Dorina Stoica: Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului”

Mi s-a așezat în față un cristal cu o sută de fețe. Poezia Cameliei Cristea,  poetă cu nume de Crist și prenume de floare. Un cristal,  prin care am privit și am văzut sufletul metamorfozat din fluture, înger în zbor lin spre celest, căutând dar și găsind acea iubire pură născută și renăscută din Lumina necreată a dumnezeirii. Lectura acestor poeme m-a ajutat să cred (dacă mai era nevoie) că, din când în când ne este dat să întâlnim oameni trimiși parcă de undeva din astral, să vestească prin Cuvânt o lume cu mult mai curată, mai bună ce va să vină, ori chiar a venit pentru acei care o caută şi vor să o vadă.

O carte ce încă nu a văzut lumina tiparului este asemenea unei încăperi în care nu-i este permis oricui să pătrundă. Câțiva privilegiați, aleși după criterii doar de autor știute, sunt invitați să o împodobească cu picătura lor de har, pentru ca apoi să fie dăruită iubitorilor de frumos. Camelia C. m-a invitat să-mi aduc contribuția prin acest eseu la desavârșirea cărții sale. În acel moment mi-au răsunat în minte cunvintele din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ascultate în prima săptămână a Marelui Post al Învireii, “Cămara Ta, Mântuitorul meu ,/ O văd împodobită/ Și îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru întrâ-însa”.

În pragul de primavară a firii, ce tocmai se naște, cartea de debut a Cameliei Cristea ce poartă numele “Ferestre deschise”, este cămară construită din iubire, din alergare prin anotimpuri, înflorire, naștere și renaștere din apă și Duh Sfânt, din Euharistie din credință și căutare, din plecări și reveniri dar și din facere și scriere, din Răstignire și Înviere, din  Înălţare și multă rugăciune cu lacrimi.

Așadar, „sărut mâna cer“-ului, croindu-mi“ cărare pe rază de soare”! Și pentru că “Avem nevoie de iubire/ din cuvinte”, intru în univesul poezie sale, din care este pe cale să ne dăruiască prin acest prim volum, doar  o mică parte, croșetată  într-o dantelărie fină dar bogată, așa cum aș putea denumi creația sa, pe care o cunosc, și din care mă înfrupt de câte ori mi se (și ni se) oferă spre lectură pe pagini virtuale.

Camelia Cristeaaleargă prin anotimpuri”, zgribulită și grăbită iarna, poeta renaște primavara când „Mă vei afla albită în cireș/ Și-n clopotul de lăcramioare,/ Adorm în trandafir și mă trezesc,/ În lujerul din fiecare floare/”( „Am înflorit”).  Poeta se definește  prin renaștere din propira cenușă ca pasărea Pheonix, din apă și din Duh prin Maica Fecioară ( „Am renăscut”), prin existența sa efemeră din viața pământească ( „Am fost”), dar și prin voință ( „Aș vrea”), nu-i scapă lucrurile mărunte dar importante ( „Amănunte”), nu uită („N-am uitat”), CREDE că totul e posibil chiar și dobândirea Raiului („Eu cred”), se caută ( „Mă caut”), se împacă cu lumea cu ea și cu Dumnezeu ( „Mă împac”) .

Ea pleacă mereu departe, uneori își ia zborul, dar numai cu gândul  (“Am să plec”) pentru a se face un imn de laudă spre tot ce a creat Dumnezeu („M-aș face”) “În genunchi eu m-aș ruga/ pentru-ntreaga bogăție/ slavă să-ți aduc doar Ție” . Ea în vers s-ar scrie (“M-aș scrie”) și chiar se scrie în anotimpuri, flori, doruri, în veșnicie, poezie (“să ningă poezie frenetic și suav”), iubire nesfărșită, rugă aducătoare de har și de muză. Se lasă căutată dar și găsită ”Mă vei găsi într-o Camelie zîmbind,/ Cu brațele deschise spre lumină,/ în fiecare floare am să-ți scriu,/ Cuvântul meu să prindă rădăcină” („Pe unde treci”)

Iubirea îi este curată, ca lacrima ce curge fără durere în ceas de rugăciune,  “Era însăși iubirea noastră/ eliberată toată de păcat” („Pe unde treci”). Se pierde (dar pentru scurt timp), în dureri și suferințe efemere dar profund umane, regăsindu-se și recompunându-se “În firele de iarbă, în ițele de gânduri./ Ar ține, Timpu-n loc cusut în veșnicii/”…”iar Zorile să crape pe fruntea unui munte (“Povești”)

Poeta se înalță prin rugăciune dezlegând “noduri și piedici” legate de omenești păcate, spre netezirea și ușurarea  drumului pe nebătutele cărări ale vieții, pentru ca apoi să se recompună și să se regăsească, așa ca și cum n-ar fi fiică a Evei cea de dinaintea marii ispitiri ce a dus pe om la pierderea edenicei fericiri.

Iubește și iartă, crede în ziua de azi dar și în ziua de mâine, în incomensurabilul palpabil din “Coloana Infinitului” a lui Brâncuși. Poeta crede în Înviere. Mai cred că-n primăveri Tu o să-mi fii copac/ Și-n frunza Ta cea verde poate și eu încap/ Să picure cu mir din teiul înflorit/ Și-atunci poate-am să uit, de câte-am pătimit” (“Depărtări”)

Dând filă după filă din cartea de poezii Ferestre deschise”, “calc” pe “ciob de noapte”, “număr cocorii”,” sărut norii”, “adun crizanteme”, “mușc țărâna”. Simt durerile nemărturisite, nici măcar în versuri dar pe care le știu și mă minunez întrebându-mă prin ce alchimie divină a reușit poeta Camelia Cristea să-și transfigureze neîmplinirile și loviturile pe care i le-a dat viața în versuri. Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Prin  credință.

