Vasilica Grigoraş – Introspecţii : tanka (III)

Îmi place să merg

de-a buşilea prin casă

cu nepoata mea-

bătătorim cărarea,

ea spre lume, eu spre cer.

x

O stea răsare

în adâncul inimii

şoptindu-mi cu calm-

sst! iubirea coboară

pe-arcuş de scripcă.

x

Înţelept ar fi

să vedem şi lumină-n

cioburi din viaţă-

umeri tot mai aplecaţi,

de-atâtea crizanteme.

x

Melancolie

peste casa inimii-

văl de ninsoare

din a cărui dantelă

ne croim înălţarea.

x

Liniştea din jur

acompaniată doar

de un vânt uşor-

ieşind pe prispa casei,

mă scald în parfum de tei.

 

Vasilica Grigoraş

Mugurel Pușcaș: Roata vieții

ROATA VIEŢII

Roata vieţii-i colbuită,
Clipe trec… Nu se întorc…
Stă olarul şi priveşte,
Cărutaşu-i la mijloc.

Telegari ce nu au splină,
O-nvârtesc pe-acelaşi drum…
Tu?… Stai singur în calească,
Aşteptând timpul postum.

Bucurii, iubiri, tristeţe
Le trăiesti, vizionar…
Roata-i veşnic colbuită,
Drumu-i viaţa ta de jar.

Roata vieţii se-nvârteşte,
Monoton, stereotip…
Olarul şi cărutaşul
Nu au parcă acelaşi chip?…

Începutul şi sfârşitul…
Telegarii-au ostenit,
La sfârşit de drum… O Doamnă…
Te conduce-n infinit.

CĂLĂTORIE

Încerc să mă furişez undeva,departe…
Acolo trupul meu va fi
Doar o simplă iluzie…
Voi lumina încăperi reci şi sumbre
Cu scânteia privirii inexistenţilor ochi.
Am reuşit să ajung ACOLO, departe…
Spasmodic şi ritmic, memoria-mi erupe…
Îmi amintesc de vremurile
Când aveam brate
Şi mângaiam cu ele tainele viselor…

Am plecat mai departe….DEPARTE….
Unde soarele răsare şi nu mai apune…
Călător într-o lume-a ideilor.
Mi-e dor de amorul sufletului meu
Cu Măria-sa….TRUPUL!

Mugurel Puscas
( Liga Scriitorilor din România)
(vol.”Rug de stele”)

Franko Sicra: poesis

Se scutură în zori…

 

Se scutură în zori mănunchi de vise,
Vântul zilei…. le spulberă în zări,
Când frigul dimineţii retrage în culise,
Dorinţa unei nopţi… val de visări.

 

Mi-ai trecut din nou prin noapte,
Mireasma ta… s-a răspândit pe perna mea,
Înfiorat fiind… de-a tale şoapte,
Gemea un suflet… în plâns de dor de ea.

 

Simţeam sărutul tău pe buze,
Şi braţul gingaş cum mă cuprindea,
Din ochi îţi scânteiau lumini difuze,
Sclipiri care în ceruri mă răpea.

 

Când mâna-ţi firavă se rătăcea prin păr,
În mângâierea dorului ce gândul stăpânea,
Doream cu dragostea-ţi să îmi acopăr,
Fiinţa…. ce pe tine te dorea.

 

Erai un vis… sau o dorinţă…
O vraj-a nopţii venită de neunde,
Dar un blestem… te fură-n dimineaţă,
Lăsându-mi doar un dor… pe-a gândurilor unde.

Din nou…..

 

Din nou…. din nou ai poposit
Pe geana-mi obosită,
Acum… când noaptea a venit,
Cu amintiri de-o clipă.

 

Atunci când buzele în tremur spun,
Cuvinte…, nerostite….
Doar…. doar tu mai ai cuvânt,
Prin pleoapa-mi obosită.

 

Cuvântul sufletului dai….
Prin bobul de cristale
Ce poposeşte-n ochi de jar,
Căzând apoi poale.

 

Un alt cuvânt din suflet îmi va izvorii,
Având…. aceeaşi soartă…
Pe-obraz…. scurt timp va poposi
În drum spre o ţarână moartă.

