Nicolae Băciuț – Festivalului Concurs de Poezie Religioasă “Credo”

Direcţia Judeţeană pentru Cultură Mureş, Biblioteca Municipală „Petru Maior” din Reghin organizează, în parteneriat cu ASTRA Mureş, cotidianul „Cuvântul liber”, Fundaţia Culturală “Cezara Codruţa Marica”, Asociaţia Culturală pentru Descoperirea, Susţinerea şi Promovarea Valorilor Culturale şi Profesionale, alte instituţii publice şi ONG-uri, a XV-a ediţie a Festivalului Concurs de Poezie Religioasă “Credo”.

Cei interesaţi, membri sau nemembri ai uniunilor de creaţie, fără limită de vârstă, pot participa cu 5 – 10 poeme la secţiunea “poeme în manuscris” şi cu cărţi apărute în 2014-2015, la secţiunea “volume tipărite”.

Poemele vor fi trimise în format electronic la adresa de email –

nicolaebaciut@yahoo.com

până la 15 iulie 2015, grupajele,

iar volumele – 2 ex. – pe adresa:

Direcţia Judeţeană pentru Cultură Mureş

str. Mărăşti nr.8, Târgu-Mureş.

Participanţii sunt rugaţi sa trimită şi un scurt CV şi datele de contact.

Festivitatea de premiere va avea loc la la 6 august a.c. la Mănăstirea Lăpuşna, unde va avea loc şi un simpozion cu tema: „Poezia religioasă în opera poeţilor mureşeni Lazăr Lădariu, Valentin Marica şi Nicolae Băciuţ”. În acelaşi cadru vor avea loc şi recitaluri de poezie ale celor invitaţi.

Detalii la tel: 0744474258.

Anunțuri

Ioan Nicoară – Limpede ca apa de izvor

Aşa ne este limba cu care am avut norocul a ne naşte. De frumuseţea ei ne dăm seama mai ales trăind pe alte meleaguri şi văzând cum alte popoare comunică dificil şi cer să li se silabisească pentru a înţelege cuvintele în propria lor limbă. Noi romanii nu mai silabisim decât pe clasă întâia. Odată ce învăţăm alfabetul, ştim să scriem şi să pronunţăm. Sau mai bine-zis… ştiam, căci în ultimele decenii asistăm la un asalt furibund asupra limbii româneşti.

Omul simplu cu greu mai pricepe ce se spune la radio, TV, ori ce se scrie prin ziare.  Acum în fiecare frază trebuie neapărat introduse cuvinte străine, că… deh, să arătăm mai „civilizaţi”.

Calin Georgescu scria că: „Limba română este pur şi simplu masacrată, parcă a devenit o limbă străină, stricarea ei este promovată din plin de la cele mai inalte tribune.

De aceia nici nu-mi mai vine să cumpăr ziare, ori să pornesc radio-ul ori televizorul. Mai bine mă duc la badea Gheorghe să stau de vorbă despre treburile gospodăreşti. Clasicii literaturii noastre au scris cuvinte nemuritoare despre limba romană; azi cei de sus ne-o vând pe-o mâna de argintii. Coşbuc, în poezia „Graiul Neamului” scrie despre strămoşi că: „… au văzut şi munţi de oase/ şi de sânge râuri roşii/ dar din graiul lor nu-i scoase/ nici potop şi nici furtuna/ graiul lor de voie bună/nu l-au dat.” Astăzi ni-l dau.. „aleşii” de voie bună.

Înţeleg că fiecare limbă evoluează, mai ales datorită tehnologiei. Dar alta este să introduci cuvinte străine în vorbirea simplă creând astfel o confuzie fonetică atunci când se ştie că limba romana are geniul exprimării.

Edgar Quinet (1803-1875) scriitor şi filozof francez, propunea ca un provensal să meargă să înveţe limba sa de la ţăranii din Carpaţi.

 

Ioan NICOARĂ

Phoenix, Arizona SUA

10 mai 2015

Dorel Schor – Mă trezesc la cinci (schiță umoristică)

După şase săptămâni de aşteptare, mi-a venit rândul la profesorul Ben Gaon, marele specialist. M-a primit frumos, am luat loc într-un fotoliu şi i-am dat amănunte despre supărarea mea.

– De la o vreme, i-am spus, nu ştiu de ce, mă scol în fiecare dimineaţă la ora cinci. Serviciul meu începe abia la opt, călătoria cu autobuzul îmi ia maximum un sfert de oră, sandviciurile le fac de cu seară, mă bărbieresc o data la două zile, nu am nici un motiv să mă trezesc atât de devreme dar, ca un făcut, la cinci fix fac ochi.

– Poate se aude gălăgie de la vecini!? s-a interesat doctorul.

– Nu se aude nimic, am răspuns. Vecinii de sus sunt plecaţi de vreun an în Spania, cei de dedesubt merg în vârful picioarelor, cel din dreapta se culcă la miezul nopţii şi se scoală la amiază, iar cel de vizavi e atît de discret incât nici nu-l cunosc.

– Şi cel din stânga?

– Cel din stâga sunt eu!

– Ai avut necazuri cu bursa? a vrut să ştie specialistul.

– Habar n-am ce-i aia bursă, am recunoscut.

– Poate te deranjează copiii?

– Da’ de unde… Abia reuşesc eu să-i trezesc la şapte fără un sfert. La fel şi pe nevastă-mea. Numai eu mă scol la cinci… Îmi vine să înebunesc…

– Eşti un caz interesant, domnule! a clătinat din cap profesorul. Ia întinde-te pe canapeaua asta şi destinde-te. Spune ce vezi?

– Vă văd pe dumneavoastră. Un cap mare cu chelie…, o aluniţă pe nas.

– Nu aşa… Uită-te la cercurile astea concentrice! Ce vezi?

– Nişte cercuri concentrice…

– Şi la ce te duce gândul?

– La ce mă duce gândul!? La…, la geometrie…

– Nu îţi apar imagini din copilărie? Nu întrezăreşti icoana primei iubiri? Nu-ţi sugerează un supermarket?

