Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu: Dochia – Mărțișorul regal al Daciei Maicii Domnului

FECIOARĂ-Numele Tău este Izvorul dumnezeirii!

FEMEIE-Numele Tău este Psalmul de foc al Iubirii! 

MAMĂ-Numele Tău este Viaţa sfântă a nemuririi!

 

Prin mistica traco-dacă a Prinţesei Dochiei, Femeia creştină exprimă  fenomenul frumosului românesc în diversitatea lui ortodoxă.

Femeia sărbătorită străluceşte sublim ca nimbul frumuseţii regale.

Cu unduirile sale majestuoase Femeia dacă, pare o cascadă ce se reverberază într-un torent al fiorului cosmic românesc.

Femeia se aseamănă unui flux muzical care răpeşte în comunicare, care te înalţă purtându-te într-o viziune sacră de extaz.

În nuanţele graiului dulce, Femeia te însufleţeşte, te aşează pe ritmul gândului, inspirându-ţi tăcerea ei profetică.

Înflorită ca o ramură din veşnicie Femeia e însăşi eternitatea.

În Femeie înmugureşte verdele perfecţiunii, viaţa celorlalţi, ca sfânt izvor al sentimentului unei armonii celeste.

În natura Femeii suspină sublimul şi surâde admirabilul.

Femeia este Ideea care s-a întrupat în frumos dând formă cugetului.

Sufletul ei pogoară din străfundurile siderale ale etnicităţii noastre.

Din ea s-a întrupat spre veşnicie Pantheonul tracic, nemuritor.

Femeia dacă este cea dintâi cugetare a tradiţiei româneşti străbune.

Originea ei cosmică suprapusă peste existenţa divină dă expresie pământului într-un susur universal de energii vibratorii.

Femeia sălăşluieşte în ritmul vieţii, în sânul iubirii, în sălaşul creării universale unde se ţese frumuseţea dragostei feciorelnice.

Femeia are conştiinţa participării ei la frenezia sufletului lumii, torcând rostul existenţei umane în firul geniului naţional.

Contemplându-se în actul creator de Dor, în emisfera cunoaşterii serafice, Femeia trebuie pusă deasupra tuturor existenţelor create: aşa cum Fecioara Maria urmând Calea Iubirii a atins desăvârşirea peste întreaga Creaţie devenind Crăiasa Cerului şi a Pământului.

Femeia evadează din linia existenţei liniştite pentru intensitatea spirituală spre a crea: poezia, ruga, arta, muzica, dansul, comunicarea.

Femeia este cel mai viu sentiment, cel mai totalitar fior al existenţei.

În corolarul existenţei sale sălăşluieşte haric sentimentul nemuririi.

   Trăind iubirea, Femeia a spus prin sentimente dumnezeeşti, că sufletul ei este viu, este dragoste şi nemurire.

Numai cei singuratici sunt muritori şi singuri.

În Femeie trăiesc şi înfloresc toate miresmele: gândul, bucuria, idealul, amintirea, viaţa, sufletul nostru, puritatea, frumuseţea, cugetul, conştiinţa, atitudinea, credinţa, cerul suflului mistic, jertfa pământului.

Dacă Bărbatul este o constatare a vieţii, Femeia este un permanent compliment frumos al trăirii existenţiale, al fiecărei clipe.

În fiinţa Femeii curge un continuu eveniment în zâmbet cu soarele, în unduire cu apa, în diversificare cu frumosul, în acord cu muzica, în tresărire cu dansul, în revărsare cu dorul.

 Femeia dând măsură şi sens armoniei, asimilează miracolul.

Fiind Altarul marelui Dor, Femeia inspiră forma cea mai sensibilă, cea mai angelică, de parcă ar fi Sufletul tuturor.

Femeia este cea mai lirică expresie în care sufletul ei cântă.

Chiar şi când este rănită maiestatea ei rămâne de neatins.

În privirea ei undele apelor albastre se deschid cuprinzând adâncurile cerului înstelat cu aura dacă a veşniciei sfinţilor.

Curajul ei semnifică înălţarea către acel spaţiu al esenţelor pure.

Trăieşte permanent în frumos, iar când acesta lipseşte îl concepe.

Femeia are conştiinţa severă a frumuseţii rodirii sale.

Femeia exprimă prin dragoste o infinitate de femei, fiecare fiind rezultanta  perfecţiunii unei iubiri.

Şi în lipsa ei, care de fapt este absenţa bărbatului, aşează misterul expresivităţii acelei inimi care răsfrânge fluidul mistic asupră-ne.

În căldura sufletului ei îşi modelează spiritul provocând o reciprocă fascinaţie între ea şi creatura ei, bărbatul, ca o taină care se exaltă de cântarea întregii ei fiinţe miraculoase.

În valenţa sentimentelor ei, Femeia compune o simfonie perfectă.

În inima Femeii sunt o mie de intenţii de har, de dor şi de graţie.

În toate fibrele fiinţei ei, cântă Poemul divin al cântării.

În specificul ei corporal se înfrumuseţează natura bărbatului.

În cremenea bărbatului, în coaja ţărânei lui, Femeia se înscrie ca un dans ritmic de nimfă, ca o sirenă de infinită legănare, ca o licărire de stea, ca un suspin de lună, ca o răcoare aburindă de mai, ca o adiere serafică ce se prelinge ca absolutul în rai, pe coapsa adoratei Eva.

Femeia e o revărsare a muzicii, un izvor de poezie mistică, un răsărit al idealităţii sborului, o definiţie a formei în extaz spre lumina ce dă nesaţiu Dorului.

   Fecioara este chipul divinităţii în contemplare cu răsăritul fiinţial.

Femeia este un tremur de baladă spre sânul zenitului poleit cu azur.

Mama este o Icoană în care pulsează frumuseţea vieţii de negrăit.

   Dochia, prima legendă afirmă că Prinţesa moştenitoare a Marelui Decebal a încercat în fruntea armatei ei să despresureze Cetatea Sarmisegetuza pentru a-şi elibera tatăl din încercuirea romanilor. După primul asalt reuşit Dochia cu armata sa a fost apoi respinsă. Atunci s-a retras cu oastea rămasă spre răsărit în munţi, în vederea unui alt atac surpriză. Urmărită aprig de străinul cotropitor de ţară, care fusese fascinat de frumuseţea, curajul şi vitejia ei deosebită şi simţindu-se în mare primejdie a ordonat armatei s-o lase singură avântându-se spre culmile Muntelui Ceahlău şi ascunzându-se după o stâncă. Se roagă bunului Zamolxe s-o apere de duşmani. Stânca se deschide îmbrăţişând prinţesa la pieptul ei. De sub pieptul stâncii a ieşit un izvor ce curge lin şi rece până astăzi, susurând lacrimile şi suspinul Dochiei pentru Dacia sfârtecată de vrăjmaşii cotropitori.

Altă variantă privind soarta prinţesei urmărite arată că după ce Dochia s-a ascuns după stâncă rugându-se, Zamolxe a prefăcut-o într-o păstoriţă bătrână, de aici expresia Baba Dochia, cu un cârd de oi. Urmăritorul s-a oprit în faţa bătrânei ciobăniţe întrebând încotro a fugit prinţesa. Baba Dochia i-a arătat cu toiagul spre sud. Prigonitorul a plecat pe urmele ei, iar Dochia a rămas stăpână până astăzi în ţara ei.

Dochia, spune o altă legenda culeasă de Gheorghe Asachi este moştenitoarea lui Decebal care l-a înfuntat pe samavolnicul invadator Traian. Fiind urmărită de cel care i-a ocupat vremelnic o parte  din Regatul tatălui ei, s-a travestit în păstoriţă reuşind să ajungă cu turma de mioare până la poalele Muntelui Cehlău. Aici au ajuns-o urmăritorii lui Traian cu el în frunte. Atunci Păstoriţa-Dochia s-a rugat la Marele Zamolxe şi Maicii Precista care au prefăcut-o cu oi cu tot în stânci. Aproape de vârful Ceahlăului se află şi astăzi în mijlocul unei pajişti micuţe, ieşită o stâncă de statura unui om înconjurată de stâncuţe rotunjite ce preînchipuie pe Păstoriţa-Prinţesă cu mioarele sale. Locul acesta mioritic l-am văzut în vara anului 2013, de la poalele Cetăţii Durău-Neamţ.

Dimitrie Cantemir spune că termenul CEAHLĂU vine de la protodacul PION, care înseamnă: stâlp, coloană a cerului, axis mundi.    Fiind cel mai înalt munte al Moldovei are vârful în formă de turn înalt. „În vârful acestui turn se vede o statuie foarte veche, înaltă de cinci stînjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi, iar în partea naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă. Statuia aceasta nu este înfiptă în nici o bază, ci formează una şi aceeaşi masă compactă cu restul stâncii, însă de la pântece în sus este liberă, înconjurată de pietrele care semnifică oile ei.” (Romulus Vulcănescu –Mitologie Română. Ed. Academiei R. S. R.,Bucureşti 1987, p. 268-269)

 

             IMN închinat FEMEII

 Fiecare zi însorită cu foc i se roagă,

Fiecare vorbă a ei e dulce, de fragă,

Fiecare iubire  e dragostea întreagă.