 

Doar visul… el va dăinuii….
Acum… şi -n veşnicie….
În el… tu doamna mea vei fi
Chiar de eşti o amăgire

 

Îşi cerne noaptea….

 

Îşi cerne noaptea vis doinind,
Pe aripe de stele,
Eu stau la geamuri aşteptând
Cu gandurile mele.

 

Din lună picuri de lumine
Lovesc în umbrele pierdute,
Iar stropii ei trezesc în mine
Dragi amintiri avute.

 

Tu dormi, pe perna t-a rămas,
Un trandafir în floare,
Furat de min’ cândva în ceas
De înseratică plimbare.

 

Pe buze vorbe îţi şoptesc,
Un nume sau… părere,
Mă chemi prin vis, eu mă grăbesc
Să-ţi fac a ta plăcere.

 

La capul tău îmi odihnesc,
În clip-amarnic dorul,
Prin părul lung când pribegesc
O mână, mângâind odorul.

 

Tu dormi… tresari prin somn arare,
Din vis mă chemi să vin la tin,
Pe-a căilor poteci stelare
Să fim doar eu… şi-un vis divin.

 

În zborul clipei ce-a trecut,
Sărut a ta făptură,
Şi trec şi eu în azimut
Pierdut în umbra din negură.

 

Picuri… stropi de vise cad,
Din luna vrăjitoare,
Doinind…vărsând în mine iad,
De doruri care doare.

 

Din genunea…

 

Din genunea nevăzută
Vin în grabă către maluri,
Însoţind glas de lăută,
Cavaleri… călări pe valuri.

 

Se reped molcom spre ţărmuri
Obosiţi de-atât pribead,
Se-odihnesc… şi-apoi cu treburi
Se întorc din nou în larg.

 

Lung în urma lor ecou… răsună
Ce cuprinde stânca…. valul,
O chemare-n clar de lună,
Celuia rămas cu malul.

 

Dintre-a cerului petale…
Dintre-a stelelor cunună…
Pe a lunii rază cale…
Vis în mare se adună.

 

Serenisime sirene, din adâncuri izvoresc,
Se-adună-n malul mării, printre alge ce foşnesc,
Şi în şoapta lor cea dulce precum graiul îngeresc,
Visătorul de pe maluri, înspre valuri îl momesc.

 

Chip de doruri dau sclipire
Din al largurilor hăuri,
Şi stârnindu-ţi amintire
Te îndeamnă să te-alături.

 

Tu cuprins de-al lor miraj
Pas cu pas pe val păşeşti,
Dându-i corpului curaj
Spre adânc călătoreşti.

 

Iar în liniştea deplină
Din adâncul apelor,
Vei rămâne mână-n mână,
Cu iubita viselor.

 

Dară marea-şi cheamă valul,
Iar cu el…. sirenele…
Spre al negurii hotarul,
Duc cu ele visele.

 

Doar un suflet trist şi singur
Din nisip adună vise,
Făurind cu ele mugur,
Pentr-un viitor de alte vise.

 

Iar de va fii….

 

Iar de va fi… ca luna să vorbească,
A nopţii taine, să îţi şoptească visul lor,
Şi stelele-n lumina lor cerească
Să-ţi lumineze taina tainelor.

 

Să-ţi spună despre cântul care strigă-n mine,
De-a chipului tău dor… sfâşietor…
De-a nopţii nerăbdare ceas ce vine,
Să mă petreci pe calea viselor.

 

Acolo unde… a crinilor petale înrouate,
Piciorului… în cale-ţi stau covor,
Şi-a vântului plimbări învolburate,
Sânt mângâieri şuviţelor în zbor…

 

Acolo te aştept în fiecare noapte,
Din tremuratul soarelui-n amurg,
La răsăritul lunii…inima-mi se zbate,
De dorul tău…din suflet lacrimi curg.

 

Hai… vino dar iubito, cu dor eu te aştept…
Vino dă-mi vieţii speranţă şi lumină…
Auzi de dor, cum bate inima în piept…
Vino… acuma noaptea e deplină.

 

Prin colbul….

 

Prin colbul zilelor amare,
Trecut-am apăsat din greu,
Duceam în suflet o durere mare,
Ce apăsa şi mă-ndoia mereu.