– Nu… Nu văd nici o icoană şi nici un magazin…

– Ciudat! Priveşte acum panoul acesta cu pătrăţele. Ce vezi?

– Nişte pătrăţele…

– Acum gândeşte-te bine: au ele vreo legătură cu nişte necazuri la servici? Eşti pasionat de fotbal? Îţi vine să te ridici şi să alergi la bancă? Ce simţi acum când stai întins?

– Acum simt că parcă aş trage un pui de somn, dar mă jenez.

– Asta e! Te jenezi! Eşti un tip hipersensibil! Ai complexe! Iubeşti pe cineva în taină?

– Iubesc pe cine iubesc de douăzeci de ani.

– Înţeleg… Şi nu ai curajul să-i mărturiseşti iubirea care te macină… De aia ţi-ai pierdut somnul.

– Păi, de ce să-i tot mărturisesc. I-am spus o dată, acum douăzeci de ani şi gata!! Ce atâta vorbărie, nu mă macin de loc.

– Complicat, foarte complicat, a mormăit profesorul. Şi zici că la cinci fix? Ai o fixaţie, probabil. Ce-ţi spune dumitale cifra cinci?

– Mie personal? Nimic!

– Uite ce este, domnule, a ridicat vocea specialistul. Aşa nu se poate. Ce-i aia că nu joci la bursă, că nu ai necazuri la servici, că nu te macină nici un complex? De ce te scoli la ora cinci?

– Nu ştiu, dom’ profesor, pe cuvânt dacă ştiu…Poate din cauză că mă culc devreme…

– Dar la ce oră te culci?

– La nouă seara.

– Asta-i bună! s-a luminat somitatea. Păi, atunci e simplu: n-ai decât să te culci cu două ore mai târziu şi gata! Ie-te-te…

Am plătit consultaţia şi am plecat. Mare lucru să fii profesor! Păi, atâta lucru ştiam şi eu fără ajutorul lui. Dar poate-mi spune cineva cum să nu mă culc devreme când eu mă trezesc la ora cinci?!

 

Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 mai 2015

Adrian Botez: Un portret

Ţinea, pe raftul din mijloc al bibliotecii, proptit de un suport de carton, un portret fotografic, al unei femei. Se uita destul de des la el – şi cădea pe gânduri, de fiecare dată când îl privea.

El nu era Hugh Grant şi nici Brad Pitt, iar ea, cea din fotografie, nu era nici ea, la rândul ei, Demi Moore, nici Julia Roberts. El era un bâtrân, de 60 de ani (aşezat, acum, într-un cărucior, în faţa bibliotecii), iar cea din portretul fotografic era mama sa. Mama sa, care nu murise de mult, dar murise foarte departe. Atât de departe, încât el nici nu apucase, la început, să-şi facă vreme să meargă la mormântul ei… pentru ca, apoi, din pricina unei paralizii, instantanee, a ambelor picioare, să nici nu mai poată a se gândi că va mai ajunge, vreodată, la acel mormânt prea îndepărtat, al mamei sale.

Iar acum ştia, fără nicio urmă de îndoială, că el însuşi nu va mai putea ajunge niciodată, la acel mormânt dindeparte: îi venise verdictul (definitiv şi irevocabil!), de la laboratorul clinicii metropolei. Metastază generalizată. Încă două-trei săptămâni de viaţă, maximum…

…De ce, deci – de ce, oare, ne-am apucat noi să vorbim, despre aceşti doi oameni, cu totul şi cu totul insignifianţi, din imensul show al lumii terestre, din care ei nu se vedeau, nici măcar ca fiind cei din urmă dintre figuranţi…?

Păi, dintr-un motiv destul de evident şi simplu: personal, ne-am săturat, până peste cap, de lumea aceasta de staniol răpănos… – lume a gesturilor televizate, de fiecare seară, a păpuşilor de ceară, patetice şi stupide, bronzate şi conservate, constant, la soarele “happy end”-urilor cretine…ne-am săturat, ne-am intoxicat grav şi în mod cu totul neplăcut, din pricina lumii acesteia decorative şi goale, înspăimântător de goale… o lume moartă din start: lumea vedetelor (de televiziune, de filme, vedete de ziare, vedete şi “vip”-uri de mahala…scârboşenii demne de gropile de gunoi ale spiritului uman, aflat în plin proces de extincţie!). Voim să vedem, pentru câteva clipe, măcar, o secvenţă din viaţa vie, o secvenţă în care piepţii cămăşii puţinilor oameni rămaşi pe planetă se ridică, nu din comandă regizorală, ci din pricina unei respiraţii poate nu vânjoase, dar adevărate! – respiraţii iscate din procese vitale reale, respiraţii ca nevoi disperate, ale unor oameni oarecare, de a-şi demonstra că, încă, mai trăiesc, că, încă, pot să strige ei (ce vor!), cu gura şi din sufletul lor, deşirat de frustrări dureroase şi de necazuri, şi de cotidienele războaie ale traiului în această lume, absurdă, crudă şi stupidă…piepţi ai unei cămăşi care nu e îmbâcsită de tot soiul de deodorante, din reclamele televizate, care-ţi sparg ochii… – ci sunt piepţi de cămaşă mirosind, vag, dar sănătos, a transpiraţie…şi se ridică, mândră, deasupra piepţilor de cămăşi, o frunte lucioasă, de om liber şi viu, da, o frunte scânteind de căldură şi de un metabolism duduind, în plină şi victorioasă, extrem de dramatică funcţionare – o lume fără farduri, fără rujuri… – nu tu coafare, nu tu cartoane, bannere şi fronturi imense de strategii de imagine.

Nu, nicicum o lume vulgară! – dar o lume care să zvâcnească de zvâcnetul sufletului, iar nu de (şi la!) indicaţiile regizorale!

