Ben Todică – Ecoul Mioriţei

Masă Rotundă 2: Spațiul Mioritic al Românului din Exil

Al 39-lea Congres ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia

Sesiune plenară, 29 Iulie, 2015

Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi şi căpşune sălbatice care creşteau din abundenţă în pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o colibă în care intram şi observam curios lucrurile şi obiectele trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una lânga alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea zărul. Mama întotdeauna mergea dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum de blocuri ca să cumpere urdă proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii apăreau ciobanii în piaţă ca să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil ca mine tot acest spectacol în care se intersectau vocile oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate pentru câştig, pentru o masă îmbelşugată de Paşte şi provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi, bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.

Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI, (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii). Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga îi declara lui Mircea Eliade că noi, românii nu putem fi decât o cultură minoră “Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă» copilăria.” Desigur că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam prin prisma lor academică. Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi o bătrână de la ţară – În faţa lui Dumnezeu, bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare, putem concluziona că există o maturitate culturală ancestrală în ingnoranţa văzută de academici la omul simplu, pe care acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. A dat vreodată cineva un doctorat în ignoranţă? Ignoranţa e un paradox! Cultura unui neam se maturizează şi prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru care lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului familie. Aborigenii din Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin obiceiuri şi tradiţie. Din totdeauna părinţii au crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism prin care cultura s-a transmis, ori în vest membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască separat şi independent, tăindu-se astfel firul. De aceea, în vest avem spaţii fragmentare sau specializate şi, ca atare sunt rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi cel Mioritic. În ziua de azi se urmăreşte tăierea acestui cordon ombilical prin transformarea noilor generaţii în asset bun comercial.

Emigraţii de mii de ani au rezistat şi şi-au păstrat identitatea, sănătatea tocmai prin păstrarea contactului prin acest cordon ombilical cultural. Toate tradiţiile culturale au fost cărate de mii de ani, impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în inelele din trunchiul copacilor. Eu, în occident am supravieţuit datorită limbii mele şi a culturii părinţilor şi strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi fost un spectacol Shakespearian -pentru mine. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un efect vindecător. Emigranţii români au cărat spaţiul Mioritic cu ei prin limba lor, prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive, şcoli în limba română, biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat programe şi posturi de radio şi televiziune în limba română. Am organizat expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor de pretutindeni şi am realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii de acasă.

Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos al timpului şivremurilor care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din suflet. Poţi trăi ciuntit până la moarte? Sunt unii care spun că ei nu sunt români şi pe unii îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi printre noi, iar cei cărora le e ruşine pentru că nu sunt destul de îngăduitori cu ei înşişi ca să realizeze maturitatea culturală a neamului lor, din mândrie sau presiune comunitară sunt destinaţi la o evoluţie culturală cicatrizată sau în cel mai trist caz, schimonosită.

În balada Mioriţa,ciobanul care nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre etern, deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în diaspora în casele noastre, ale emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în creativitatea şi contribuţia noastră în societate, în gândurile şi rugăciunile noastre.

Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei. Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei şi continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am deschis ochii la sânul mamei, a fost inspirat Dumnezeu ca să creeze pământul, cu spaţiul Lui mioritic. E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor.

Dacă nu ar fi fost limba română aş fi murit de mult în exil.

 

Anunțuri

Ion Lazu – Scriitorii Români din Exil

Masă Rotundă 2: Spațiul Mioritic al Românului din Exil

Al 39-lea Congres ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia

Sesiune plenară, 29 Iulie, 2015

Primul sens al exilului ca termen, în înțeles juridic, se referă la pedepsirea pentru motive politice a unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din localitatea unde s-a produs defecțiunea. Dar trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra părăsirii benevole a țării, din aceleași motive politice, actantul luând-o înaintea unei posibile expulzări pe cale oficială. Pleci din țară pentru că te izgonesc cei de la putere sau pentru că nu suporți să-i mai știi la putere.

Fiind vorba de ruperea relațiilor dintre un individ și structura socială din care făcea parte, exilul ca atare vine spre noi din cele mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii, cu etape mai permisive și cu acutizări la momentele de dramă ale unei națiuni. Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor în Babilon, de renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din motive politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, semn al valorii lor personale care însă nu fusese just apreciată. Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis, tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul fiind pedepsit de Octavian Augustus pentru vini din intimitatea familiei imperiale, exil care nouă, ca trăitori în spațiul carpato-pontic ne vorbește despre colonii grecești și romane pe tărâmuri dacice. Cu precizarea că enigmaticul exil tomitan, nu era decât o simplă relegare, adică Ovidiu își păstra drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din peninsulă. Ceea ce nu a pus nici o surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele. Mai încoace, avem exilul florentinului Dante, la Ravenna, de unde nu a putut nicicum să-și revadă urbea iubită.

Ajungem peste veacuri la exilul lui Napoleon pe insula Sf. Elena; dar și la exilul de 3 ani al celui mai mare poet rus Pușkin, la Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și din patrie, prea cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți! La noi, în istoria ultimelor secole, avem exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848, la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără a-și fi putut revedea țara; avem exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după noaptea abdicării forțate, din 11 februarie 1866, murind în străinătate, după 7 ani de constrângeri materiale, fără însă a se plânge vreodată, fără a cere ceva, ba dimpotrivă: după ce, într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I de a reveni în țară, deși fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu loc asigurat în Parlament. Gest ce îl deosebește esențial de exilații mai înainte citați, care nu au contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor de la prieteni, protecție de la potentați, precum nu au contenit să se plângă în versuri clasice de condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă amarul zilelor: la Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba doar de iscusite figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea celor puternici. Localnicii, dispunând de posibilități materiale incomparabil mai mici, reușeau să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și urmași până în zilele noastre.

Nu mai trebuie subliniat faptul că, în acest ultim veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a mai mulți savanți decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac și-a câștigat, în paralel, rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește întreaga hecatombă a istoriei mondiale, în veacul XX s-au înregistrat deplasări de populații ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale popoarelor asiatice și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul preocupărilor sociologice, dar și literare. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne, complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nesemnificative.

La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, dar mai ales deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, la granița cu Jugoslavia. S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să treacă, din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind cea mai cruntă. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au rămas în străinătate toți tinerii care plecaseră la studii, dar și foștii diplomați și reprezentanți de culoare verde, mă refer la opțiunea legionară.

După 1945 au rămas peste graniță toți cei care reprezentaseră diplomația antonesciană. Și mulți alți cetățeni, îndeobște intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce -i așteaptă dacă revin în țară. Filosoful Mihai Șora, a revenit în 1946, din motive familiale și a constatat că nu i se mai dă voie să plece înapoi, în Franța. Îl va fi ”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că activase în Rezistența franceză. Însă, după instaurarea regimului roșu, toți actanții partidelor politice, dar și toți intelectualii și reprezentanții marcanți ai burghezo-moșierimii au fost trimiși în închisori și lagăre de muncă, în ideea stalinistă, declarată fără a clipi din ochi, că Dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără echivoc. Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în două lagăre inamice. În cazul României efectele Cortinei au fost parcă mai dure ca oriunde. Strașnic păzită, din greu antifonată. Să nu mai știm unii de alții, de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni. Unii

Aici, desigur ”umăr la umăr / noi mulți la număr”, cărora ni se promitea fericirea generală, dar nu primeamdecât o subsistență cartelată, și cei puțini dincolo , ”arși de dor”, vorba lui Saroyan și în imposibilitatea de a ne ajuta cu ceva. Lumi paralele, care din motive strict politice erau blestemate să nu se întâlnească niciodată. Totuși, cu intervenții, cu sprijinul străinătății, unii intelectuali au reușit să obțină viza plecării definitive. Pe scriitoarea X a salvat-o intervenția președintelui Giscard d’Estaign , pe altcineva Churchill, sau De Gaule; pe poetul Dragoș Vrânceanu l-a scos la lumină vizita în România a unui mare scriitor italian de stânga, cu care italienistul nostru fusese prieten în perioada studiilor florentine.