 

Priveam în jur la ceilalţi trecători,
Prin vadul vieţii… călători ca min,
Vedeam la unii, umbre de rumori ,
Şi zâmbete uitate pe un chip senin.

 

Cu capul aplecat atunci treceam,
Poteca zilnică priveam îngândurat,
Şi mă-ntrebam cu ce-am greşit de am,
O viaţă… grea de îndurat.

 

Răspunsul nu găseam nicicum,
Nici în stelele cu care-ades vorbeam,
Nici soarele nu mai dorea acum,
Să-mi spună de dorul ce-aveam.

 

Mă regăseam în taine de visări,
Unde refugiu zilnic căutam,
Unde-mi lăsam pe-aleile din zări,
Să-mi zburde dorul ce aveam.

 

Hoinăream de mâini cu fericirea,
Băteam câmpii în lung şi-n lat,
Când oboseala ne-ajungea simţirea,
Odihna ne dăde-al visării pat.

 

Îmbrăţişaţi … în meandrele uitării,
Rătăcitori prin pulberea de stele,
Dădeam tributul nostru valurilor zării,
Un om şi-un vis… un călător prin stele.

 

Franko Sicra

Ravenna

Italia

 

Vasilica Grigoraş – Introspecţii : tanka (II)

Îmi spunea mama:

cântatul cocoşilor

îi ornic perfect-

cine ne poate trezi

din somnul neliniştii?

x

Zâmbetul nostru-i

un fulg de nea pe obraz

şi-n suflet un crin-

zbor pe aripile lui

e lumina-mplinirii.

x

Cu ochi de copil,

din cerdacul casei văd

freamăt de stele-

privind atentă în mine,

mi-am regăsit liniştea.

x

Corabia vieţii

hălăduind pe valuri-

îngenunchind,

deschid inima spre Cer

să pătrundă lumina.

x

Iat-un curcubeu

pe umerii cerului-

cu discreţie,

seninul îmi inundă

încet viaţa spre apus.

 

Vasilica Grigoraş

Gheorghe Constantin Nistoroiu: MARTIRI DACOROMÂNI ÎN ICOANA BINECUVÂNTĂRII SFINȚILOR STRĂMOŞI IERARHI: VASILE, GRIGORIE şi IOAN GURĂ DE AUR

  „Creştinului nu-i poate face rău nici cel care-l omoară.”

(Pr. Arsenie Boca)

 

 

Întreaga creştinătate ortodoxă aduce mare cinstire şi recunoştiinţă celor mai mari Dascăli creştini-dacoromâni care şi-au înmănunchiat inimile şi sufletele în buchetul credinţei, al smereniei, al înţelepciunii, al cărturăriei, al îngrijirii celor suferinzi, al iubirii şi al prieteniei, pe care l-au dăruit cu toată dragostea lui Hristos.

Toţi trei au strâns în comoara sufletelor lor, Izvoarele vieţii veşnice ale Ortodoxiei, pe care apoi le-au revărsat cu căldura inimilor lor peste pământul întreg, spre a încolţi sub lumina Duhului: adevărul, dreptatea, bunăcuviinţa, cinstea, crucea, răbdarea, jertfa, iertarea, sfinţenia şi învierea.

Din harul inimilor lor au tors duhul Evangheliei, brodând Taina Liturghiei, unde arde permanenţa lui Hristos în potirul Euharistiei.

Fiind contemporanii secolului IV-Veacul de Aur al Bisericii creştine, sub aura Împăratului Constantin cel Mare şi a Maicii sale Elena, toată lucrarea lor misionară a biruit persecuţiile îndreptate de iudeii şi cezarii romani împotriva lui Hristos, zămislind libertatea pe Adevăr, credinţă, pace şi mântuire.

În Evanghelia Domnului nostru Hristos-Jertfa capătă o dimensiune duhovnicească, dumnezeiască, răsfrângându-se în mugurul-gând, în cuvântul-înflorit şi-n rodul-faptei ce se dăruieşte sau altfel spus în credinţă, nădejde şi dragoste în Adevărul Iubirii care este Dumnezeu.