Poeta, după ce a îngropat “în teacă lacrima durerii”, își exprimă cu bucurie și dăruire dragostea pentru părinți, pentru copii săi dovedind trăinicia și universalitatea unui sentiment autentic, profund feminin și uman. (“Poem”, “Picătura”,” Scrisoare”).

Partea a treia a volumului cuprinde poezie patriotică și de atitudine  ce poate lua prin surprindere cititorul nefamiliarizat cu scrisul poetei. Este o poezie ca un foc ce nu se mistuie dar care ar vrea să facă dispărute prin combustie toate relele din societatea post decembristă, dezamăgitoare pentru mulți dintre noi, dar mai ales pentru tinerii  care au fost  nevoiți să-și părăsească o țară  ce nu le-a mai putut asigura un viitor decent.

În ceea ce privește ritmul și rima în poezia Cameliei Cristea aș putea spune că aceasta este asemenea dăngătului de clopot ori bătăii de toacă,  de la biserica din apropiera casei sale, pe care o frecventează și unde își pune inima (“Pune inima”) pe la icoane, în duminici și în sărbători deoarece simțirea ei este Dumnezeu (“Te simțeam”), ce o face să vadă (“Seninul”) chiar și acolo unde el nu este.

Când duci o astfel de viață este simplu să alegi, iar poeta ne mărturisește (“Am ales”), iar alegerea este cea înțeleaptă. “Eu mă ard în poezie/ Și mă bucur de mister” ( cu trimitere la Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a  lumii”).

Poeziile Cameliei Cristea le putem socoti un dar de suflet, un giuvaer, încătușat în suflet sensibil de femeie, pe care l-a păstrat mult timp doar pentru ea și cei apropiați,  pentru ca în cele din urmă să devină conștientă de propria sa valoare și, așa cum era fiersc, să deschidă larg fereastra inimii și să-l dăruiască tuturor îmbrăcat în strai de lumină și în culori de curcubeu.

Fereastra nu s-a deschis prea ușor, dar când umăr lângă umăr cei care credem în talentul ei, ne-am opintit, pentru că am vrut să se deschidă, soarele a pătruns din belșug adăugând lumină la Lumina din tainița unde zăvorâtă striga către cer, Poezia..

Nu am nici o reținere în a  o numi poetă! Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului”. Îi doresc zbor lin spre steaua ei.

 Dorina Stoica

Prefață la vol. ,,Ferestre deschise” de Camelia CRISTEA, colecția ,,Scrisul de azi”, Editura Singur, 2015

 

Ștefan Doru DĂNCUȘ: Sentința

SENTINȚA

 

Eu caut un loc să mă rog ori să dorm

Şi numai de ziduri înalte am parte

Sunt singur şi-n juru-mi arid şi enorm

Pustiul surâde ironic a moarte

 

Dar bat într-o poartă. “Nu-ai dreptul aici”

Îmi strigă străjerul. Eu plec mai departe

În juru-mi sunt ziduri înalte şi mici

Mai vine o noapte şi dorm ca în moarte.

 

Ceasul s-a oprit în oră

Eu străin nu voi putea

Să te mai găsesc o dată

Dacă-nchizi inima ta

 

Altă viaţă vă ofer

Porţile se-nchid în cer

Şi se-nchid pământuri

Bate vântul şi-s furtuni

Hai, deschideţi, oameni buni

Nu mai staţi pe gânduri.

 

A doua zi iar prin pustiul arid

Biserica Mea a plecat undeva

Decid să o aflu. S-o caut decid

Bat iarăşi în poartă: “Nu-i voie-a intra “

 

Mai vine o noapte. Dorm iar în pustiu

Au ziduri înalte, ospeţe şi vin

Bat iarăşi în porţi. Nu mă lasă să-nviu

Şi inima Mea-i o cunună de spini.

 

Din nou în pustiu. Să deschidă li-i greu

Sunt siguri pe temple, pe Biblii, pe ei

Li-i lene să creadă că iar Dumnezeu

Desculţ bate-n uşă. Au alţi Dumnezei.

 

Acum, Tatăl meu, sunt singur pe munte

E vremea să iei Fiul Tău din deşert

Cetăţi să se spargă. N-au timp a se-ascunde

Şi totuşi, ascultă, Eu iarăşi îi iert

 

Acum mă preumblu – pustiu peste morţi

În mari catedrale picturile-s moarte

Acum au deschis şi ospeţe şi porţi

Dar cum de nu-i nimeni? O, porţile-s sparte!

 

S-au dus fariseii. Şi Iuda s-a dus

În buncăre stau tremurând. Şi se tem

Caiafa e gol şi Pillat s-a ascuns

“Nu am tribunal dar eu totuşi îi chem!”

 

Nu ies la lumină li-e frică de cer

Eu spun: “Am venit” dar e sala pustie

“Nu-i nimeni aici? Am venit, mă ofer!”

Ei nu mai răspund pe vecie.

 

Ștefan Doru DĂNCUȘ

Alin CUCURZAN: Femeie

Femeie
Cu aripi aprinse de stele,
Scânteie
Zeița păgână din ele;
Și noaptea
Crude, sălbatice iele
Moșesc
Zămisliri de gazele;
Marea
Izbește în barca cu vele
Cu valuri
Crispate, urâte și rele;
Visele
Urcă la ceruri, rebele

 

Femeie!
Zboară spre Lună
În noaptea nebună
Cu aripi aprinse, de stele.

 

Alin CUCURZAN

Camelia CRISTEA: Poesis

Speranța

 

M-am îmbătat de multe ori cu apă chioară,
Mințind că este vinul cel de soi,
În inimă am pus arcuș dintr-o vioară
Ea prim solistă, în concertul primăverilor.

