Vasilica Grigoraş – Chiar şi „La răscruce de lumi”, IUBIREA este vie

Volumul de poezii „La răscruce de lumi”, publicat la Editura Singur, Târgovişte, 2015 reprezintă o adevărată carte de vizită a autoarei, altfel spus, este cea mai fidelă imagine a pesonalităţii sale polivalente. De data aceasta, Anna Nora Rotaru a ales ca formă de exprimare şi comunicare poemul, al cărui vers aşezat cumsecade într-un fluviu liric, sensibil şi ilustrativ, din care lesne putem descoperi toate faţele fiinţei sale. Izvorul tainic al acestui demers se află în adâncul unui suflet de român care, în plină tinereţe şi frumuseţe sufletească are puterea de a deschide pagini noi în cartea vieţii sale. Fără a-şi rupe rădăcinile sau a se îndepărta de limba, cultura şi datinile locului în care a văzut lumina zile şi a crescut, se replantează cu migală şi vigoare într-un alt spaţiu geografic. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Iaşi, autoarea se stabileşte în Grecia, leagănul civilizaţiei antice care a influenţat benefic istoria şi cultura Europei.

Plecând din România cu o instrucţie şi educaţie aleasă, Anna Nora Rotaru găseşte terenul prielnic şi timpul potrivit pentru a da glas acumulărilor profesionale şi artistice, dar şi harului şi darului cu care a fost înzestrată. Se exprimă cu uşurinţă prin mai multe forme de limbaj artistic: sunet şi armonie, culoare şi lumină, cuvânt şi metaforă şi, nu în ultimul rând prin empatie şi compasiune. Muzica, pictura, poezia pe fondul profesiei de medic, se împletesc firesc şi se îngemănează senin pe mătasea de calitate a sufletului său.

Anna Nora Rotaru şi-a însuşit în timp adevăratele valori umane şi, odată adunate în glastra inimi sale, doreşte să le dăruiască şi altora.

Corolarul întregii creaţii lirice a artistei este IUBIREA. Aceasta este cheia de boltă a existenţei sale cu care deschide inimi şi, în aceaşi măsură îşi păstrează deschisă propria inimă. Printr-o fereastră plină de generozitate şi altuism îşi împarte cu bucurie darurile sale către cei din jur. Daruri sunt şi aceste poeme oferite nouă, cititorilor iubitori de poezie.

Voi încerca să decupez din volum câteva filoane ale iubirii sale. Ne împărtăşeşte propria iubire pentru părinţii şi bunicii alături de care a trăit pe meleaguri moldave, vasluiene. Dragostea de mamă este unică şi o păstrează veşnic în cufărul de zestre al fiinţei sale: Măicuţă, mai vino câteodat la mine-n vis, / Să te mai văd, să-mi pară că trăiesc adevărat… / Cu braţele-ntinse larg, cu sufletul deschis, / Să te cuprind, cum poate n-am făcut-o niciodat…” (Măicuţă dragă, p. 64)

Aceeaşi iubire incomensurabilă şi necondiţionată o poartă şi o dăruieşte copiilor săi dragi, cărora le adresează cele mai calde îndemnuri:Iubește, ca să fii iubit! / Fă bine , ca să fii binevenit! / Nu înșela, ca să nu fii înșelat, / Iartă, ca să fii iertat, / Respectă, ca să fii respectat, / Întinde mâna celui aplecat, / Ca sufletul să-l ai pe veci curat!”(Sfat de mamă, p.6). Şi cum poate fi altfel, când cei doi copii sunt vlăstare şi roade ale dragostei dintre autoare şi soţul său, medicul grec care i-a cucerit inima cu mulţi ani în urmă şi căruia i-a oferit-o pentru totdeauna. „Jăratecu-ncins să-l privim amândoi, / Flăcările calde să ne joace pe frunte. / Firul vieţii să-l depănăm spre-napoi, / Copii visători cu tâmple cărunte…” (Lasă-mă să intru, p. 27)