Tocmai de aceea la dreptmăritorul creştin jertfa duhovnicească insuflă mireasma gândului curat în cuvânt plin de har pentru a înmuguri în fapta slujirii. În prima cuvântare rostită cu prilejul hirotonirii sale ca preot, Sfântul Ioan grăieşte cuvintele de aur:

„ Voiam, ca atunci când aveam să rostesc primul meu cuvânt în Biserică, să afierosesc începutul vorbirii mele lui Dumnezeu, care mi-a dat această limbă. Aşa se şi cuvenea. Cuvântului trebuie să i se aducă nu numai primiţiile ariei şi ale teascului, ci şi primiţiile cuvintelor şi cu mult mai mult ale cuvintelor decât ale fructelor adunate cu mâna. Jertfa sau ofranda cuvântului e mai proprie omului şi e mai plăcută lui Dumnezeu. Pe strugure şi pe spic îl produc adâncurile pământului, îl hrănesc ploile şi-i cultivă mâinile agricultorilor, pe când pe imnul sfânt îl naşte evlavia sufletului, îl hrăneşte conştiinţa curată şi-l primeşte în cămările cerurilor Dumnezeu. Cu cât sufletul e mai presus de pământ, cu atât şi roada lui e mai bună ca cea a pământului.” (P. G. Migne, 48, col. 694)

Sfântul Vasile cel Mare, unchiul guvernatorului Sciţiei Mici-Iunius  Soranus*, fascinat de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, L-a căutat dincolo de cugetul său în toată admiraţia şi sublimul grăirii în taină a Creaţiei sfinte. Între toate lucrurile care l-au bucurat, apa a avut un loc aparte, prin felurimea însuşiriilor ei antinomice: „În sucul tulpinii smochinului este amară, pe când în fruct, foarte dulce. La fel viţa de vie: în mlădiţe este foarte acră, iar în struguri foarte plăcută. Dar câtă deosebire şi în culori! Dacă te uiţi în livezi, aceeaşi apă se înroşeşte în această floare, iar în alta se face purpurie; în una e albastră, în alta albă. Şi tot în flori, apa dă mai multă diversitate în mirosuri decât în varietatea culorilor.”

(* Arhim. Dr. Ioasaf Popa- Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii,rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei Anul LVI, nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2000;/ Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron. Trad. Pr. Dumitru Fecioru. Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 120)

Această mirifică privelişte a Sfântului Vasile, împreună cu înmiresmatul cuvânt de aur al Sfântului Ioan le sădim în slendoarea lui Dumnezeu prin lauda Sf. Grigorie Teologul:

„O, Tu mai presus de toate,/ căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta cuvântul,/ căci nu eşti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va contempla mintea,/ căci nu eşti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrăit,/ ca Unul Care Le-ai creat pe toate cele cu grai,/ SingurTu fiind de necunoscut,/ fiindcă Le-ai creat pe toate cele cu cuget./ Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.// Toate,şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc./ Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău./ Ţie Ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă./ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere.// În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate./ Şi Eşti sfârşitul a toate şi Unul şi toate şi nici unul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate.// O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine,/ singurul ce nu poţi fi numit?/ Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori?/ Fii îndurător, O, Tu mai presus de toate,/ Căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud!”

(Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice-Imn către Dumnezeu. Ed. Herald, Bucureşti, 2002)