O subliniere specială: creatori români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Apostu au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.

Voi spune câteva cuvinte despre exilul scriitorilor, după 1945; dar mai întâi aș vrea să ne gândim o clipă la marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții se aflau în Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi aflat în țară, ar fi ni merit în pușcării, în malaxorul detenției comuniste, dirijate la noi direct de la Moscova, prin cominterniștii alogeni Chișinevski, Bodnăraș, Nikolski și alții de teapa lor. Te gândești cu strangere de inimă ce s-ar fi ales de opera acestor personalități creatoare excepționale.

Se disting două etape ale exilului postbelic: perioada 1945-1949, când s-au exilat 50 de scriitori; perioada 1975-1989 când au scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori. Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul de scriitori în viață la momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări vecine și prietene. Însă sentimentul nostru, al scriitorilor, era că mult mai mulți plecaseră, că am rămas aici singuri, vulnerabili și neimportanți. Mi-l amintesc pe teribilul N. Carandino, cândva director la Dreptatea, iar după episodul Tămădău, coleg de celulă la Sighet cu Iuliu Maniu, care s-a stins pe brațele discipolului său. Or, la restaurantul scriitorilor, dl Carandino, neînfricat ca totdeauna, venise de la masa vecină să ne arate o listă, supralicitând: ”Sunt mai mulți scriitori români dincolo decât în țară!” Nu era întru’ totul exact, pe cât de dramatic și de semnificativ, totuși. O listă cu doar câteva nume: Ștefan Baciu, frații Ion și Al. Ciorănescu, C. Busuioceanu, Vintilă Horia, George Uscătescu, Basil Munteanu, L.M. Arcade, C. V. Gheorghiu, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Petru Dumitriu, Ioan Petru Culianu, Ion Negoițescu, Ilie Constantin, George Astaloș, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Dinu Flămând, D. Țepeneag, Matei Călinescu, Sami Damian, Paul Miron, Al. Lungu, Sorin Alexandrescu, C. Eretescu, Sanda Golopenția, Mihai Ursachi, Matei Vișniec, Gabriela Melinescu, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Damian Necula, Dorin Tudoran, Pavel Chihaia, Andrei Codrescu, Dan Culcer, Mircea Iorgulescu.

O secvență autobiografică: fratele meu stabilit în Luxemburg a dorit să mă invite acolo. Prietenii l-au sfătuit să mă invite, scriitor fiind, printr-o Asociație culturală. Neclintiți când era vorba de a da o viză în vest, ai nostri securiști se fereau pe cât posibil să refuse invitațiile culturale, pentru a evita scandalurile de presă. Presupun că mare parte din scriitorii rămași dincolo profitaseră de asemenea invitații. Unii, ca subsemnatul, se întorceau: Mie, un prieten mi s-a adresat cu: Înapoiatule! Ce-i drept, ca geolog terenist cu vechi state, eram obișnuit cu condițiile de viață precare din cătunele de munte; mai mult de-atât, începuseră să mă intereseze cu dinadins acești oameni urgisiți dar conservând ceva din cumsecădenia și răbdarea dintotdeauna ale românilor și îmi propuneam să scriu despre ei, neținând seama dacă scrierile mele vor apărea cu promptitudine sau cu mari amânări sau deloc. Și fapt este că după 25 de ani de la Evenimente, nu am reușit să editez decât o parte din acele jurnale. Dacă însă, cetățean onorabil, ai fi dorit să părăsești țara fericirii generale și a tuturor libertăților constituționale, te trezeai cu un refuz de neclintit. Pe graniță, te împușcau fără somație. Fratele gazdei mele din Avrig a încercat să treacă granița la Sârbi, a dispărut pur și simplu, nu se știe nici până azi cum. Un caz mai fericit în ghilimele face tema romanului dlui medic Sorin Isvoran din Monterey, CA: Mâine începe de astăzi, descriind trecerea înot a Dunării, în prag de iarnă, arestarea la sârbi, trecerea prin nu mai puțin de 18 închisori și lagăre, evederea cu succes, traversarea Alpilor până în Austria, zona americană, peripețiile până la Paris, unde a trebuit să fie paznic de noapte și să-și reia studiile de medicină, ca la absolvirea lor să aleagă America. Un prim paradox ar fi chiar acesta: niște scriitori români, prin definiție legați ombilical de practica limbii române și legați deasemenea cu infinite fire sufletești de locurile natale au fost nevoiți să se expatrieze, riscând totul, în speranța de a obține măcar libertatea de gândire și condițiile unei minime democrații. Că speranțele acestor oameni reprezentativi pentru națiunea română nu au fost onorate decât în mică măsură, o știm de-acum prea bine. O mărturisea poetul Ilie Constantin la consfătuirea de la Neptun a scriitorilor români din exil, organizată în vara lui 1995 de Laurențiu Ulici: După uimirea că aveam libertate și condiții democratice reale, a trebuit să constat că francezii nu au de gând să-i întâmpine sărbătorește pe scriitorii români veniți, nici să le ofere pe un platou toate înlesnirile de viață posibile. Totul pentru exilat trebuia luat de la zero. Într-un anonimat cât muntele ce sprijină zarea. Dar să nu-i uităm pe conaționalii nostri dintre Prut și Nistru, rămași în afara granițelor naționale, exilați de nevoie în măreața Uniune, iar cei mai destoinici dintre ei, învățători, preoți, negustori etc, au luat imediat drumul Siberiei, acel terifiant Pahod na Sibir, de unde nu s-au mai întors niciodată. Să ne gândim și la refugiații care au izbutit să treacă Prutul în iunie 1940, în momentul Cedării; și la ceilalți, care au plecat cu Ordin de evacuare în martie 1944, când venirea armatei roșii eliberatoare era iminentă. La ordinul lui Antonescu, îngrijorat de întoarcerea frontului, încă din 1943 colonelul Musiu a întocmit liste pe județe și comune cu numele familiilor direct amenințate la eventuala venire a sovieticilor; se cunoștea procedeul sovietic de la momentul Cedării, după care au urmat deportări ale tuturor fruntașilor din fiecare localitate. Acei refugiați din martie 1944, în număr de câteva sute de mii, conform listelor, dar în fapt mult mai mulți, speriați de venirea sovieticilor, au ajuns în comunele din vestul țării, unde fuseseră repartizați. Au scăpt cu zile, însă au pierdut tot avutul de-o viață. Într-o Românie sărăcită și înfricoșată după 4 ani de război, este de la sine înțeles că regățenii nu i-au primit cu inima deschisă pe acești ”venetici”. Cu greu și-au făcut un rost, o nouă viață de fapt, ruptă în două, defalcată de cea din Basarabia. Am ales să scriu romanul familiei mele de refugiați, de exilați în propria țară: Veneticii, roman ajuns la a patra ediție. Roman pe care n-am fost sfătuit să-l lansez și dincolo de Prut, vremurile fiind nesigure. Cunosc îndeaproape jalea nestinsă a celui rupt de la baștina sa, aleanul neostoit vreodată, între viața de privațiuni a veneticului și rememorările din copilărie și tinerețe, ca dintr-o altă viață. Părinții mei, strămutați de nevoie într-o comună de pe malul Oltului nu au avut norocul să-și revadă plaiurile natale, Cioburciul, comuna mult visată de pe malul Nistrului. Nu primeai viză decât dacă te chemau rude de gradul I. Eu însumi, pentru că nu mi s-a dat voie să vizitez satul natal, am refuzat să mă înscriu la excursii în URSS, căci aflasem că trenul traversează Basarabia cu o singură oprire, la Kișinew, cu ușile blocate, strașnic păzite de militari.