 

Am scris poeme, portativ stelar
M-am agățat de vis cu disperare,
În carje am alergat când nu puteam
Să mă mai țin drept pe picioare.

 

În proră vântul nu mai vrea să bată,
Și suflu eu speranță în catarg,
O viața… fii binecuvântată… !
Chiar și cu roua dimineții pe obraz.

 

Mă rog ca îngerii să-mi dea putere,
Să mă ridic atunci când sunt căzut
Să-ngrop în teacă lacrima durerii
Și să iubesc lumina ca semn de început!

 

Valul

 

Am clădit în grabă prea multe castele
Dune înălțate, nisip mișcător,
Valul mării trece toate-s spulberate
Mâinile-mi sunt goale, sufletul…nu-i gol!

 

Din adâncul mării scot pe rând și pietre
Să pun temelie iarăși să clădesc
Arvunez în ele, spuma mea de viață
Și învăț din nou clipa s-o trăiesc.

 

Dacă valul trece, pietrele rămân,
Din cenușa arsă, pulbere adun.
Pasarea rănită cere vindecare
Și-nvață încet către cer să zboare.

 

Aripi

 

Într-o candelă aprinsă
Văd un înger cu credință
Cum se roagă în văpaie,
Iadul cade și se-ndoaie.

 

Și striviți de mâna ploii
Sunt în lanțuri puși călăii
Osândiți la-ngropăciune,
Cu tot răul de prin lume.

 

Clipe seci și efemere
Vor să prindă iar putere,
Florile de mucegai
Cer parfum nou să le dai!

 

Tânguirea stă de pază
E orbită de o rază…,
Ceasul zilei numărat,
Nu e om fără păcat!

 

Dar cu flacăra credinței
Primim crucea biruinței,
Prin izvoarele de lacrimi
Ne spălam mereu de patimi.

 

Drumu-i greu și noduros,
Dar e cerul luminos,
Când treci valea cea de plângeri
Îți cresc aripi ca de îngeri…

 

Camelia CRISTEA

Anna Nora Rotaru Cu trupul tău

 

Cu trupul tău, penel… am să pictez vreo frunză…

Și-o voi stropi-n culori, din cele vii de toamnă!

O voi așterne pe ochiu-mi visător, pe arsa buză

Să-i simt ce gustul și culoarea-n mine-nseamnă.

 

Cu trupul tău… la frunză-i voi picta și-o floare…

Poate vreun trandafir de foc, sau poate-o garofiță!

Din inima-ți aprinsă, câțiva stropi să-i dau culoare,

S-o pun la butonieră, legată cu-a ta de păr șuviță!

 

Cu trupul tău… am să-i pictez și-un petic de pământ…

Voi face și-un copac, ca umbra lui s-o răcorească!

Cu-a ta iubire-am s-ocrotesc, cu-al tău dulce cuvânt,

Mai mult spre cer să se înalțe și-apoi să-mboboceasă!

 

Cu trupul tău… am să-i pictez prin preajm-un izvoraș…

Să-i clipoceasc-alături, îmbietor, precum a tale șoapte!

Pe petale-i voi picta, făcându-și culcuș vreun fluturaș,

De-urât să-i ție, când s-o lăsa perdeaua grea, de noapte!

 

Cu trupul tău… am să pictez pe bolta cerească Aurora…

De prin ea, poate voi zări chipul tău iubit, de ZEU!

Cu stropi de rouă, pe garofiță-n zori, voi boteza-o NORA,

Iar tu cu ea rămâi… trup și suflet, la bine și la greu!

Adrian Munteanu: „Poezia este lupta continuă pentru salvarea ființei”

De curând, unul dintre cei mai importanți sonetisți români, poetul brașovean Adrian Munteanu, și-a lansat antologia de sonete alese numită „Fluturele din fântână”. Este a 13-a carte a acestui autor care în 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano. Pentru acest volum, Adrian Munteanu a ales o formula inedită de întâlnire cu textele domniei sale: un spectacol de performance poetry cu titlul „Între om și zeu” care a fost, deja, prezentat la Brașov, la București și la Târgu Mureș. Despre toate acestea și despre poezie, în interviul ce urmează.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Adrian Munteanu, ați lansat de curând antologia dumneavoastră de sonete numită „Fluturele din fântână”. Vă rog, spuneți-ne ce simte un autor când ajunge la acest timp al bilanțului?

