinat să plecaţi, cu mintea de-acum sau cu mintea de-atunci; cum o să consideraţi dumneavoastră, vă duceţi într-o direcţie sau în alta. Nu mă interesează faptele exacte … e o poveste… dacă vreţi o telenovelă… care a format omul de faţă.

B.T.: Nicio problemă, eu discut.

D.I.: O să vedem cum merge discursul şi atunci voi hotărî cum o să procedăm. Multe din vorbele dumneavoastră le rezum eu, ca povestitor, iar dumneavoastră le veţi puncta şi veţi sublinia concluzia.

Cameramanul îşi aranjează scena.

B.T.: Vreţi să vă mai dau lumină, sau altceva?

A.T.: E bine aşa.

B.T.: Scaunul ăsta trebuie să se ridice mai sus.

A.T.: Dacă staţi frumos, îmi fixez şi eu cadrul.

B.T.: Eu nu sunt orator; toate lucrările mele sunt pe bază de scenariu scris şi nu întotdeauna poţi să cucereşti publicul dacă nu eşti bun orator. Aşa făcea şi Stanley Kubrik: era stângaci în faţa ziariştilor şi din acest motiv îi refuza pe toţi cei care veneau la el să-i ia interviu. Era un geniu în film, dar la vorbit era lemn; şi dacă mai eşti şi o persoană care ai complexe de inferioritate că n-ai pus o virgulă colo sau te-ai exprimat greşit, lucru peste care eu am trecut acum, atunci te-ascunzi… pentru că majoritatea oamenilor nu te judecă după înţelepciune, experienţă sau informaţiile pe care le ai, ci te judecă după imaginea prezentă, a faptei imediate… E păcat, dar asta e. De asta îmi place capitalistul: pe el nu-l interesează cum vorbeşti sau cum araţi, ci ideile pe care le ai.

D.I.: Prima impresie. O să vă întreb pur şi simplu: de unde sunteţi de loc?

B.T.: Sunt născut în judeţul Vaslui, într-un sat la poalele unui deluţ, numit Iezer, lângă Bârlad.

Trece pe-acolo râul Tutova. Mi-aduc aminte de satul ăsta, cu toate că noi am plecat de-acolo când aveam doi ani. Dar au fost evenimente în viaţa mea care s-au imprimat în memorie şi pe care le-am luat cu mine visându-le de-a lungul vieţii; îmi aduc aminte de ele şi acum… cum ar fi biserica. Îmi aduc aminte de clopot.

Acolo am descoperit prima dată sunetul de la clopotul bisericii şi-mi aduc aminte că mă căţăram pe un coşar plin cu porumb ca să ajung cât mai sus să aud de unde vine dăngănitul … şi atunci am văzut turla bisericii… Aşa l-am descoperit pe Dumnezeu. Îmi aduc aminte de-o soră a mamei care mă speria. Când mama pleca la nunţi sau la cumetrii, mă lăsa cu sora ei acasă. Ea avea un ibovnic şi ca să poată să-l vadă, trebuia ca eu să dorm; deci lua purcelul şi-l ducea la fereastră să mă sperie că vine bau-bau, iar eu mă băgam sub plapumă şi m-ascundeam. Pe urmă, îmi aduc aminte cum trecea prin faţa casei o orchestră de cântăreţi la clarinet, tobă… Asta se întâmpla când se făceau anunţuri mari prin sat. Satul Iezer aparţine comunei Puieşti şi orchestra trecea prin sat ca să anunţe un bâlci sau un alt eveniment comunal; trecea prin faţa casei, şi auzind hărmălaia aia mare, copilaş fiind, ieşeam afară şi mă luam după ei. Îmi plăcea gălăgia lor şi ritmul tobei, astfel am început să mă îndrăgostesc de muzică, de muzicalitatea vieţii. De multe ori îi furam mamei cleştele de foc şi mă jucam cu el ca şi cu un taragot, şi cântam prin curte. Iar mai târziu, îmi povestea mama cum aveam o cămăşuţă până la buric şi alergam în pielea goală cântând „du, du, du”… Deci, astea sunt imaginile pe care mi le amintesc, imagini comfirmate de două doamne foarte sufletiste şi generoase pe care nu le pot uita din povestirile mele. E vorba de  doamna prof. Vasilica Grigoraş şi doamna prof. Elena Anuşca-Doglan care au făcut efortul de a-mi vizita sătucul natal şi de a fotografia uliţele şi împrejurimile acestuia, tărâmul copilăriei mele, vatra unde am deschis ochii, cu oamenii, casele, biserica şi copiii de azi jucându-se şi mi le-au trimis în Australia. Doamne ce cadou!