Acum, la subiect, despre spațiul mioritic. Noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și poetul s-a întrebat ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele limitrofe, ce-idiferențiază de vecini, dar șide apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. Trebuie să existe o diferențiere de la o națiune la următoarea, dar și o tranziție în acest măcar aparent continuum European. Populațiile din vecinătate au venit aici la un moment dat al istoriei, s-au mișcat de colo-colo până să-și găsească un vad: ungurii, bulgarii, turcii, alte națiuni. Or românii ca atare nu au venit de nicăieri, ei sunt ai acestor locuri și locurile sunt ale lor; ei s-ar defini deci prin statornicie, prin stabilitatea într-un spațiu liber ales, de la Nistru pân-la Tisa, precum s-a spus; cercetezi cu luare-aminte geografia, istoria, folclorul, datinile, tradițiile, toate în interconexiune – și ai revelația că toate la un loc, în timp de veacuri și milenii, au ajuns să reprezinte un context etnopsihologic, au dat o matrice spirituală acestui popor. Oamenii s-au înfrățit cu locurile, cu relieful, cu piciorul de plai perceput ca o gură de acces spre rai. Doinele, legendele i-au vorbit lui Blaga într-un limbaj peremptoriu. Omul de la curbura Carpaților este legat indestructibil de locul nașterii sale, dar și de familie, de vecini, de comunitatea rurală căreia îi aparține. Unde a copilărit și a căpătat sentimental apartenenței la o lume edenică. A-l rupe de acest context este o trauma majoră, o frustrare, este o rană sufletească pururea vie. Iată: ”A plecat Moțul în țară / Cu doniți și cu ciubară./ Dar cu gândul tot acasă / La copii și la nevastă. / De nevastă că mi-i dor / De pruncuți mai că nu mor!” Se poate un mesaj omenesc mai simplu, pe cât de emoționant?! Avem în cele 6 versuri de folc lor schema trăirii psihologice a celui plecat. Chit că Moțul nostru se va întoarce negreșit la ai săi, cât mai repede posibil, mînat de-al său aprig dor. În vreme ce insul exilat, izgonit dintre ai săi și din matricea sa spirituală, percepe dezrădăcinarea de obârșii, smulgerea iremediabilă, translarea într-un spațiu și într-un mediu uman străine lui, ca fiindu-i o stile, inospitaliere. Iar plecarea de bunăvoie în țară a Moțului, numai pentru că nu e definitivă și ireversibilă, nu schimbă decât intensitatea trăirii, nu și natura ei patetică.

În România sfârșitului de veac XIX, devenită stat în modernizare intensivă sub Carol I, însă o societate constituită pe ruralitate, deschizându-se școli în toată țara, s-a ridicat o primă generație de intelectuali, care musai să se racordeze la noile exigențe ale progresului, ce veneau în opoziție cu tradiția rurală. De aici o exacerbare la acești intelectuali a temei: ”De ce m-ați dus de lângă voi?”, a orășeanului cu nostalgia natalei vâlcioare. Cu acest mesaj a venit Octavian Goga și generația sa. Iorga se străduia să gestioneze aceste energii spirituale la scara întregei țări, văzând în păstrarea tradițiilor singura garanție a identității naționale-de aici sămănătorismul. După Marea Unire, generația lui Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, a prelucrat mesajul naționalist/ traditionalist, la Gândirea, ca mișcare literară. Din păcate, așa cum se întâmplă mereu în politică, deja se înfiripase mișcarea legionară, nationalistă și xenofobă, repede acaparând milioane de aderenți. S-a făcut mult, dacă nu chiar totul ca această mișcare să devină o pată neagră pe obrazul țării. Trebuiespus, cu fermitate, în spiritul adevărului, că naționalismul din România nu era nicidecum o răbufnire pe plan regional a sentimentelor și resentimentelor populare, ci era la acea vreme în întreaga Europă mișcarea care cuprinsese absolut toate națiunile, în primul rând datorită schimbării radicale a configurației politice, prin dispariția imperiului austro-ungar. Numai așa se explică ascensiunea lui Franco, a lui Musolini, Hitler, Horty etc.

Aceste realități geopolitice-istorice au fost cu iscusință eludate/răstălmăcite de propaganda comunistă, de istoricii aserviți regimului roșu. S-a trecut sub tăcere însuși faptul că vecinătatea Rusiei sovietice a avut ca rezultat un accent în plus de nationalism la noi, perceput ca reacționar. Teama de bolșevism era acută, încă din 1921 partidul comunist fusese scos în afara legii. Am văzut că exilul a fost pentru fiecare actant o experiență dureroasă, totul trebuia luat de la zero. Cum au reacționat scriitorii ajunși în exil? Acum știm mai bine ce opțiuni au luat acești ”trădători de țară”: au fost nevoiți să practice meserii umile, pentru a-i asigura traiul zilnic. Sau să repete studii pentru a-și echivala studiile universitare –cazul dnei Ileana Costea, al atâtor alții. Unii au continuat să scrie în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în țară: Paul Goma, Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe penibile, să scrie în limba țării de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie Constantin. S-a făcut mult caz la revista securistă Săptămâna că Petru Popescu ar fi declarant a nu mai dori să scrie într-o limbă tribală etc. G. Astaloș căra jumătăți de vite în Halele din Paris; cândva l-a invitat la teatru pe patron și aceluia nu i-a venit să creadă când a înțeles cine este autorul piesei. Alții au scris și în română dar și în limba țării de adopțiune. De exemplu, Mircea Eliade scria textele sale literature numai în românește, iar lucrările științifice în franceză, apoi în engleză. În vreme ce bunul său prieten Cioran a devenit cel mai mare stilist al literaturii franceze. Dar și cazul rar al exilatului ce-și reneagă țara și națiunea. Dacă nu cumva era o formă ciudată de a se despărți de propria tinerețe legionară. În orice caz, o formă de iubire întoarsă în ură.

Trebuie spus că intelecualii români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim rang privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii noştrii; să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă; în primul rând s-a militat pentru păstrarea valorilor noastre tradiționale și totodată pentru delimitarea de subprodusele culturii socialiste. S-a avut în vedere păstrarea acurateței limbii române, în primul rând prin scrierile proprii, totdeauna impecabile stilistic. În fapt, spiritual mioritic, atașamentul pentru cultura noastră și-a găsit materializarea în nenumăratele asociații, fundații, societăți care năzuiau să-i capaciteze pe intelectualii din exil și la o adică să-i impună atenției generale. Sunt prea multe și glorioase numele acestor reviste, îndeobște cunoscute, nu le mai dau numele. Nici pe cele ale revistelor românești ale exilului de pretutindeni, efemere sau mai de durată, care năzuiau să consolideze relațiile intercomunitare. Au existat edituri, în Germania, Franța, Spania dar și în State. Acum există rețele de socializare pe internet, impactul cărții pe hârtie se află în recul sever. Oamenii, chiar interesați de cultură,de literatură, nu mai intră în librării, în biblioteci, preferă să descarce textele de pe internet.

O temă separată ar fi reintegrarea scriitorilor din exil în cultura română, după un hiatus greu imaginabil, păzit cu strășnicie de culturnici, de propaganda comunistă. În privința personalităților din exil nu au existat decât două abordări: denigrarea la sânge și, în unele cazuri, manevre stăruitoare spre a-i cîștiga, fie și doar la nivel retoric, cum știm că s-a procedat în cazul lui Eliade: se dorea o declarație publică de adeziune la România socialistă. Era încă o manevră ticăloasă, simetrică inițiativei de la Pentru patrie, o revistă adresată în exclusivitate românilor din străinătate, cu intenția de a-i ademeni. Nu a căzut nimeni în această capcană penibilă, nu s-a găsit cineva care să dea crezare acelor minciuni deșănțate și să revină în țară. În schimb, s-a reușit măcar o jumătate din scopul inițial: compromiterea unor condeie de prestigiu din Interbelic, după ieșirea din detenție, constrânse să laude mărețele realizări. Din păcate, victime au fost unele nume strălucite precum Crainic, Gyr și alții.

