Extaz şi agonie – Cronica unei lumi apuse

de Vasile Pistolea

Prozatoarea Veronica Balaj a publicat, la începutul anului 2013, romanul Cina lupilor la Editura Cronica, din Iaşi. Cartea rotunjeşte/întregeşte bibliografia operei sale, alcătuită din peste 20 de volume de proză şi poezie, majoritatea lor fiind tipărite în ediţii bilingve (română – franceză, engleză, germană, italiană, ebraică etc.), la care se adaugă şi un volum de Interviuri cu scriitori din diaspora, publicat în colaborare cu Cristina Mihai.

Cina lupilor debutează cu o secvenţă dintr-un vis, concretizată într-o scenă-suspans Adela, evadată în pădurea de brazi din preajma Sanatoriului TBC în care a fost internată, este înconjurată de o haită de lupi, alcătuită din şase exemplare, pe care îi credea turbaţi, după strălucirea ochilor. Personajul trăieşte o spaimă teribilă: regretă gestul evadării din sanatoriu, îşi strigă în gând tatăl, fost primar mai bine de un deceniu într-un târg de provincie, şi reuşeşte să se târască, prin umezeala şi mocirla pământului, spre camera din care evadase, în urletul lupilor, care străpungea şi devorau bezna nopţii.

Lupii, animale carnasiere, reprezintă simbolul central al romanului, homo homini lupus, percept sugerat chiar şi în titlu,pe care vom încerca să-1 decriptăm la sfârşitul analizei cărţii.

Romanul debutează cu finalul: prozatoarea şi sora ei pleacă într-o călătorie documentară având ca scop vizitarea Sanatoriului TBC (în realitate sanatoriul „Marila” de lângă Oraviţa, considerat „sanatoriul groazei”), în care a sfârşit mama lor, Adela. Autoarea, în postura fiicei care işi asumă nişte momente cunoscute doar afectiv, din povestirile rudelor, dorind acum o reconstituire a trăirilor mamei sale internată aici . Ca însoţitoare şi-a luat-o pe sora din partea tatălui, Adriana, şi punctul de volburare interioară începe chiar din gara unde au coborât din tren – pe peronul unei localităţi de provincie, Bârnova. Cele două surori au vârste şi vederi diferite, căci au trăit în lumi distincte. Sora ei, Adriana, locuieşte acum într-o mare metropolă a lumii – New York – şi de fapt, nu ştie mai nimic despre mama surorii sale. Excursul la care participa i se pare o aventura fără rost, nebănuind câtă importanţă are acest loc pentru sora sa.

Ghidul lor în aceasta călătorie este „unchiul” Tavi (cum îl apela lumea), iar scopul îl constituie vizitarea sanatoriului şi îndeosebi al Pavilionului 2, unde a fost internată Adela, mama autoarei. Din convorbirea cu Tavi, personaj găsit întâmplător însă, la momentul potrivit, pe post de ghid, slinos, desprins parcă din filmele despre Evul Mediu, are loc într-o baracă locuită de acesta. Important era însă Pavilionul 2, unde suferise Adela şi pe care   acum trebuiau să-l găsească şi mai ales, să aibă voie să intre acolo. Aşa că Tavi era un   mijlocitor necesar indiferent de palavrageala lui pe diferite subiecte. Auziră fetele vizitatoare povestea romanţioasă a unui călugăr ajuns pacient bolnav de tbc, aici, unde s-a îndrăgostit de o tânără internată şi ea cu aceeaşi boală gravă, ambii trăind la maximum clipa de viaţă ce le mai era hărăzită.

Spaţiul vechiului Pavilion 2 unde în sfârşit ajung cele doua fete, devine scena unor trăiri cu accente grave, palierele temporale, trecutul şi prezentul intersectându-se la modul dramatic in sufletul fiicei care îşi imaginează mama luptând pentru viaţă, sperând încă în bine, aşteptându-şi soţul, pe Victor, prezent pe aleile din jurul sanatoriului doar in imaginaţia sa.

 

Inserţiile afective sunt redate cu o mare forţă de sugestie, creând astfel, un plan doi al raportului cu existenţa, o perspectivă frântă, având doar câteva nişe spre lumină. Balansarea emoţiilor la limită, între dorinţa de-a învinge boala, teama de moarte, trăite de Adela şi resuscitarea lor, reiterarea din altă conjunctură temporală, cu sprijin în prezentul fluent, este remarcabil prezentată.   Avem libertatea ca şi cititor să ne mişcăm printr-un melanj ficţiune-realitate.

De reţinut ar fi şi flexibilitatea stilistică, fraza cu accente poematice nu lipsite de dramatism ţinând cont de faptul că totul se înşiră şi se leagă în jurul confruntării dintre forţa vieţii şi a morţii care vine in avalanşă, ca o furtună apoi.. când pare ca s-a liniştit, devine o apăsare sufocantă.

 

Modernitatea textului constă în felul cum autoarea exploatează un motiv mitic – cel al căutării, aici, având funcţia recuperatoare a memoriei. Folosind tehnica retrospecţiei, prozatoarea derulează încet, cu sincope şi reveniri, existenţa Adelei şi a familiei sale.

Materia epică a cărţii se constituie într-un fel de recurs epic despre destinul unei familii şi al unei colectivităţi in perioada stalinistă.

În acest fel, ascuţişurile situaţiilor sunt inevitabile, textul urcând în notele dramatice din ce iîn ce mai mult.

Întoarcerea în timp, spre momentul când Adela se căsătoreşte şi când, se credea că va fi pragul unei noi etape de linişte şi bucurie în viaţa familiei primarului Filimon, face loc în desfăşurarea epică a numeroase planuri noi, confruntări cu viaţa, în contextul unei terori socio-politice care se instala cu rapiditate şi aducea cu sine spaima, nesiguranţa, bulversarea.