Iubirea pentru familie se continuă şi se întregeşte uşor dar sigur cu sentimente umane dintre cele mai alese faţă de semeni: Înţelepciunea, adunată-n trăiri, am să ţi-o las și vrerea / Și ajutorul cum să-l dai la nevoiași, la cei bolnavi și la săraci! / Ca mâna ta să poată alina la-ndureraţi durerea / Din trupuri, dar și sufletele răzvrătite să le-mpaci! ”(Ascultă-mă, p. 11)

Vii îi sunt în minte locurile natale, cu frumuseţile lor, creaţii minunate ale MARELUI AUTOR, unde  Acolo vreau căsuța mea să-mi fie, / Să văd vulturii pe cer cum se rotesc, / S-aud în dimineți un cânt de ciocârlie / Și vuietul de vânt prin brazii ce foșnesc”. (Acolo vreau, p. 113)

Nu a uitat nici datinile, nici doinele românilor şi, în momente mai delicate ale vieţii reactivează ca hrană pentru suflet cântecul duios al fluierului: Și-unde durerea geme și faptele-s murdare, / Eu voi cânta din fluier o doină românească! / Voi aduna pe toți, buni cu răi să cear-iertare, / Și toată dușmănia-n lume, ca gheață s-o topească!” (Istrumentele păcii, p. 31

Pentru poeta Anna Nora Rotaru, iubirea este scara de deschidere, de evoluţie şi înălţare a sufletului către IUBIREA SUPREMĂ. Este permanent în căutarea lui Dumnezeu, îl descoperă în adâncul fiinţei sale, încercând să păstreze vie credinţa şi nădejdea smerită, întru slavă şi mulţumire. Se roagă pentru sine, pentru cei apropiaţi, dar şi pentru  Și de poți DOAMNE, trimite și altora o fărâmă dintr-al TĂU har, / Să le ridici fruntea spre TINE, așa cum orbecăie-n neștire / Și dă-le-n drumul lor un sâmbure din strălucirea TA în dar, / Calea să le lumineze, să nu alunece-n abisurile de rătăcire!” (Rugăciune spre Tine, p. 71)

Anna Nora Rotaru este o fire tumultoasă, trăirile sale revărsându-se cu sinceritate şi naturaleţe în fiecare din versurile sale. Îi place să trăiască întotdeauna clipa, cu bucuriile şi împlinirile sale, dar are şi puterea să accepte încercările şi durerile ca pe ape tămăduitoare. Clipele, momente păstrate cu grijă în cuvânt sau în imagine sunt proiectate cu mare grijă, inspiraţie şi talent în poezia sa. Regretă pe cele trecute şi neconsemnate pentru aduceri aminte: Mă întreb, acele clipe minunate pe unde oare-au dispărut? / În ce colțuri și-n ce grămezi de vechituri le-am lepădat? / De ce nu le-adunasem, una câte una, atunci când am putut / Și-acum sunt spulberate-n vânturi, de negăsit vreodat?” (Reculegeri de toamnă, p. 124)

Cu bucurie de copil, cu exuberanţă îşi exteriorizează trăirile şi sentimentele, lăsându-le să zburde în lumina soarelui: Și sufletu-mi acum zburdalnic, / Dansează vals cu pas mărunt. / Simțirile se răzvrătesc năvalnic, / Nu pot,nu vreau să le înfrunt”. (Lumină, strop de soare, p. 85)

N-o ocolesc nici clipele de melancolie, de tristeţe şi îndoieli Mă prinde seara gânditoare… / Toatele-mi par în zadar! / Sorb din cupa cu licoare, / Ce nici dulce nu-i măcar! / Îmi tresaltă câte-un gând, / Cel ascuns, cel tăinuit! / Se-nfiripa-ncet, plăpând, / De prin colțuri rătăcit. (Inundaţie melancolică, p. 121)

Iar atunci când sufletul ni-i plin, autoarea ne îndeamnă la tăcere, acea tăcere umilă şi aprinsă în aceeaşi măsură : Șșșt…nu spune nimic, lasă tăcerea să vorbească, / De n-ai ce zice și cuvintele-ți sunt goale! / Așa-i mai bine, ele-n minte să se rânduiască, / La buze pan’ s-ajungă, s-or pierde-n rotocoale! ” (Tăcerea-i sfântă, p 33)

Versurile Norei Rotaru sunt presărate cu figuri de stil. Metafora, comparaţia, epitetul, repetiţia sunt la ele acasă, la locul potrivit.