Revenirea în țară a vechilor intelectuali din exil se poate discuta de la caz la caz. Imediat după Decembrie a existat o revenire entuziastă a tuturor condeielor din străinătate. Colaborări la reviste și publicaţii, editarea a numeroase cărţi scrise în aceste ultime decenii, inclusiv reeditarea cărţilor care îi făcuseră cunoscuţi pe vremuri. Nu se poate spune că vreunul dintre scriitori a ratat şansa nemaisperată de a se reintegra în literatura română, inclusiv în istoriile literare apărute între timp.

Editurile le-au acordat prioritate absolută, fiind vorba de nume prohibite la noi vreme de decenii. Companiile aeriene au avut mult de cîştigat cu asalturile scriitorilor din străinătate la editurile care se înmulţiseră precum ciupercile. Că lucrurile nu au continuat tot aşa, e doar un aspect legat de mersul general al preferinţelor cititorilor. În schimb vom spune că propriu-zis mai niciunul dintre scriitorii plecaţi în exil nu s-a mai întors definitiv la vatră. Au venit şi au revenit, de multe ori pe cheltuiala USR, care a organizat numeroase întîlniri şi conferinţe. Au văzut, au privit cu un ochi critic, cum altfel? !, după ce scăpaseră o lacrimă emoţionată, dar nu s-au mutat înapoi, la baştină.

După 2-3 decenii, oamenii şi-au făcut un alt rost, mai ales că trebuia exclusă din calcul posibilitatea revenirii în ţara care îi expulzase. Este prea de înţeles şi în afară de orice reproş. Un paradox al vieţii fiind chiar acesta: nu ne putem smulge din suflet şi din amintire lumea edenică a începuturilor, însă pe de altă parte întoarcerea fizică în timp precum şi întoarcerea în casa copilăriei sunt imposibile. Totul ar fi să nu pleci niciodată de la baştină, să rămâi în spaţiul mioritic, protector, securizant. Însă dacă ai plecat, întoarcerea nu mai poate avea loc. De unde drama exilatului, care nu este psihologic vorbind decât o potenţare a durerii resimţite în general de cel care s-a desprins de edenul copilăriei.

 

Petra Vlah – Să nu duc dor… și dor am dus. Spațiul Mioritic – din perspectiva mea

Masă Rotundă 2: Spațiul Mioritic al Românului din Exil

Al 39-lea Congres ARA, 2015, Frascati/Roma, Italia

Sesiune plenară, 29 Iulie, 2015

Venită în Statele Unite încă din ’79 , abia acum realizez că am trait mai mult în această ţară îndepărtată decât în România copilăriei şi a tinereţei mele. America a fost bună cu mine şi totuşi, în adâncul sufletului, nu m-am simţit niciodată acasă.

Acum, după 36 de ani sunt gata să mă întorc şi valizele mele sunt la uşă.

Mulţi m-au întrebat de ce am luat această hotărâre, atâta vreme cât de fapt nu-mi lipseşte nimic aici. Mulţi m-au avertizat că readaptarea va fi grea şi deziluzia mare; e drept, în toţi aceşti ani ne-am schimbat şi noi cei plecaţi, s-au schimbat şi cei rămaşi acasă. De acest lucru sunt pe deplin conştientă, tot aşa cum sunt convinsă că locul meu este în România.

Când, cum şi de unde mi-a venit revelaţia?

Cu ani în urmă fiul meu a făcut primii ani de facultate la Sonoma State University, intr-un orăşel din superba Napa Valley la nord de San Francisco, o regiune bine cunoscută pentru apreciatele vinuri californiene. Vizitându-l des am înţeles pentru prima dată ce anume îmi lipsea pentru a fi cu mulţumită. Atunci am început să scriu, după mulţi ani de întrerupere şi prima poezie a fost dedicată satului în care au trait bunicii mei paterni.

Inspirată din peisajul familiar al dealurilor line şi al văilor largi, poezia “Amintiri din Ludeşti” este o întoarcere la primele impresii ale copilăriei, atunci când mirosurile şi parfumurile satului s-au impregnat în sufletul meu de bucureşteancă, neobişnuită cu viaţa la ţară, dar care totuşi îmi dădea un sens de apartenenţă.

{{ s-a deşteptat o amintire

de lapte dat în foc

de gutuie pe sobă

de haină de pâslă muiată de ploaie

de fân în care s-au copt mere

de pătul în care am ascuns grâu

de pământ îngrăşat în abur de iezle

de zeamă stoarsă prunei spre toamnă

de pulbere de ovăz strivit sub roată

de săpuns mistuit în căldări de aramă}}

Ultimile versuri ale poeziei contrastează viaţa suculentă a satului mereu viu cu peisajul frumos, delicat dar static şi inodor al câmpului de maci.

{{adulmecând unsoarea podelei scârţâite

şi a chirpiciului proaspăt

mă zgârie duios pe nară

sudoarea horei ce mi-a impregnat amintirea

de râncezeala muşchiului de copac

pe care s-a căţărat ciupercuţa

din care am gustat din greşeală

şi m-am trezit pedepsită

în câmp de maci}}

Tot în aceaşi perioadă am înţeles că eforturile mele de a mă detaşa de cele ştiute, asimilate şi impregnate în însăşi fiinţa mea nu se vor atenua în timp şi apartenenţa mea la matricea română va rămâne totdeauna intactă, făcând asimilarea totală imposibilă indiferent de precauţiile luate.

Rugă

palmieri

pescăruşi

şi tihna seninului

pâinea noastră

cea de toate zilele

ia-ne-o Doamne

şi ne dă nouă

macar cu împrumut

colacul din horă

buciumul Oltului

istovita câmpie

şi iartă-ne Doamne

păcat de ispită

precum şi noi sperăm

greşiţilor noştri

nevrednici de-a noastră iubire

şi nu ne duce

pe noi în ispită

şi de trufie ne izbăveşte

Amin

Dorul pe care l-am dus era acompaniat şi de un acut sentiment de ciudă. Îmi aminteam de anii studenţiei când cu foarte puţini bani în buzunar mergeam cu colegii mei la restaurante care depăşeau cu mult bugetul nostru studenţesc. La vremea aceea ne aşezam dezinvolt la masă şi comandam cafea şi apă minerală. Stăteam ore întregi de vorbă cu ceaşca între timp goală, dar ne simţeam în largul nostru şi nimeni nu ne grăbea pe uşă afară. Acest sentiment că ni se cuvine şi că ceea ce făceam noi este foarte normal nu l-am avut niciodată în America.

Deşi după câţiva ani aveam şi bani în buzunar şi cărţi de credit berechet am ezitat totdeauna să intru în magazinele din Beverly Hills care îmi dădeau un sentiment de inadecvare, de parcă aş fi fost neinvitată şi ne-bine venită acolo. Acest sentiment nu m-a părăsit nici până în ziua de azi.

În America am cunoscut oameni minunaţi şi am văzut locuri deosebit de frumoase, dar am păstrat sentimentul că totul îmi este străin. Minunata coastă a Pacificului de la Los Angeles la San Francisco am admirat-o deseori, dar nu m-a impresionat; pentru sufletul meu ea era prea dramatică, precum şi munţii Elveţiei, ariditatea Siciliei, imensitatea Grand Canyon-ului sau magestica Niagară.