Nunta Adelei (fiica cea mare a primarului) se desfăşoară într-o atmosferă de extaz şi bucurie, după întregul ritual îndătinat: cununia civilă, desfăşurată la primărie şi apoi cea religioasă, derulată la biserică, naşi fiind unchiul Grigore cu soţia. Celălalt unchi, Jorj, cavaler de onoare la nuntă, le-a oferit mirilor ca dar o călătorie în străinătate, rămasă însă la stadiul de proiect. Vremurile erau tulburi după război, iar evenimentele începuseră să se precipite, prin prefacerile anunţate: se zvonea că se vor face noi alegeri în toate structurile sociale, iar „homo sovieticus” îşi făcuse simţită prezenţa în zonă prin fotografia lui Stalin, apărută deja pe geamurile unor instituţii (primărie şi şcoală) sau magazine.

De altfel, nunta Adelei reprezintă singurul moment de extaz şi bucurie al neamului Filimoneştilor, la care participă întreaga comunitate a localităţii Ivanda. După nuntă, destinul personajelor se înscrie într-o perpetuă degringoladă. Există două „forţe” care acţionează distructiv asupra acestei lumi, destrămându-i echilibrul şi armonia, provocându-i astfel o nesfârşită agonie.

Prima este „agresiunea istoriei”. Rostogolirea sa fulminanta şi apăsătoare marchează profund destinele umane. Individul n-are posibilitatea să opteze pentru o formă sau alta de existenţă, ci este silit s-o accepte pe cea impusă de jocul iraţional şi deseori brutal al istoriei. Iar neamul Filimoneştilor constituie victima acestui joc.

Primul care intră în „malaxorul agresiv” al istoriei este primarul Filimon. Vina tragică ce i se impută este aceea de a fi om harnic şi înstărit. Pentru această „vină” a fost eliberat din funcţie, arestat de mai multe ori şi în final, condamnat la închisoare. Al doilea care suportă aceeaşi „vină” este fratele său Grigore, eliberat din funcţia de director al şcolii, dat afară din învăţământ şi arestat.

Singurul care reuşeşte să scape de strivirea acestui „tăvălug” este Jorj, fratele primarului, student la medicină la Paris şi care-i norocos prin fugă, prinzând ultima şansă înainte ca graniţele să fie controlate de forţa roşie comunistă. Anunţat la timp de celălalt frate, Grigore, ajunge în capitala franceză, îşi construieşte viaţa mult mai acceptabilă şi onorabilă. Se căsătoreşte cu actriţa de cinema Silvia care jucase intr-un film interzis imediat de noua ordine politică, motiv pentru care luase calea exilului şi ea şi regizorul. Tot la momentul limită dintre libertate şi dictatură, la nuntă sunt invitate şi rudele din ţară, dar în acele vremuri „de prigoană şi reeducare”, acestea nu puteau părăsi România.

Această secvenţă conturează din nou un modul desprins din realitate si prezentat cât se poate de convingător, bine integrat în fluxul epic al romanului. Silvia jucase un rol secundar în filmul Odessa în flăcări, regizat de Jan Cantacuzino. Prezentată la Bucureşti, pelicula era un omagiu adus trupelor care eliberaseră Basarabia ocupată de sovietici în 1940. După premiera filmului, despre scenaristul Nicolae Kirilescu nu se mai ştia nimic, iar, la Paris, Silvia a primit vestea că tânăra protagonistă a fost arestată şi aruncată în închisoare. Peripeţiile cuplului Jan – Silvia, cu toate tribulaţiile întreprinse, constituie un episod exotic şi pitoresc în economia naraţiunii.

A doua forţă care acţionează decisiv asupra familiei lui Filimon este de ordin supranatural şi se numeşte destin. E1 preia forma unui înger, conform credinţei creştine care afirmă că fiecare persoană primeşte, la botez, un înger păzitor care o protejează în toate acţiunile şi activităţile până la finele vieţii. În roman, acest serafim apare sub forma unui „înger bătrân”, protector al întregii familii, la care apelează mereu toţi membrii ei. El şi-a ridicat însă aripa ocrotitoare, permiţând instalarea unei boli cumplite, tuberculoza, în trupul a două fiinţe dragi: Pasionaria, soţia lui Filimon, şi Adela, fiica cea mare.

În scena epică se perindă în forţă Victor, ginerele primarului şi soţul Adelei, atras de comunişti, dornic de parvenire, egoist, indiferent la drama familiei chiar când îşi ştia socrul in puşcărie, Marta, sora Adelei, mult mai sigură pe sine, dar şi ea devenind în timp supusa unui soţ avar şi despotic, reiterând pe alta sinusoidă, acelaşi destin tragic.

Pasionaria, mama din familie, va sfârşi lent învinsă de boală, Grigore, fratele primarului îndurând şi el acuzele noii puteri, Dr. Mareş, ieşind din conjunctură tot prin   părăsirea ţării dar, nu înainte de a-ţi ajuta cât a putut pe prietenul sau, primarul Filimon suspus interogatoriilor forţei roşii.

 

Marile probleme ale existentei, libertatea, iubirea împlinită sau nu, mai ales, viaţa, cu necazurile şi urcuşurile sale, dar viaţa să fie în opoziţie cu moartea, acestea ar fi coordonatele romanului, complex în desfăşurarea sa, dar nu nelipsit de veridicitate.

Sunt recognoscibile destinele multor familii care în perioada stalinistă au fost nevoite să fie reduse la rangul de făpturi învinse, făpturi înfrânte, oricât s-ar fi opus. Fie din pricini socio-politice, fie din cauza bolii, cum se întâmplă cu Adela şi mama sa.

 

Paginile în care Filimon se confruntă cu implacabilitatea morţii care trece val vârtej prin familia sa, lăsându-l pustiit, sunt memorabile. În final, apare lumina vieţii prin fetiţa născută de Adela. Deşi rămasă orfană, este semn de viaţă, de reînnoire a cursului existenţei.

„Pradă lupilor să fiu aş vrea. Zilele mele pomană pentru cina lupilor să fie!

În final, trâmbiţa îngerului bătrân şi temut, cu acordurile grave ale cantilenei morţii, a sunat şi pentru el, lăsând o perdea groasă de linţoliu peste întreaga gospodărie a Filimoneştilor.

Ca realizare artistică, romanul e construit pe tehnica retrospecţiei sau a rememorării, cu aducerea trecutului în prezentul narativ, în care vocea auctorială reprezintă vocea relatării la persoana a treia singular.