 

Fiecare seară senină smerit i se închină,

Fiecare floare spre pământ i se înclină,

Fiecare fior al ei e o lacrimă de lumină.

 

Fiecare mugur de dor în sufletul ei creşte,

Fiecare frunză din ram în inimă-nverzeşte,

Fiecare rază de sus în priviri îi zâmbeşte.

 

Fiecare mireasmă pe chipul ei se aşterne,

Fiecare vis în vis spre împlinire se cerne,

Fiecare chemări sunt trăiri şi doruri eterne.

 

Fiecare susur de apă în inimă-i vibrează.

  Fiecare adiere angelică o înmiresmează.

Fiecare  cântare divină o înfrumuseţează.

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Anatol Covali : Poezii

Noapte de vis

Ce noapte de vis! Sevã violetã
îţi susurã-n trup şi te înfioarã.
Miraj risipit întruna repetã:
E primãvarã!

Profunzimi de dor se umplu cu-arpegii.
Ciopleşti pe mister litere sonore.
Stelele le-auzi descifrând solfegii
din aurore.

Ţi-ai scos şi-ai zvârlit ruginita-armurã.
Vechile tristeţi le-ai gonit din minte
şi simţi cã din nou orişice nervurã
este fierbinte.

Un imn pãtimaş iese din tumulturi
şi codrii-n afund îl freamãtã-n plete.
Din inima ta ţâşnesc mii de vulturi
zburând în cete.

Cui sã mulţumeşti pentru noaptea sfântã
care ca un crin sufletu-ţi îmbatã?
Parcã-ntinerit sufletul tãu cântã
ca niciodatã.

 

Reveniri

Ai fost şi iarăşi vei mai fi.
Acelaşi suflet o să vină
să-mbrace alt veşmânt de tină
pe care strâmt îl vei simţi.

Şi-atunci desigur vei cârti,
pentru că viaţa ce-i rutină
devine-ncet, încet rugină
sfârşind în neputinţi târzii.

Întruna vei dori să ştii
de ce mereu pleci din lumină
ca să preferi o vizuină
în care-nduri şi rabzi urgii.

Şi nu-nţelegi cum poţi rodii
numai aici, unde tulpină
şi viguroasă rădăcină
ţi s-a menit din veşnicii.

 

Înviere

Stai fericit lângã-Absolut
privind lumina învierii,
de-aceea nu te crezi pierdut
şi nici o clipã nu te sperii.

Ai sigilat orice trecut
plin de decepţii şi mizerii
şi te simţi ca un nou nãscut
ce nu mai e menit cãderii.

Speranţele au început
sã cucereascã noi imperii
de când nu mai plãteşti tribut
melancoliei şi durerii.

Regretele au dispãrut
iar visele revin puzderii
în vreme ce eşti strãbãtut
de adierea primãverii.

 

Iureş

Îmi place universu-n care stãrui,
de la o vreme, dãltuind idei
şi mã încântã-albastrele scântei
ce ies când ce-i în plus cu gândul nãrui.

N-am timp. De-aceea iureş viaţa-mi este.
Din când în când greşesc, dar nu repar.
Nu am niciun reper, niciun tipar,
dupã cum simt sparg uşi, croiesc ferestre.

Cu patimã mã risipesc, mã dãrui,
dau tot ce au mai bun toţi nervii mei,
ce-s încordaţi mai mult ca de-obicei
ştiind cã-n acest zbucium adevãru-i.

Colind încã prin vãi privind spre creste,
dar încã sper c-am sã primesc în dar
arìpile cu care sã apar
pe cerul împlinirii fãrã veste.

 

Mi-e dor să cânt

Mi-e dor sã cânt,
sã fiu pe scenã iar,
sã-ncânt şi sã mã-ncânt
cu-al vocii har.

Tot mai vibrez
de-al sunetelor pur
al cãror dulce miez
mi-a fost azur.

Mi-am irosit
o viaţã ca sã ard
un suflet chinuit
ascuns sub fard.

N-a fost uşor
ca sunetele vii
sã le preschimb în zbor
de ciocârlii.

Am încercat
pânã-n acest târziu
un flaut fermecat
mereu sã fiu.

Ca azi sãrac
sã-ntreb din ce suport:
A meritat sã fac
atât efort?!..

 Anatol Covali

Olguţa Luncaşu Trifan : În mâna destinului… (7)

Emanuela a tresărit înfiorată. Şirul gândurilor i-a fost brusc întrerupt de un zgomot violent ce s-a auzit lângă ea. Nu putea să-şi dea seama ce se întâmplă, abia se liniştise puţin, lăsându-se purtată de gânduri. Inima-i bătea cu putere, să-i spargă pieptul. După ce se mai dezmetici, privind în dreapta, la distanţă de nici un metru de ea, zări cioburi de diferite dimensiuni, resturi din ceea ce, până atunci, fusese ochiul de geam al unei ferestre. Zăceau împrăştiate pe mozaicul lucios de pe holul spitalului. O infirmieră, care alerga grăbită să închidă celelalte ferestre ce se izbeau cu putere din cauza furtunii iscată din senin, o văzu pe Emanuela stând în picioare, lividă, privind încă, în stare de şoc, la cioburile căzute şi împrăştiate pe jos.

– Aoleu, Doamne! Doamna Romaşcanu, aţi păţit ceva, doamnă? V-a lovit, sunteţi rănită?

– Nuuu!… Doar speriată, puţin. Nu eram atentă… furtu…

Nu a apucat să termine, însă, ce avea de spus, că vorbele i-au fost întrerupte de o lumină puternică, ce spintecase cerul, unindu-se printr-un arc electric cu pământul, foarte aproape, iar zgomotul infernal al trăsnetului le-a făcut pe cele două să tresară, iar Emanuela s-a trezi dintr-o dată cu braţele ocupate de femeia care, până nu demult, o cercetase îngrijorată să vadă dacă nu a păţit ceva. O zguduitură puternică, asemenea undei unui cutremur, a scuturat, preţ de câteva secunde, clădirea veche a pavilionului…

Pe holul spitalului şi-au făcut apariţia, ţipând alertate, mai multe persoane: asistente, infirmiere, câţiva vizitatori, mame internate cu copiii. Totul se transforma într-un adevărat vacarm. Emanuela începu să-şi revină din starea de şoc provocată de sperietura cu geamul spart, iar agitaţia celorlalţi făcea loc, în conştiinţa ei, altei persoane. Acelei persoane, care trebuie să fie calmă, raţională, care trebuie să acţioneze în situaţii critice în şi pentru interesul celor din jurul ei, pentru restabilirea ordinii şi a unui climat de linişte şi limitarea consecinţelor…

Simţind greutatea din braţe, Emanuela privi spre cea care atârna susţinută doar de forţa braţelor ei, infirmiera. O aşeză cu ultimele puteri pe bancheta de pe holul spitalului.

– Doamnă, mă auziţi? strigă Emanuela cu fermitate, scuturând-o de umeri pe infirmiera ce zăcea palidă, cu ochii şi gura închise, fără a schiţa nici cel mai mic gest… Reacţionaţi, vă rog! Răspundeţi dacă mă auziţi!

Văzând că aceasta nu dă niciun semn, Emanuela, uitându-se în jur în timp ce striga după ajutor, verifică atent cavitatea bucală a infirmierei, gândindu-se că poate avea ceva în gură…, o gumă de mestecat, o bomboană, ceva care în urma sperieturii să-i fi blocat căile respiratorii. Nu găsi nimic de acest gen. Îşi apropie capul de faţa acesteia privind către piept, încercând prin metoda de Privire – Ascultare – Simţ să-şi dea seama dacă respiră. Între timp, lângă Emanuela, îşi făcură apariţia o asistentă şi o infirmieră.

– Vă rog! Nu respiră. Trebuie urgent începută procedura de resuscitare. O pătură, vă rog! Infirmiera aduse repede o pătură şi o aşeză pe jos. Asistenta îi verifică pulsul, anunţându-l a fi foarte slab. Emanuela, care între timp începuse să-i aplice compresiunile cardiace, se opri o clipă. Împreună cu asistenta şi infirmiera, au aşezat-o pe pătură, unde Emanuela a continuat procedura de aplicare a compresiunilor cardiace cu o frecvenţă de 100/ minut, la o adâncime de 4-5 cm toracic, primul set de 30. Între timp, asistenta era pregătită cu o mască specială pentru aplicarea respiraţiei artificiale. Aşezându-i capul în hiperextensie şi ridicându-i mandibula, partea îngustă a măştii acoperindu-i baza nasului, asistenta îi aplică două ventilaţii. Emanuela îşi reluă setul de compresiuni cardiace. Cele două femei, care cu doar două ore în urmă avuseseră un conflict, o dispută destul de urâtă în legătură cu dispariţia fetiţei, acum erau unite într-o luptă contracronometru cu moartea. Luptau cot la cot să salveze o viaţă. Se priveau, înţelegându-se din priviri, care şi ce proceduri să aplice.