…Un bătrân care priveşte, dus pe gânduri, portretul unei mame care a murit, cu câteva luni bune în urmă. Un bătrân care îşi amintea cum, în copilărie, îndurase, fără să crâcnească, bătăi zdravene, de la, pe atunci, destul de tânăra sa mamă, care n-avea de gând să accepte ca fiul ei s-ajungă un golan, un depravat, un mincinos şi un derbedeu… – ci-şi lua măsuri, din timp, taxând, drastic, orişice ieşire nelalocul ei, a băiatului…pe care, cu atâta îngrijorare, îl visa, trează şi în somn, ajuns om cu răspundere, om printre oameni, un om întreg – iar nu o loază “insană”, nu un parazit şi un leneş (inutil şi periculos!), nu un individ fără obraz şi fără vreun rost în lume…

…Iar copilul de atunci îndurase, scrâşnind în tăcere, bătăile îngrijorării de mamă, dar nu-şi ceruse, niciodată, iertare. Pentru ce făcuse, pentru ceea ce ea se temea, teribil, să nu cumva să facă…nu copilul ei, nu!

În vocabularul lui nu existase, nici atunci şi nici mai târziu, cuvântul “iertare”…Scrâşnea, răbda, tăcea, repeta (eventual) faptele urâte (sau, din lehamite, căuta să inventeze altele noi, la fel de rău prevestitoare, pentru viitorul său de “om între oameni”…), dar orgoliul era mai puternic decât sensibilitatea lui nativă, decât fiorii de iubire şi de înţelegere, faţă de îngrijorările mamei sale, rămasă văduvă de tânără… şi care numai pe el îl avea, şi care, evident, îşi construia nădejdi, nădejdi deznădăjduite…prin şi pentru el, cel viitor…dar tot mai mult păleau nădejdile ei, faţă cu încăpăţânarea şi “căpoşenia” lui…exasperante, amândouă! – şi ea plângea, înăbuşit (după ce-i aplica, aproape cu cruzime, atât de severele şi disperatele “corecţiuni”!) – …plângea de se topea, cu capul afundat în pernă, să n-o audă el…să n-o vadă, cumva, în aceste clipe de vinovată slăbiciune!

…Un bătrân care se certase, cu acea mamă, nu doar în copilăria şi în tinereţile lui, ci chiar şi pe când ea încă trăia-supravieţuia (datorită unui organism cu o rezistenţă incredibilă şi tragică!), cu toate cancerele adunate şi activate într-însa…se certase cu mama sa chiar cu patru-cinci ani înainte de a o conduce la groapă, cu fruntea plecată de tristeţe (tot aşa cum, şi ea, plecase de-aici, cu fruntea aburită, mereu, neîncetat, de nemulţumiri şi de infinite nelinişti…- …da, chiar şi o mamă de 90 de ani, poate fi neliniştită, pentru fiul ei…!)… se certase cu ea chiar cu patru-cinci ani înainte, când el se mai putea, încă, aventura, să ajungă în acel orăşel de munte, cocoţat printre ceruri, nori şi brazi….ca să se certe cu mama sa.

Se certase cu ea, mereu, nu neapărat din răutate, dar, evident, nici din…afecţiune (şi, în niciun caz, cu sufletul…“cordial”!) – cât din orgoliu, din oboseală (şi dezgust de viaţă…), dar şi din spirit de contradicţie, reciproc! – cu acea femeie, la care ţinea, şi pe care, în definitiv, o admira mult (fără o vorbă ieşită din gură!), pentru inteligenţa ei deosebită, şi o şi iubea, din când în când (dar în mod foarte secret!), pentru modul frust în care-i “turna” ea, de la obraz, adevăruri nu din cale-afară de plăcute. Şi, e drept, nu totdeauna – adevăruri adevărate, ci, uneori, şi jumătăţi de adevăruri… dar care, musai, trebuiau “descărcate”!

…Un bătrân, care se certase, o viaţă întreagă, cu o femeie mult mai bătrână decât el. O femeie straşnic de autoritară, care ţinea la el, dar refuzase, toată viaţa ei, să-i arate afecţiunea pe care i-o purta. Şi i-o purtase, afecţiunea asta (oamenii, după cum ştim, nici nu pot trăi fără un strop de afecţiune, măcar…) – da, îl iubise chiar, fără îndoială… – dar nu ştiuse cum să şi le exprime, afectele şi iubirea asta…în aşa fel încât să nu pară slabă (când era mai tânără), şi să nu pară caraghioasă, o linguşitoare senilă, ori siropoasă (când ajunsese mult prea bătrână, de-acum…): atunci când se dusese s-o vadă, ultima oară (pe când el, bătrânul de-acum, încă putea să umble, cât de cât, singur…) – şi o aflase, măcinată de cancere, pe patul de suferinţă…abia mai putea femeia să îngâne cuvintele, pe care, o viaţă întreagă, le îngrămădise, în sufletul ei…şi, pentru că nu mai auzea, nu mai vedea (decât printr-o ceaţă deasă!), nu mai era în stare să rostească, clar, cuvinte, i-a apucat, pe pipăite, mâna lui dreaptă, a bătrânului de acum (care, cu un an înainte, nu fusese chiar atât de bătrân…doar puţin…) şi i-o dusese la buze, sărutându-i-o…

…Cât de stupid este, nu-i aşa, să vorbim despre dragostea a doi bătrâni, mamă şi fiu…?! – când lumea asta aşteaptă, cu aviditate vorace, doar poveşti şi filme de dragoste, între perechi tragice, de tineri, abia ajunşi la adolescenţă (dacă autorul sau regizorul supralicitează un pic, se ajunge chiar la dragostea dintre doi “locuitori” şi paznici, statornici, ai oliţelor…)! Dar, pentru Dumnezeu! – dragostea, fie ea şi întârziată, tot dragoste se cheamă. Şi, dacă, în cazul unor tineri de liceu, dragostea asta este un fenomen absolut firesc şi banalizat, de când cu Shakespeare (de când cu “Romeii” şi ”Julietele” sale!) – în cazul unor bătrâni, ea, dragostea, devine (în ochii populaţiei Terrei, a “noroadelor” aşa-zis “civilizate”) – cumva, maladivă, un fenomen de excentricitate, dacă nu chiar pervers…ba chiar de-a dreptul revoltător, dispreţuit, scuipat şi batjocorit, cu maximă furie, ca Hristos la Gavafta… – de ce nu?