Dacă nu contribuim la vieţile oamenilor înseamnă că am încetat a exista. Şi asta fac şi eu – EXIST! Dar mai sunt şi alte imagini în amintirile copilăriei mele mult mai grafice, mai violente şi mai cenuşii, care probabil nu-şi au locul aici.

D.I.: Şi-apoi toată familia s-a strămutat…

B.T.: Toată familia a plecat în Banat. Ştiu de la tata că noi am avut pământ. Ei au fost şapte fraţi acasă, dar bunicul după mamă, fost pădurar din Familia Andrunachi, a avut pământ. Când au venit comuniştii, le-au luat cam totul. Mi-aduc aminte că tata plângea c-avea doi boi, Bourean şi Plăvan; boii plângeau şi ei, dar i-au luat cu car cu tot. Nu mai aveam cu ce ara pământul şi a trebuit să plecăm. Tata nu şi-a cunoscut părinţii; a rămas orfan de tată înainte de a se naşte. Iar mama lui, când l-a născut a murit şi ea. Deci a fost orfan de amândoi părinţii.

D.I.: Când s-a întâmplat asta?

B.T.: Prin anii treizeci. Asta se întâmpla în Iezer, Puieşti; apoi am plecat în Banat, la Bocşa, la Ocna de Fier. Se auzea că la mină se câştigă mai bine. La Ocna de Fier cred că am stat un an, doi, până s-au deschis minele de uraniu de la Ciudanoviţa. Cu privire la Ciudanoviţa, lumea era cam fricoasă, nu vroia să meargă, dar se plătea extraordinar de bine. Ei, şi de acolo am plecat la Ciudanoviţa prin 1956.

D.I.: Şcoala, liceul, unde le-aţi făcut?

B.T.: Şcoala primară am făcut-o la Ciudanoviţa.

Ciudanoviţa este într-adevăr raiul pe pământ pentru mine; a fost locul cel mai clocotitor pentru că au fost oameni veniţi din toată ţara, de toate felurile, de toate neamurile; acolo era şi cazarmă militară şi o puşcărie. La mină lucrau şi militari şi puşcăriaşi. Se construia intens, atunci s-au construit şosele, s-au construit blocurile cu militari, minele, iar pentru noi, copiii, a fost o abundenţă de nisip, de locuri de joacă şi de alergat.

Erau oameni interesanţi, armată, militari cu puşti şi mitraliere fascinante pentru noi copiii. A fost o chestie extraordinar de frumoasă, a fost şi propaganda adusă de ruşi, că ruşii controlau totul. Erau şi cinematografe: unul lângă cazarma pompierilor, unul era peste râu, într-o baracă; aici la film erau aduşi şi soldaţii în termen. Câte un pluton, două, de umpleau sala. Erau aşezaţi în ultimile rânduri, intrau ultimii în sală; civilii erau respectaţi, aveau prioritate. Noi copiii îi admiram pe soldaţi. Aveau ceva plin de forţă şi mister în statura lor. Mai era un cinema la Lişava şi unul nou în casa de cultură, toate pe 35 mm. Nu mai vorbesc de caravanele judeţene de film pe 16 mm, şi cei de la Casa Armatei veneau din când în când cu caravana lor militară cu filme eroice. Multe din filme veneau direct din Rusia. Deci era un fel de forfotă imensă. La Ciudanoviţa erau mulţi copii şi mai multe şcoli, însă doar de nivel primar şi secundar.