Frumuseţile altora le admiram fără să mă implic, căci fără să ştiu, eu tânjeam după dealurile ondulate ale Bucovinei, după valea strâmtă a Izei, după plaiurile armonioase ale Transilvaniei, după podgoriile parfumate ale Moldovei, după forfota Bucureştiului.

Niciodată nu mi s-a părut concepţia filozofică a lui Blaga despre Spaţiul Mioritic mai adevărată. Subconştientul mioritic mi-a modelat personalitatea prin doine şi balade care îşi cereau dreptul la “piciorul de plai şi gura de rai”.

Cu sau fără ştiinţă am încercat să-mi refac spaţiul intrinsec al personalităţii mele, acel orizont care a definit trăirile mele cele mai profunde. Niciodată nu am renunţat la a vorbi româneşte şi faptul că am fost activă în comunitatea românâ s-a datorat în mare măsură unei nevoi egoiste, dar imperioase de a reface drumul spre casă, fie şi numai la nivel spiritual.

Probabil din acelaşi motiv al nevoii de familiaritate cu locurile natale, fiul meu, care locuia în America, a ales să facă o specializare la Cluj înainte de a începe masteratul în ştiinţe politice şi de a se dedica cercetării istoriei României din perioada anilor 1967 – 1980 (tema lucrării lui de doctorat).

Nepoata mea la numai 6 ani vorbeşte, citeşte deşi stângaci, dar mai ales cântă româneşte cu un uşor accent ardelenesc, de ţi-e mai mare dragul. Născută în America ea nu va simţi poate niciodată lipsa spaţiului matrice şi al modului de viaţă românesc, dar ştie exact şi spune la toată lumea că ea este nu numai americancă, dar şi româncă.

Să nu duc dor

când am plecat de-acasă

am luat cu mine

ce-a fost dintotdeauna al meu

să nu duc dor

să nu duc dor

de murmur de pârâie

să nu duc dor

de flori de iasomie

să nu duc dor

de forfotă-n tramvaie

să nu duc dor

de pace-n cimitire

să nu duc dor

de mugur de salcâm

să nu duc dor

de busuioc în sân

…. şi dor am dus

Timpul mi-a dovedit că degeaba am luat cu mine “ce-a fost dintotdeauna al meu să nu duc dor” – eu dor am dus şi acum mă întorc acasă plină de dor. Să nu duc dor… și dor am dus.

 

Maria CANTUNIARI – Psihologia și pedagogia poporului român

Carte eveniment a istoriei psihologiei, a pedagogiei și a literaturii române

Apar la intervale mari de timp în cultura română autori şi cărţi care devin cu trecerea timpului borne kilometrice în istoria poporului român. Aşa a fost în istoria culturii româneşti din ultimele două veacuri apariţia marilor scriitori Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, apoi apariţia în cea de a doua jumătate a secolului al  XIX-lea a grupului de scriitori Mihai Eminescu, Ion Creangă, I L Caragiale, fără de care nu ar fi fost posibilă apariţia peste aproape o jumătate de veac a marilor scriitori din perioada interbelică, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu.

Să ne imaginăm că aceşti scriitori nu ar fi apărut şi nu ar fi existat în cultura română. În acest caz cu siguranţă istoria poporului român şi a culturii române ar fi fost mult mai săracă, noi, românii, am fi fost mult mai săraci sufleteşte, iar România ar fi văzută astăzi ca o ţară de mâna a treia.

Să ne imaginăm că nu ar fi existat nici Constantin Brâncuşi, nici George Enescu, nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu, nici Emil Cioran…Imaginea României ar fi fost şi mai dezastruoasă. Să ne imaginăm că în Filozofie şi în Psihologie nu ar fi existat Vasile Conta, Dimitrie Drăghicescu şi cartea sa „Din  psihologia poporului român”, că nu ar fi existat nici Constantin Rădulescu Motru, cu Teoria sa despre Energetismul românesc.. În cazul acesta chiar am fi fost un popor sărac spiritualiceşte, un popor mediocru…UN POPOR CARE NU S-AR FI CUNOSCUT PE SINE DELOC.

Să mai notăm în domeniul Istoriei aceste mari Personalităţi Nicolae Densuşanu, (şi cartea sa celebră, „Dacia preistorică”, atât de criticată, aproape hulită în epocă, dar foarte citată şi preţuită astăzi. Carte care a generat în cultura română, în gândirea istorică şi în istoriografia românească foarte importantul curent care este dacismul, şi care a dat  o nouă coloratură şi direcţie gândirii social-istorice româneşti) Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, şi cartea sa foarte importantă „Getica”.

Toţi aceşti mari oameni de cultură sunt, cum spuneam, borne kilometrice care măsoară  atât dezvoltarea şi evoluţia culturii româneşti, cât şi profunzimea, bogăţia şi puterea de regenerare a culturii române.

Aceste gânduri ne-au fost inspirate de lectura cărţii scriitorului şi profesorului de Psihologie şi Pedagogie Ştefan Dumitrescu „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”. Pentru că Ştefan Dumitrescu este scriitor cartea aceasta are, ca să spunem aşa, o coloratură, o dimensiune literară, putând fi  privită şi lecturată ca un Eseu ştiinţific de mare întindere, cu virtuţi literare, şi care reuşeşte să acopere întregul său Obiect de studiu şi cercetare (Psihologia şi pedagogia poporului daco-român). Lectura acestei cărţi, tocmai pentru că este scrisă de unul dintre cei mai mari scriitori români şi europeni aparţine deopotrivă domeniului Ştiinţelor sociale dar şi literaturii române, eseisticii. Prin cele cinci romane de mari dimensiuni, publicate până acum, Ştefan Dumitrescu este unul din marii scriitori ai lumii stând cu cinste alături de scriitori ca Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llossa. Degeaba mor de invidie Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu sau Nicolae Manolescu, şi atâţia alţii, Adevărul acesta a ieşit deja ca undelemnul la suprafaţă. Iar în anii care vin tot mai mulţi oameni de cultură, tot mai mulţi români din ţară şi din străinătate se vor convinge de acest adevăr, şi anume că Ştefan Dumitrescu este unul dintre scriitorii foarte importanţi ai lumii. După a doua lectură a cărţii, „Psihologia şi Pedagogia poporului român” mi-am dat seama, aşa cum spuneam, că această carte, prin  ideile plastice exprimate, prin cursivitatea muzicală a textului, aparţine atât Psihologiei şi Pedagogiei cât şi Literaturii române. Cartea se citeşte cu mare plăcere, foarte uşor, şi la a doua şi la a treia lectură, deşi este o crate densă, o cartea grea de sensuri, de idei, o carte revelatoare. Şi o carte revoluţionară pentru că deschide noi orizonturi în cunoaşterea popoarelor ca fenomene social-istorice, în cunoaşterea dezvoltării și evoluţiei fenomenului uman, în particular în cunoaşterea profunzimilor psihologie poporului român, a universului său spiritual. Cu siguranţă va fi beste-sellerul anului, sau al deceniului.

Credem că sămânţa motivaţiei, gândul de la care a plecat naşterea acestei cărţi este dragostea imensă, profundă a scriitorului faţă de poporul daco-român, ca şi durerea că poporul român se zbate de secole în această situaţie de popor jefuit, umilit, neputincios, de popor Victimă al Istoriei, care se  scufundă în propria sa suferinţă şi criză generală. Căci criza pe care o traversează acum poporul român (de fapt în criza aceasta se găseşte de la cel de al doilea Război mondial încoace) nu este numai una economică, financiară, sau morală, este o criză socială, psihologică, o criză educaţională, o criză de identitate, o criză spirituală, o criză a sănătăţii (biologică), o criză a mediului, etc, altfel spus o criză totală. Şi ce este foarte periculos este faptul că e o criză profundă, permanentizată.