Fiecare poezie din acest volum este un râu cu apă cristalină care se strecoară printre meandrele vieţii cu eleganţă, stil şi culoare. Într-o armonie perfectă alunecă lin şi liniştit ori năvalnic, asemenea sinelui autoarei, spre vărsarea în fluviul cu numele de „La răscruce de lumi”, creaţie prin care şi-a primit botezul debutului editorial, invitându-ne la un festin cultural de excepţie.

Vă invit şi eu să vă înfruptaţi din nectarul poemelor Annei Nora Rotaru, la o lectură de suflet şi pentru suflet. Cu siguranţă vom fi mai luminoşi, mai calzi, mai iubitori.

Vasilica Grigoraş

Anunțuri

Camelia Cristea – Primăvara

Aștept să pui miresme în clipa care vine,
Să parfumezi răvasul pe care mi-l trimiți
Iertare ta mi-e vină de toate’s vinovată,
Dar într-un colț de suflet să nu uiți să mă iei.

 

Și- nmugurind speranțe aștept iar primăvara
Să creasca firul ierbii mai verde decat ieri,
Iar flacăra nădejdii să lumineze calea,
Când o să-nceapă valsul florilor de tei.

 

Nopțile cernite vor fi date uitării
Canon de pocăiță pe rând toate primesc
Vor face armistițiu călcând stativul vremii,
Căci ramura e verde și verde-n mine cresc.

 

Tu prinde-mă de mână și lasă gura lumii
Și câinii care latră când caravane trec,
O primavară vine cu – alai ca la o nuntă,
Eu tot mai cred în vise și încă mai visez.

 

Din volumul “Ferestre dechise”, Editura Singur 2015

Alexandra Mihalache: Traian Vasilcău, călătorul nemărginirii

Rugăciunea este cea mai pură formă de recunoştinţă către divinitate, iar Traian Vasilcău îşi îndeplineşte  misiunea revărsând în sufletele noastre lumina templului ceresc prin versuri care freamătă în eternitate. Singura ştiinţă al cărei Adevăr e desăvârşit este credinţa. Aceasta este ştiinţa lui Dumnezeu în al cărei studiu profund poetul se dăruieşte cu ardoare, lăsându-şi emoţiile să capete strălucire celestă prin rugăciune.

Nu e râu mai senin decât acela care izvorăşte dintr-un suflet ce-i cântă divinităţii. Nu e lacrimă mai curată decât cea care pleacă spre absolut, doinind iubire pentru Creator. Şi nu e un suflet mai înălţător decât acela care trăieşte pentru şi din mângâierea divină.

Traian Vasilcău îşi şlefuieşte versul cu profunzime şi forţă interioară nebănuită, sculptând nemurirea în imagini care glăsuiesc cu sensibilitate. În versul său cerne pulbere de dor şi gratitudine, ridicând  iubirea pe cele mai nobile culmi. Binecuvântat cu har şi fineţe lăuntrică, poetul este conştient că divinitatea l-a înzestrat pentru a fi mesagerul nostru prin tăria cuvântului. Iar  cuvântul pentru poet este expresia supremă a credinţei, căci prin el sădeşte speranţa nesfârşită şi scapără scântei ale veşniciei. Tot prin cuvânt poetul îşi croieşte un destin aparte care îi conferă unicitate. Căci mai presus de toate, îl defineşte  puterea cuvântului.

Îmbrăcat în straiele smereniei şi devotamentului, poetul cutreieră potecile luminate de Cuvântul Domnului, relevând frumuseţile care-i cuceresc privirea şi inima. În calea sa licăreşte iubirea şi nădejdea, din care se hrăneşte însetat de absolut. Se înalţă spre bolta iubirii , iar acolo se cufundă în limpezimea celui mai distins sentiment. Adăpost îi sunt stelele pe genele cărora îşi aşterne visele şi dorintele şi prin care sclipeşte în acorduri tremurătoare, cununat cu eternul.