Vocile personajelor se întretaie şi se interpun continuu, iar notaţiile sunt pline de concreteţea realului.

Ritmul relatării este în perfectă concordanţă cu evenimentele narate. Când acestea se derulează în limitele normalului, ritmul este molcom, precum o respiraţie obişnuită. Când evenimentele se precipită, ritmul relatării devine alert, sacadat şi, uneori, gâfâit, precum în visul cu lupii al Adelei de la începutul romanului, unde fraza e cadenţată, ca gâfâitul şi nerăbdarea lupilor.

Deşi în derularea acţiunii aceste animale sunt prezente de mai multe ori, simbolismul lor are, în opinia noastră, două semnificaţii complet diferite. Primul înţeles al simbolului reiese din convorbirea între cei doi fraţi, Filimon şi Grigore, întorşi din „iadul” interogatoriilor. Filimon fiind chemat din nou, îl lasă ca unic sprijin pentru fetele lui pe Grigore. La mărturisirea lui că se poate lupta cu forţele potrivnice, Grigore îi răspunde: „Lupţi? Cu cine să te lupţi? Cu lupii? Sunt haită înfometată. Nu ştiu nici ei unde atacă. Pornesc după o călăuză şi brusc se năpustesc unde nu se aşteaptă nimeni…” în această mărturisire, lupii reprezintă „agresiunea istoriei” (prin venirea la putere a comuniştilor) şi anomia socială provocată de ideologia lor resentimentară, instalată după 23 august 1944. Ideea o găsim rezumată în celebrul dicton „Homo homini lupus” (,,Omul este lup pentru om”) al cunoscutului comediograf Titus Maccius Plautus. Ea sintetizează lăcomia fără margini, fiind reluată de mai mulţi scriitori şi gânditori (Bacon, Hobbes, Balzac, Sadoveanu etc.) pentru a ilustra degradarea relaţiilor umane, când acestea sunt puse sub semnul unui egoism feroce.

A doua semnificaţie a simbolului îi relevă lupului funcţia de mesager sau emisar al morţii, atestată în credinţele noastre populare prin urletul său prelung. Cu acest sens, lupii apar in visul Adelei de la începutul romanului, dar şi in secvenţa semnalată deja, când Filimon, retras în pădurea din apropierea casei pentru a-şi regăsi echilibrul moral, îşi exprimă dorinţa de a deveni tain pentru „cina lupilor”. în acest sens, romanul Cina lupilor este, în plan simbolic, o cantilenă a morţii care acoperă cu acordurile ei grave destinul personajelor, conceput de autoare ca nişte răni sângerânde.

Marele învins al „tăvălugului” istoriei şi al destinului personaj rămâne însă „bunicul” Filimon. Viaţa lui sintetizează, într-un sens dramatic, întreaga existenţă a neamului Filimoneştilor: „Mereu m-am hărţuit cu hămeseala unor lupi năpustiţi asupra mea din toate direcţiile.” Gândul acesta îl rodea din ce în ce mai adânc: „N-am ştiut să ţin piept. M-au învins toate câte s-au ivit în calea mea.”

Romanul oferă cititorului un prilej de meditaţie profundă asupra condiţiei umane supuse unor forţe potrivnice: ,agresiunea istoriei” şi destinul individual. El poate fi şi rămâne pecetluit prin/cu celebra cugetare a Eclesiastului*din Cartea Sfântă, care deplânge vidul şi neantul din existenţa umană: ,,Vanitas vanitatum et omnia vanitas” (Deşertăciunea deșertăciunilor şi toate sunt deşertăciune, 1,2)

Omul în filosofie : interviu

 Vasilica Grigoraș în dialog cu prof. dr. Petre Iosub.

Vasilica Grigoraș: Am întâlnit în filosofie, exceptând celelalte domenii, numeroase denumiri date omului: „zoon politikon, trestie gânditoare, individ, dasein, fiind, existenţă-pentru-sine, vieţuitor, fiinţător etc. Mi se pare însă că niciuna dintre aceste noţiuni nu acoperă şi nu explică ce este omul!

Petre Iosub: Aveţi dreptate deplină. Însă trebuie să gândim acest concept sub două orizonturi: 1) în evoluţia sa istorică, dar şi a filosofiei şi 2) în structura sa originară, generică. Evoluţia limbajului a adus o mulţime de perspective din care poate fi privit conceptul de Om şi i-a îmbogăţit determinările, însă nu le-a epuizat. Generic, el acoperă specia care se poate organiza social şi care are ca atribut esenţial raţionalitatea, adică tocmai elementul care o desparte şi o duce dincolo de animalitate, de instinctele vitale. Asta înseamnă că în univers a apărut un nou cerc antologic – lumea umană cu organizarea şi creaţiile sale.

Iată ce spunea filosoful Ath. Joja despre acest miracol cosmic: ”Undeva în cosmos, pe o minunată planetă privilegiată, a apărut cândva animalul logic, adică animalul care vorbeşte şi gândeşte. Căci logos înseamnă totodată vorbă şi ceea ce e vorbit, semnificant şi semnificat, concept verbal şi concept mental”. El sintetizează ceea ce a fost tendinţă şi achiziţie către intelect în celelalte specii. Şi astfel se conturează drumul către sine şi către identitatea sa de unicat în univers. Deci, omul ar fi o formaţie biologică înzestrată cu logos – capacitatea de a gândi, dar şi de a exprima ceea ce gândeşte. Să înţelegem mai departe că omul, pentru a putea exprima şi comunica ceva, el trebuie să aibă acel ceva adus la forma gândirii sale. Peregrinările filosofilor spre acel ceva au dus la formarea mentală şi apoi exprimarea prin limbaj a conceptului de om, lăsând în urmă oamenii individuali şi ajungându-se astfel la specie sau genul proxim. S-au creat astfel, pentru a-i da şi proteja identitatea, numeroase variante lingvistice. Aristotel scoate sclavul din rândurile speciei şi-l bagă printre unelte, adică în afara zonei lui „zoon raţionalis”. Reminescenţele acestei dislocări se menţine şi în actualitate, deşi e o mare ruşine pentru umanitate!