Adrian Munteanu: Simte că este un moment al unui popas necesar, al plusării pe segmentul inspirație profundă, cu ordonări necesare ale izbânzilor de pe parcurs adunate, cu cât mai multă ordine posibilă, din cenușa clipelor ce au alcătuit viețuirea mea însingurată din ultimii zece ani. Abia apoi vine momentul expirației, când apele trebuie să se fi liniștit și poți culege perla pe care șlefuirea îndelungă a scos-o la iveală sau nu. Acum este momentul să arunc o privire în urmă și să-mi răspund cu adevărat la o întrebare pe care am simțit-o mereu că îmi dă târcoale pe parcurs, dar n-am vrut să o bag în seamă cât apele erau încă învolburate. Întrebarea este dacă a meritat sau nu această izolare, această căutare de sine. Pentru că aceasta a fost dominanta ultimului deceniu de când scriu sonete, dincolo de obligațiile profesionale și civice pe care mi le-am îndeplinit ca pe un rău necesar, să-i spunem. Iar răspunsul vine extrem de viu și ferm: a meritat! Aceasta e concluzia finală. A meritat pentru că a însemnat târzia recunoaștere a propriului sine. Datorită sonetului, a robotirii înverșunate în preajma constrângerilor pe care mi le-a așternut la margini de minte și suflet, acum știu cine sunt, ce pot și ce mai vreau (l-am adăugat pe acest „mai” pentru că ce segment de viață îmi mai este dat să fiu în putere rămâne o necunoscută).
Am trăit o viață normală și un ultim deceniu furibund, cu efervescențe interioare care au rupt efectiv din fibrele simțurilor mele, au ars teritorii prea puțin cercetate până atunci, dar existente în stare latentă și revărsându-se spre suprafață după o simplă scormonire prin zgura sub care dormitau. M-am ordonat, m-am adunat, m-am recalibrat pe parcurs, poate după fiecare zi, după fiecare nou sonet rămas pe foaia de hârtie. Acum, la apariția antologiei, am senzația că ce era mai important de redeșteptat în mine s-a produs, tot ce am fost și nu realizam că am fost s-a conturat, tot ce sunt am spus că sunt, tot ce acumulasem mai adânc am împărtășit, într-o formă de o noblețe desăvârșită. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat conștiința acestei armonii interioare, acestei viețuiri prin demnitatea spiritului.
În momentul acesta de bilanț mai este ceva. Atâtea arderi pe rugul ființei mele insuficient cunoscute am împlinit, atât de mare a fost consumul interior, într-o perioadă relativ scurtă de timp, încât abia acum, când am închis cercul, simt o oboseală profundă, o epuizare în toate planurile. În ultimele luni, după ce am considerat antologia încheiată, bună de tipar, am suferit fizic mai mult decât să mă liniștesc, să mă odihnesc în pace. Imunitatea mea parcă s-a pulverizat, apar suferințe noi aproape zilnic, medicamentele sunt leacuri insuficiente, repară parțial câte ceva pentru a simți că teritoriul se ocupă instantaneu cu altă suferință. Puțini sunt cei care mă văd în această perioadă la acțiuni și recitaluri personale și realizează că trag de mine, cu unghiile și cu dinții, și îmi oblojesc rănile necunoscute și supurânde de unul singur, reușind să rămân încă în picioare. Dar o fac, totuși, deși găsesc slabe resurse personale de atac asupra dușmanilor invizibili care își fac de cap prin ființa mea. Aceasta e ora bilanțului, ora unor provocări continue, neașteptate și sfidătoare.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Titlul volumului, ca și coperta lui, sugerează că poetul/sonetistul are condiția fluturelui aflat în fântână. Vă întreb, considerați, pe de o parte, că poetul are această minunată și policromă fragilitate? Iar, pe de altă parte, este lumea pentru el asemeni fântânii care îl constrânge, îl claustrează și îl poate îneca?

Adrian Munteanu: Titlul antologiei s-a ales aproape de la sine. După o perioadă de căutări, de notare pe hârtie a unor titluri posibile, am realizat că răspunsul e mult mai aproape și constă în caracterizarea profilului pe care mi l-am conturat – cum spuneam – abia în ultimul deceniu de viață. Acesta sunt eu, cel ce jinduiește spre recunoașterea, cultivarea și susținerea avalanșei de trăiri (evident policrome prin diversitatea lor) și cel fragil în același timp, parcă niciodată suficient pregătit să facă față violentărilor venite de pretutindeni. Eu sunt fluturele, poetul este fluturele. Cel ce crede că scrie poezie, dar se chinuiește să se detașeze de realitatea vie, să o privească cu un dispreț suveran, să o bagatelizeze, nu este poet, este un constructor de cerebralități sterile. Vrea să-și arate nu fața lui reală (dacă o are, iar eu am rezerve la acest capitol), ci masca superiorității fade, a solidității sale de aparent granit, nu de lut, detașat de banalități sau privindu-le suveran. Aripile sale sunt construite pe schelet de metal, greoaie, gata să-l prăbușească la prima adiere de vânt, cu toate zbaterile sale venite, de altfel, din încheietura brațului și nu din suflet, din comanda pe care o dă cine știe care circumvoluțiune a creierului și nu rezonanța din cămările tainice ale labirintului interior. Datorită materialului din care sunt construite, aripile sale nu vibrează, rămân rigide în fața oricăror semne care ar putea, eventual, să arate că viața există. Datorită acestei construcții artificiale, ceea ce scoate el la iveală este doar la un prim nivel al percepției și trăirii, zborul lui este pe orizontală sau planează asupra unui cerc închis în care viețuiesc doar creaturi de același tip care iau soliditatea aripilor drept superioritate, neclintire, iar zborul înalt drept consum inutil, pierdere de energie. Pentru mine, fântâna este spațiul contrângerilor de tot felul la care te supui cu bucuria de a ști că-ți picură pe aripi roua necesară zbaterilor ce trebuie să vină și în absența cărora nu mai ești un căutător de orizonturi, ci un trup sfâșiat de neputințe. Cu cât spațiul fântânii este mai claustrant, cu atât zbaterea aripilor este mai energică și nădejdea de a te sui pe ghizduri până vei simți aerul pur mai aproape să devină împlinire. Această credință mi-am revizuit-o pe parcurs, până spre finalul muncii la antologie. Dacă sonetul care poartă titlul „Fluturele din fântână” este unul dintre cele mai dramatice scrise de mine, pentru că, după ce constată că pe fundul fântânii nu-i niciun fir de apă, fluturele sfârșește plonjând în gol și strivindu-se de glod, în realizarea coperții care este opera pictorului Mihai Criste, am dat împreună o șansă la o căutare perpetuă și la un final în care să existe raza de lumină. Pe copertă, fluturele-poet are aripile îndreptate în sus, caută în continuare ieșirea din spațiul concentraționar și are șansa să o găsească. Da, fluturele-poet nu se prăbușește în glod. Zbaterea lui nu este niciodată ultima, niciodată fără să lase urme adânci în conștiințe.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În zilele de caniculă, vara, uneori fluturii aleg să intre în fântâni ca să simtă răcoarea pe care o dă apa. Ne putem gândi și la un astfel de sens ascuns și optimist al titlului sau condiția artistului este eminamente una tragică?