În poemele sale răsăritul se îngemănează cu asfinţitul, fiindcă soarele sub ale cărui raze îşi odihneşte sensurile este chiar lumina sfântă, ţesută şi brodată  din firul credinţei. Doar iubirea îi este focul ce mocneşte între cursurile existenţei, foc ce îi întreţine simţurile şi puterea de a plăsmui. Plutind fără temeri înspre desăvârşit, creează viziuni de o frumuseţe răvăşitoare. Se oglindesc  tărâmuri dumnezeieşti în cântecele sale şi se dezlănţuie cerul într-un spectacol de culori fără asemănare. Frământările poetului îşi găsesc tihna în razele de credinţă care-i scaldă sufletul şi care-l înconjoară în mister.

Străbătând  drumeagul către fericire, ochii săi sorb minunile care i se înfăţişează şi lasă lacrimi de rouă să picure pe mătasea timpului. Dar timpul său capătă alte valori. Nu cunoaşte decât sferele înalte, căci reuşeşte să-l învingă şi să evadeze . Suntem liberi să credem sau nu. Însă, dacă nu credem, nu mai suntem liberi. Iar poetul crede cu tărie şi de aceea nu este prizonier al timpului, ci un călător al nemărginirii. Călătoria sa începe în plan teluric, dar adevărata călătorie o manifestă în plan celest printr-un zbor tivit în veşnicii.

Frântură din perfecţiunea divină, poetul îşi caută  şi îşi cântă  neîncetat împlinirea şi tinde a se contopi cu Dumnezeu spre a-şi desăvârşi forma. Cuvântul său de recunoştinţă vine ca răspuns la Cuvântul de dăruinţă al divinităţii şi îl îndreaptă pe căi unde înfloreşte iubirea într-un pocal de lumini mirifice. Biruinţa îi aduce purificare doar prin sudarea cuvântului cu sfinţenie.

Între  om şi Dumnezeu e doar o palmă: palma iubirii. Aceasta se deschide spre iubire şi speranţă. Dar nu toţi ştiu să deschidă  palma iubirii. Traian Vasilcău însă se dăruieşte total spre a-şi împlini  menirea. Se dedică cu înflăcărare acestei nobile misiuni şi respectă cel mai frumos legământ al iubirii.

Lecţia pe care ne-o împărtăşeşte poetul este aceea că tot omul are acces la mântuire. Niciun savant nu se poate mântui prin descoperirile sale, fiindcă cea mai importantă descoperire e cea a divinităţii. Poetul măsoară timpul prin iubire şi cunoaştere, şi anume, cunoaşterea lui Dumnezeu. Cea mai relevantă credinţă a sa . Se depărtează de realitatea lumească şi se apropie de divin cu fiecare cuvânt, fiecare vers, fiecare poem. Trece de barierele lumeşti, dincolo de frumuseţea lumească şi evadează în frumuseţea celestă, pe care divinitatea i-o revarsă în suflet şi simţuri astfel ca el să simtă adevărata viaţă.

Atingerea impalpabilului: aşa defineşte poetul credinţa. Pentru că Îl poate simţi pe Domnul, deşi nu-L vede; pentru că Îl poate asculta, deşi nu-L aude.  Profesorul care îi deschide cartea timpului şi spatiului este Dumnezeu şi de la El vin lecţiile veşniciei. Prin El descoperă Adevărul, singura valoare de necontestat. Devotament solemn, înger care îşi răsfrânge aripile prin iubire, tratament care vindecă şi aduce nemurirea, toate se îmbină armonios în cuvântul lui Traian Vasilcău, zidind privelişti de un lirism fără margini.

„Sfeşnic în rugăciune” este măiestria prin care se relevă piatra de temelie a edificiului spiritual- credinţa. Este înlănţuirea de imagini care curg în valea eternităţii, dar şi expresia iubirii supreme. Prin Cuvânt, poetul clădeşte o cetate a veşniciei, lăsând să plouă cu raze de credinţă care să ne  dezmierde  trupurile şi sufletele. Ne conduce către Adevăr şi ne lasă să descoperim cea mai frumoasă cale de a ne mântui: cunoaşterea Domnului.