După patru seturi de compresiuni şi tot atâtea ventilaţii, infirmiera a dat primele semne de viaţă. A tuşit puţin, apoi a început să respire. Emanuela şi asistenta, privindu-se victorioase într-o ultimă înţelegere tacită, au întors-o într-o poziţie laterală de siguranţă, pentru a nu se îneca cu propria salivă sau cu o eventuală vomă… Învinseseră. Asistenta i-a fixat tensiometrul pe braţ, citindu-i tensiunea.

– Are 85/70 mmcg. Îşi revine. Este încă mică, dar este normal, având în vedere situaţia dată… Şi pulsul este mic, încă, 55 pulsaţii/ minut…

– De aici, preluăm noi! se auzi vocea baritonală a unui bărbat, medic, urmat de alte patru cadre medicale. Era prof. dr. Popescu, de la cardiologie, dr. Bratu, dr. Alicov, de la Boli interne şi doi studenţi la medicină, în ultimul an, după cum i-a explicat o altă asistentă prezentă la faţa locului lui Emanuela.

Fuseseră anunţaţi de cineva din personalul de serviciu în pavilion şi solicitaţi, aflându-se în serviciul de gardă la Clinica de interne.

Au luat-o pe infirmieră într-un salon şi au conectat-o la o serie de aparate aduse cu ei. I-au cerut asistentei, dar şi Emanuelei, pe care a chemat-o în salon asistenta, relaţii, cu lux de amănunte, despre tot ce s-a întâmplat, moment cu moment, secundă cu secundă…

Profesorul dr. Popescu, urmărea în linişte evoluţia stării sănătăţii infirmierei, dar şi parametrii conturaţi pe aparate, dezvăluindu-i-se o serie de alte informaţii, la care acesta doar încrunta din sprâncene fără a spune nimic. Asculta şirul evenimentelor relatat de cele două femei, iar când acestea şi-au întrerupt relatarea semn că au terminat ce aveau de spus, profesorul le-a privit grav, dus pe gânduri. A întins mâna către Emanuela şi i-a vorbit:

– Doamnă, vă felicit! Astăzi aţi salvat o viaţă.

Apoi, întinzând mâna către asistentă, i-a spus:

– Misiune îndeplinită! Felicitări!

– Felicitări doamnelor! continuă profesorul. Această femeie nu avea nicio şansă de supravieţuire, astăzi, dacă nu aţi fi acţionat cu promptitudine, ca la carte. Nu vă voi întreba de unde aţi ştiut ce să faceţi, doamnă, i se adresă Emanuelei. Vă voi spune, doar, că aţi făcut-o foarte bine.

– Vă mulţumesc, domnule profesor! Nu am făcut nimic deosebit, răspunse Emanuela, uşor emoţionată. Nu aveam altă soluţie…, era de datoria mea. În astfel de situaţii, primordială este viaţa. Oricine ar fi făcut-o, important este să avem certitudinea prin ce facem, bazată pe cunoştinţe, că facem bine şi nu rău.

– Adevărat! întări Prof. Dr. Popescu spusele ei, după care îşi îndreptă privirea către echipă şi le transmise indicaţii referitoare la pacientă:

– Faceţi demersurile necesare pentru transport şi formele de internare în clinică. Se pare că va avea de stat, ceva timp, la noi. Doresc să-i urmăresc cu atenţie cazul. Pare-se că avem de a face cu ceva probleme congenitale, probleme, care, foarte posibil, să nu fi dat semne până în acest moment, dar care acum au debutat foarte violent, putând fi fatale, dacă nu erau aceşti doi îngeri păzitori.

– Este nevoie de ajutor, afarăă!! s-a auzit strigătul cuiva din capătul holului! A fost trăsnit teiul cel mareee…! S-a prăbuşit pe maşini. Se pare că sunt şi persoane…

Evenimentele desfăşurate, care captaseră atenţia tuturor în interiorul pavilionului, făcuseră ca starea vremii de afară să fie ignorată total, deşi reprezenta, în mare măsură, cauza de unde acestea au început. Dând ultimele indicaţii pentru transportul infirmierei în clinică, prof. dr. Popescu, delegă pe dr.Bratu să o supravegheze în continuare şi să se ocupe de tot ce trebuia, iar el, împreună cu restul echipei, urmaţi de Emanuela îndeaproape, s-au deplasat în curtea spitalului. Era o imagine de coşmar. Teiul era situat în curtea spitalului. Despre acest tei se spunea, că ar avea o existenţă atestată de cel puţin o sută cincizeci şi cinci de ani şi care încă mai umplea vara cu miresmele florilor sale, iar pavilioanele erau situate în jurul său în formă de cerc, de nu ştiau bolnavii ce a fost mai întâi: teiul sau acele pavilioane… Ei bine, acest tei, care a adus atâta bucurie multor suflete aflate în suferinţă, acum suferea răpus de un trăsnet, despicat pe din două de parcă o sabie mânuită dibaci de cineva, de undeva din cer, s-ar fi abătut asupra lui răpunând-ul dintr-o singură lovitură. Din tulpina sa, de undeva de la rădăcină, printre picuri mari şi grei de ploaie căzută cu furie din înălţimi, de parcă s-ar fi rupt zăgazurile cerului, se ridica un fum translucid care împrăştia în jur miros de ars, dar care îţi dădea senzaţia, purtându-te puţin în zona misticului, că ar putea fi sufletul acelui tei ce se înalţă către cer, către Creator…

Iarba din jur zăcea, culcată la pământ din cauza ploii şi a vântului, de parcă ar fi căzut în genunchi pentru rugă. Florilor, toate plantate în ronduri pe aleile lăturalnice, li se scuturaseră petalele şi erau purtate de vânt printre crengile teiului, pe ale căror frunze se scurgeau stropii de ploaie asemeni unor lacrimi pline de durere. Era un tablou răvăşitor.

Când au ajuns la faţa locului, în jur erau adunate foarte multe persoane: civili, bolnavi, cadre medicale, un agent de pază în vârstă, care era speriat şi se agita tremurând, dovedindu-se, oarecum, depăşit de situaţie. Se pare că o jumătate din tei căzuse peste două maşini aflate în mişcare. Nu se ştia exact câte persoane se aflau în interiorul acestora şi în ce stare se află victimele. Cealaltă jumătate căzuse pe alte trei autoturisme din zona unde se află situată parcarea. Exista bănuiala, dar nu certitudinea, că acolo nu ar fi fost prezentă nicio persoană.

Emanuela cercetă cu atenţie zona pentru a-şi face o idee de ansamblu, ascultând discuţiile din jur în acest timp. Se vorbea despre strategii de intervenţie. Folosindu-şi telefonul personal, apelă SNAU 112. Furniză toate informaţiile pe care reuşise să le culeagă de la faţa locului, solicitând echipaje pentru descarcerare, dar şi câteva echipaje pentru asigurarea ordinii şi îndepărtarea grupurilor de curioşi, precum şi ambulanţe, în caz că situaţia va impune ca victimele să fie transportate către spitale de specialitate. Discutând cu dispecera de la 112, şi-a dat seama că se mai primiseră două apeluri, dar fără a li se explica situaţia reală şi gravitatea acesteia, ci doar faptul că un pom a fost trăsnit în curtea spitalului.

Asigurată fiind că vor veni în curând forţele în măsură să intervină, Emanuela s-a apropiat de prof. dr. Popescu pentru a-i solicita atenţia pentru două minute.

– Domnule profesor, am o anumită pregătire, vă asigur. Lucrez în… Am nevoie puţin de sprijinul domniei voastre. Trebuie să se acţioneze strategic pentru ca totul să iasă bine. Până la sosirea echipajelor specializate să intervină, pe care eu personal le-am solicitat la 112, dacă credeţi că aveţi câţiva oameni bine pregătiţi, care să nu rişte nimic şi care să se apropie, de preferinţă unul sau doi bărbaţi, să verifice mai întâi să nu fie miros de benzină ori motorină… Ar însemna un mare pericol. Se poate produce vreo explozie de la vreo instalaţie electrică… Apoi, dacă au posibilitatea să vadă in interiorul autoturismelor, să ia legătura cu vreo victimă conştientă, ca să aflăm cu ce ne confruntăm… Numărul persoanelor, starea lor, dacă se poate face ceva medical etc. Dar, repet, fără a periclita viaţa salvatorilor. Eu voi încerca cu acest agent de pază să asigurăm cât de cât ordinea, să îndepărtăm curioşii şi să ţinem zona sub control, atât cât se poate, asigurând drum liber şi spaţiu de mişcare echipajelor care vor veni pentru ca acestea să poată acţiona într-un timp cât mai scurt şi eficient.