De acolo am plecat la Bocşa, unde am făcut şcoala profesională de sudori; de la Bocşa am revenit la Ciudanoviţa şi m-am înscris la liceul seral de la Oraviţa. Ziua lucram la mină şi seara mergeam la cursuri; făceam naveta 20 de km cu autobuzul. Pe urmă am plecat în armată, la grăniceri la Arad şi Timişoara, apoi pe frontiera cu sârbii, la Toager, lângă Giera. Am fost în blocul de defilare la Bucureşti, de 23 August. Aia a fost o perioada frumoasă pentru că ne-a scos din cazarma ordinară şi ne-au băgat pentru o lună de pregătire intensă cu regim special de alimentare şi cazare.

A.T.: S-a terminat bateria. Oprim puţin.

D.I.: Eu ştiu Teatrul din Oraviţa, din imagini, acolo unde a fost sufleur Eminescu.

B.T.: Am jucat şi eu pe scena aia, copil fiind m-a recrutat profesorul Ion Călin din Ciudanoviţa pentru că îi plăcuse cum îl jucam pe Gâtlan din Amintiri din Copilărie şi el punea în scenă aceasta piesă şi în Oraviţa, şi mai târziu invitat în echipa teatrului am câştigat locul trei pe ţară la Oţelu Rosu, la Bienala Ion Luca Caragiale.

D.I.: Ce-aţi jucat, vă mai amintiţi?

B.T.: Comedie cu olteni, rolul lui Tiron din piesa lui Mazilu, în regia doamnei Geta Vlad.

D.I.: Dumneavoastră moldovean, în Banat, jucaţi piesa cu olteni!!

A.T.: Camera e gata: Motor!

B.T.: Da, Să continui.

D.I.: Cu armata…

B.T.: Am fost la defilare şi a fost o mare bucurie că ne-au scos de la instrucţia militară şi ne-au dus la pregătire academică, unde eram trataţi mai bine, mai igienic; hrana era mai bună pentru că ne pregăteau pentru Bucureşti, pentru Ceauşescu. Ne-am antrenat intens pentru grupul de defilare pe Stadionul 1 Mai din Timişoara, apoi ne-au cazat la Ghencea. A urmat iar un pic de pregătire, un pic de spectacol cu fetele de la Teatrul de revistă, corul militar şi fanfara armatei, apoi după defilare ne-au aruncat înapoi pe graniţă. În armată am fost caporal, comandant de grupă, pe urmă am ajuns şi secretar de UTC pe pichet şi am fost şi locţiitor de comandant de pichet, în final. Am avut prieteni care mi-au scris că vor să treacă frontiera, dar nu le-am răspuns ca să nu intru în păcat. Era periculos! Eu am avut de mic pasiunea pentru electronică, radio, devenisem specialist la reparat televizoare.

A.T.: Îmi cer scuze, s-a ars reflectorul.

B.T.: Vrei să-ţi dau altă lumină?

A.T.: Nu! Lăsaţi… mă descurc aşa.

D.I.: Eu am prins vremea cu Voineasa, cu concursul ăla de radio-locaţie prin Caraş Severin.

B.T.: Voinea îl chema şi pe vecinul nostru de bloc care era electronist şi repara radio şi televizoare. Eu eram mic şi mă băgam pe la el pe sub masă; cum ei nu aveau copii, soţia lui mă plăcea şi se bucura să mă ştie pe lângă ei; de la el am prins dragostea pentru piese mici, să mă joc cu ele; aşa am ajuns să fac galenă, să fac multe.

D.I.: Prindeaţi şi posturi de radio străine?

B.T.: Nu prindeam decât două, trei posturi. Aveam pietricica aia de silicon primită de la colegul meu de clasă, Molnar. O primise de la tatăl său din Băiţa. El locuia acum doar cu mama lui, părinţii erau divorţaţi. Cu o sârmă oţelită scurmam prin cristal ca să prind postul. Îmi făcusem o bobină din sârmă de cupru şi procurasem o pereche de căşti de galenă cu impedanţă înaltă, 10.000 – 20.000 de ohmi, foarte sensibile la semnalul radio. Căşti folosite de geofizicieni în aparatele de detecţie a uraniului prin mină şi zona de la suprafaţă.