Adrian Munteanu: Așa cum arată coperta antologiei, putem să ne asumăm și această stare de echilibru și speranță. Dar este numai un prim nivel. Personal, la sfârșit mi-am revenit și nu am mai văzut totul în negru, deși, potrivit structurii mele, sunt mai degrabă îndreptat spre surprinderea tensiunii, a durerii. Am spus mereu că poezia adevărată se naște din durere. Cine nu a trecut prin durere, viețuiește anost, superficial, banal. Dacă ți-ai asumat-o, o poți înțelege, te poți detașa de ea, o poți surprinde în greutatea ei, care îi dă un parcurs vertical, spre adâncurile fântânii. Înclin să spun că poetul se adăpostește în răcoarea fântânii, dar descoperă acolo că drumul de întoarcere nu mai este atât de ușor de parcurs ca la coborâre, că s-a aflat nu numai într-un simplu popas în care și-a domolit planarea aripilor. El dă acolo peste opreliști care îi barează fâlfâitul, îi schimbă cursul, îl obligă să găsească soluții, să se salveze dintr-un vârtej care vrea să-l tragă, inevitabil, la fund. În cheia acestei lupte continue pentru salvarea ființei poate fi înțeleasă poezia.
Dacă aș încerca în acest moment și după experiențele mele poetice și de viață să dau o definiție a poeziei, cred că aceasta ar fi: POEZIA ESTE LUPTA CONTINUĂ PENTRU SALVAREA FIINȚEI. Există elemente pe parcurs care se extrag din această zbatere continuă, tragică, finală, dar sunt doar popasuri efemere, nu atingeri ale centrului vital al poeziei. Ele pot pregăti încărcătura propriu-zisă, în absența căreia vorbim numai de platitudini, de un traseu neîncheiat, de o stație finală la care poetul n-a știut s-au n-a putut să ajungă prin mijloacele cu care a fost înzestrat. Cred că aici se face diferența. Evident că fiecare poet este un căutător. În modul în care izbutește să defrișeze terenul înțelenit, să lase strigătul să izbucnească, să nu-i fie frică de abisuri, ba chiar să le caute cu obstinație, să se avânte în ele, să-și asume curajul prăbușirii, va fi unul dintre cei care va găsi drumul întoarcerii, care nu poate fi decât unul imaginat după ce a străbătut și a învins vaietele pe care le-a auzit la fiecare pas, în fiecare zvâcnet de aripă din drumul său năucitor dar sublim prin purgatoriu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ați ales să lansați această antologie într-un mod atipic: fără critici, numai cu un moderator care a deschis evenimentul și l-a încheiat. În rest, actorul-poet a făcut cunoscut textul în toată tensiunea lui. De ce ați ales această variantă?

Adrian Munteanu: Pe de o parte, pentru că atunci când decizi să te prezinți în fața publicului, indiferent de geometria sălii în care are loc evenimentul, ai deja cele două segmente ale jocului: publicul și actorii. La manifestările obișnuite de care eu, ca vechi organizator de acțiuni, mărturisesc că m-am cam săturat, prin repetabilitatea formulei lor, actorii sunt de două categorii: actorul principal și cei de plan secund sau figuranți. Actorul principal este, evident, autorul cărții care se lansează, iar secunzii (le putem spune și intermediari) sunt cei care vorbesc despre carte și despre autor. În formula clasică de manifestare, și actorul principal și secunzii stau pe niște scaune așezate în spatele unei mese de prezidiu, imobili, confortabil sau rigizi, iar masa aceea este un fel de barieră care desparte cititorii de autor. Secunzii (le putem spune și critici sau alți vorbitori care își închipuie că sunt avizați să intervină) sunt cei care încep și vorbesc de regulă ca să se audă și să-și probeze competențele teoretice. Fiind un moment festiv, ei laudă de obicei cartea și autorul, scot în evidență calitățile și ascund neîmplinirile ei sau le epuizează într-o frază-două, și asta numai ca să demonstreze cât de obiectivi sunt. În cadrul unei asemenea desfășurări a evenimentului, actorul principal, adică autorul, abia dacă mai apucă la final să spună câteva cuvinte de mulțumire la adresa celor care l-au ajutat în munca de apariție a cărții. Dar poezia unde e? Paradoxal, deși despre ea e vorba, în cel mai bun și evoluat dintre cazuri, poezia abia dacă apare într-un microrecital pentru realizarea căruia este chemat un actor. Spectatorii ascultă indiferenți și blazați, uitându-se din când în când la ceas, vorbe și păreri ale altora despre carte. O carte pe care nu o cunosc încă. Părerea lor ca beneficiari ai cărții, convingerea personală că respectiva carte merită cumpărată nici nu contează. Ei trebuie să ia drept bune concluziile altora, chiar dacă aceștia sunt niște specialiști, dar nu sunt concluziile lor, nu există acel sentiment unic de intimitate între autor și cititorul său.
Aș merge până acolo încât aș vorbi despre manipularea cititorului, practicată de niște politicieni ai breslei, cu drept de a impune legi și cutume. Sunt de acord că este nevoie de critici, de profesioniști, dar aceștia au loc să-și spună părerea, să tragă concluzii, să orienteze ce vor și înspre ce vor, dar în prefețe, în cronicile din reviste de specialitate, în studii și istorii literare. Mai puțin la prima mână, când cartea e caldă și când cititorul trebuie lăsat să o pipăie și să urle (singur) că este. Aici intervine ceea ce aș putea numi “pe de altă parte”, adică statutul meu special care mă diferențiază de cea mai mare parte a restului breslei, îmi dă niște avantaje unice și îmi crează posibilitatea să modific banalul, previzibilul instaurat în ce privește manifestările cu caracter literar.
Prima mea pasiune în viață, și aceea pentru care mi-am descoperit disponibilități, a fost legată de interpretare, de actorie, de regie, de scenariu dramatic. S-au adunat într-o viață de cultivare a acestei pasiuni, zeci de premii de interpretare, de regie, de scenariu obținute la competiții cu caracter național. Când a intervenit în viața mea poezia, am simțit că cele două disponibilități ale mele se pot sprijini una pe cealaltă, că îmi pot construi un profil distinct, dacă nu chiar unic în peisajul literar românesc. Și atunci a intervenit ideea schimbării majore a structurii evenimentului artistic. Am înțeles că am posibilitatea să transform poezia în regina unei lansări și nu în cenușăreasa ei. Ea, poezia, are prin mine posibilitatea să viețuiască plenar, să elimine barierele, să se apropie de cititori, pentru că urcând-o pe scenă poezia se transformă în spectacol și nu-ți poate fi indiferent cum o prezinți la întâlnirea cu spectatorii. Autorul este, în cazul meu, interpretul propriei poezii, realizează un recital după toate regulile actului dramatic, cu idee, cu regie, cu mișcare, cu implicarea publicului. Totul este învățat pe dinafară, nu citit. Autorul nu se ascunde în spatele unor foi de hârtie de pe care debitează banal un text. Scena aceasta, construită chiar și imaginar, nu mai lasă loc intermediarilor, totul se simplifică și devine vibrant. Sunt numai autorul, versurile sale și potențialii lui cititori. Iar aceștia ascultă poezia transformată în spectacol, deci într-un conglomerat cu emoții, cu tensiuni, cu diferențe de stare și decid singuri dacă ceea ce aud le place sau nu. Spectatorii sunt mai vizibili și nemanipulați, autorul e mai vizibil și își etalează toate posibilitățile cu care a fost înzestrat. Este ceea ce în Occident se practică des, dar la noi e aproape inexistent, și anume varianta deperformance poetry. Pentru că pot să o fac, voi merge pe această linie mai departe și legătura mea cu cititorii va fi mult mai trainică și adevărată.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cu acest spectacol de performance poetry „Între om și zeu” ați fost prezent la Brașov, la București și la Târgu Mureș. Unde v-ați simțit mai bine și unde publicul a vibrat mai deplin?