– Desigur, doamna…

– Romaşcanu. Mulţumesc!

– Desigur, doamna Romaşcanu, este foarte bine! Aveţi tot sprijinul meu. Mă bucur că vă aflaţi aici…

– Mulţumesc şi eu!

Între timp, ploaia îşi pierduse din intensitate, norii alergau pe cer grăbiţi către alte destinaţii. Stropii, din ce în ce mai rari, dispăreau vizibil, făcând loc unor raze timide, ce parcă se temeau să-şi facă apariţia, apoi, mai puternice, reuşeau să învingă urgia ce părea a nu mai lua sfârşit.

Doar acel tablou trist, al teiului răpus şi al suferinţei certe, dar fără dimensiuni cunoscute, persista…

Emanuela se îndreaptă către agentul de pază, în drum spre el cooptând încă vreo patru bărbaţi mai hotărâţi, care păreau să fie în măsură să impună respect şi ascultare. Le explică ceva, indicându-le cu mâna direcţii diferite pentru fiecare, apoi le spuse tuturor, zâmbind:

– Succes, domnilor! Şi vă mulţumesc pentru înţelegere şi colaborare! Să mergem! Timpul este viaţă.

Se îndreptară pe direcţiile indicate de Emanuela şi începură să acţioneze, îndepărtând curioşii din zonă la o distanţă considerabilă de cea critică, suficient cât să permită echipajelor o intervenţie eficientă, fără a mai pierde timp, cu asigurarea zonei.

Nu a fost prea greu, deoarece modul de abordare a problemei nu a fost brutal. Li s-a explicat pe scurt şi concis situaţia, iar oamenii, deşi erau foarte îngrijoraţi, au fost înţelegători şi cooperanţi.

Echipa aleasă şi coordonată direct de prof. Popescu a acţionat în zona autoturismelor. Când Emanuela s-a apropiat, acesta a exclamat bucuros:

– Avem noroc. Nu sunt scurgeri de combustibili. Sunt sigur. Ploaia ar fi accentuat mirosul vaporilor. Nu miroase absolut deloc… Avem trei persoane într-un autoturism: doi adulţi şi un copil. O persoană, pe scaunul din faţă, este conştientă, răspunde, dar este blocată în portieră. A doua persoană, aflată la volan, se pare că are traumatisme mai grave. Respiră, dar nu este conştientă. Nu ştim nimic despre copilul din spate, de vreo doi anişori. Ori doarme, ori… nu ne putem pronunţa. Discutăm în permanenţă cu cea conştientă… pentru a o menţine cu un psihic bun. Nu avem posibilitatea sa ajungem la ei în niciun fel… În al doilea autoturism este o femeie singură. Se aude gemând. Într-un moment de luciditate, întrebată fiind cu cine este, a răspuns că este singură… Se pare că este medic, dar nu suntem siguri. Nu putem ajunge la maşină pentru că este toată acoperită de crengi grele, foarte bogate în ramuri.

Sirenele au anunţat sosirea echipajelor de intervenţie: ISU, Pompieri-Descarcerare, două echipaje SMURD şi Ambulanţă, Poliţie şi Poliţie Locală. Au sosit în trombă, aproape toate deodată, invadând curtea spitalului şi înfiorându-i pe cei prezenţi. Au coborât organizat, fiecare membru al echipajelor ştiind ce are de făcut. Plutonierul adjutant de la ISU a făcut o evaluare vizuală asupra situaţiei, dând subordonaţilor săi câteva indicaţii. Emanuela, însoţită de prof. dr. Popescu, s-au apropiat în acelaşi timp cu ceilalţi coordonatori de echipaje de la celelalte instituţii, pentru o informare asupra situaţiei.

Au dat mâna colegial, salutându-se, apoi Emanuela, care-i cunoştea pe o parte din cei prezenţi, l-a rugat pe prof. dr. Popescu să le prezinte situaţia:

– Domnule profesor doctor, vă rog! Sunteţi cel mai în măsură să informaţi…

În timp ce profesorul dădea informaţii despre numărul persoanelor şi posibila stare a lor, echipele de intervenţie îşi făceau, fiecare, datoria, acţionând organizat, fără a se încurca unii pe alţii, cu profesionalism şi precizie, precum acele unui ceasornic elveţian. Astfel, cei de la ISU tăiau crengile teiului, îndepărtându-le de trunchi ca pe nişte copii ce-i smulgi de la sânul mamei, lăsând-o cu braţele goale. Braţe ce le fuseseră sprijin atâta amar de ani. Era o imagine cumplită, dar necesară, având în vedere vieţile nevinovate care pâlpâiau să se stingă, căzute în mâna destinului…, la mâna şi la mila lui. Echipajul de descarcerare avea pregătite sculele pentru tăierea autoturismelor, pentru a putea elibera victimele, aşteptând doar să li se facă loc. Cei de la Smurd şi ambulanţă trebăluiau de zor în vederea preluării victimelor, acordarea primului ajutor, evaluare, stabilizare şi transport spre spitale de specialitate, care fuseseră informate despre eventualitatea primirii de victime, pentru a fi pregătiţi. Agenţii de la Poliţie şi Poliţie Locală au intrat în dispozitiv asigurând zona, mulţumiţi de organizarea de la faţa locului, nemaiavând prea multe de făcut, decât să menţină acel climat de ordine deja asigurată de Emanuela prin acea organizare ad-hoc…

Telefonul acesteia suna în continuu… Îl scoase din buzunar, ca de multe ori în ultima oră, făcând gestul de a respinge apelul, dar se uită la ecran şi văzu: “Acasă”. Aşa era salvat numărul părinţilor săi. Se gândi să le răspundă pentru a nu-i îngrijora şi mai mult… „Cine ştie de câte ori au sunat?” Răspunse scurt:

– Alo? Sărut-mâna, mămica! Nu pot vorbi acum. Nu…, nu încă. Vă sun eu. Sper să vă sun cât de curând… Am treabă. Gata! Închid. Sărut-mâna!

Închise telefonul şi continuă să urmărească desfăşurarea activităţilor de salvare. Prima maşină a fost tăiată în bucăţi. Altfel, victimele din ea nu puteau fi eliberate. A fost distrusă în proporţie de 90%. Era vorba de o familie din Botoşani, care venise în vizită la un bolnav, se pare că la tatăl femeii de pe scaunul din dreapta. Aceasta avea leziuni şi traumatisme destul de grave şi fusese prinsă în portiera contorsionată a autoturismului, dar era conştientă. A fost preluată imediat de medici.

Soţului său, eliberat acum din fiarele maşinii, inconştient, fără respiraţie, cu puls 0 şi fără semne vitale, cu leziuni şi traumatisme incompatibile cu viaţa, îi erau aplicate, acum, manevre de resuscitare obligatorii de aproximativ 10 minute de către medicii de la SMURD, fiind conectat la aparate. Se ducea o luptă infernală cu moartea, dar şansele acestuia păreau să fie nule. În schimb, Dumnezeu nu dormea. În timp ce tatăl tindea să treacă într-o altă lume, poate , cine ştie, într-o înţelegere neştiută, ca într-un troc neînţeles cu destinul, de pe bancheta din spate, trezit dintr-un somn adânc de către salvatori, dintr-un morman de fiare, dar care nu i-au făcut nici măcar o zgârietură, ţinând o frunză de tei în mânuţă, un băieţel de aproximativ doi ani a zâmbit cu mâna întinsă, ţinând frunza cu două degeţele, către un salvator, chicotea amuzat:

– Na! Ta-ta-ta-ta…! când acesta l-a luat în braţe cu ochii scăldaţi în lacrimi, gest de la care, absolut nimeni nu a reuşit şi nici nu a încercat să se stăpânească…

Oare, asta să fi fost Victoria Vieţii asupra Morţii?

Acel copil, care prin neştiinţa şi inocenţa lui, i-a râs morţii în faţă, în timp ce laşa îi fura tatăl, transmiţându-i acesteia cu zâmbetul pe buze, că: “Nu, nu este adevărat…! Tatăl meu va trăi prin mine, mai mult decât şi-ar fi trăit propria viaţă!”

După încă douăzeci de minute de resuscitare, epuizaţi, medicii s-au declarat învinşi şi au consemnat decesul bărbatului.