Aveţi exemple de astfel de reminescenţe perpetuate în istorie?

Nu mai departe, în existenţialismul lui Sarte apare angoasa şi prăpastia între “fiinţa-pentru-sine” (eu) şi “fiinţa-în-sine” (celălalt) care mă poate transforma în unealta lui şi să-mi pierd astfel, odată cu libertatea, şi existenţa-pentru sine! Lucrurile funcţionează şi în gândirea postmodernă politică şi economică, accentuându-se chiar raporturile de sclavaj şi extinzându-se la scara relaţiilor între naţiunile speciei.

Trebuie să spun că Blaise Pascal a văzut în omul cugetător sau “trestie gânditoare” nu numai exemplarele dotate ci pe toţi oamenii indiferent de nivelul culturii lor. Potenţial, toţi sunt astfel, chiar dacă unii mai rămân în stadii gregare. El concepe diferenţele dintre exemplare nu pe criterii arbitrare, ci prin prisma egalităţii sociale şi a moralităţii. Dar toţi rămân în specie!

Mă gândesc la ceea ce spunea Lucian Blaga despre “omul metaforizant” şi la precizarea celor două dimensiuni ale sale. El vede o legătură organică între dimensiunea “arhivei de primitivisme” prin care defineşte aspectul biologic al omului şi latura sa metafizică, adică înclinaţia spre creaţie culturală.

Blaga vine cu un punct de vedere nou, dar şi deosebit faţă de tot ce s-a spus despre om. În ce ar consta această noutate? Mai întâi el nu neagă partea (şi originea) biologică a omului, ci o dublează cu dimensiunea metafizică (de creaţie culturală) care variază în ponderi diferite de la persoană la persoană, fără să elimine pe cineva din rândul speciei. Ferestrele fiecăruia dintre noi spre intimităţile proprii ale lumii au grade diferite de luminozitate. Chiar dacă unele sunt mai opacizate, fie natural, fie din punct de vedere al culturii şi înţelegerii, toţi ne mişcăm şi trăim în cele două orizonturi: al peisajului, adică al realităţii concret-senzoriale şi al dezmărginirii, adică al mereu căutării dincolo de lucruri. Însă şi unii şi alţii facem istorie în felul nostru. Suntem deci fiinţe istoriale în măsuri diferite, chiar dacă valorile materiale în mare parte ne îngroapă în marele anonimat. Istoria nu este deci compusă şi formată numai din valori spirituale. În viaţă, fiecare dintre noi construieşte ceva,”din infractructura istorică pe suprastructura” sa biologică şi culturală, adică pe potenţialul nativ şi pe ceea ce a adăugat cultural pentru a-l dezvolta.

Vă propun să revenim la om ca fiinţă metaforizantă şi să detaliem puţin această frumoasă definiţie.

De altfel metafora este creaţia gândirii aristotelice, preluată apoi în teoriile literare şi în filosofia limbajului. Dar Blaga extinde câmpul de operabilitate a metaforei aproape la toate creaţiile spirituale. Este un mod nou de a privi problema; nu numai poetica e privilegiată de mataforă, ci toate formele culturii spirituale, inclusiv ştiinţa. Însăşi întreaga cultură şi cunoaştere ar fi o mare şi frumoasă metaforă obţinută prin analogie şi dizanalogie, prin care omul îşi construieşte cărări spre tainele proprii şi ale universului.

Dar, astfel nu ajungem iar la “mitizarea” noastră şi a lumii­­?

Cum spunea Aristotel însuşi, mitul poat fi filosofie. Dimpotrivă, metafora are semnificaţii polivalente, iar Aristotel o defineşte astfel: ”trecerea asupra unui obiect a unui nume care arată alt obiect, trece fie de la gen la specie, fie de la specie la gen, fie după raport de analogie”. (cf Al. Boboc, Filosofia românească, p. 180) În acest transfer semantc care este metafora, are loc o “schimbare, înlocuirea unei expresii obişnuite cu una figurată, modificatoare a conţinutului semantic al unui termen”. (Al. Boboc)

Blaga va preciza că transferul semantic implică o schimbare de orizont în care metafora şi mitul dobândesc o funcţie revelatore, adică de creaţie culturală pentru plasticizare şi revelare. Mitul nu este altceva decât “înflorirea metaforicului” care anunţă “fondul metafizic al unui demers sub zodia stilului” (Blaga). Şi astfel, unitatea dintre metaforă şi mit va constitui “punctul de centrare a creaţiei culturale”. (Al. Boboc) Înseşi cele două tipuri de metafore cu funcţii diferite – cea plasticizantă va fi expresivă şi se va referi direct şi limitat la limbaj, iar cea revelatorie va avea o funcţie constitutivă în procesul creaţiilor metafizice, stilistice, dar şi mitice.

Cum şi prin ce am putea distinge cele două tipuri de metafore, în afară de funcţiile pe care le au?

Metafora plasticizantă, prin care se rafinează şi se înnobilează limbajul mitico-artistic, va rezulta din “amalgamarea (amestecarea) conţinuturilor analogice şi dizanalogice, iar cea reveletorie va rezulta din amalgamare de conţinuturi sub incidenţa şi rolul unor “factori accesorii” care survin în procesul creaţiilor metafizice şi ştiinţifice.

Filosoful Al. Boboc este, cred, printre singurii gânditori care a făcut o temeinică analiză a acestei probleme a mitului şi metaforei, cu implicaţii benefice în limbă şi în sfera culturii spirituale în ansamblu, aducând deschideri şi originale interpretări. El subliniază marile dferenţe între spiritul mitic şi cel ştiinţific atunci când le analizăm în ansamblul culturii şi nu într-un anume domeniu strict delimitat (artă, metafizică, ştiinţă etc). În timp ce spiritul mitologic este “robul orgiastic al analogiei“ (Blaga) şi întregeşte aparenţele (disimulările), considerându-le manifestări reale ale unor forţe invizibile, spiritul ştiinţific desfiinţează aceste aparenţe şi le substituie alte structuri, tratând analogia cu prudenţă şi măsură. De aci vor rezulta două elemente: a) ideile prin care cuprindem semnificaţia (în ştiinţă) şi “modul miturilor” care ne dă trans-semnificaţiile prin care s-ar releva un “mister”!