Ştefan Dumitrescu nu crede în apariţia poporului şi a limbii române. Poporul român şi limba română, spune dânsul, sunt poporul dac şi limba poporului dac văzute în continuitatea şi evoluţia lor milenară prin timp. Setea de cunoaştere, tendinţa conştientă şi subconştientă de a pătrunde cât mai adânc în cunoaşterea Fenomenului daco-românesc, în cunoaşterea tainelor celor mai profunde ale acestui popor, cel mai bătrân popor european, aflat aici de la începutul lumii, au fost alţi factori care l-au determinat pe autor să se apuce să scrie o asemenea lucrarea vastă, profundă şi cuprinzătoare, care cere efortul unei vieţi întregi.

Numai lectura cărţilor de Psihologie, Pedagogie şi Istorie apărute în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, care au încercat să cerceteze, să aprofundeze firea, psihologia  românească, pe care le-a studiat Ştefan Dumitrescu, şi care sunt foarte multe, trebuie să-i fi luat ani de zile. Lectorul cărţii este de asemenea impresionat de organizarea materialului studiat şi comentat, de capacitatea de sinteză a autorului. Deşi s-a aplecat asupra unui mare număr autori și de cărţi, care au încercat să pătrundă în paradoxala, tragica şi profunda psihologie românească, este de apreciat talentul scriitorului de a selecta cele mai veridice şi profunde idei care au fost exprimate până acum despre firea, despre sufletul nostru al românilor. De a le face să fie grăitoare şi de a le pune în lumină, când le  vedem altfel, astăzi, după atâta timp. Marele merit al profesorului şi al scriitorului Ştefan Dumitrescu este acela că studiind şi analizând un material vast, reflexie a spiritului românesc asupra lui însuşi, raţionamente şi meditaţii ale  unora dintre cele mai mari minţi pe care le-a dat acest popor asupra psihologiei şi filozofiei daco-românilor, Ştefan Dumitrescu duce mai departe, în profunzime şi pe paliere, tot mai înalte cunoaşterea universului interior al poporului român. După lectura cărţii am avut sentimentul stenic şi totodată dureros că înţeleg poporul  român, că înţelegem de ce poporul român a avut istoria de victimă, de  popor jefuit, călcat în picioare, umilit toată istoria lui. După lectura acestei cărţi noi, românii, o să ne cunoaştem şi o să ne înţelegem mai bine pe noi. Va fi ca şi cum Dumnezeu ne-a luat o pojghiţă de pe ochi şi acum suntem uimiţi cât de clar ne vedem pe noi în oglinda acestei cărţi.

Pentru că „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN” a d-lui Ştefan Dumitrescu apare la puţin timp după ce doi mari ticăloşi, (cu siguranţă agenţi de influenţă ai unor forţe externe, ceea ce înseamnă război psihologic  împotriva poporului român) este vorba de Horia Roman Patapievici şi de un domn Lucian Boia, au jicnit în cărţile lor grav poporul român, fapt pentru care ar trebui traduşi în faţa justiţiei, cartea aceasta se înscrie într-o polemică devastatoare cu aceştia. Concluzia acestei cărţi este că poporul român, cel mai vechi popor european, apărut încă din neolitic în aria Carpato-istro-pontică, poporul traco-daco-român stând la baza popoarelor europene, a fenomenului european, este un popor creativ, foarte dotat. Ca dovadă marea cultură pe care a dat-o (cum puţine popoare au o asemenea cultură) începând cu acea capodoperă  care este gânditorul de la Hamangia, continuând cu Mioriţa, cu marea cultură a evului mediu şi cultura modernă, trecând prin Eminescu, prin Brâncuşi şi Enescu. Puţine popoare şi-au adus o contribuţie atât de însemnată la dezvoltarea culturii Civilizaţiei umane, aşa cum este cazul poporului român. Din această perspectivă istorică poporul român poate fi privit ca unul din marile popoare ale lumii, printre puţinele dotat cu o creativitate excepţională, care se întinde pe câteva milenii. Să ne gândim numai că scrisul a apărut pentru prima dată în istorie acum 7 mii de ani în spaţiul carpatic. Dovada grăitoare sunt Tăbliţele de la Tărtăria care preced cu două milenii Tăbliţele de la Summer. Sau alte mii de statuete la fel de valoroase din punct de vedere plastic ca „Gânditorul de la Hamangia”, dar care nu au fost dezgropate.

Şi totuşi dacă suntem cel mai bătrân popor european şi unul dintre popoarele foarte inteligente şi creative ale istoriei cum se explică faptul că după înfrângerea dacilor în cele două Războaie daco-romane, după autojertfa lui Decebal, poporul dac nu s-a mai regăsit pe sine decât foarte târziu? Cum se explică faptul că poporul dac a fost prin excelenţă un popor ofensiv, mândru, demn, viteaz, iar poporul român, care este acelaşi popor dac văzut în continuitatea sa, a fost şi este un popor slab, defensiv, un popor care a fugit în codri din faţa năvălitorilor sau şi-a plecat capul şi s-a lăsat jefuit fără să schiţeze nici un gest de împotrivire, aşa cum se întâmplă acum în perioada postcomunistă. (cu rare excepţii, când Domnul ne-a dăruit Conducători mari şi Viteji am fost şi un popor ofensiv. Ceea ce înseamnă că atunci când avem în frunte Conducători mari putem să fim un popor excepţional, şi aceasta datorită zestrei latente din fiinţa noastră individuală şi naţională) Şi dacă  am fost  și suntem un popor dotat, care i-am dat pe Eminescu, pe Brâncuşi, pe Nicolae Densuşanu, pe Enescu, pe Eliade, pe Cioran, pe Coandă, etc cum de se face ne-am mâncat și ne distrugem valorile ? Și cum se face că am dat această clasă de politicieni care ne-a făcut şi ne face mai mult rău decât bine în istorie! Care este mai mult decât ticăloasă şi execrabilă?

Acel plus de cunoaştere al psihologiei poporului român, din profunzimile sale până în contemporaneitate, pe care îl aduce în domeniul Ştiinţelor sociale şi în cunoaşterea psihologiei poporului daco-român domnul profesor Ştefan Dumitrescu ne ajută pe noi, românii, să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în istorie. De ce am evoluat aşa de contraproductiv în istorie, de ce am ratat cele mai multe din şansele pe care ni le-a oferit istoria, de ce suntem acum un popor victimă, incapabil de orice reacţie în faţa agresiunilor de tot felul, în faţa problemelor pe care ni le pune viaţa şi Istoria? De ce suntem un popor ai cărui indivizi suntem dezbinaţi şi ne mâncăm între noi, şi care îşi aşteaptă într-o inconştienţă totală dispariţia de pe scena istoriei?

Credem că aici este genial autorul acestei lucrări. Pentru că Ştefan Dumitrescu pătrunzând în profunzimile psihologiei poporului daco-român, investigându-i pliurile acestei profunzimi, reinterpretând dintr-o perspectiv ştiinţifică (de fapt din mai multe perspective) şi modernă miturile, care sunt fundamentele memoriei colective ale poporului daco-român, el reuşeşte să ilumineze, ca să spunem aşa, tainele profunde ale acestui neam daco-românesc atât de mare şi totuşi atât de nefericit, de tragic, de umilit în istorie. Pentru că dl profesor Ştefan Dumitrescu (intuiţie, clarviziune, inspiraţie divină?) pune, ca să spunem aşa, după două mii de ani diagnosticul psiho-moral cel mai corect al poporului român. Iluminează, din punct de vedere epistemologic, dinspre interior către nivelul conştient, dinspre trecut către prezent destinul impresionant de uman şi de tragic al unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii.