Între timp, eforturile celor de la descarcerare s-au concentrat pe a doua maşină, îndepărtând crengile şi trunchiul ce căzuse pe mijlocul acesteia, bucată cu bucată. Era o muncă dificilă şi care s-a desfăşurat în cu dificultate fiind necesar ceva mai mult timp, pentru că se avansa destul de greu din cauza grosimii trunchiului precum şi a poziţiei acestuia…

Prof. dr. Popescu s-a apropiat puţin şi a zărit numărul maşinii. A exclamat tresărind puternic, cu glas sugrumat:

– Dar, este doamna doctor Străinu…

~ Va urma ~

 Olguţa Luncaşu Trifan

27 Februarie 2015

Iaşi

 

Daris Basarab : ”N-a fost să fie…” (11)

Cap. 11

Ne-am întâlnit la Timișoara. Nici nu putea fi altfel. Trebuia să ne luăm rămas bun de la ”toți” și de la ”toate”. Cei toți la care m-am referit, majoritatea, au luat-o care încotro. Huzurul anilor de student luase sfârșit. Puțini erau cei care au rămas pe loc și cum ”egoismul” nu așteaptă o invitație specială, au dispărut, cu voie, sau fără de voie. Cele toate erau la locul lor, parcă, așteptându-ne. Am umblat toată ziua împinși parcă de ceva forță ocultă care ne amintea de zilele bune. Ne-am dus pe Telbisz, la amfiteatru, ne-am dus la Palatul Loyd, la sala de Desen Tehnic cu ale sale inegalabile mese, parcă, special făcute pentru Poetzi, am luat-o de-a lungul Begheului, prin parcuri, am ajuns la Piața Domului, era destul de rece, dar noi habar nu aveam, am intrat în Fabric, la cofetăria cu piure de castane cu frișcă, ne-am întors la Dom, am intrat și ca de obicei, eu am stat în ultimul rând, iar Babi s-a rugat în fața Sfântului Anton cu Pruncul și, în final, obosiți și triști am mers la locuința mea cu amintiri.