Se pare că neokantianul E. Cassirer va încerca şi el o altă variantă de răspuns la întrebarea: ce este omul? Credeţi că răspunsul lui poate fi considerat ca întemeiat ştiinţific?

Ernst Cassirer e unul dintre marii filosofi neocritici care a adus contribuţii de preţ în domeniul culturii şi filosofiei limbajului. Însă definirea omului suferă de anumite scăderi. Fără a contesta marile lui merite în domeniul simbolisticii, al legării filosofiei limbajului de lingvistică şi extinderea criticii în toate sferele culturii, are însă unele limite conceptuale. Mai întâi, el crează un nou statut omului, definindu-l nu prin natura lui “fizică şi metafizică”, ci prin ceea ce crează, adică prin opera sa; omul nu mai trăieşte în lumea contactelor şi experienţelor directe, ci într-un univers simbolic prin care este rupt total de relaţiile imediate cu lucrurile. Totul este mediat prin semne şi simboluri şi însuşi omul şi legile istoriei sale devin simboluri. Ca atare, omul demiurg devine un simbol şi se leapădă de natura sa fizică şi metafizică. Lumea relaţiilor şi experienţelor lui se desfăşoară în această sferă a mediatului. Această extindere, uneori derutantă a simbolului în spaţiul antropologiei filosofice îl determină pe savantul Boboc să precizeze: “Cassirer merge atât de departe cu sublinierea rolului constructiv, reorganizator al simbolului, încât dincolo de tradiţionala opoziţie neokantiană între ştiinţe <nomotetice> şi <idiografice>, formulează următorul program: <datele> de care se ocupă istoricul nu sunt <evenimente>, ci simboluri, nu legile naturii, ci regulile semanticii sunt principiile universale ale ştiinţei istoriei”. (Al. Boboc, filosofia contemporană, p. 67) Într-o anumită măsură, omul – concept care designează specia, poate fi luat drept simbol, dezbrăcat de toate celelale determinări ale pluralităţii umane. Dar ca să fii simbol despuiat şi rupt de orice legătură cu realitatea naturală şi onticitatea creaţiilor tale (mai ales istoria) este prea mult…

Dacă Blaga dublează natura fizică cu cea metafizică a omului, Cassirer i le va răpi pe amândouă şi-l va face să supravieţuiască ca obiectualitate formală într-un univers simbolic.

Dacă radicalizăm puţin, am putea aprecia că la Cassirer, deşi studiile sale sunt din cele mai felurite domenii adiacente antropologiei filosofice şi generale, omul este fugărit din lumea reală şi instalat în mijlocul universului simbolic creat de el însuşi. Astfel, omul devine o entitate conceptuală care ar vieţui (şi supravieţui), împreună cu creaţiile sale valorice, în timpul social şi istoric şi nu în timpul real în care este şi fiinţă biologică şi creator. De fapt, el plasează omul într-o lume posibilă leibniziană şi nu în real.

Acum aş vrea să ne referim la un alt mare filosof contemporan, care a construit o nouă viziune asupra filosofiei şi a omului. Este vorba de Martin Heidegger, a cărui operă acoperă o parte însemnată din dezbaterile contemporane. La el, omul ca entitate reală se topeşte în dasein” (fiind), un fel de “prezenţă-aici” fără consistenţă substanţială, biologică!

La Heidegger, se pare că avem de-a face cu o fiinţare non-materială, de-materializată şi de-reificată. Dasein-ul este conceput ca un fel de limită, o întâlnire marginală, limitată cu corpul. El ar fi definit dincolo de aspectul biologic al animalităţii sale. Heidegger va menţiona că “corpul omului este esenţial diferit de un organism animal” şi “înserat” într-o tonalitate afectivă, prin care va fi “transportat în afara lui”. Omul nu va mai fi un “homo animalis”, ci homo humanus. Se produce astfel o “descentrare a poziţiei omului”; dasein-ul nu va mai fi identic cu om natural şi subiect ca achiziţii ale metafizicii şi antropologiei, ci devine altceva; şi anume ceva care are raport cu fiinţa sa. Acest raport va fi numit existenţă şi este deschis spre înţelegerea lumii. Iar lumea nu este altceva decât „un ansamblu de posibilităţi practice” pentru dasein. Această existenţă, intrată în tonalitate afectivă şi care nu-i reală, ar fi poate conştiinţa pe care o „pătrunde transcendenţa”, adică ceva de dincolo, din afara lui (lumea)! Dar se mai spune că lumea are prioritate, iar dasein-ul este dintotdeauna în lume. Până la urmă singură moartea îi aduce şi îi dă identitate dasein-ului. Abia prin moarte devine el însuşi, iar cât este aici (da-sein), dasein-ul este doar rostitor al fiinţei, păstrător al ei şi „locul luminării”. Desigur, această analitică fenomenologică ne duce la ideea exprimată de Husserl, după care eul transcendental, format din gândirea asupra conţinutului ei, după expulzarea sau suspendarea lumii, reprezintă ruperea în totalitate de substanţialitatea subiectului natural şi a lumii. Acest lucru îl face pe filosoful Michel Haar să se întrebe: „oare prin faptul că omul nu este o fiinţă vie ca toate celelalte se poate susţine că el nu este deloc o fiinţă vie sau că este una care scapă determinaţiilor tuturor, celorlalte vieţuitoare?” (Heidegger şi esenţa omului, 2003, p. 23)

Una dintre primele lucrări ale dvs. poartă un titlu sugestiv: Omul – o fiinţare privilegiată. Are vreo legătură asta cu viziunea lui Heidegger sau e construită pe altă temelie faţă de ceea ce numea el dasein-ul ca privilegiat în interiorul (mijlocul) existenţei?

Mă flataţi puţin! S-ar putea să fie şi o reminescenţă a lecturării unor lucrări ale marelui filosof despre care chiar în acea lucrare încerc o anume ontologie a dasein-ului, mai bine-zis, a subiectivităţii sau conştiinţei. Însă, temeiul este altul. Omul este cel mai sofisticat laborator biologic din univers privind asimilarea şi dezasimilarea”. Acest lucru, dar mai ales raţiunea sa îi dă omului privilegiul nu numai de a consuma, ci şi de a şti şi tria ceea ce consumă; de a crea şi re-crea acest mediu. Eu am legat omul de complexitatea experienţială pe care o realizează cu sine şi cu lumea, cu creaţiile sale culturale şi componentele acestora în identificarea adevărului.