D.I.: Da.

B.T.: Făcusem o bobină pe un sul de carton de 80 mm diametru, din sârmă de un milimetru de cupru, o piatră de silicon sau quartz şi căşti. Erau detectoarele acelea militare şi erau din abundenţă, extraordinar de recomandate pentru a-ţi face un receptor radio; atunci mi-am făcut şi eu galenă. Era semnalul slab, de putere mică; umblai pe cristal şi prindeai postul radio Timişoara, Belgrad, Novisad şi radio Bucureşti câteodată, depinde cum era semnalul şi vremea. Şi pentru că repara televizoare acest vecin Voinea, am prins dragoste de electronice. Apoi m-am apropiat de un alt vecin care era inginer geofizician, inginerul Draga Ion, şi apoi de tehnicianul Fânaru Gheorghe, Nea Giukin şi maistrul Cârje Nicolae; ei lucrau la atelierele de electronică şi complexul de sortare. Aceşti oameni au prins drag de mine şi m-au luat pe lângă ei pentru că mă trimiteau întotdeauna să le cumpăr ţigări, o bere. Ei jucau poker pe-ascuns şi ascultau muzică; eram mai tot timpul pe lângă ei şi-am învăţat multe. M-au ajutat să-mi fac primul aparat de radio cu lămpi de la zero şi pot spune că ei m-au educat de mic copil în acest domeniu. Mai târziu, când am terminat şcoala profesională şi m-am întors la Ciudanoviţa, m-au angajat ca electronist să construiesc aparatură electronică de detectat uraniu, pentru că aparatele de detectat uraniu şi toată reţeaua asta venea din Rusia. Când ruşii au terminat de exploatat uraniu, n-au mai vrut să ne mai dea echipament. Mina a continuat activitatea şi-a trebui ca noi să ne facem ce ne trebuia.

Băieţii care reparau, au devenit ei ingineri electronişti şi au construit aparatele noastre. Aşa m-au angajat ca electronist. Şi în armată am avut noroc cu asta, pentru că mă duceam să repar televizoare; mă lua comandantul şi mă ducea prin sat… în felul ăsta eram şi un fel de agent, de spion, ca să aflu dacă cineva vrea să treacă frontiera. Să vă povestesc şi o fază de teribilism tineresc. Am trecut graniţa ca militar ca să-mi satisfac un vis pentru că ştiam că niciodată n-o să ajung în străinătate. Că ştiam ce-au păţit nişte vecini de-ai noştri din Ciudanoviţa, nişte şoferi! Au făcut cerere să meargă în concediu în Franţa, la Paris; au cumpărat biletele şi-au venit noaptea… i-au bătut securitatea de i-a stins. Le zicea: „N-aţi văzut Mănăstirea de la Voroneţ?” Ei ziceau: „Nu.” Şi îi lua la bătaie. „Mergeţi şi vedeţi ţara întâi, nu la Paris!” Şi aşa am văzut că nu se poate merge în străinătate; şi-atunci, ca să-mi satisfac un vis, că am mers şi eu în străinătate, am trecut graniţa la sârbi (apa era îngheţată, nu se puteau vedea urmele). Dincolo m-am întâlnit cu un soldat sârb, am fumat o ţigară cu el. Sârbii erau mai relaxaţi, nu ca noi, românii; noi am fost mai duri, mai instruiţi. Eu îmi realizam un vis şi cu asta am fost mulţumit că unul din familia noastră a fost în străinătate. Nu ştia nimeni, dar acum când mă gândesc mai bine, puteam muri liniştit în escapada mea. Nu mă gândeam eu atunci că o să fug din ţară!! Dacă mă prindeau, mă băgau în batalionul disciplinar. Am văzut pe unul, îi plângeai de milă. După armată, am venit acasă, m-am căsătorit, am avut un băiat cu prima soţie, Mioara. Băiatul, Guardeni e aici cu mine. Am continuat liceul şi în acest timp am fost trimis şi la Bucureşti, la România film pentru un curs de operator proiecţionist.