În loc să ne îmbrățișăm, să ne sărutăm, am pălăvrăgit toată noaptea despre Ștei, eu prezentând în culori roze cele aflate de la fratele meu, ea lăcrimând discret. La un moment dat i-am sorbit cu un sărut lacrima ce se prelingea și am provocat, fără să vreau, cascada. Lacrimile au curs în voie, printre sughițuri.
Am plecat, ea la Sântana, eu la Oradea urmând să ne întâlnim la ai mei pentru pregătirea plecării. Fratele ne aștepta la Ștei cu repartiția pentru o cameră în baraca de pe malul Crișului Negru. A venit la Oradea, a făcut furori printre ai mei cu al său chip și atitudine jenată, n-a vrut să rămână să doarmă la noi și a trebuit s-o duc la Tușa Mațuș și Unchiul Ionel. O atmosferă puțin stânjenitoare, o retragere a femeilor pentru lămuriri și o întrebare a unchiului: ”Joci șah?”…”Da, îmi place…”…”Când ai să ai chef, vino la noi, am totul pregătit…Să știi că sunt destul de bun…” Așa avea să fie în viitorul apropiat. Jucam până când scorul final îi era favorabil. O căsuță modestă într-un mic rai de verdeață.
Seara m-am întors la ai mei înconjurat de superlative la adresa ”logodnicii”, după prima vizită.
Am plecat la Ștei cu autobuzul pentru a cunoaște mai bine traseul. De tren eram sătul și aveam să-l ocolesc în anii ce au urmat. Drumul ne-a plăcut în urcușul său lent, dar continuu, discret, dar suficient pentru a ne avertiza că ne îndreptăm, încet-încet, spre ceea ce eu știam din adolescență, spre Apuseni, mândria bihorenilor. ”Orașul” Ștei, respectiv Petru Groza, așa cum l-am apucat noi, situat în dreapta Crișului Negru, la o altitudine medie de cca. 250m, la 80 km de Oradea, 10 km de Vașcău sau Nucet și vreo 20 km de exploatarea minieră Băița cu celebra mină Avram Iancu. Șoseaua dintre Ștei și Băița Bihor era asfaltată permițând un continuu dute-vino al basculantelor încărcate cu un minereu de uraniu considerat unic în lume pentru conținutul său ridicat în uraniu. Sovrom Quarțitul a fost o adevărată mană cerească pentru Uniunea Sovietică, mană care a restabilit echilibrul între țările posesoare de zăcăminte radioactive. Toate aceste ”informații” le-am primit înainte de a poposi pe acel șantier în continuă desfășurare, de la frățiorul meu mai mare, dornic de a ne încuraja și mai ales de a ne atrage. Și a reușit. La acea vreme lumea habar nu avea de radiații, de contaminare radioactivă, de problemele de protecție. Noutatea domeniului era, totuși, atrăgătoare pentru niște inginerași nevinovați, visând să se acopere cu gloria priorității printre nefericiții lor colegi aruncați în iadul chimic al unor centre de tristă amintire ca Zlatna, Turda, Târnăveni. Cuvântul ”nuclear” începea să aibă nu numai atracție, dar și greutate, la noi. Am fost preluați cu îmbrățișări și duși la camera repartizată în baraca unde se instalaseră, de peste doi ani, Dima, devenit Mircea, și minunata lui soție Florica, de prin locuri, din Săliștea de Bihor. Da, baracă am spus. O construcție din scânduri de brad, lungă cât ținea coridorul care o stăbătea împărțind-o simetric în două. Construcția, nici acuma nu-mi vine s-o numesc baracă, era cocoțată pe un schelet de piloni, grinzi tot din lemn de brad, la circa 1m, și mai bine, de sol, cu scări fără balustradă, bine fixate, la cele două intrări în edificiu, la doi pași de albia Crișului Negru. Apă repede, venind din Apuseni, cristalină pe timp de secetă, învolburată de ploile montane, devenită furioasă și umflându-se în pene pentru a cuceri suprafețe întinse de pe ambele maluri ale râului, și lăsând impresia unui lac nesfârșit, pe care baraca plutește liniștit, fără tangaj, bine proptită în sol prin pilonii de sub ea. Și încă un amănunt dezolant, ca și cum numai asta mai lipsea, un closet, WC ar suna prea pretențios, la vreo 10 m apropiere. Dar astea erau doar primele constatări, ca să nu le spun surprize.
O cină bogată, o țuică de Bihor și un pahar, două, de vin roșu de la gospodar, au încercat să estompeze cât de cât impresiile de instalare. Pe la miezul nopții oboseala și-a spus cuvântul și am fost conduși în camera care urma să devină locuința noastră. Pentru câtă vreme? Nu știu ce gândea Babi, dar eu am cochetat cu ideea renunțării cam tot restul nopții. Spre dimineața, simțind că nu dorm, m-a întrebat: ”Crezi că vom rezista?!…” ”Nu uita că suntem împreună și asta este cel mai important…” Dimineața am primit micul dejun și cafeaua pe o tavă adusă de Florica. Era primul gest de înțelegere și încurajare. La Direcție totul era pregătit pentru întocmirea formelor de angajare. Totul ca la moară, șnur, inclusiv angajamentul de păstrare a Secretului de Stat. Totul era secret! Cam sec pentru noi, dar acceptabil ca fel de ”punere la punct”. Eram tratați ca ingineri și asta ne oferea, cât de cât, o satisfacție, prima de acest fel. ”Eu sunt un fel de Șef pe aici, când aveți ceva probleme veniți la mine, direct…Sunt tovarășul Kosteanoï…Acum mergeți la casierie să ridicați un fel de primă de instalare, echivalentă cu salariul de stagiar, 900 lei, fiecare. După aceea mergeți să cunoașteți șantierul, orașul în construcție. Aveți legitimațiile de Laborator cu care vă puteți apropia de orice obiectiv în afara celor în care nu vă lasă să intrați…Peste vreo două zile puteți să vă prezentați la Laboratorul Central. Vor primi actele de angajare. Barís și Margaríta, frumos sună…V-ați aranjat bine cu locuința?” ”Mdaaa!, cam sinistru la baracă…” ”Temporar, nu vă lăsăm mult timp acolo…construim, construim…”
Răul cunoscut de ieri, parcă, se mai atenuase. Prime de instalare, salariu cu peste 50% peste salariile de stagiari din industria chimică, sprijinul fratelui și, mai ales al cumnatei, distanța relativ mică până la Oradea, și cu Beiușul și mai aproape și el, ritmul alert al construcțiilor de locuințe. Erau speranțe certe pentru viitorul apropiat. Cât de apropiat, aveam să simțim prin proprie participare și apreciere. Și am luat taurul de coarne. Apropo de taur, să nu uit când va veni vremea pățaniilor.
Am luat-o agale din Piața Palatului Administrativ, pe ceea ce se profila a fi cea mai importantă stradă în devenire, strada Lenin. Asfaltul era turnat, o stradă largă echivalentă cu ceea ce numim patru benzi, cu trotuare conturate, cu puieți de plopi pe ambele părți. Câteva blocuri mici terminate la fațadă și, cumva grupate într-o zonă definită, vile prefabricate, produse în RDG. Cochete, cu două nivele, toate în verde, un verde odihnitor. Aveam să aflăm că era un fel de cartier al specialiștilor sovietici. Imaginația noastră a luat-o razna, pe loc, schițând, fiecare în parte, un viitor aproape romantic, într-o vilă doar a noastră. Gândeam și visam ”împreună”, un termen ocolit cu ostentație în primii ani de studenție. Acum suna bine! Am trecut pe lângă o construcție ce părea a fi viitoarea sală de sport. Ca dimensiuni promitea multe. Mai în spate un alt șantier în plină desfășurare, viitorul bazin de înot. Paralel cu strada Lenin se profilau alte două străzi, gata asfaltate, cu trotuare bine conturate. Ceva blocuri mai măricele tronau pe dealul Petrilenilor, cartier ce urma să definească limitele noului oraș Ștei, de unde se desprindea șoseaua relaxării, cum aveam s-o numim, drumul spre civilizație, spre Oradea. Eram la doi pași de Laboratorul Central Ștei, mai bine zis Secția de Laboratoare, o clădire din beton și cărămidă, cu un singur nivel, cu profil în ”U”, cu o singură intrare în colțul de jos-stânga al Profilului. Cu geamuri mari zăbrelite ca pentru a marca caracterul ”Strict Secret” al activității desfășurate. Misiunea cuprindea analiza fizico-chimică, imagistică și mineralogică a minereului exploatat la Băița Bihor precum și a probelor geologice de prospectare. Baza profilului și aripa stângă cuprindeau întreaga activitate analitică, iar aripa dreaptă găzduia cel mai important muzeu mineralogic nuclear din această parte a lumii ”nucleare”, bucurându-se de exponate cu adevărat unice pe plan mondial, reprezentate de bolovani cu ”nasturan”, la concentrații care au stârnit mirarea științificilor și au atras interesul major al sovieticilor prezenți prin ”Sovrom Quarțit”. Era locul în care ventilația funcționa 24 din 24 de ore, aruncând în aerul Șteiului, printr-un burlan discutabil de scurt, atmosfera insuportabilă din muzeu. O vizită curentă nu putea fi prelungită la mai mult de unu-două minute. Nu teama te alunga ci amețeala care te cuprindea. Descriu aceste amănunte în avans pentru a face înțeles specificul și condițiile în care se desfășura munca de laborator. Le-am constatat după intrarea în laboratoare, nepregătiți total în domeniul în care urma să lucrăm. La facultate problema radioactivității în general și a activității nucleare era lecturată precum o pagină de istorie. Chiar și instructajul de protecție făcut la fața locului nu a excelat prin profesionalism. Șeful Protecției Muncii, inginer minier, strivit de problemele din minerit, considera Laboratoarele Analitice ca un loc de relaxare, de joacă la suprafață. Da, ne-am învârtit primprejurul noului nostru loc de muncă neîndrăznind să batem la ușă pentru o primară prezentare. Mai aveam două zile păsuire și, cu, sau, fără o motivare emotivă, am preferat să profităm de ultimele clipe de libertate. Am luat-o, cum se spune cu ușurelul și obsedați cumva de ce ne aștepta la baracă, am luat-o încet spre ”casă”. Aveam nevoie de ceva ”antrenament” căci emoții aveam peste poate. În plus, eu aveam și remușcări. Eu am convins-o să accepte Șteiul și eram primul nemulțumit. Mircea și Florica se simțeau și ei vinovați. Din dorința de a ne avea aproape, nu ne-au avertizat asupra condițiilor de locuit. Așteptau și ei, dar așteptarea lor a durat cam mult. Nopțile erau cele mai grele perioade. Ziua hoinăream, cu, sau fără treabă. Seara aveam nevoie de de un minim confort ori asta lipsea cu desăvârșire. I-am propus să renunțe, să plece la Arad sau la Oradea, iar eu să rămân până la rezolvarea problemei. Kosteanoï îmi promisese, dar lucrurile nu păreau să aibă o rezolvare rapidă. ”Nu plec, cum să rămâi singur?!…” Și am rămas amândoi.
Laboratorul a fost, întru-n fel, salvarea. Ne așteptau, aveau nevoie de oameni, sovietici noi nu mai erau așteptați, încet, încet, românii trebuiau să preia activitatea. Babi a fost instalată la o masă de laborator, utilată cu de toate pentru o activitate de chimie analitică clasică. Cu mine a fost altfel. ”Barís, colegul de la Moscova nu mai vine. Va trebui să te descurci singur. Știi rusește, aici ai toată documentația, mergem să vezi lboratorul tău de spectroscopie, acolo ai lăzile cu aparatura, încă nedesfăcute, vizavi de laborator ai un atelier mecanic cu un muncitor priceput, bun la toate. Am să-l anunț că este în subordinea ta. Asta-i tot. Te las să te obișnuiești cu gândul. Citește tot ce ți-am dat. În lăzi ai să găsești și prospectele și instrucțiunile. Te las că mă așteaptă femeile. Mă înțeleg cu ele, dar unde sunt multe femei, sunt și probleme. Margaríta înțelege rusa?” ”Puțin, de la școală…vorbește germana, franceza, maghiara…” ”Oooo!, eu am făcut ceva germană la școală, dar nu prea am rămas cu ceva…De Margaríta am să mă ocup personal…a mai lucrat undeva?” ”Nu, doar la facultate ca preparator…” ”Este foarte drăguță! Sunteți buni prieteni?” ”Da, suntem logodiți, din facultate…” ”Frumos, romantic…” Laboratorul meu era la baza profilului ”U” al construcției. Sala de Chimie Analitică era în aripa stângă. O sală enormă, despărțită în două de un șir de zece Nișe ventilate, câte cinci, așezate spate în spate. Pe fiecare culuar astfel format se aflau câte cinci mese de lucru utilate cu toate accesoriile specifice. Pe una din aceste mese, a treia din șirul de cinci, Elena Petrovna, o femeie de circa 55 ani, Șefa Secției de Laboratoare, a instalat-o pe Marga și, mai mult prin gesturi decât prin vorbe, i-a explicat cam ce avea de făcut. Câteva demonstarții, câteva stângăcii și un scurt verdict ”Devușca(fetițo) tu nu prea lucrat analize…Nicevo, nicevo(nu-i nimic, nu-i nimic)…Eu nu știut mai mult…”