Fiecare ştiinţă îşi construieşte, şi, în timp îşi „şlefuieşte”, adică îşi „curăţă” şi îşi îmbogăţeşte conceptele prin eliminarea prejudecăţilor şi a erorilor acumulate, propria sa raţionalitate ontologică. Una este raţionalitatea biologiei decisă de obiectul şi metodele ei, de finalitatea cercetării. Alta este raţionalitatea metafizicii, artei şi religiei funcţie de aceleaşi elemente. Exemple: în ştiinţe domină experienţa şi raţionalitatea epistemologică, întrucât ele sunt ontologii ale obiectelor real-sensibile. În artă şi metafizică, ţinând seama de varietatea obiectelor artistice „şi reale şi ireale), predomină în ponderi diferite aspectele ontologice cu cele epistemologice. Ex. sublimul este un concept ontologic, în timp ce statuia, tabloul etc. sunt proiecţii ideale într-o substanţă cu existenţă reală, palpabilă. În religie domină latura ontologică şi uneori cea epistemologică (prin lăcaşuri de cult, icoane, ritualuri – în parte). Toate însă sunt componente ale culturii umane ca obiectivări ale fiinţei noastre în căutarea şi descoperirea adevărului.

O istorie a religiilor va avea un caracter epistemologic, întrucât se ocupă cu descoperirea şi explicarea obiectelor şi ritualurilor care deservesc cultul respectiv de-a lungul istoriei. Însă teologia va avea un caracter strict ontologic, pentru că vizează ca obiect extrasenzorialul şi extranaturalul, dematerializat, infinit şi neschimbător, cu care omul nu poate avea o experienţă directă, ci întotdeauna mediată.

Atât la Blaga cât şi la D.D. Roşca apar opinii legate de distribuirea inteligenţei în enstatică şi ec-statică, dar şi despre dualitatea raţional-iraţional. Cum credeţi că ar trebui să privim aceste aspecte ale gândirii (inteligenţei) omului: ca erori de concepere sau ca o acceptare a dublei naturi a acesteia?

În anumite texte despre „etica inteligenţei” (vi se pare puţin bizară această sintagmă), Roşca va consemna: „Absolutul este de necuprins (…), dar de aici nu urmează că toate ideile noastre sunt în egală măsură lipsite de orice virtute cognitivă”. Omul este mereu deschis căutării adevărului şi tocmai acesta este şi rostul inteligenţei dublată de o etică corectă. Căutarea, dar şi găsirea adevărului obiectiv reprezintă calea eroică a inteligenţei şi drumul prin care ne edificăm propria noastră libertate spirituală.

Gândirea sau inteligenţa enstatică aparţine de dogmă şi este legată de respectarea întocmai a legilor logicii formale aristotelice, care resping formulările contradictorii despre om nu se pot rosti, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, că este o fiinţă biologică şi că nu este o fiinţă substanţială. Or, Blaga vrea să elibereze dogma de rezidurile gândirii creştine şi s-o utilizeze ca metodă de lucru în metafizică şi alte domenii culturale. Pentru ca această metodă să devină operabilă e nevoie de o gândire ec-statică care utilizează o logică specială şi afirmă antinomicul (contradictoriul). Dogma ar fi numită „o formulare… care postulează o transcendere a logicii, deci o formulă care e în dezacord radical cu înţelegerea, cu inteligenţa <enstatică>”. (D.D. Roşca)

Gândirea enstatică, spunea Blaga, nu mai are eficienţă, atunci când pătrunderea în structurile paradoxale ale existenţei, unde există numeroase contradicţii latente – mai ales în domeniul metafizic, dar şi al artei, Atunci trebuie să aplicăm gândirea extatică. Această gândire mai poate fi numită şi intuitiv-organică şi care ar sta la baza construcţiei unei metafizici durabile şi nu cum au fost, fluctuante şi efemere, cele de până acum.

În ceea ce priveşte raţionalul şi iraţionalul este vorba de o raportare a lor, pe de o parte la transcendent, iar pe de altă parte la raţiunea umană. Problema are un dublu aspect: a) poate gândirea noastră raţionaliza şi cunoaşte totul din această lume infinită în spaţiu şi timp şi în continuă mişcare şi devenire? şi b) transcendentul este conceput ca ceva dincolo de subiect, adică o porţiune de real la care nu a ajuns experienţa şi gândirea noastră. Dar el este conceput şi ca ceva cu iz de supranatural, dematerializat, volatilizat, care este ascuns mereu şi totuşi este creator de lume sau de lumi) dacă acceptăm ciclicitatea celor o mie de ani!) Punând faţă în faţă aceste două ipostaze ale transcendentului şi raportându-le la imanenţă şi la capacităţile noastre senzorio-intelectuale, obţinem un transcendent care, mai devreme sau mai târziu, poate intra în perimetrul experienţei şi cunoaşterii noastre. Cel de-al doilea transcendent va rămâne ca o ipostază etern străină şi ascunsă nouă şi pe care o invocăm atunci când nu avem argumente. Aceeaşi problemă este şi în cazul cuplului raţional şi iraţional.