   Vasile Pascu (1890-1960), general de armată. Pruncul Vasile a fost adus în dar de Sf. Ierarh Nicolae, la 6 Decembrie, cucernicei familii, care mai avea deia 8 vlăstari frumoşi. Vasile creşte în spiritul credinţei străbune terminând cu brio cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” , iar cu merite strălucitoare Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Primeşte botezul focului în campania din Bulgaria, 1913-1914, apoi în marele război din 1916-1918, intră cu grad de căpitan. Se distinge prin eroismul său deosebit, fiind rănit la Mărăşeşti de două ori şi avansat la gradul de colonel. Alături de misiunea franceză se ocupă de pregătirea Armatei Române. După terminarea războiului activează ca jurnalist militar, apoi între 1941-1942, ca prefect al judeţului Vlaşca şi primar de Sector în Bucureşti. Revine pe frontul din Est, avansând în fapte deosebite şi în gradul de general, care va conduce Divizia 18 Vânători de munte, gruparea Valea Călugărească, eliberând Ploieştiul, Valea Prahovei, paricipând şi la eliberarea Transilvaniei. Marile acte de eroism i-au conferit ordinele militare: Coroana României, Mihai Viteazul şi Steaua României. Neaderând la linia trasată de regimul roşu, este arestat în Ianuarie 1955. După revoluţia din Ungaria din 1956, este pus în libertate pentru scurt timp,căci anul următor este din nou arestat cu o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică. Îndură chinurile de la Ministerul de Interne, dar este supus satanicului regim de exterminare în temniţele de la Jilava, Aiud şi Gherla, unde va muri în ziua Schimbării la Faţă a Domnului, în 1960, la 6 August. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor ucişi în lupta împotriva comunismului 6 Martie 1945-16 Decembrie 1989. Ed. George Coşbuc-Bistriţa, 2004, p. 115)

Ioan Răducanu (1907-1959), preot. Viitorul preot şi martir Ioan s-a născut la 21 Ianuarie într-o familie profund creştină din comuna Goruneşti, judeţul Vâlcea. Fiind un copil chipeş, strălucit la carte şi rugăciune, învăţătorul i-a îndrumat paşii spre Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”din Râmnicu Vâlcea. După absolvire s-a căsătorit cu Gheorghiţa Iordache, fiind apoi hirotonit preot pe seama parohiei Făureşti. Cei care l-au apreciat pe Părintele Ioan, l-au remarcat ca pe un „element distins, atât în privinţa caracterului, cât şi în privinţa calităţilor culturale şi moralizatoare, organizând şezători religioase alături de învăţătorii din localitate, înfiinţând o bibliotecă cu peste 1000 de volume din fonduri proprii, a întemeiat căminul cultural „Muguraşul”, o cantină care hrănea 25 de elevi săraci, reconstruieşte biserica din satul Mileşti, etc. Pentru râvna sa de slujitor al Domnului, Episcopul Iosif Gafton, l-a înălţat la treapta de Iconom stavrofor. Cum tot ce era de calitate şi de caracter supăra grav securitatea atee, aşa se face că în noaptea de 6-7 Iulie 1959 a fost arestat. De la penitencioarul Craiova este dus la Periprava apoi la Salcia. Condiţiile inumane, de exterminare i-au pus capăt suferinţelor la 27 Noiembrie 1959. Penultimul domiciliu l-a avut în cimitirul satului Frecăţei al comunei Ostrov, de unde s-a înălţat spre cununa Muceniciei întru Hristos. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 2007, p. 583)

   Grigore Cîrţină (Cîrţână), preot.   Grigore Cîrţină s-a născut la 20 Septembrie 1911, în oraşul Călimăneşti, judeţul Vâlcea. Bunica i-a fost primul dascăl de religie, devenind de mic copil, din zarva străzii unui oraş, un meditativ în relaţia cu Creatorul, un spirit fin al Creaţiei în care vedea aproape peste toate lucrurile revărsarea harului lui Hristos. Fiind conştiincios şi sârguincios s-a maturizat de timpuriu în problemele religioase. Absolvă printre primii teologi mici, Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea şi este hirotonit preot pe seama parohiei Sălătrucel-Vâlcea. Slujeşte cu osârdie la sf. Altar fără a neglija viaţa enoriaşilor săi, prin exemplul faptei sale, bucurându-se de armonia comuniunii cu ei în duh, sancţionând în predici regimul ateu, care atentează la viaţa copiilor lui Dumnezeu.