Adrian Munteanu: Alt avantaj al unei asemenea formule de manifestare este dat de caracterul său spectacular. Nici un recital de acest tip, ca și orice spectacol de teatru, nu seamă cu celălalt, chiar dacă e vorba de același text. Aceasta pentru că structura sălii este de fiecare dată alta, starea inițială a interpretului se diferențiază de la zi la zi, gradul de implicare al spectatorilor este diferit, iar interpretul receptează acest fior care vine dinspre sală și îl marchează în mod diferit, se poziționează diferit și adaugă nuanțe noi sau mai puțin întrebuințate, umple el, prin mijloace specifice, un anume gol ce pare să intervină la un moment dat, redeșteaptă reacții și pasiuni. Uneori simte nevoia să pluseze pentru a ajunge la concentrarea de stare pe care și-a imaginat-o în repetiții, alteori simte cum lucrurile curg cu un firesc extraordinar, pentru că totul e primit cum trebuie și așezat în cămări cu temperatură ideală. Se crează atunci o stare unică și deseori irepetabilă.
Caracterul de prim recital pe care l-am organizat la Brașov a scos în evidență diferite accente, iar după consumarea spectacolului am tras anumite concluzii legate de modul în care trebuie continuat și perfecționat totul mai târziu. La Brașov și la București am avut parte de public numeros și bun, receptiv. Un public care am simțit că înțelege ineditul desfășurării pe care i-o propuneam. La Brașov, fiind primul recital, am simțit nevoia să plusez, să dau tot, să demonstrez tot ce sunt în stare să fac, în numai o jumătate de oră. Aceasta a făcut să mă resimt câteva zile bune din cauza excesului de tensiune, a consumului interior, sufletesc. Am tras concluziile ce se impun, am înțeles că m-am angajat la un efort cu bătaie lungă și trebuie să procedez la o echilibrare, la o detașare specială care să nu scadă însă din vibrația și nuanțele interpretării. Acest lucru mi-a reusit mai bine la București unde am realizat că procedând astfel nu scade calitatea reprezentației, emoția reprodusă. La Târgu Mureș a fost altceva, s-a punctat pe alt segment. Pentru că recitalul a fost prezentat în Studioul Regional de Radio și transmis video în direct (nu și audio) a contat mai mult acuratețea rostirii, a interpretării. Înregistrarea sonoră care se va difuza în mai multe emisiuni, atunci când ascultătorii nu au interpretul în față, a determinat o grijă specială pentru rostire ceea ce îmi va fi de folos mai departe. Din fiecare spectacol câștig câte ceva, perfecționez totul și am bucuria și conștiința că de fiecare dată este ceva care are toate datele speciale ale premierei. Cum spunea un actor: de fiecare dată trebuie să ai conștiința că este primul spectacol, nu ultimul. E pasionant.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Știu că urmează spectacolele de la Târgul Internațional de Carte și Muzică Libris și apoi de la Torino. Unde ați mai primit invitații să plimbați spectacolul și pe care dintre acestea le veți onora?