La 12 ani m-am îndrăgostit de film, m-am dus la Arad şi acolo am cumpărat primul aparat de filmat de la o consignaţie. Când l-am văzut, vai de mine ce bucurie! De fapt, ca să fiu mai explicit, microbul pentru film mi-a venit din filmele ruseşti care rulau la cinematograf la noi. Ei erau foarte dotaţi şi am văzut nişte filme cu copii care se jucau cu un aparat de filmat, cu regizorii şi actorii care au făcut filmul… şi m-am îndrăgostit de lucrul ăsta. Când am ajuns la Arad şi am văzut în vitrină aparatul, atunci mi l-am şi cumpărat. Acasă am făcut primul film de 3 minute în culori intitulat Copilărie. Am mai făcut unul cu calea ferată Bocşa-Reşiţa, pe care le-am dus la Arad, la un neamţ care lucra ca inginer la Vagonul, să-l developeze el, dar mi-a confiscat filmul cu calea ferată. Lucrând la Vagonul, el ştia că sunt reguli în acest sens; eu copil fiind, habar n-aveam că n-ai voie să filmezi căi ferate şi trenuri. De fapt, el mi-a zis că s-a stricat la developat, dar mai târziu am realizat că mi l-a confiscat… însă cu filmul am luat nişte menţiuni la un festival mai târziu. Apoi am început să creez în paralel cinecluburi la Bocşa, Ciudanovita şi la Oraviţa. Un inginer de la exploatarea minieră, Topală Iulian, a intrat odată în sala cineclubului Ciudanoviţa, unde prezentam un filmuleţ, şi a văzut ce instrument bun de promovare ar fi filmul pentru invenţiile şi inovaţiile la care lucra el în subteran. M-a luat pe lângă el, m-a dus la sindicat şi m-a promovat ca să fiu sponsorizat şi încurajat. Bineînţeles că deja eram informat despre sindicat de când eram la Bocşa şi de pe când mergeam la Timişoara, la clubul CFR. Din momentul în care am descoperit aparatul, am început să fiu atras de locurile unde erau aparate de filmat, ca să învăţ care e structura, cum se organizează şi astfel am ajuns şi la Sandu Dragoş, şeful cineclubului din Timişoara. De multe ori am dormit şi în gări numai să mă întâlnesc cu ei la cinecluburi. Mergeam cu treburi de la Bocşa la Timişoara, unde n-aveam pe nimeni, şi mă învârteam toată ziua la clubul CFR, până am intrat în relaţie cu ei şi-au început să-mi explice care e situaţia cu sindicatele, cu cinecluburile, şi că nu puteam să particip la festivaluri de unul singur, ca independent.

D.I.: Bebe Costinaş, vă spune ceva numele?

B.T.: Da. De la Cineclubul CFR; noi eram în Banat ca la noi acasă. Cei de la Oţelu Roşu, Reşiţa, Anina, Sânnicolau Mic, Băile Herculane sau Oraviţa eram o familie de cinefili. Sigur, Oţelu a fost primul din judeţul Caraş Severin, şi al doilea din ţară, după Timişoara. Costinaş şi Mateiaş erau foarte pasionaţi în arta filmului. Erau de admirat; aveau nişte studiouri extraordinare. Şcoala de cineaşti a fost organizată de Uniunea Sindicatelor de la Bucureşti, al cărui director a fost Ion Popescu-Gopo. De fapt, cursul de film a fost organizat într-un hotel de pe Muntele Semenic, într-o iarnă când nu era nimeni acolo, numai noi, cei de la şcoală, profesorii şi studenţii. Hotelul Sebeş era nou construit. Am avut mare noroc în acele timpuri, pentru că datorită sistemului ne-au fost create aceste condiţii. Au fost aduşi de la Bucureşti profesori pentru toate subiectele: ingineri de sunet, de imagine, cameramani, scenografi, tehnicieni în developat film, tot felul de specialişti. Ne-au pregătit serios; aşa am învăţat meseria de cineast.

D.I.: Anul, aproximativ.

B.T.: 1974, este fotografia cu Gopo în Oţelu Roşu.