În anul 1952, securitatea vede roşu înaintea ochilor, acuzându-l pe Părintele Grigore de uneltire împotriva ordinii sociale”, şi „orientare spre verde”, părintele purta veşminte de culoarea ierbii şi pe deasupra mai avea şi ochii verzi…, culoare absolut interzisă de cioclii roşii, care au pus nişte trepăduşi să cosească iarba din curtea bisericii, fiindcă prea bătea într-un verde crud, precum cămaşa eroului de război, Ilarie: „ Ca să vadă toată lumea că eram absolvent al <<Academiei de la Aiud”, spune Moş Ilarie, am început să port ca sămn distinctiv numai cămăşi verzi, spre ciuda primarului, poliţaiului, secretarului de partid din comună şi a altor cucuvele comuniste. M-au chemat şi la Securitate la Făgăraş pentru asta. M-am dus tot în cămaşe verde, fiindcă dacă nu mă duceam aşa, aş fi recunoscut că purtatul cămăşii verzi are la mine o semnificaţie aparte. Şi apoi, nici nu mai aveam altele. M-au primit într-un birou la comitetul raional de partid toţi marii oraşului, cu şeful securităţii în frunte, care a deschis vorba cu:

   -Tovarăşe Biriş…

   Dar i-am tăiat-o scurt!

   –Domnule comandant, aţi făcut şi dumneavoastră puşcărie politică de mă consideraţi tovarăş cu dumneavoastră?

   Toată comisia a încremenit la o aşa neruşinare. Ei erau obişnuiţi să intri la ei cu căciula în mână, lingând podelele, nu să le arăţi că în tine, în ciuda Aiudului, coloana ta infinită a rămas intactă.

   Secretarul comitetului de partid a simţit atunci nevoia să-mi răspundă:

   –Domnule Biriş, partidul nostru a greşit fundamental, atunci când a arătat clemenţă faţă de bandiţii înrăiţi din puşcării, pe care i-a eliberat în 1964.

   -Da, domnule secretar, aveţi mare dreptate, atunci partidul dumneavoastră a scrântit-o fundamental de tot! Ar fi trebuit să ne ucidă pe toţi, zdrobindu-ne ţeasta cu bara de fier, aşa cum i-a făcut lui Lucreţiu Pătrăşcanu!

   S-a lăsat atunci o tăcere mormântală. Era vară, tocmai intrase un bărzăun mare şi verde (probabil trimis de Horia Sima…, n.a.) pe fereastra larg deschisă, bâzâind înebunit vreo câteva secunde, până a găsit iar drumul înapoi spre libertate… Atunci, unul pe care nu-l ştiu nici  azi cine era, m-a întrebat de ce port cămaşe verde. I-am răspuns că nu ştiam că este verde, eu credeam că este kaki, aşa cum poartă braţul înarmat al patriei, soldaţii forţelor noastre armate. Apoi am continuat:  

   -Tot cămăşi asemănătoare la culoare poartă pădurarii şi după cum puteţi singuri constata, chiar şi şeful Securităţii din Făgăraş. (Nenorocitul îmbrăcase în acea dimineaţă, din nebăgare de seamă, o cămaşe verde-kaki ce semăna perfect…” (Călin Kasper, De la inimă spre cer. Ed. Virtuală, Botoşani, p. 70-71)  

Părintele Grigore a fost condamnat la 15 ani de închisoare, din care a executat 12, până când a avut loc eliberarea cea mare din 1964. După eliberare revine greu la slujirea preoţească, fiind permanent, urmărit, asaltat, negociat, ameninţat. Părintele Grigore rezistă ca o Stâncă milenară în ciuda faptului că a fost biciuită de furtuni, de valuri furioase ori de încremenirea gerului asprelor ierni, lăsând posterităţii modelul Omului mare ce rămâne neclintit în dragostea sa de Dumnezeu şi Ţară. (Vasile  Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Reîntregirea Alba-Iulia, 2004)

Mărturisitorii creştini din închisorile comuniste I-au mărturisit pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria, pe Îngeri şi Sfinţi, Neamul, dar într-un mod tainic şi pe noi cei de azi, care nu eram atunci…

De aceea, se cuvine să-i venerăm ca pe sfinţi, mărturisindu-i la rându-ne şi bucurându-ne de prietenia lor cerească. Amin!

   Dragoste între cei de Sus, lui Dumnezeu şi pe pământ Adevăr şi Iubire!

 

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

Camelia Cristea – poeme

Alinare

 

Când sună din bucium târziul

Şi dealul e – ascuns în ninsoare,

Pe buze de nori se preumblă

Cerneala ca-n rând pe scrisoare.

 

Şi-n neguri de fum se îmbracă

Castelul cu trepte de ceară,

Domniţa se roagă să treacă

Un înger s-o scape de fiară.