…Bătrânul îşi aducea aminte, acum, în faţa portretului fotografic, de un moment care-l marcase, într-un trecut destul de îndepărtat…când el avea vreo 35-40 de ani (vedeţi cum, de la o vârstă, nu mai socoteşti anii care au trecut, aşa, bob cu bob! – ci aproximările devin tot mai uriaşe: numeri anii vieţii tale trecute din cinci în cinci, din zece în zece…): era, încă de-atunci, suspect de un cancer (dar atunci nu fusese… – evident, dintr-un capriciu al sorţii, care s-a jucat, totdeauna, cu el, ca şoarecele cu pisica!), şi stătea, în aşteptarea verdictului, pe o bancă, în apropierea cabinetului de investigaţii “finale”. Banca făcea parte, era înglobată şi îngropată, într-un rond de trandafiri, imens…şi, deşi nu se vedeau, existau, dincolo de banca asta, din zece în zece metri, bănci asemănătoare, jur-împrejur…ascunse printre tufele de trandafiri, crecute atât de înalt, încât dădeau impresia unor jungle ecuatoriale. Puteai să ucizi un om, în aceste păduri ecuatoriale – şi nimeni n-ar fi auzit, nici bănuit, măcar, fapta.

Deodată, auzul său de om concentrat asupra sorţii sale, asupra vieţii sau morţii sale (care se decideau, straniu, într-un laborator întunecos, vecin cu grădina…se decideau, inflexibil, în faţa unor maşinării reci şi total insensibile…) – deodată, auzul său prinse, din zbor, un zgomot pe care nu şi l-ar fi putut închipui, niciodată şi nicicum, că s-ar putea produce în preajma laboratorului sumbru, laboratorul cel decident de viaţă ori moarte: pur şi simplu, auzi ţocăiturile sonore ale unor săruturi…date, reciproc, fără jenă! – sfidător, exhibiţionist!

Ofuscat, alarmat de această indecenţă şi frivolitate extremă, de inconştienţa unor tineri…în aceste locuri funeste…se ridică, dintr-un mic salt, şi dădu la o parte mormanul de trandafiri (care separa banca sa, de următoarea bancă!)…Ce-i văzură ochii?

Doi bătrâni, dar bătrâni imemoriali, bătrâni ca însuşi timpul (nici sexele nu le erau prea certe: să zicem, “el” – să tot fi avut peste 90-95 de ani, iar, să zicem, “ea” – avea cel puţin 80 de ani…!), se sărutau! Şi nu, aşa, de formă şi exhibiţionist…, ci cu o tandreţe reală, cu o duioşie de poveste valahă spusă de bunica, o poveste cu crai şi crăiese, care “procreează” feţi-frumoşi, la adâncă bătrâneţe… – săruturile erau atât de incredibil de tandre, date, reciproc, cu infinită duioşie…dar şi cu o doză de disperare a gesturilor…de parcă, în acel moment, dăduse năvală, peste ei, peste nebunii cei doi, bătrânii-“fosile”, nebuni-nebuni! – fără să se ştie ei dincotro vine! – dăduse năvală, din nou, tinereţea, peste ei…tinereţea lor, de atât de multă vreme, trecută (crezuseră, ambii, în mod sigur, că o uitaseră şi îi uitase şi ea, la rândul ei – definitiv!), tinereţea lor, rătăcită nu se ştie pe unde…şi, acum, când dăduse năvală peste ei, luându-i cu totul prin surprindere, nu voiau s-o scape, nu voiau să-i dea drumul…îi apărau prezenţa şi revenirea, din toate slabele, dar, parcă, renăscutele lor puteri, de altădată!

…Cei doi bătrâni tocmai aflaseră diagnosticul (pe care li-l adusese însuşi Profesorul, şeful cabinetului!) – acelaşi rezultat, pentru amândoi: metastază în ultima fază…

…Bătrânul din cărucior, cu mâinile pe genunchii morţi, cu fruntea îngropată în piept, stătu aşa, câteva minute bune, înfrânt, în faţa amintirii. Apoi, cu un gest clătinat, nesigur, parcă bâjbâia în întunericul unei cripte, îşi întinse mâna dreaptă către portretul fotografic din faţa sa, de pe raftul din mijloc al bibliotecii…îşi apropie portretul de faţă şi de ochi: mama (arăta, în portret, ca de 30 de ani…) şi bătrânul ei fiu, care-şi arăta, din plin, cei 60 de ani…se priviră, o clipă, faţă în faţă, mama şi fiul…cu un fel de ostilitate tandră, pe care nu şi-o permit decât oamenii care se cunosc de o viaţă întreagă. Şi buzele veştede ale bătrânului se apropiară de chipul din portret, şi se lipiră, îndelung, de fruntea femeii din portret. Se auzi, ca un murmur, vocea, răguşită de emoţie, a bătrânului din cărucior:

-Iartă-mă, mamă…

Era pentru prima oară, în viaţa lui, când îndrăznise să-şi treacă peste orice orgoliu…Acum, înainte cu câteva ceasuri (cel mult, zile…), distanţă de moarte, bătrânul “îşi îmbogăţea vocabularul”…cu un cuvânt care, în aceste clipe, ultimele (de pe marginea mormântului), i se arăta atât de preţios…mai preţios decât toată viaţa lui zdrenţuită de neîmpliniri, de certuri (cu toţi şi cu toate!), de cumplite dezamăgiri…Cât de liber era pieptul lui (…pieptul lui de bătrân, nebun orgolios, imobilizat în cărucior…), acum, după ce dăduse afară dintr-însul acel cuvânt, care nu se dăduse ieşit, o viaţă întreagă!

***

Adrian Botez

George Anca: Între Tagore și Astoloș

RABINDRANATH TAGORE

GITANJALI

Cântare de jertfă

(fragmente)

În ziua când lotusul înflori, vai, mintea-mi colinda, şi nu ştiui. Coşul mi-era gol şi floarea rămase neîngrijită.