În momentul în care vorbim de primul transcendent, acesta este temporar iraţional şi iraţionabil, dar în evoluţia sa cunoaşterea îl captează treptat şi îl transformă în raţional. Deci, este un iraţional în mod relativ şi nu absolut şi definitiv. Dar dacă este vorba de cel de-al doilea tip de transcendent care e conceput ca miezul sau „esenţa ultimă a lumii”, atunci avem un iraţional absolut, definitiv, specific anumitor tipuri de metafizică speculativă. Exemplu – omul ajunge să cunoască pe Brahma-Atmân numai când acesta se purifică în fiinţe umane. De aici şi ideea filosofiei indiene că, pentru a cunoaşte universul, omul trebuie să se cunoască pe sine, pentru că el este centrul universului şi în el „se reflectează întreaga existenţă”. (A. Dumitriu) Desprindem şi ideea că transcendentul ca iraţional posibil raţionalizabil în timp ţine de domeniul ştiinţei, iar iraţionalul niciodată raţionalizabil ţine de metafizica speculativă cu aspect enstatic. Blaga vrea să facă un compromis şi să demonstreze că în metafizica ecstatică pot convieţui cele două componente raţional-iraţional, mai ales că însăşi realitatea existentă este în totalitate raţională aşa cum o concepeau Hegel şi Leibniz. Trebuie să recunoaştem însă că există mereu „regiuni ale concretului” în care natura a pus bariere în calea cunoaşterii, oricât de riguroasă ar fi ea, dar aceste stavile nu pot fi definitive.

La K. Jaspers întâlnim o altă atitudine faţă de om. El vorbeşte despre o criză a culturii şi umanismului în contemporaneitate, mai ales că acesta, omul este considerat doar ca „element funcţional” în aparatul social şi ca un atom care este „pustiit” de tehnică şi marginalizat.

Jarpers consideră că evoluţia tehnicii a provocat mutaţii profunde în structura existenţei şi cunoaşterii cu consecinţe grave aupra omului – supunându-l unui proces de dezumanizare şi însingurare, golindu-l de umanitatea sa interioară şi aruncându-l printre celelalte obiecte ale naturii.

Sofisticarea tehnicii şi acapararea de către aceasta a spaţiului uman adâncesc mereu înstrăinarea şi izolarea omului, ceea ce ar duce la „înaintarea lumii umane spre un abis” inevitabil. Şi el recomandă ca singură cale de salvare a omului lupta de emancipare şi de dominare a tehnicii de către acesta.

Trebuie să recunoaştem că acest strigăt existenţialist este justificat, dacă ne gândim pe de o parte, la marile pericole latente care zac în tehnică şi la faptul că accesul la cunoaşterea şi mânuirea ei este destul de limitat, iar majoritatea oamenilor sunt doar manipulatori şi manipulaţi fără să ştie riscurile folosirii acestor angrenaje.

Aţi prezentat cuprinzător şi la obiect idei, teorii ale unor mai gânditori cu privire la Om. Însă, mi se pare că, în final, exprimaţi o concepţie fatalistă cu privire la soarta omului. V-aş întreba: cum va reuşi omenirea să se salveze? Dacă va reuşi, care ar fi soluţia? Îmbrăţişaţi ideea că e nevoie de o revoluţie spirituală pentru salvarea omenirii?

Prin ea însăşi, culturalizându-şi spiritul dar şi existenţa. Ridicându-se deasupra nevoilor instinctive şi simţindu-se cu adevărat în câmpul valoric, adică în cel de-al doilea plan al creaţiei, întrucât natura şi Dumnezeu i-au dat aceste posibilităţi. L-a făcut omul demiurg şi l-a trimis în lume să-şi creeze propria sa lume, dar să aibă grijă şi de natura care i-a dat-o fără să distrugă ceva din primul plan al creaţiei. În caz contrar îşi scrie propriul lui sfârşit prin distrugerea naturii însăşi.

 

 

Odată cu omul a apărut, deci, în cadrul naturii ceva radical nou. Odată cu omul s-a ivit în cosmos „subiectul creator, în accepţia deplină a termenului. Ori aceasta ar putea să însemneze că omul încetează de a mai fi obiect sau material în vederea unei noi creaţii biologice”, întrucât „în om s-a finalizat evoluţia biologică care procedează prin mutaţiuni biologice şi că dincolo de el nu mai e posibilă o nouă specie biologică, superioară lui”

Lucian Blaga

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar este o trestie gânditoare. Nu e necesar ca întreg universul să se înarmeze pentru a-l zdrobi: este de ajuns un abur sau o picătură de apă pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât ceea ce îl nimiceşte, deoarece el ştie că moare şi este conştient de avantajul pe care universul îl are asupra sa; universul însă nu ştie nimic.

Blaise Pascal

În general, omul este definit ca animal raţional – şi aceasta este într-adevăr natura sa. Cu toate acestea, ne întrebăm în mod natural: de ce este omul unicul animal dotat cu raţiune? Deoarece, examinând scara trebuie să constatăm că nici o specie animală nu cunoaşte şi nu foloseşte uneltele şi că omul este singurul care le foloseşte.

Athanasie Joja

Noi nu putem descoperi natura omului în acelaşi mod în care putem detecta natura lucrurilor fizice. Acestea pot fi descrise în termeni ai proprietăţilor lor obiective, pe când omul poate fi descris şi definit doar în termeni ai conştiinţei.

Ernst Cassirer

… inteligenţa n-a căutat numai să supună lucrurile categoriilor şi legilor ei, silindu-le să intre docile în cadrele riguros desenate de ea, ci a căutat să-şi lărgească la rândul său aceste cadre, să devină ea însăşi mai încăpătoare, după ce a devenit mai elastică, reuşind astfel să-şi asimileze fundamentele existenţei, care înainte o tulburau, pe care înainte era nevoită să le declare iraţionale şi, ca atare, să le recunoască drept limite ce realitatea le aruncă în calea dorinţei ei de a o raţionaliza.

D.D. Roşca

SCRISOARE CĂTRE MAMA

de prof. dr. Petre Iosub

Ai fost zămislită dintr-o taină încă îngropată adânc în abisurile universale. Cu tine şi prin tine a început să se contureze şi să se amplifice mereu, mereu, cel de-al doilea orizont al creaţiei, aducând, în locul singurătăţii şi monotoniei, muzica bucuriei şi a speranţei. Cu tine şi prin tine nemărginirea s-a deschis spre lumea şi continuitatea umană, ceea ce reprezintă un eveniment primordial al existenţei, chiar unic. Prima rostire care şi-a trimis ecoul cu putere în spaţii şi în interioritatea omului a fost acela de a ”Mamă”. Acesta a rupt zăgazurile muţeniei abisale şi a anunţat bucuria împlinirii miracolului. ”Mama” va deveni poezia şi muzica fermecată şi răscolitoare a omului, dar şi spaţiul în care se adună toate bucuriile şi dramele lumii. Mama – minunata uvertură a existenţei umane compusă, cu gingăşie şi temeritate, din zâmbet, bucurie nestăvilită, speranţă şi trudă sisifică pentru viitorul omenesc.