D.I.: În 1974-1975, acolo au locuit Phoenix când au compus capodopera ”Cantafabule”; au stat pe Semenic trei luni: s-au dus de Revelion şi au stat până la întâi aprilie.

B.T.: A fost un privilegiu să-i cunosc şi eu. Phoenix organiza sămbăta sau duminica baluri la CFR, la subsol, şi eu mergeam acolo. Când nu era Sandu Dragoş sus la ultimul etaj în studiourile cineclubului, atunci coboram jos; era muzică acolo; mă duceam şi priveam timid de pe margine la mulţimea care dansa, mă uitam plin de curiozitate şi admiraţie; îi admiram mult pe studenţi. Eu eram un ucenic simplu de la şcoala profesională, iar acolo erau toate genurile şi gusturile de îmbrăcăminte şi atitudine, toţi eleganţi, exotici şi rafinaţi. Phoenix cânta! Când se termina, plecau studenţii şi apoi o luam şi eu încet prin semiîntuneric către gară. Privilegiul ăsta l-am avut şi cu Cioran, fără să ştiu cine este. Asta s-a întâmplat în Latina, lângă Roma. A venit la cantină, în lagărul de refugiaţi, a intrat acolo; habar n-aveam noi, eu n-auzisem de Cioran în viaţa mea în România. Se uita după cineva, era cu un palton verde pe el, părul zburlit. Unul a zis: ăsta-i Cioran. Mai târziu, după ce am venit în Australia, am auzit mai multe despre el la postul de radio ABC; am cumpărat Utopia şi Lacrimi şi sfinţi şi le-am citit. Când am înţeles, am zis: „îi sărutam picioarele dacă aş fi ştiut cine e”…, sau măcar să-i fi strâns mâna. Eu am simţământul că sufletele comunică între ele când se ating. Acelaşi lucru l-am făcut cu Anita Ekberg, blonda din La dolce vita; când a venit la Melbourne cu Festivalul Fellini, m-am dus şi am îmbrăţişat-o, ca prin ea să-l ating şi eu pe Fellini. Aşa de mare a fost şi dorinţa să ajung să-l fi atins pe Cioran, dar n-am ştiut cine este. În acelaşi fel s-a întâmplat şi cu Phoenix. Eu am credinţa asta: că te poţi contamina de talent atingându-i.

D.I.: Deja vă îndreptaţi spre o carieră de cineast amator sau profesionist? Sau ăsta era încă un hobby şi aveaţi viitorul neplanificat?

B.T.: Deci învăţasem sudura la Bocşa şi am revenit la Ciudanoviţa; dar n-am putut să lucrez prea mult ca sudor pentru că m-au luat la electronică; eram talentat şi era o zonă secretă. După armată, m-am dus la muncă tot ca sudor pentru că locul meu a fost ocupat şi pe urmă, încet, încet am trecut iarăşi pe poziţia asta. Am creat cineclubul cu ajutorul lui Jurca de la sindicat şi am fost luat să fac film pentru exploatarea minieră, să promovez noua tehnologie, invenţiile şi inovaţiile inginerului Iulian Topală, care era foarte cunoscut în România. Ceauşescu vroia să-i promoveze invenţiile la conferinţe internaţionale care se organizau în domeniu. Pentru Amsterdam, am făcut două fime de 40 de minute, în culori; la Timişoara unul a luat o menţiune. Era destul de lung ca film documentar şi l-au scurtat, dar a luat menţiune. Era făcut în subteran, unde era foarte greu de filmat. Îmi trebuia foarte multă lumină şi era de mers prin suitoare pe unde avea el invenţiile (cum să se extragă şi recupereze armăturile din lemn din suitoarele şi nişele în care se lucra ca să facă economie). Am umblat cu el prin ţară, la Satu Mare, la Deva unde au fost conferinţele Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei; eu prezentam filmele. Acestea erau pe 16 mm, dar coloana sonoră o făceam pe bandă magnetică; le sincronizam eu manual, că nu era domeniul lui. Cred că toate cinecluburile lucrau la fel: toţi îşi developau singuri filmele; deci făceam şi eu tot procesul de realizare a filmului singur. Urma să plecăm la Amsterdam, la conferinţă, dar am fugit, nu m-am mai dus. În momentul în care eram plătit să fac film, mă puteam deja considera profesionist.