Abia din când în când coboară peste mine o tristeţe şi tresar din vis şi simt dâra dulce a unei ciudate miresme din vântul de sud.

Nedesluşita dulceaţă mi-a îndurerat inima cu dor şi mi s-a părut a fi fost focoasa suflare a verii căutându-şi plinirea.

Nu ştiam pe atunci că era atât de aproape, era a mea, iar această perfectă dulceaţă înflorise în adâncul propriei mele inimi.

Cel ce-l închid cu numele meu plânge în temniţa aceasta. Zidesc fără răgaz la zidul acesta jur-împrejur; şi cum tot urcă în cer zi de zi îmi pierd din vedere adevărata fiinţă la umbra-i întunecată.

Sunt mândru de acest zid, îl tencuiesc cu praf şi nisip ca nici măcar o gaură să nu rămână în cel nume; iar pentru toată grija avută pierd din ochi adevărata-mi fiinţă.

Deţinut, spune-mi cine te-a legat?

„Stăpânul meu”, răspuns-a deţinutul. ‘Credeam că pot întrece în avere şi putere pe oricine de pe lume, şi am îngrămădit în propria-mi trezorerie banii meniţi regelui meu. Când mă doboară somnul, mă culc în patul ce al stăpânului meu fost-a, iar la trezire m-am aflat ocnaş în propria-mi trezorerie.’

‘Deţinut, spune-mi cine a lucrat lanţul acesta de nerupt?’

„Eu”, răspuns-a deţinutul, „am forjat lanţul acesta cu toată grija. Am crezut că puterea-mi de neînvins ar ţine lumea captivă lăsându-mă într-o netulburată libertate. Aşa că zi şi noapte am lucrat la lanţ cu focuri uriaşe şi crude lovituri de graţie. Când la fine lucrul era gata şi zalele întregi şi de nerupt, mi-am dat seama că pe mine mă ţinea în strânsoare.’

Unde mintea nu se înfricoşează şi capul se ţine sus;

Unde cunoaşterea este liberă;

Unde lumea n-a fost spartă în fragmente de înguste ziduri domestice;

Unde cuvintele se ivesc din adâncul adevărului;

Unde neobosita năzuire întinde mâinile spre perfecţiune;

Unde limpedea undă a raţiunii nu şi-a pierdut matca în mohorâtul nisip deşertic al moartei habitudini;

Unde mintea e purtată înainte de tine în tot mai întinsă gândire şi acţiune –

Întru acel paradis al libertăţii, Tată, deşteaptă-mi-se ţara.

Cerşeam din poartă în poartă pe uliţa satului, când carul Tău de aur s-a ivit în depărtare precum un vis măreţ şi mă minunam cine să fi fost acest Rege al tuturor regilor!

Nădejdile-mi crescură nalte şi mi-a părut a fi ajuns la capăt zilele-mi negre, stăteam în aşteptarea pomenilor date fără a fi cerute şi a averii risipite în toate părţile în praf.

Carul s-a oprit unde şedeam eu. Privirea Ta a căzut peste mine şi ai coborât cu un surâs. Simţit-am că norocul vieţii mele a sosit în fine. Atunci deodată Ţi-ai întins dreapta spunând ‘Ce ai tu să-mi dai Mie?’

Ah, ce glumă regească a-Ţi deschide palma spre un cerşetor să cerşeşti. M-am buimăcit şi stat-am nehotărât, apoi din desaga mea am scos încet atât de mica boabă de grăunte şi Ţi-am dat-o.

Ci spre marea-mi mirare când la finele zilei mi-am golit traista pe podea am aflat un dram mărunt de aur prin biata-mi grămăjoară. Amar am plâns şi-mi doream să fi avut inima a-Ţi da toate ale mele.

Noaptea s-a înnegrit. Munca zilei s-a mântuit. Noi credeam că ultimul oaspete sosise pentru noapte şi toate porţile satului erau închise. Doar careva spuse că regele va veni. Noi am râs zicând „Nu, nu se poate”.

Părea a se fi auzit bătăi în uşă, ci noi am spus nimic nu era doar vântul. Am stins lămpile şi ne-am culcat. Careva spuse, ‘Este vestitorul’. Noi am râs zicând ‘Nu, trebuie să fie vântul!’

Sunet în toiul nopţii căzu. Noi adormiţi crezut-am că tună departe. Pământul se cutremură, zidurile se zguduiră, somnul ni-l tulburară. Careva spuse era sunet de roţi. Noi ziserăm într-un murmur aţipit, ‘Nu, trebuie să fie hoinăreala norilor!’

Noaptea încă era neagră când sună toba. Vocea sună „Deşteptarea! nu mai staţi!’ Ne-am apăsat mâinile pe inimi şi tremuram de spaimă. Careva spuse, ‘Uite, este steagul regelui!’ Ne-am ridicat în picioare strigând ‘Nu mai e timp de pierdut!’

A venit regele – ci unde-s luminile, unde cununile? Unde-i tronul să se aşeze? Oh, ruşine! Oh, ruşine mare! Unde e domul, unde decoraţiile? Careva spuse, ‘În van strigarea! Salutaţi-L cu mâinile goale, duceţi-L în camere goale!’

Deschideţi uşile, sunaţi scoicile! în viul nopţii a venit regele întunecatei noastre case oropsite. Tunetul bubuie cerul. Bezna tremură fulger. Scoate-ţi bucata zdrenţăroasă de rogojină şi întinde-o în curte. Cu furtuna a venit deodată regele nostru înfricoşatei nopţi.

Pe coasta unui râu pustiu printre ierburi înalte am întrebat-o, ‘Fată, unde te duci ferindu-ţi candela cu manta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta! Ea-şi înălţă o clipă ochii negri şi mă privi în faţă prin înserare. ‘Am venit la râu’, spuse ea, ‘să-mi plutească lampa pe val când lumina zilei scapătă spre vest.’ Singur şedeam printre ierburi înalte şi mă uitam la sfioasa flacără a candelei ei lunecând fără folos în maree.