Adrian Munteanu: Fiind o ofertă nouă de manifestare aceea pe care abia am prezentat-o, oamenii au nevoie de timp pentru a înțelege cu ce se mănâncă ea. Cred că mulți, nevăzând încă despre ce e vorba, nu pot realiza ineditul și atractivitatea ei. Mai este nevoie de timp ca să audă de la alții cum a fost, să se răspândească zvonul. Am certitudinea că de peste tot vor primi doar comentarii pozitive. Vor realiza, desigur, că un asemenea tipar de manifestare este mult mai simplu de pus în practică decât cel clasic. Nu mai este nevoie să fie contactați vorbitori, nu este nevoie de condiții tehnice, de microfoane și alte adaosuri. Doar de o sală, de puțină bună-voință și de efortul de a anunța oamenii de existența acestui eveniment.
Deocamdată mă bucur că traseul meu se lărgește, nu mai este legat doar de un periplu local și am posibilitatea să fac cunoscută poezia mea și posibilitățile mele și românilor de pe alte meleaguri, acolo unde întâlniri de acest gen sunt chiar o raritate și este nevoie și de haina poeziei care să acopere unele porțiuni de conștiință intrate prea brutal și nemijlocit în contact cu realități materiale. Cred că voi fi și unul dintre mesagerii care vor contribui la diminuarea stării de înstrăinare de casă, de vorba românească, de subtilitățile și culoarea ei specifică. Cert este că la întoarcerea de la Torino, o invitație care mă onorează și unde voi inaugura și un concurs de poezie al copiilor de români, urmează Iașul și Galațiul, apoi Timișoara și vom mai vedea. În principiu nu voi refuza nimic, considerând că tocmai spectatorii-cititori din zone mai puțin călcate de scriitori merită un alt tratament. Am și câteva răspunsuri din exterior pe care le aștept, unele care să mă ducă pentru prima oară în anumite zone geografice. După cum se profilează o intrare pe teritoriul american și canadian în iarna acestui an, pe coasta de vest, aproape de ocean, acolo unde temperatura nu coboară sub zero grade. Mi-am imaginat de la început că acesta va fi anul meu, al unor deplasări prelungite, al intrării pe teritorii noi și este doar o chestiune de timp și de disponibilitate fizică să duc planurile la îndeplinire.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Munteanu, ați publicat 12 cărți și ați primit două importante premii literare. Vă considerați un autor împlinit sau aveți încă nemulțumiri? Și, dacă aveți, care sunt acestea?

Adrian Munteanu: Din fericire, nu sunt în categoria celor pe deplin mulțumiți cu munca și realizările lor. Cred că ar fi un semn al plafonării. Scriitorul lucrează cu un material care se impune prin nuanțe, prin individualitatea creatorului. Și dacă nu avansează în căutarea unor teritorii noi, simpla revenire asupra unor teme așa-zis consumate, scoate în evidență alt bagaj de imagini și de stare. Am verificat personal acest adevăr, nu-l spun din acumulări teoretice.
Mi-am dorit să scriu o carte de sonete ale psalmilor. Pe la jumătatea drumului n-am mai fost mulțumit de ce ieșea din mâna și mintea mea, mai ales ca stare de revelație absolută. N-am vrut să las totul neterminat și am luat-o de la început, astfel că, după un timp, s-au adunat câte două sonete ale aceluiași psalm, dar fiecare cu o structură imagistică proprie, irepetabilă. Sunt convins că aș putea să construiesc și a treia și a patra varianta a aceluiași text, fiecare individualizându-se. Este cel puțin la fel ca în cazul spectacolului despre care spuneam că pare întotdeauna altul, cu aceeași senzație de noutate. În cazul celui care întrebuințează cuvântul ca pilon exponențial fenomenul este chiar mai pronunțat. De aceea pot merge liniștit înainte, am ce face. Există totuși o nemulțumire mare, revine la răstimpuri în mintea mea, dar nu mai am cum să îndrept lucrurile. Îmi pare rău că nu am pornit să scriu când trebuia, din tinerețe. Câte aș fi putut face! Nu sonet, pentru că sonetul nu-l poți aborda cu șanse de reușită decât după acumulări de experiență personală, de trecere prin stări divergente, după ce ai izbândit în unele lupte sau ai fost doborât în altele, adică atunci când ești copt. Cred că după această constatare intervine și liniștirea mea, atenuarea stării de nemulțumire. La urma urmelor, totul a venit când am fost pregătit pentru asta, iar pregătirea mea pentru scris s-a produs în alte dimensiuni, la alte intervale temporale decât în cazul altora, după altfel de acumulări. Întărește această convingere faptul că acum nu mai sunt mulțumit de ce începusem să scriu în urmă cu 15 ani. Nici atunci nu eram suficient de pregătit. Existau numai niște muguri, un început de elaborare necristalizată, iar autorul era doar parțial conștient de puterile și datele proprii.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Munteanu, ce planuri de viitor aveți? Ce proiecte literare vă așteaptă? Ce v-ați propus pe termen lung?

Adrian Munteanu: Cert este că efervescența proiectului sonetistic a trecut. Nu că n-aș mai putea să scriu sonet, nu că am spus tot ce am avut de spus. Ba chiar mă gândesc că trebuie să închei ciclul sonetelor experimentale, bine primite la timpul respectiv, în care fiecare cuvânt începe cu aceeași literă. Sunt acum în dreptul literii L și aș vrea să epuizez alfabetul.
Mai departe, pe termen mediu, se profilează intrarea în zona prozei. Mai întâi se află în stadii diferite de finisare două jurnale de călătorie artistică. Primul e legat de tot ceea ce s-a întâmplat înaintea, în timpul și după decernarea Premiului European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, acel premiu care pentru mine a însemnat o certificare a faptului că pornisem pe un drum potrivit cu structura mea interioară. Acest jurnal l-aș putea preda oricând unei edituri dornice să-l scoată, dar îl mai las puțin, ca să mă bucur suficient de apariția antologiei sonetelor mele. Al doilea jurnal trebuia terminat de mult. Provine dintr-o perioadă în care nu începusem să scriu sonete și când am jucat timp de două luni, de unul singur, spectacole pentru copiii din cele mai importante comunități canadiene. Este acolo o oglindă fidelă a umbrelor și luminilor existenței românilor pe meleaguri străine, depărtate de casă. Pe termen de asemenea mediu trebuie să definitivez textul jurnalului din pușcăriile comuniste, lăsat de tatăl meu, cel ce a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru imaginare vini politice. El urmează să fie completat cu o mulțime de documente copiate de mine din arhivele CNSAS.
Pe termen lung, mă gândesc la un roman care ar urma să radiografieze suferințele generației de copii a căror părinți și-au consumat puterile și tinerețea în temnițele comuniste. Da, am ce face. Mergem înainte!