Pornind de la o cercetare cazuistică foarte bogată, de la evenimentele istoriei (fericite şi nefericite), de la notele şi meditaţiilor oamenilor de cultură, străini şi locali (exemplu Paul de Alep, Dimitrie Cantemir) profesorul Ştefan Dumitrescu descoperă şi studiază în profunzimea sa ceea ce am numi Sistemul de patologii al Psihologiei poporului român. Subliniem că această descoperire a sindromului de patologii al psihologiei poporului român este una dintre cele mai mari descoperiri din istoria şi din cultura poporului român. Că ea explică într-o mare măsură comportamentul poporului daco-român de la înfrângerea regelui Decebal în anul 106, în urma confruntării cu armata romană, până astăzi. Aceste patologii s-au format şi s-au dezvoltat pe parcursul primului mileniu, când populaţia dacă, trăitoare în sătuleţe ce se întindeau pe teritoriului vechii Dacii fugea îngrozită din faţa hoardelor năvălitoare salvându-se în întunericul codrilor. Și s-au întărit pe parcursul celui de al doilea mileniu…Plecând de la datele istoriei, ale realităţii şi ale vieţii de zi cu zi din spaţiul românesc, observând că noi, românii, ne mâncăm valorile, că aceasta este o tendinţă aproape generalizată a comportamentului nostru, scriitorul Ştefan Dumitrescu a descoperit şi a teoretizat patologia psihologiei poporului român pe care a denumit-o Axiofagie. De la Axios, valoare, fagos, a mânca. Invidia, bârfa, ironia, marginalizarea, pâra sunt forme ale Axiofagiei. Când bârfim pe cineva noi îl „distrugem”, îl compromitem în plan mental. Marginalizarea, îndepărtarea, pedepsirea unei valori, ura împotriva ei, toate acestea sunt reacţii de anihilare a valorii şi ne dezvăluie că în subconştientul nostru acţionăm împotriva valorii  tocmai pentru că „ne dăm seama” că suntem mici în comparaţie cu ea.

Această „micime” a noastră în comparaţie cu Valoarea este descoperită în subconștientul nostru, iar reacţiile împotriva valorii au scopul de a o anihila, astfel ca în subconştientul nostru noi să ne simţim în continuare „mari”. Aţi observat, după căderea Dictaturii comuniste foarte mulţi oameni setoşi de putere, pentru că în subconştientul lor colectiv credeau că aşa sunt ei mari, aşa devin ei mari, au intrat în partidele politice înfiinţate după 1989. Există deci, ne spune autorul, o tipologie umană formată din indivizi care „se cred mari”, care vor să fie mari, (au egoul dilatat, cancerizat) şi care în marea lor majoritate oamenii aceştia sunt bolnavi de putere. Ei bine, oamenii aceştia sunt bolnavi de Egoplasm, aceasta fiind cea mai gravă, cea mai importantă patologie a Psihologiei poporului român. Oamenii aceştia nu pot să trăiască dacă nu se simt ei mari, şi dacă nu fac tot ce pot ca să fie mari… Intră în politică, fac orice ilegalitate și orice gest imoral ca să aibă „puterea şi bogăţia”, CARE LE DĂ LOR SENTIMENTUL CĂ SUNT MARI. Din rândul acestora se  recrutează „bolnavii de putere”, politicianismul fiind una dintre cele mai grave patologii ale Psihologiei poporului român,  boală care i-a făcut foarte mult rău acestui popor şi acestei Ţări. Politicianismul, la noi, la români a fost  şi este o mare nenorocire, un cancer social și psihologic. Atomita este o altă patologie (aceasta fiind dată de tendinţa din subconştientul românilor de a se dezbina între ei) a psihologiei poporului român, căreia  autorul îi acordă o mare atenţie, şi care ne-a făcut rău  pe durata întregii istorii. Datorită acestei patologii (pentru că au avut în ei tendinţa, înclinaţia către dezbinare şi nu către unire) tracii au dispărut, iar dacii  nu s-au mai reunit într-un Regat, condus de un Rege, după moartea lui Decebal, sau după plecarea romanilor din Dacia în anul 271, e. n, şi au trăit în sătucele lor risipite pe  teritoriul fostei Dacii, de la Nistru până în sudul Boemiei, atât cât se întindea regatul lui Decebal. Şi pentru că  dacii nu s-au mai unit după plecare aureliană din Dacia, iar popoarele migratoare, care erau de fapt nişte hoarde dezlânate ce se împingeau unele pe altele, i-au găsit atomizaţi, risipiţi, incapabili şi să se adune şi să formeze o armată care să-i alunge pe invadatori, protoromânii ca să-şi salveze pielea s-au ascuns în păduri, de unde ieşeau după un timp cu daruri pe care le dădeau celor care se înstăpâniseră în pământurile lor.

Gestul acesta s-a tot repetat pe parcursul mileniului întâi, astfel că l-am asimilat în subconştientul nostru colectiv, ne-a intrat în codul genetic. Aşa s-a format poporul român ca un popor slab, defensiv, fără coloană vertebrală, care se pleacă în faţa duşmanului (de aici proverbul „Capul aplecat sabia nu-l taie”) ca să scape cu viaţă. Care îi dăruieşte duşmanului ce are mai bun ca să fie acceptat de Duşman (de aici proverbul „Pupă-l în bot şi papă-i tot), gest repetat care ne-a învăţat să fim vicleni, dedublaţi. Din aceste patologii centrale ale psihologiei poporului român s-au format alte „scheme adaptative” secundare, cum ar fi şmecheria, demagogia, lenea, lăudăroşenia („Prostul până când nu este fudul nu e prost destul”), trădarea. Toate aceste patologii, „scheme atitudinale şi comportamentale asimilate” de subconştientul colectiv comunică între ele, se susţin una pe alta, augumentându-se. Aceste patologii, aşa cum spune autorul cărţii, dacă ne-au ajutat să supravieţuim în istorie, şi am supravieţuit târâş, grăpiş, plătind un tribut prea mare, ne-au făcut mult rău formându-ne (de-formându-ne) ca un popor slab, defensiv, laş, care şi-a plecat capul în faţa Stăpânitorilor, când ar fi putut să se unească, să se organizeze şi să-i alunge pe duşmani. Puţinele dăţi când ne-am ridicat împotriva Cotropitorilor sunt excepţii care confirmă regula. Am fi avut nevoie în istorie de un mare Conductor ca Burebista care să ne unească, să ne motiveze, să ne dea încredere în noi, să ne formeze ca un popor viteaz, unit, dârz, de oameni patrioţi, cu vocaţia onoarei şi care din cuceriţi să ne înveţe să fim un popor mândru şi demn care nu se lasă călcat în picioare. Or ce vedem acum în perioada postcomunistă ? Că indivizii umani cei mai hoţi, setoşi de putere au încălecat pe grămada de bucate a ţării şi au jefuit cât au putut. Iar restul populaţie ce a făcut?  În loc să se adune, să se organizeze şi să arunce peste bord clasa politică jefuitoare, muncitorii, românii ceilalţi aruncaţi în şomaj, medicii au fugit  în afara ţării, la mai bine, unde s-au băgat slugi la cei care ne-au distrus Economia şi ne-au transforma ţara în piaţă de desface. Aceiaşi schemă comportamentală învăţată în primul mileniu se repetă şi acum ca un act reflex. Exact ca în primul mileniu, acum în loc să fugim în păduri din faţa popoarelor migratoare, am fugit din faţa greutăţilor, a încercărilor istoriei la muncă în străinătate (au plecat muncitorii cei mai buni, tehnicienii, cercetătorii ştiinţifici, medicii, au fugit ca potârnichiile în străinătate, la mai bine) şi ne-am băgat singuri slugi la cei care ne-au asuprit şi ne-ai jefuit în istorie.