În liniştea lăsării nopţii am întrebat-o, ‘Fată, îţi sunt toate luminile aprinse – atunci unde te duci cu lampa ta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.’ Ea-şi înălţă ochii negri spre faţa mea şi căzu pe gânduri o clipă. ‘Am venit’, spuse ea pe urmă, ‘să-mi închin lampa cerului.’ Am stat şi mă uitam la lumina ei arzând fără folos în gol.

În bezna fără lună a miezului de noapte o întreb, ‘Fată, care îţi este căutarea, ţinând candela lângă inimă? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.’ Ea se opri o clipă gânditoare privindu-mi faţa în întuneric. ‘Mi-am adus lumina’, spuse, ‘să ajungă la carnavalul lămpilor.’ Am stat şi mă uitam la lampa ei mică arzând fără folos printre lumini.

Mântuirea nu mi-e în renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii în o mie de lanţuri ale desfătării.

Tu mi-ai turnat mereu proaspătă duşcă din vinul tău de variate culori şi parfum, umplând acest vas pământesc până peste cap.

Lumea mea îşi va aprinde cele o sută de candele diferite cu flama Ta şi le va aşeza înaintea altarului templului Tău.

Nu, niciodată nu mi-oi închide porţile simţurilor. Desfătările văzului-auzului-pipăitului vor purta încântarea Ta.

Da, toate iluziile mele vor arde în iluminarea bucuriei, iar toate dorurile mi s-or coace în poamele iubirii.

Când creaţia era nouă şi toate stelele se arătau în prima lor splendoare, zeii şi-au ţinut adunarea în cer şi cântau ‘Oh icoană a perfecţiunii! Bucurie neamestecată!’

Ci unul a stigat pe neaşteptate – ‘Se pare că undeva e o ruptură în lanţul luminii şi una dintre stele s-a pierdut.’

Struna de aur a harpei lor a pleznit, cântul lor s-a oprit, şi au strigat cu spaimă – ‘Da, acea stea pierdută era cea mai bună, ea era gloria tuturor cerurilor!’

Din ziua aceea căutarea ei a fost neîncetată şi strigătul merge de la unul la altul că prin ea lumea şi-a pierdut bucuria una!

Numai în liniştea cea mai adâncă a nopţii stelele surâd şi şoptesc între ele – ‘Zadarnic este această căutare! Perfecţiunea nefrântă este peste toate!’

Zeitate a templului în ruină! Ruptele strune ale Vina nu-ţi mai cântă laudă. Clopotele seara nu mai proclamă timpul închinării Tale. Aerul e nemişcat şi tăcut despre Tine.

În locaşul Tău părăsit bate rătăcitoare adierea primăverii. Aduce noutăţile florilor – florile ce nu mai sunt jertfite închinării tale.

Închinătorul Tău de odinioară rătăceşte mereu cu dorul încă refuzatei favori. În înserare, când focurile şi umbrele se împletesc cu norul prafului, el se întoarce sfârşit la templul în ruină cu foame în inima lui.

Atâtea zile de festival te ajung în linişte, zeitate a templului în ruină. Atâtea nopţi de închinare se duc cu lampa neaprinsă.

Multe chipuri noi sunt zidite de meşteri cu artă vicleană şi duse către sfântul val al uitării când vremea le vine.

Numai zeitatea templului în ruină rămâne neînchinată în părăsire de moarte.

Când plec de aici fie-mi aceasta vorba de despărţire, ce văzut-am e de neîntrecut.

Am gustat mierea ascunsă a acestui lotus ce se întinde peste oceanul luminii, ci astfel sunt binecuvântat – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

În teatrul formelor infinite mi-am jucat piesa zărindu-L pe Cel fără formă.

Tot corpul, mădularele mi s-au înfiorat la atingerea de dincolo de atingere; iar dacă finele aici vine, să vină – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

Într-o salutare către Tine, Dumnezeu al meu, lasă-mi simţurile toate să izvorască scăldând această lume la picioarele Tale.

Precum un nor de ploaie în iulie atârnă cu povara ploilor necurse, lasă-mi întreaga minte să se plece la uşa Ta într-o salutare către Tine.

Lasă-mi toate cântecele a-şi aduna împreună pâraiele într-un singur curent şi curs spree o mare de linişte într-o salutare către Tine.

Precum un stol de cocori din dor de casă zboară noapte şi zi înapoi la cuiburile lor de munte, şi viaţa mea croiască-şi calea spre casa eternă într-o salutare către Tine.

 

 

Versiune românească de George Anca

 

Gitanjali (Cântare de jertfă) de Rabindranath Tagore (1861–1941), premiul Nobel pentru literatură, 1913. Prima publicare în traducerea engleză a autorului, 1913.

 

(In memoriam George Astaloş: “Aqua Mater”, expoziție de gravură-desen semnată Vasile Anghelach şi Martine Georges)

peşti nupţiali

din Aqua mater (1984)

de George Astaloş

 

miriadele de peşti nupţiali
care inundau apele
de cântec şi de adoraţii liturgice

erai tu

atrăgându-mă necontenit
în torentul ameţitor
al perpetuării

privirea ta
complice ingenuu
îmi îmblânzea înotul
într-un sublim efort
de transparenţă
neştiutor de iubire
şi încă departe
mă îndreptam cu sfială
spre un spaţiu de joc
voluptuos de vârtejuri

hipocampi fabuloşi
înhămaţi la mici care de luptă
visau bătălii uriaşe

se vorbea despre iniţiere
şi drespre o grandioasă sărbătoare
a trupului

fulgere subţiri
îmi săgetau carnea
cuprinsă de o dulce nesiguranţă

şi mă apropiam nerăbdător
de triunghiul tău
cu peşti incandescenţi
însemn armorial şi fântână
a unui pântec răscolit demonic

de copleşitoarea violenţă

 

Balada mincinosului zelos

din Pe muche de şuriu. Cânturi de ocnă (2001)

de George Astaloş

 

La geamul din sufragerie
Sta cearceaful atârnat
Şi microbii de ftizie
Se tot scurgeau treptat
Pe lângă drum pe lângă gard

Păi nu-i nimica trece şi-asta draga mea..