D.I.: De ce aţi fugit?

B.T.: De ce am fugit din ţară? De curios, din aventură.

A.T.: O secundă, adu o altă casetă!

B.T.: Pot să beau nişte apă?

A.T.: Da, da.

Dacă doriţi să aflaţi de ce am fugit din ţară, urmăriţi filmul lui Doru Ionescu de la TVRI şi TVRPlus.

Alegerile pentru Preşedinţia României în DIASPORA au început cu bine.

 

Am fost la alegeri. Am buletinul expirat şi nu am dreptul să votez. Rău s-a ajuns!

De când lumea nu s-a mai pomenit o asemenea tactică. Am buletinul expirat, deci nu mai sunt român, sunt marţian sau venusian, cred?!!!! Tânărul Daniel Iordache, trimis de Bucureşti, mi-a spus că are ordin să nu de-a interviuri la nimeni şi că dacă cineva doreşte să pună întrebări pentru media să se adreseze biroului din ţară. Am rămas buimăcit de “relaţia asta bilaterală” de a ne ajuta unii pe alţii. Am mai stat cu ei vreo 4 ore, evident că toţi ştim generozitatea domnului consul onorific Nicu Cojocaru care nu are egal, atât pentru noi cei din Australia, cât şi pentru cei din ţară, pe care îi cazează şi ospătează de câte ori vin aici şi au nevoie. L-aş propune pentru premiul Nobel, zău!!! Că numai bine ne face de vreo 35 de ani încoace – mai toţi ar trebui să-i pupăm mâinile. Vin aicea şi strigă “Daţi-ne votul! Aveţi încredere în noi…, dar nu-i treaba voastră, nu vă interesează ce facem cu el. E SECRET!” Ne-am pierdut dreptul de a ne decide destinul, drepturile omului. Suntem gâtuiţi! Dacă nu eşti în pat cu gaşca, eşti PIERDUT.

Cică nu sunt destul de român ca să-l votez pe Klaus!?

Poate mă va lăsa Klaus, DACA AŞTEPT?

Chestia asta cu ascunsul faţă de noi nu duce decât la suspiciune şi speculaţie. Nu va mai avea nimeni încredere. Noroc că mai sunt români transparenţi, că altfel ne-am transforma în “Lagăr de concentrare”.

 

În Noua Zeelandă au fost 126 de votanţi

Prima opţiune a fost Klaus Johannis cu 65 de voturi (51.6%)

(2) Monica Macovei – 28

(3) Elena Udrea -13, Număr cu ghinion!

(4) Victor Ponta – 7

(5-6) Tăriceanu şi Vadim Tudor – 6

 

Alegerile din Sydney, Australia au fost câştigate de Monica Macovei. Au fost 130 de votanţi

Pima opţiune a fost Monica Macovei – 60 de voturi

(2) Klaus Iohannis – 51 de voturi

(3) Victor Ponta – 13 voturi (Oare tot cu ghinion???)

(4) Elena Udrea – 5 voturi

(5) Călin Popescu Tăriceanu – 1 vot

 

În Melbourne au fost vreo 200 de votanţi, iar clasamentul arată astfel :

Primul loc Klaus Iohannis – 108 voturi

(2) Monica Macovei – 44 voturi

(3) Elena Udrea – 15 voturi

(4) Victor Ponta – 14 voturi

(5) Călin Popescu Tăriceanu – 11

(5) Gheorghe Funar – 4

(6) Corneliu Vadim Tudor – 1

(7) Hunor Kelemen – 1

 

După rezultatele din turul 1 (circa 41% Ponta , faţă de 30-31% Johannis.), în turul 2, lupta va fi acerbă.

Să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne lumineze mintea, să ieşim toţi românii, de oriunde ne aflăm, ca să ne exprimăm dreptul la vot şi să alegem pe cel mai bun şi mai potrivit pentru România secolului 21. Ne vedem pe 16 noiembrie. DOAMNE AJUTĂ !

 

BEN TODICĂ, Melbourne, Australia