Mama – fiinţa noastră rănită adeseori de dorurile depărtărilor şi uneori, al uitărilor celor plecaţi din bătătură pe căile vieţii.

Tu eşti simbolul viu şi extrem de rezistent al supravieţuirii noastre în faţa unui destin care ne izbeşte năpraznic din toate părţile!

Odată cu tine s-au născut apropierea şi depărtarea, s-a născut zborul! Tu eşti oriunde şi pretutindeni. În tot ceea ce visăm, gândim şi înfăptuim – eşti stropul de viaţă care ne dă curajul şi demnitatea de a merge mai departe. Tot mai departe pe cărările croite de visele şi dragostea ta neţărmurită pentru tot ceea ce întruchipează o adevărată fiinţă umană.

Nu ştiu de scrisoarea mea te va găsi undeva şi nici nu ştiu dacă poştaşul îţi va fi învăţat numele de Mamă, de Dor şi de despărţire. S-ar putea să o ducă propriei lui Mame, sau Mamei copilului sau nepotului nepotului său. Însă sunt bucuros şi aşa. Că nu o aruncă, ci o va ţine în suflet cu aceeaşi dragoste cu care Mama sa îl strângea în braţe şi îi dorea mereu să crească mare şi să intre şi el, demn şi onest, în rândul oamenilor care preţuiesc viaţa şi n-o risipesc în duşmănie şi gânduri netrebnice de răzbunare.

Nu fi tristă, uneori lucrurile se întâmplă contrar viselor tale. Natura este vicleană şi îţi perverteşte creaţia. În loc să ai parte de o fiinţă umană căreia i-ai dat viaţă, îţi apar doar chipuri omeneşti care ascund în fiinţa lor cele mai bestiale trăsături prin care natura şi-a desăvârşit jocul ei blestemat şi te pune la grea încercare.

Nu e vina ta! Nu totul poate fi perfect în lumea asta în care există atâtea alternative aleatorii. Nu tu ai ales şi nici n-aveai cum să alegi ca a ta creaţie să fie în rândul oamenilor şi nu împotriva lor. Asta face parte din jocul viclean al întâmplării. Aceste specimene îţi aparţin doar biolgic ţie pentu că le-ai dat viaţă. Cineva spunea că ”inteligenţa” acestor exemplare primitive este de a semăna frica în rândul oamenilor şi de a hărţui, înşela şi şantaja mereu pe ceilalţi, aşa cum se întâmplă şi în acest colţ de univers al nostru!

Dar, cu răbdare şi multă, multă cumpătare, tu rămâi mereu Mama şi nimic nu te clinteşte din speranţa ta!

Chiar şi în cele mai tragice momente ale vieţii, nu ţi-a murit speranţa! Undeva afirmam : războiul e un / festin demenţial / în epicentru căruia / sunt adunate leşurile / iar la periferii / mamele – îngeri / îşi flutură aripile / în semn de rugă / către Dumnezeu. Aşa că, tu nu dispera şi niciodată n-ai disperat, iar speranţa ta a devenit o călăuză a Omului prin noianul de încercări ale vieţii.

Mama – speranţa şi universul vieţii noastre!

Filmul ”Exodus: Zei și regi”, regia Ridley Scott (recenzie)

de Ben Todică

Filmul ”Exodus” este povestea unui om care a avut curajul să înfrunte un imperiu, a unui erou care ar fi considerat azi un terorist. Nu este uşor să refaci povestea biblică a lui Moise, istorie produsă şi reprodusă poate de mii de ori în toate formele posibile de media. Realizarea capitolului biblic nu oferă spectatorului nimic nou; ea este în schimb reprezentată cu multă violenţă, lipsă de clasă, de măiestrie şi de înţelepciune divină. De asemenea, este lipsită de dinamică şi profunzime în construcţia personajelor, structurii şi dezvoltării conflictului. Dialogul foarte sărac, pare destinat în mod intenţionat analfabeţilor.Versiunea lui Ridley Scott apare ca o carte pentru copii cu poze mari şi două cuvinte explicative sub imagine.

Singurele aspecte noi sunt trucajele produse pe calculator: miracolele lui Moise cu apa însângerată, broaştele, lăcustele, grindina, gândacii etc. sunt excelent executate. Scott a fost întodeauna fascinat de trucaje electronice, însă o istorie majoră care stă la baza creştinătăţii nu se poate reprezenta ignorând simţul umanităţii, emoţiile, spiritualitatea şi credinţa divină. Filmul e plin de aroganţă, cu dialog în doi peri şi dublu sens sau… contrasens, asemănător discursurilor şi atitudinii politicienilor noştri care iau decizii lipsite de responsibilitate şi discernământ, decizii care distrug intenţionat valorile create.

Biserica se lasă şi de această dată strivită de ştiinţă şi de logica atee. În acest film, Dumnezeu şi-a pierdut toate drepturile, astfel fiind pusă sub semnul îndoielii chiar temelia identitară a umanităţii. Dumnezeu a devenit un fel de imaginaţie schizo-paranoică a lui Moise care nu dă impresia că ar crede în Creator.

Regizorul Ridley Scott e un mare artist, fapt ce reiese din imaginile extraordinare de pe ecran. Însă probabil că suma de 140 de milioane de dolari nu ar fi fost aprobată de Pentagon dacă nu s-ar fi schimbat scenariul în concordanţă cu noua ideologie mondială, ceva asemănător cenzurii lui Ceauşescu. Din cauza ameninţărilor “teroriste” Pentagonul a devenit administratorul financiar al Hollywoodului, distrugând individualitatea şi talentul multor artişti, un aspect tot mai proeminent în industria de film americană.

Filmul parcă urmăreşte să-i supere pe toţi, pe creştini şi în mod special pe evrei, prin denaturarea capitolului biblic care îi atestă ca popor ales. Un film sărac în substanţă. Două stele pentru imagine şi efecte.