 

În lanţuri se zbat vârcolacii

Când clopotul cântă o rugă

Şi toaca trosnește toţi dracii,

Cu flăcări îi pune pe fugă.

 

Din ceruri arhangheli tămâie

Cu smirnă şi nard din căţuie,

Blestemul se pune pe fugă

Doar braţul de par să-l ajungă!

 

Tăciunii aprind iarăşi vatra

Când gerul se crapă de ziuă

Pe fir de fuioare lumina

Alungă din lume neghina.

 

 

Îmbrățișări

 

File îgălbenite rup din calendar

Peste ger și iască picură amnar,

Troienite nopți intonând furtună

Fur o crizantemă pentru vreme bună.

 

Și aprind gutuia ca un lampadar

Fluturii odăii nici nu au habar,

Îți ascult colindul cu o floare dalbă

Înspre dimineață am s-o pun în salbă.

 

Mă prind de iluzii ca de un cârd de miei

Nu îmi lua nadejdea, dorul să mi-l ei,

Mă lovesc de piatră și încep să sânger

Plânge ochiul minții parcă-ar fi un înger.

 

Când un viscol mușcă rama de la geam

Întețesc și focul cu tot ce mai am.

Merele înroșite de lungi așteptări

Îmi rescriu povestea cu îmbrățișări.

 

 

Trecător

 

Trecător prin vama vieţii

Mă îmbăt ca toţi poeţii

Pun doar miere în cuvinte

Şi o lacrimă fierbinte.

 

Trec prin ziduri uneori

Şi din pietre culeg flori,

Paşii mei de pe hârtie

Vreau s-aducă bucurie.

 

Când povara-mi este grea

Pun genunchii ca să stea

În pridvorul  rugăciunii

Cum m-au învăţat străbunii.

 

Tai din noduri gordiene

Şi alerg doar prin poiene

Iar prin ochiul dimineţii

Văd doar frumusețea vieţii.

 

Dintr-o scoarţă de copac

Simt cum ramurile tac,

Iar din muguri de lumină

Cum se naşte-o rădăcină.

 

Pe aripă de cocor

Gândul meu e călător.

Zbor prin clipe efemere

Să dau ceasului putere.

 

Plâng în doine şi balade

Când tarâna parcă arde,

Mă preling într-un izvor

Ca să scap de al meu dor.

 

Aud clopotul tăcerii

Prevestind ziua Învierii

Mă botez în duh şi apă

Doar lumina ne mai scapă.

 

Văd o flacără plăpândă,

Clipa asta-i muribundă

Mă înclin că toţi poeţii

Când din cer ne vin profeţii.

 

Camelia Cristea

Denisia Codrea – Poezii

Incolor
Mi s-a așezat un praf
pe haina ființei mele
strigând întruna
s-a șters,
dar nu și din durere
ce arde-n soba veche,
mocnește, nu s-aude,
se vede
cum strălucesc în negru
pare
că zămislesc câte-o cărare
spre un neant artificial
același dormitor
c-un pat
de lângă geam.
Terestru de sinistru
mă simt
plutind într-o saltea și amăgind
un vers sălbatic,
neastâmpărat,
o rană dulce
demult mi-ai croșetat.
Îl las să zboare cu aripi
incolore
să doarmă-n aburi
suflând spre un apus
ce a răsărit
de mâine când te-ai dus.

 

 

Zile singure
zilele au rămas singure
ei au plecat departe
le savurează-n altă parte
unde se delectează cu minuni
străine
de lumea asta
unde se înfruptă amorul
și se fumează fiorul.
Zilele-s tot însingurate
se scurg în pagini într-o carte
suflă una peste alta
crește iuțeala
fug
nu știu unde se grăbesc
„mai e timp”, spune una
„era”, rostește alta
demult
când lumea nu se stingea devreme,
iar becul lumina
fără ca ei să-și facă grji
cât vor plăti în lumea de apoi
acolo
factura-i mare
minunile-s ca-n basme
petrecerea-i în toi
flăcările dănțuiesc
nu se mai opresc până-n dimineața în care
rămâne doar cenușa
zilelor la fel de singure.

 

Denisia Codrea