N-a fost un dezastru aprecierea, dar Babi a mea s-a șifonat un pic. ”Lasă că-i demonstrez eu pentru Devușca…” Una peste alta treaba a mers bine, chiar bine de tot. Aprilie se anunța frumos, însorit. Munca la laborator ne-a copleșit pe amândoi. Babi înghițea toate sfaturile, îndrumările Elenei Petrovna, cucerind-o prin îndemânare și respectarea instrucțiunilor de lucru. Cu o memorie prodigioasă și o putere de concentrare de invidiat, cel puțin pe mine mă enerva, reținea orice amănunt legat de tehnica de lucru. Șefa era încântată și se așeza lângă ea profitând de orice clipă de libertate după care jinduia. Progresul era evident. La mine era altfel. De domeniul spectroscopiei aplicate nu prea știam mare lucru. Din Fizica Optică a lui Cișman am cules doar povești bune de speriat un nevinovat. Trebuie să recunosc faptul că rusa m-a salvat în mare măsură. La acea vreme, rușii, prefer, totuși, să spun sovieticii, traduceau tot ce apărea în lumea largă și nu aveam cum să apreciez rolul lor în redactarea lucrărilor științifice. Mi-am băgat nasul până-n gât în lucrarea lui Rusanov și bine am făcut. Mai târziu aveam să aflu că era corespondentul americanului Ahrens, cu care colaborând, au obținut recunoașterea unanimă de Părinții Spectrografiei din lumea geologiei și a mineritului. Am beneficiat și de traducerea în rusă a lui Ahrens. Am început să mă dumiresc fără să fi pus mâna pe un spectrograf sau spectrofotometru de emisie. Citeam mult, luam notițe, apucam noaptea în laborator, încă impropriu numit așa, visând la ziua în care voi scoate la iveală conținutul ascuns al lăzilor cu pricina. Au mai trecut zile bune iar aprilie ne-a arătat și o față mai puțin prietenoasă. La munte, în Apuseni au început ploile. Apele râurilor au pornit năvalnic la vale iar Crișul Negru de lângă baracă, a luat-o razna. Am primit ceva pelerine și cizme înalte, cam prea înalte pentru o femeie de statura Margarítei. Ziua, ca ziua. Spectacolul era fascinant. Să vezi, cât vezi cu ochii, zona din jurul nostru transformându-se într-un imens lac. Mai puțin liniștitor a fost odată cu lăsarea întunericului. Locatarii cu state mai vechi, nu păreau panicați, știind din experiență, că la caz de nevoie, armata va veni să ne scoată din încurcătură. Ne-am culcat ca toată lumea, dar nu pentru a dormi. Așa ceva nu era posibil. Zgomotul ploii, mitraliind parcă acoprișul barăcii pe un fond de susur continuu al apelor în creștere, te îndemna mai mult la echiparea cu cizme, decât la odihnă. Ne-am întins pe patul dublu, am îceput să vorbim în șoaptă, așa ne-a venit, încercând câte o glumă neavenită. Margaríta mea, din curiozitate, sau frică, a început să lopăteze cu brațul lăsat la podea. ”Am impresia că se umezește…o fi ajuns apa la noi…hai să ne sculăm…” ”Până nu a ajuns apa la saltea putem rămâne în pat…după?!…potopul…” ”Ți-e-ți arde de glumă…la înălțimea ta, oricum ai să rămâi cu capul afară…eu ce mă fac?!” ”Te iau în brațe…cam de mult n-am mai făcut-o…” ”Tu ești chiar lud…Chiar că m-aș duce la mama…așa stagiatură, mai va!” Glumă, neglumă, dar apa a pătruns bine în baracă. Se apropiau zorile și, încă, nimeni nu venise să ne ”salveze”. Lumea a ieșit pe coridor la sfat. Vorbeau toți, toți având câte o propunere pe care o susțineau fără să se asculte. Florica, mai tăcută din fire, ne-a făcut o vizită. ”Babi, nu fii speriată! Am mai trecut noi prin ceva asemănător și baraca nu s-a mișcat din loc. Bună precizare! Dimineața vor veni să ne scoată pe uscat. Mă duc să pregătesc dejunul și cafeaua…mă întorc.” Și au venit, băieți tineri și voinici și au luat femeile pe sus și le-au depus pe uscat. Cum apa începuse să se retragă, au mai făcut o treabă bună. Au făcut un coridor din scânduri groase, dulapi cum li se spunea, între baracă și budă. Nu merita alt nume după cum arăta după inundație. Ne-am dus să predăm cizmele și pelerinele la un punct militar administrativ și am pornit-o agale spre laborator. Toată lumea aflase de aventura noastră nocturnă și poveștile nu mai conteneau. Elana Petrovna a sunat la Kosteanoï și cu autoritatea de care se bucura l-a avertizat că nu vrea să piardă așa două cadre de nădejde. Ce putea răspunde? ”Liniștește-i că se rezolvă curând…” Și ne-a liniștit, mai mult de o grămadă. Cunoșteam situația, am venit la Ștei de bună voie, am hotărât să răbdăm. A fost o atitudine caracteristică Margarítei. Nu concepea să recunoască eșecul, iar celelalte avantaje oferite la angajare au primat și ele. În plus, dușurile și grupurile sanitare de la laborator ne-au ajutat mult. Era vorba de o reașezare a ”priorităților” personale și ne-am străduit.
Viața la laborator a continuat mai mult decât mulțumitor. Margaríta a progresat impresionând-o pe experimentata chimistă reprezentată de, din ce în ce mai simpatica, Elena Petrovna care se străduia să învețe româna și chiar ceva germană, pentru intenția de a merge în RDG. La mine lucrurile au luat mult așteptata întorsătură. M-am hotărât peste noapte să atac aparatura. Și, Slavă Domnului, era destulă. Lăzile, prin dimensiunea lor, păreau înspăimântătoare. L-am chemat pe Țigănușul de la atelierul mecanic, impresionat de câte lucruri de atelier stăpânea. De la strung la prelucrarea sticlei în flacără nu lipsea nimic din repertoriul lui de tehnician virtuos. ”Adu scule și hai să desfacem lăzile. Acum știu ce conțin, dar n-am lucrat niciodată cu așa ceva, așa că trebuie să ne descurcăm singuri…” ”Domnu inginer, scuzați, tovarășe inginer, abia aștept să văd ceva nou. Nu vă temeți știu să deschid lăzi fără să aduc pagube aparatelor din interior…” Și am început. Și era chiar priceput. Nu folosea ciocanul sub nicio formă. Șurubelnițe de toate dimensiunile, leviere, dălți. Simțea lada în complexitate ei protectoare. A scos capacul, a desfăcut pereții laterali și mi-a arătat victorios primul spectrograf din viața mea. Era cel mare, un specrograf de emisie cu mare dispersie optică. Toate părțile ”gingașe” erau protejate cu tot felul de tampoane și dispozitive antișoc. Cum pofta vine mâncând, am atacat și lada ceva mai mică, în același stil prudent, scoțând la iveală cel de al doilea spectrograf, cu dipersie medie. Ambele fabricate în URSS. Două lăzi mai puțin impresionante au adus câte un generator de scâteie și arc pentru fiecare spectrograf. Până seara a ieșit la suprafață și Microfotometrul și Fotometrul cu flacără. Mai erau un fel de valize conținând tot felul de accesorii. Toate arătau nou-nouțe, că nu-ți venea să te atingi de ele, și nu de teamă, ci din respect. Primul pas era făcut. A doua zi am mai chemat niște muncitori din curtea laboratoarelor pentru a pune aparatele pe mesele dinainte pregătite. Nu era de glumă să ridici ditamai spectrografe. Cel care urma să vină știuse ce să comande și asta m-a scutit de multe. Prevăzuse totul ca pentru sine. Spectrografele au ajuns pe mesele de lucru, Microfotometrul în camera obscură, și ea pregătită din timp, iar Fotometrul cu flacără, într-o încăpere de mai mici dimensiuni. Țigănușul și muncitorii s-au retras iar eu, am rămas singur, plutind în necunoscut, cu satisfacție, dar și cu emoție, ca să nu-i spun teamă. Acum mi se pare comică atitudinea mea din acea zi. Până seara târziu am rămas să mă învârt, aparent fără rost, printre minunile ce aveau să-mi hotărască viitorul. Ca să nu mă deranjeze, Marga a preferat să rămână la masa ei de lucru. Era mulțumită de ea, dădea rezultate foarte bune la probele test și, după un timp record, de scurt, vreau să subliniez, a fost aleasă pentru analizele de control. O astfel de încredere era mai mult decât se așteptase. Era rezultatul promisiunii ce-și făcuse după acel descurajant ”devușca” spus la prima încercare practică, de către ”Șefa”.
”Acasă”, buna noastră protectoare, Florica ne aștepta cu cina pregătită. Mina noastră de satisfacție, a mai atenuat din teama stârnită în cei doi, cu ocazia inundației. Chiar se temuseră că ne vor pierde. De fapt, și noi doi, oricât eram de ”împreună”, trecuserăm prin clipe de nehotărâre, speriați de așa perspective. Când ne-au auzit glumind, sufletele lor și-au regăsit locurile părăsite la prima experiență de viață a doi lipsiți total de orice orientare, care încă mai gândeau și judecau ca la Timișoara.
”Babi, ce facem cu căsătoria? Te-ai gândit? Ar trebui să tragem o fugă la Oradea să ne sfătuim. Vremea aleargă și poate cu o tapalama la mână vom avea mai multă șansă cu locuința. Nu mă mai poate bate gândul unei plecări. Aici sunt o serie de avantaje care nu pot fi neglijate și, în plus domeniul este foarte atractiv și de viitor. Trebuie programat și la Sfatul Popular și la voi, la biserică. Și o masă festivă pentru rude, trebuie trebuie programată și ea la un restaurant. Ce zici, pe când?…” ”Știu eu?…când se face timpul frumos, prin mai, iunie. Mi-e groază de tevatură. Să mergem la Oradea, dar să-i scriu mai întâi lui Mami. Să mai adunăm și ceva bani, nu? La Oradea are cine să se ocupe. Ai tăi, tușa și unchiul, să mai vedem…”
De discutat am discutat, dar practic n-am hotărât nimic. Eram și prea absorbiți de laboratoare unde treburile începuseră să meargă, dar trebuia pedalat non stop. La chimia analitică treaba mergea chiar bine. Recunoaștere, apreciere, încredere. Era ceva pentru un început de la zero.
La Spectral, era mult de lucru cu descifrarea prospectelor și instrucțiunilor de instalare. Erau, totuși, aparate sofisticate pentru acea perioadă de la noi. Un spectrograf mediu era la Universitate, la catedra de Fizică. Am dat un telefon la catedră, am vorbit cu un conferențiar, s-a lăudat mult, s-a oferit să vină în delegație la Ștei, dar mai încolo, în vacanța studențească de vară. Pentru moment am lăsat-o baltă și am început să mă ”joc” de unul singur cu descifrarea și punerea în funcțiune. Odată toate instalate la locurile preconizate de cel de la Moscova, am început, cu ochii în prospect, punerea în funcțiune, de probă, bineînțeles, a Spectrografului de mică dispersie optică. Recunosc, a fost o joacă ghidată, dar făcută cu deosebită atenție. Totul a mers ca pe roate, am început să mă dumiresc din mers, cu atenția încordată, dar fără chibiți. Mare lucru să nu te bată nimeni la cap. A ieșit prima spectrogramă pe o placă foto-spectrală, dar, neprevăzutul nechenat, și-a făcut apariția în camera obscură unde lipsea, din vina cui?, a mea, căci uitasem să fac rost de chimicalele pentru revelator și fixator. Știam că lucrez cu plăci foto, dar am uitat să mă și echpez pentru asta. Eram mort de curiozitate, dar lipsit cu desăvârșire de orice șansă, la o oră de seară, când totul era închis. Dezamăgire, amânare și nelipsita sintagmă a unchiului Alex ”N-a fost să fie”. Ca țiganul la mal. Am spus-o cu voce tare și am primt o replică pe măsură de la Țigănuș…”Nu-i adevărat, țiganii știu să înoate!…”