Dac-oi mai minţi minciuni să-mi îngheţe ţuica-n pruni î
Şi s-atâme-n creanga seacă ţurţurii cât o cinzeacă
Să-mi îngheţe şpriţu-n viţă iarna la bătut halviţă
Când arde plachiu-n flec de prea mult lăsat de sec

Dac-oi mai minţi minciuni să-mi cadă sticla din mâini
Când oi vrea s-o dau turnată cu gagicării de toartă
Şi să mi se-nfigă-n miale cioburile date-n boale
Boale de căzut la pat cu maţu din maţ uscat

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Dacă mint şi nu mint bine să dea salvarsanu-n mine
Salvarsanu cu cinci cruci şi cu ace groase-n buci
Care-ţi seacă vinele şi-ţi seceră binele
Din creştet până-n călcâie cu doctori la căpătâie

Dacă mint şi nu mint bine să cadă casa pe mine
Şi să-mi taie maioneza tocmai când mi-oi face freza
Cu cărare la mijloc să mă ţină boloboc
Cu zmacuri şi briantine ca să dau luciri din mine

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Dacă mint cu mincinoase să-mi intre trăscău-n oase
În oase şi-n carnea moale bâţâită de damblale
Cu tremur de văduvă trasă până-n măduvă
Făcută capră la zid din focosu de carbid

Dacă mint cu mincinoase să dau strâmbe-n babaroase
Trase ştaif de sus în jos cu gânduri de dus şi-ntors
Şi puse-n picior de drac potcovit în parpalac
Ca plăcile de patefon Olimpia şi Odeon

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

 

Dacă mint şi zic minciuni să mă treacă prin tăciuni
Şi să mă deoache-n soare pân-o da bălosu-n floare
Floare dalbă cu ajur de prin brânza dinprejur
Răscoaptă în mămăligă de bravul soldat Bulică

Dacă mint şi zic minciuni să mă ia piranda-n pumni
Şi-n şuturi de dat afară pe viscol la drum de seară
Ea să se-ntindă cu alţii eu să-mi zgudui singur lapţii
Ea să zbenguie taraba eu să bat pe tuşe laba

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

De-oi minţi minciuni zvântate să-mi intre cartea pe date
Şi oasele pe plătoiu până un-se bagă roiu
Când dă ziua-n crăpătură şi pasu pe scurtătură
Fără sfanţ în caraiman cum ţi-e dat când n-ai bulan

De-oi minţi minciuni zvântate să-mi cadă urâţii-n spate
Tocmai când m-oi dădea călare pe mânzat de fată mare
Fată mare perpelită ca guvidele pe plită
Perpelită şi lăsată cu zgaiba nescărpinată

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Din minciuni şi minciunele m-am trezit la Măgurele
C-o zeghe crescută-n spate pe vreo câteva karate
Fără apă nici săpun cum e dreptu mai comun
Când dă grande procuroru şi-ţi taie din mers cotoru

Din minciuni şi minciunele mi-a dat bişniţa-n belele
Belele cu lipsuri mari de fineţuri pe dolari
Cu arsuri şi praf de puşcă scăpărat la ceas de duşcă
Nu tu paşti nu tu crăciune doar pachet cu lanţuri bune

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

De-atâtea minciuni minţite scoase pe nemiluite
Cade omu-n obiceiuri de vorbe şi de condeiuri
Vorbele ca să le spună condeiu să cânte-n strună
Ba pe faţă ba pe dos pentru un ciolan de ros

De-atâtea minciuni minţite când pe blat când pe-auzite
Când servite pe tipsii când puse-n caligrafii
Ca pe vremea lui Pandele care mă făcu surcele
In rahat să-i bată nasu cum băteam cartea cu asu

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Cine-o minte ca să mintă să se cureţe-n oglindă
De lindini şi filipeşti pe la uşi pe la fereşti â
Şi să-i cadă-n pleoape soiu când i s-o trezi şiştoiu
Din blestemu de mezat pus pe ras tuns şi frezat

Cine-o minte ca să mintă să-i cadă duşmani în ghindă
În cărţi în cafea şi-n bobi şi în hoitu dat la corbi
Să-i curgă trâncii pe nas când o vrea să spună pas
Şi să-l şteargă de pe rol când o spune pas-parol

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Că cine-a minţit mai minte şi cine s-a prins se prinde
Şi-ţi pune păcate-n cârcă să le duci şi s-o dai zbârcă
S-o dai zbârcă flutureşte că n-oi fi neamu lui Peşte
Să pui în carabă lozu şi să-ţi plimbi cum vrei găozu

Mincinosu-i mincinos le scoate din maţu gros
Şi le trage şlefuite când la rând când pe sărite
Când le trage când le zice ace brice şi carice
Ba e hopa ba-i Mitică ba e-n cur ba se ridică

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Minciuna-i ruptă din rai dacă n-ai minciună n-ai
Nici tu spusă nici nespusă nici firfirici pe parnusă
Că nu ţi-e nici cald nici bine dacă n-ai minciuni pe tine
Cu care să ieşi în lume şi să te strecori pe bune

Că dacă-s minţite greu te-apasă la portmoneu
Iar dacă-s minţite lung câte-ţi dă tot nu-ţi ajung
Că aşa te pui pe rele şi te-nveţi să bagi în ele
Minciună după minciună zece strâmbe una bună

Că şi eu câte-am păţit în viaţa!

Doamne dacă mă iubeşti loveşte-mă să loveşti
Cu bancnote de hârtie una ţie una mie
Bancnote ţesute-afară şi-aduse biteş în ţară
Din americi depărtate că suntem făcuţi pe luate

Cu minciuni fierbinţi să se-aleagă preşedinţi
Preşedinţi şi şefi de state să le mintă ei pe toate
Pe toate şi-ncă ceva că aşa-i politica
Una zice ş-alta face când vorbeşte parcă tace

Las-o-aşa cum a căzut şi umblă!