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ultima întrebare: ați ales ca formulă literară sonetul, poezie cu formă prozodică fixă, adică v-ați luat cu bună știință canon. Ce v-a învățat sonetul? Ce a dat sonetul omului și artistului care sunteți?

Adrian Munteanu: Da, am pornit la lupta cu sonetul conștient că trebuie să înfrunt dificultăți mult mai mari decât în cazul poeziei în vers alb și, paradoxal, având sentimentul că, tocmai de aceea, devin mai liber. Învingând dificultățile autoimpuse, trăiam o stare de satisfacție puternică, repurtam victorii zilnice cu mine însumi, cu limitările de expresie. Sonetul mi-a adus și disciplina lucrului care nu se poate înfăptui fără ordine interioară. În spațiul meu relativ restrâns m-am considerat întotdeauna stăpân, eram cel care călca pe un teren insuficient bătătorit de alții, un teren care îmi producea o stare de bine și de liniște (“Iubirea mea de liniște deplină/ Mai crede totul și îndură tot!”). Și eu am dat câte ceva sonetelor mele. În primul rând veneam cu știința pauzelor și a accentelor, le am în sânge, îmi zgârie auzul orice poticnire, orice frângere a cursivității. Ca și în muzică, sonetistul trebuie să fie înzestrat cu un auz absolut. Toate acestea provin și le-am cultivat în preocupările mele de interpret. Peste toate sonetul m-a făcut să înțeleg câtă nevoie avem de armonie, de demnitate a gestului, de emoție adevărată, profundă, de noblețea atitudinii, toate acestea fiind în scădere dramatică de vizibilitate în zilele noastre. Eu întrețin flacăra lor, prin ceea ce sunt, prin ceea ce scriu, prin ceea ce arăt. Sunt un sacerdot care vorbește celor din jur despre legi și rigori aduse în zilele noastre din veacuri imemoriale. Legi și gesturi care ne păstrează ființa adâncă, legi și gesturi imuabile și sacre. Mă mulțumește această atitudine oarecum detașată de context, o consider dintr-o zonă superioară. Simt că mă reprezintă, este ceea ce pot eu arăta mai autentic lumii. Mai simplu spus, „sunt ce vreau, ce știu și ce îmi place.”

Interviu de Laurențiu-Ciprian Tudor

***

Despre Adrian Munteanu
Poetul Adrian Munteanu s-a născut în Şcheii Braşovului, la 21 august1948. A absolvit Facultatea de Limba si Literatura Română la Constanţa. În ultimii 22 de ani a funcționat ca redactor la Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul Regional de Radio Târgu Mureș. A debutat cu trei cărţi de basme în versuri, “Seri cu licurici”. Din 2004 scrie sonete. A reușit un proiect unic în literatura română: în șapte ani consecutivi să publice șapte volume de sonete. Volumul “7” a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2011, iar în 2012 a primit Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano. Deţine peste 20 de premii naţionale de interpretare teatrală, de scenariu dramatic și de regie de teatru. Este organizator de evenimente culturale şi membru fondator al Grupului de litere-sunete-și-culori “Caii Verzi de pe Pereţi” din Brașov. Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este actualul director al Editurii „Arania” Brașov. Antologia de sonete „Fluturele din fântână”, apărută de curând, este a 13-a carte.

***

Despre Laurențiu-Ciprian Tudor
Licențiat în Sociologie și absolvent al unui master de Consiliere psihologică şi educaţională, Laurențiu-Ciprian Tudor este poet, psihosociolog și trainer, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debutul publicistic are loc în anul 2003, cu eseuri în paginile de cultură ale ziarelor locale din Brașov (Bună ziua Brașov și Gazeta de Transilvania) și în reviste de psihologie umanistă (Empatia și Aici și acum). A publicat apoi versuri, interviuri şi articole în diferite cotidiane și reviste: Total, Lumea credinței, Astra, Caiete Silvane, Verso, Contrasens, Vatra veche, Singur, Pro-Saeculum, Spații culturale ș.a.m.d.. Tot în anul 2003 a debutat cu un volum de versuri. Până acum a semnat șase cărți: Teama de cerc şi fuga după aripi (poezie), Braşov, Editura Lux Libris, 2003; Memoria clipei sărutate – 70 cupidopoeme (poezie), Braşov, Editura Lux Libris, 2004; Apostolul verilor (poezie), Braşov, Editura Arania, 2007; Adevărul are coaja tare – convorbiri cu scriitorul Daniel Drăgan (interviuri), Braşov, Editura Arania, 2009; Capul cu păsări (poezie), Braşov, Editura Arania, 2012 și Nervi (poezie), Braşov, Libris Editorial, 2014. Din anul 2007, împreună cu poetul Adrian Munteanu (ajutaţi de scriitorul Daniel Drăgan), înființează și conduce „Grupul de litere-sunete-și-culori Caii verzi de pe pereți Braşov”, care organizează lunar seri de poezie şi evenimente culturale.

http://www.larevista.ro/