 ~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

24  Februarie 2015

 

Cătălin Afrasinei – amartiologia apeiron

sărmană românie

ai fi vrut ca demonii să-şi ceară iertare

românia n-a fost polonia

nici vorbă de solidaritate

postmortem morţii se uită la vecinii din pădurea roşie

la chipul râzând al lui al – hallag

,,eu sunt adevărul’’

voi sunteţi adevărul

pentru numele lui Iisus

toţi demonii din birouri şi din apele învolburate

să se plece

sărmană românie

cui mă laşi tu pe mine

nimeni nu poate creşte singur în spirit

precum buruiana în lanul de sfeclă roşie

zilnic umblu cu secera

moartea – i seceră pe ai mei

pe ai tăi îi seceră moartea

&

în fond moartea fără ideal e o mare lichea

dar cum se iartă lichelele înde ele sărutându-se

fără să facă măcar o cerere

aprobată nocturn indigo

aproape masonic

foarte târziu am înţeles

de ce bacovia a ales moartea violetă

în loc de moartea pe cruce

perspectiva lui giotto

explică suficient şi necesar

fatalitatea iernii muşcând cu secunde reci

umbra ale demonilor şo pe iarnă şo

pe cele patru elemente ale cosmosului lui anaximenes

tu erai iubita lui anaximenes

iubita lui anaximenes tu erai

fila din calendar a sfântului iustin popovici

singura mărturie despre care anaximenes a scris

să nu ne pierdem să nu pierim mai apoi

Vasile Menzel – Poezii

Destine

Curgeau caii din cer.
Ajunși pe pământ,
se transformau în cai-putere.
Doritori de avere,
hapsânii, îi introduceau
în embleme ca: Mercedes,
Rolls Royce, Audi, Ferari….

Luptând să-și întreac-adversarii,
avarii de păduri, de copaci,
ascundeau în scorbura lor:
droguri, țigarete străine….
Toate aceste jivine,
urlau, apărându-și prada,
la știri, la”Animal Planet”,
la televizor.

Amărâții din Piața Obor,
tremurau pentr-un morcov,
un măr mai ieftin, o pară,
gândind la masa de seară.

În jungla asta blestemată
când nepăsarea e la preț,
când medicii, bolnavi tratează
cu nonșalanță și dispreț,
când pe cei mici îi văd oftând,
aș vrea să le topesc amarul
din ochișorii lor ce plâng.

După un timp când binele
părea să fie o himeră,
vine”Judecata de apoi”
Cei lacomi, vor dispărea, un-doi
în temniți luxoase, ce-i drept.
Iar cei mai sensibili,
cu-n glonte în piept.

”Implementați” în copârșeul
adânc, adânc înfipt în pământ,
cu florile peste mormânt,
se duc, mai smeriți,
la Duhul Cel Sfânt.

***
Nudism

Pe plajă, la nudism,
stăteau expuse la
soarele cuceritor,
ce le ardeau ispititor,
bronzându-le:
posterioare, sâni,

Bărbaţii le priveau
cu ochi hapsâni.
Iar ele-nfierbântate
se năpusteau în mare,
din cauza căldurii.

Și valuri, fin,
le mângâiau
să le calmeze nurii.

Anatol Covali: 365 de sonete – ,,O carte cât o viață”

Volumul 365 de sonete, apărut la Editura Biblioteheca din Târgoviște, 2013, purtând semnătura poetului Anatol Covali, a adus  ,,în casa liricii noastre,… 365 de sonete…rod al multor ani de dăruire severă în lupta cu puternicia cuvântului”. (Radu Cârneci)

Se știe că, odată cu apariția versului liber (verse libre), sonetul a început să fie privit ca o formă învechită de poezie și nu a mai fost folosit pentru o vreme de poeți. Cu toate acestea un număr de poeți din secolul al douăzecilea, incluzându-i pe John Berryman sau Seamus Heaney, au privit aceasta drept o provocare de a reda sonetului prestigiul pierdut. Printre poeții care au mai scris sonete în secolul douăzeci figurează și Edna St. Vincent Millay sau Pablo Neruda. Altfel a stat percepția în România.

Sonetul, această formă regală de exprimare, a fost mereu prezent în creațiile scriitorilor români, binecunoscuți cititorilor, printre ei fiind și Anatol Covali. O prezență destul de discretă, care merită cunoscută.

Ambundeța poeților care uneori nu spun nimic, m-au determinat și pe mine, în  a mă opri la cei ce au știut să zidească prin cuvânt lirismul. O atenție deosebită, trebuie acordată poetului Anatol Covali, prolific în creații de substanță, un bijutier al formelor, un sonetist de excepție.

Așa cum putem citi și în prefața volumului, aparținând omului de cultură, Radu Cârneci, abordarea lirismului, reînflorirea sonetului, îl situează pe autor printre sonetiștii de marcă, alături de Mihai Codreanu, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu, Șt. Aug. Doinaș, Adrian Păunescu, Adrian Munteanu, ș.a.

Anatol Covali aidoma lui Vasile Voiculescu trece prin ,,dimensiuni pasionale” – ,,bucuria și durerea”, “înălțimea, dimensiunea spiritualității” și, ,,dimensiunea metafizică, în extaz și sfințe­nie”.

Iubirea, ca o ardere de tot, este prezentă în creația autorului. Trăiește fiecare clipă cu nesaț, cu bucurie, tristețe și revoltă în funcție de tot ce vede și simte. Harul poetului, însoțit de sfințenia rugăciunii, îl fac mai tenace. 365 de sonete, mă poartă cu gândul la un ciclu. Nu este întâmplător acest titlu.

Anatol Covali a biruit! ,,Am biruit. A fost o luptă dură/și-aș fi putut cădea de ea răpus./Dar nu m-a-nspăimântat a morții ură/și nu am acceptat să-i fiu supus. / Tăria mea a fost mereu credința/că sunt și apărat și ocrotit/ de Dumnezeu, ce-mi sprijină ființa…/” (Am biruit, pag. 21)

Fraternitatea cu poetul Radu Gyr, este edificatoarea, privind puritatea poetului. Toată simplitatea şi firescul unei exprimări melodice, dau poeziei sale majestatea autenticităţii româneşti. Versul lui Anatol Covali, irumpe lin, trezindu-ne din adormire, pentru ca apoi să ţâşnească tumultos ca o cascadă, trezindu-ne din încremenire, către rostul nostru transcendent spre Înviere. ,,E calea hărăzită de Creator sufletului românesc, pe care Radu Gyr a intuit-o şi a exprimat-o ca nimeni altul. Versul său ne poartă din condiţia cea mai umilă, a lipsurilor şi a suferinţei, înspre năzuinţa apropierii de Dumnezeu”

,,Sunt fratele lui Radu Gyr,/ n-avem străbuni în sânge,/ însă același duh martir/ în carnea noastră plânge…/ Dar suntem fiecare/ poeți ce au ca adăpost/ o stea nemuritoare. (Fraternitate, pag. 23)

Anatol Covali, un ,,rug aprins” pe altarul iubirii. Preocupat de trecut, nu uită că, ,,istoria sfârșește și începe/cu Gherla, cu Aiudul sau Canalul,/ Aici ne îngropară idealul/barbarii nemiloși veniți din stepe…/ istoria e-n gropile comune/de unde cu durere și oroare/acuză vinovata națiune.” (Istoria e-n gropile comune, pag. 66)

Singurul prieten, Creatorul. ,,Dă-i Doamne și inimii mele puterea/ pe care Iisusrăstignit o avea,/ ca lumea să calce cu ură pe ea/și ea să nu-și urle sălbatic durerea…/menirea-mi mereu ne-mplinită-ndeajuns./Și ca să nu simt ezitări în aripe/Te-ndură și stai înlăuntru-mi ascuns. (Rugă, pag. 127)

Volumul 365 de sonete, într-o formă grafică de excepție, merită să fie prezent în biblioteci. Poetul Anatol Covali și-a câștigat un loc printre cei mai sensibili poeți ai vremurilor.

,,Prin sonetele sale, Anatol Covali se înscrie printre cei mai deciși în a apăra și promova această nobilă formulă poetică.

Întreprinderea colegului Anatoli Covali de a împlini un an de sonete este mai mult decât stimabilă. Talentul său foarte nuanțat, hărnicia (tenacitatea) și iubirea-i de frumosul esențial au învins într-o carte cât o viață.” (Radu Cârneci)

Mariana Gurza

Timișoara

24 Februarie 2015