Balada încornoratului pirpiriu

 

Omul bun e păgubos şi pe faţă şi pe dos
Şi pe dunga banului şi-n gura băcanului
Cum o dă şi cum o-ntoarce cum o strânge cum o stoarce
Tot el cade pe nasoale cu flitu din sarsanale

 

C-aşa se-ntâmplă cu mine tocmai când dădui de bine
Şi când făcui şi eu cheag din care să bag la jgheab
Halimos de zile mari cu languste şi homari
Şi şampanii cu fâs-fâs din spume de jos în sus

 

Hopa hopa Europa-i naşul!

 

Asta la prima vedere că langusta mea-i muiere
Şi homarii-s turnători când îţi bagă strâmba mori
Că te dă pe mâini umblate când pe date când pe luate
Când date peste muian când luate din caraiman

 

C-a rămas şampania paştii şi grijania
Lu Pandele lui acolo care m-a dublat în solo
Ca să mi-o soarbă-nspumată când o scarpină la noadă
Pe remorcă şi s-a dus c-o dă cu roţile-n sus

 

Hopa hopa Europa vine!

 

Şi mă scoate din noroace ba cu strâmbe ba cu cioace
Pus pe rele cum era duce-l-ar d-aicişa
Că aveam viaţă frumoasă când mi-a pus zbanghii-n casă
Să mă ia şi să mă ducă unde-i pedeapsa mai lungă

 

Abia m-am dat jos din pat că m-au şi îmbulinat
Să nu văd timpu cum trece cu şampania la rece
Şi cu glojdu în belele ca să se-frupte Pandele
Care mi-a luat de la gură şi potol şi băutură

 

Hopa hopa Europa trece!

 

Mă vându gagica mea dar-ar filoxera-n ea
Mama ei de pocnitoare vedea-o-aş cu burta mare
În Herăstrău pe-nmuiate făcând ca pluta pe spate
Cu nuferi pe abdomeni din Pipera şi Fundeni

Pe Pandele şucăreţu da-i-aş cu roşcoave creţu
Că şi-l pune-n găurici şi îl stoarce de lipici
Că eu când n-am avut zmac mi-am pus ţuiu pe batac
Şi cum n-a mai vrut de mine mi-a dat schimschi din bobine

 

Hopa hopa Europa creşte!

 

Eu ieşeam să dau cu zoru ea-şi regla carburatoru
Eu la strâns daruri babane ea la bubuit banane
Eu dam la ciuperci ca prostu ea îşi chivernisea rostu
Eu cu pălicarii-n spate ea cu zbengu-n paturi late

 

Hopa hopa Europa-i mică!

 

Bărbatu-i deştept cu caru şi-o are-n crăcan cât paru
Şi mai creşte când se pune să o dea pe fapte bune
Adică s-o pună-nfiptă când biboanţa e zbârlită
Cu sămânţă la năduf jos sub Arcul de Triumf

 

Unde s-a deschis capcana şi-ţi dă la tăbăcit blana
Cu jocuri şi ţipete între buze vinete
Date cu sugiuc de seară s-alunece ca să pară
Prise cu ocaua mică şi sughiţu-n gingirică

 

Hopa hopa Europa zburdă!

 

C-aşa o ţineam pe-a mea din măsline la cafea
Când o luam şi-o ghiftuiam cu caimace pe divan
Din tălpi până-n creştete săi sară lacătele
Şi să mi le dea ţâşnite cu iz de mehleam fierbinte

 

Până când secat din foale o lăsa Gogu mai moale
Mai moale şi mai mocnit tocmai bun de soilit
În vise cu sforăieli nu tu dop nu tu scrobeli
Nici pompier nici instinctor să-i dea găoacea-n fior

 

Hopa hopa Europa rabdă!

 

Ferească-te Dumnezeu să vadă că te dai zmeu
Dar c-o pui doar pe jumate acolo unde se zbate
Pescăria pe uscat cu pofte de scărpinat
Până-n fundu adâncimii unde-i jarul mâncărimii

 

Dumnezeu să te ferească să ai birlicu de iască
Şi când vrei să-l pui pe tare să se-ndoaie din intrare
Răstignit cu capu-n jos ca popicu-ntors pe dos
Şi să-ţi ia Pandele locu c-aşa-mi fu mie norocu

 

Hopa hopa Europa noastră!

 

Mi-a luat locu la biboanţă ca să-mping la tărăboanţă
După judecăţi în curs şi procese cu recurs
Pârlit şi cu banii luaţi mama lor de avocaţi
Se dau lei şi paralei şi n-au cuvinte pe ei

 

Şi uită-mă în pensioane să-mi pună gaştoana coarne
Ca să-mi curgă balele când şi-o pune gioalele
Pe umerii lui Pandele să-i facă scoica surcele
Şi ţâţele-acordeon ca la Falk şi Aftalion

 

Hopa hopa Europa trage!

 

Că parc-o şi văd în şa cu raşpa trasă-n chisea
Călărie cu frecuş pân-s-o face derdeluş
Din şolduri şi din buric fiindcă tot nu sunt nimic
Cu brânzeturi te trapist fiindcă tot nu mai exist

 

Hopa hopa Europa uite popa nu e popa
L-a urcat în sus pe gambă cu mătănii la carambă
Şi focuri de-a buşilea să-i belească pieliţa
Şi să i-o dea peste cap cu guler şi cu hap-hap

 

Hopa hopa Europa-aşteaptă!

 

Tu comanzi sticle de bere eu cu lanţuri la picere
Tu sorbi spuma lui Pandele eu mă frâng în lanţuri grele
Eu fac harta României pe cerceafu puşcăriei
Frecos-frecos rade-i pluşu şi bate-i tihnit albuşu

 

Tu pui sticlele la gheaţă eu sunt condamnat pe viaţă
Tu destupi sticle-nfundate eu sunt condamnat la moarte
Eu îmi dau calu la apă tu te tragi vârtos în ţeapă
Eu îmi dau duhu din mine tu dai cu Pandele-n tine

 

Hopa hopa Europa e-n călduri!

poezie de George Astaloş din Pe muchie de şuriu (1999)