Îngenuncheat la tâmpla nopţii, Traian Vasilcău alungă întunericul de orişiunde şi face să răsară Soarele pe pământul existenţei noastre. La picioarele sale cade  lumina sacră lăsând pentru totdeauna  să  învăluie sfeşnicul în rugăciune.

 

Alexandra MIHALACHE

28 aprilie 2015

Slobozia

Ana Urmă – Mesaj de departe

iubite se pierde semnalul
sunt norii şi ploaia aproape de noi
sub mulţimea de mâini terminate cu taste
se frâng reţelele ning transfuzate sub piele
picături virtuale bat tactul ferestrelor oarbe
privirile reci suspectate de fine atingeri
au blocat curcubeul între patru pereţi
ajută-mă tu să ies din sistem cu un ceai aburindia-ţi portţigaretul fularul fixează şi placa în timp
cu un ac argintat activează masivul central
gema munţilor noştri înfloreşte sub coaste nervos
tu conduci în cuvinte spune stop tânguirilor false
soarele încă se divide la noi şi-mpreună putem

să dăm îndărăt câte-o filă vorbind

să mutăm pe acum în trecut şi trecutul în suflet
cum livada de vişini îşi mută parfumul pe scenă
tot mai sus pe colină cu urechea lipită de braţ să sorbim
anotimpul din ţipătul ierbii şi seva fierbinte
să ne facem siesta extrema cu sâmburi şi flori lepădate din nou
în pământul prea plin de apele ploii tu să-mi pui o agrafă în păr
firul verde de laur cu albastrul unit în priviri
să chemăm duhul lămpii să mai facă minuni
cu puterile noastre să aprindem lumina pentru fluturii vii
aerul să ne respirăm reciproc în cuvinte
înc-o vreme iubite

să fim să ne fim

http://www.tvrplus.ro/emisiune-arte-carte-si-capricii-8152

min. 34:58/25.04.2015

 

Daniela Popa – Pustiire

https://thumbp28-bf1.mail.yahoo.com/tn?sid=1037539136&mid=AGtL2kIAAJTPVT%2FWiAs%2B6PIMxTM&midoffset=2_0_0_1_1&partid=2&f=4002&fid=Inbox&m=ThumbnailService&w=3000&h=3000

      Pustiire

 

Mă uit pe geam, e soare, rouă,

În casa-mi de copil privesc.

Mă uit în suflet, veşnic plouă,

Şi amintiri mă năpădesc.

 

Şi era viaţă, era suflet,

Când tu mămică ne-aşteptai

Şi era poftă, era zâmbet

Şi multe vorbe ne spuneai.

 

E gol, e rece, e pustiu,

Mă doare gândul şi-amintirea,

Mă cucereşte lacrima

Şi îmi inundă inima.

 

Privesc şi mă priveşti,

Vorbesc dar tu nu vorbeşti,

Îţi simt mirosul din plete

Deşi eşti doar o poză pe perete.

 

Anna Nora Rotaru – Şi totuşi…

Și te iubesc… iubesc atât de mult,

Că oricât să caut, nu-mi găsesc cuvinte

Și din noianul lor, învălmășit tumult,

Parcă nu-mi vine vre-unul, răsărit în minte!

 

Îmi scormonesc adâncul gândurilor ascunse,

Dar parcă graiul mi-e pierit, sărac…

Simt că mi-am pierdut șirul vorbelor ajunse,

La capătul de frază, nimic nu-mi e pe plac!

 

Și totuși… vreau atât de mult să-ți spun!

Mi-e inima în piept atât de plină!

Pe buze-mi vin cuvinte, gata să le-adun,

Să le împletesc duios, în țesătură fină!

 

Cu ea să ocrotesc flacăra ce-ncet mă arde!

Cu rouă s-o stropesc din zorii dimineții!

Parfumul rozelor de mai și sunete de coarde

Din harpa fermecată, călăuze-n drumul vieții.

 

Voind să-ți spun atâtea, să mă spovedesc,

Mintea-mi se golește, gura-mi pare mută.

Cuvintele nu-mi ies și n-am ce să rostesc,

Ci-n colțul meu rămân, retrasă și tăcută!

Și totuși… te iubesc!