Cred că acum în perioada aceasta foarte grea şi periculoasă pentru poporul şi naţiunea  română, când a fost distrus mai mult de jumătate din Organismul naţional românesc, aşa cum era el în anul 1989, poporul român chiar avea nevoie de un mare diagnostician ca profesorul Ştefan Dumitrescu.  De un Medic şi de un Profesor care să-l înveţe să se însănătoşească. Să se formeze ca un popor curajos, unit, care îşi ia soarta în mâinile lui. Pentru prima dată după două mii de ani apare în istoria acestui popor un Medic, un Psiholog care se apleacă asupra sufletului, a psihologiei, a fiinţei poporului român, îl studiază atent, privind în străfundurile sale, analizează conexând toate datele între ele, având o capacitate de sinteză ieşită din comun şi ne arată pe ecranul minţii noastre (al conştiinţei celor care vor citi cartea) atât calităţile care au făcut din acest popor un mare creator de cultură cât şi bolile de care a suferit în istorie, moştenite de la strămoşii noştri traci, care l-au condamnat să aibă destinul nefericit de victimă a Istoriei. Ştefan Dumitrescu este un fel de Dostoievski şi de Yung al poporului daco-român, un analist de o fineţe şi profunzime remarcabile al istoriei şi al universului nostru interior. Puţine popoare au norocul să le dea Dumnezeu o Minte care să  le ajute să se cunoască atât de profund şi de complex şi care să le arate metoda, calea, strategia pe care trebuie să o urmeze ca să iasă din această stare patologică de letargie care le poate fi fatală.

Partea a doua a cărţii (deşi analizele şi raţionamentele care ţin de domeniul psihologie, al sociologiei coexistă, conlucrând cu analizele, judecăţile şi raţionamentele care ţin de domeniul pedagogiei şi al economiei) încearcă şi reuşeşte să descifreze laturile slabe ale poporului român în istorie, cauzele educaţionale care au făcut să fim un popor defensiv în istorie („Dă, Doamne, mintea românului a de pe urmă”). Partea aceasta de Pedagogie  se apleacă asupra  cărţilor şi a autorilor care au încercat în perioada interbelică să fundamenteze ceea ce s-ar numi O PEDAGOGIE A POPORULUI, ducându-le cu succes opera mai departe antecesorilor să-i pentru care are o preţuire sacră. Analizând situaţia Sistemului socio-economic românesc din diferite perioade ale istoriei, ca şi starea Sistemelor socio-economice naţionale în general, profesorul Ştefan Dumitrescu credem că se găseşte în situaţia de a pune bazele unei noi discipline a Pedagogiei generale pe care el o numeşte „Pedagogia popoarelor” (Psihologia şi Pedagogia popoarelor). Ceea ce reuşeşte, având sentimentul că brodează cu ideile şi gândurile, dl profesor Ştefan Dumitrescu este faptul de a fi dus mai departe limitele, sau orizontul de cunoaştere al acestor ştiinţe, Psihologia şi Pedagogia. Iar cel mai important lucru mi se pare acela de a fi sculptat, sau de a fi proiectat pe ecranul acestei perioade de timp Portretul cultural şi psihologic al poporului daco-român. Pe timpul lecturii am fost impresionată de acribia cu care pătrunde, ca un fel de batiscaf care merge pe fundul oceanului filmând pliurile, gropile, ridicăturile reliefului, ca şi de capacitatea lui de a se „ridica la suprafaţă” şi de a privi totul de sus, reuşind să creeze o frescă a psihologiei şi pedagogiei poporului român, pe cât de profundă pe atât de cuprinzătoare. „Psihologia şi Pedagogia poporului român”, cartea profesorului şi a scriitorului Ştefan Dumitrescu este una din cele mai mari realizări ale gândirii psihologice şi pedagogice la noi, unul din marile evenimente culturale ale acestei perioade „de tranziţie către distrugerea definită a poporului romîn şi a Românie”). Monografia aceasta, căci o Monografie este cartea profesorului Ştefan Dumitrescu, analizată aici, creşte, ca să spunem aşa, din solul social şi cultural românesc, este  o proiecţie profundă şi lucidă a sufletului românesc pe suprafaţa Ecranului care este prezentul şi viitorul acestui neam. După lectura cărţii ai sentimentul că intenţionat Dumnezeu a făcut ca această carte să apară în această perioadă când poporul romîn, după 1990 Obiectul şi Victima unui mare Război economic, se află într-o stare jalnică, introdus pe o cale negativă, autodistructivă, aflat în cea mai periculoasă Fundătură istorică, distrus într-o mare măsură.  În finalul cărţii credem că ne aflăm în faţa unuia din evenimentele cele mai importante din istoria Psihologiei şi a Pedagogiei româneşti, când aceste ştiinţe îşi dau mâna ca să ajute poporul român să se salveze din criza istorică în care ne găsim de foarte mult timp.

––––––––-

  1. O dată cu această  admirabilă şi memorabilă carte care este „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÎN”, dl profesor Vasile Mănuceanu, Preşedintele Fundaţiei Culturale Ajutorul românesc, mi-a dat spre lectură,  o altă carte a domnului profesor Ştefan Dumitrescu, de data aceasta o carte de versuri intitulată „Calul Troian al Lumii, America sau Luceafărul”, pe care o voi recenza cât de curând. Am citit-o de mai multe ori în timp ce lecturam „Psihologia şi Pedagogia poporului romîn”. Mărturisesc că am rămas consternată, stupefiată. Cele trei mari poeme ale cărţii, „Naşterea Poetului”, „Calul Troian al Lumii, America sau Luceafărul”, şi „Ana strigam”, tot un fel de Luceafărul lui Eminescu”, sunt printre cele mai mari poeme din literatura română şi îl plasează pe Ştefan Dumitrecsu direct sub Eminescu, alături de Arghezi şi de Blaga. Nu-l cunosc personal pe dl profesor Ştefan Dumitrescu dar cum i-am lecturat mai înainte romanele „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București”, „Prea adânc m-ai rănit, femeie!”, „Şi tu vei fi Văzduh” şi „Marea dragoste” cred că ne găsim cu siguranţă în faţa unei dintre cele mai mari Minţi şi a unuia dintre cele mai mari Talente pe care le are România la ora actuală.

Lector univ. Maria CANTUNIARI

10 iulie 2015

Bucureşti

Camelia Cristea: Pod

                POD

 

Între timp și spațiu am făcut un nod,

Sfoara o întind parcă ar fi un pod,

Lumile-și dau mâna cred că s-au văzut

Nu vorbim acum de necunoscut…

 

 

Trăirile toate au vibrații înalte,

Șeile pe cai s-au pornit să salte

Câmpul înflorit, parcă-i duminică

În acest decor eu sunt doar furnică.

 

 

Nu mai sunt nici ziduri, pietre de hotar

M-am pierdut cu firea, e un lucru rar

Inima doar cântă în acorduri calde,

Portativul ăsta pare că mă arde…

 

 

Cerul s-a îmbrăcat cu stele aprinse

Gândurile albe parcă ar fi ninse,

Prin seninul clipei mă despart de mine

Și zbor fără aripi, visul mă mai ține…

 

Camelia Cristea

Anatol Covali: Cum să dispari

Cum să dispari

 

Cum să dispari când eşti ce am mai drag
pe-al vieţii mele-ncântător meleag

 

pe care de când stai e primăvară
plină de cântec şi superbe flori
ce-nmiresmează-ai noştri splendizi zori
ce par în mine ardere solară.

 

Cum să dispari când eşti ce am mai sfânt
din ziua-n care-n sufletul tău cant

 

şi îţi colind prin inimă şi minte
convins că niciodată n-o să pierd
iubirea ta pe care o dezmierd
cu toate că tot timpul e fierbinte.

 

Cum să dispari când ştiu c-al nostru ţel
va străluci şi-n veşnicii la fel.

 

Anatol Covali

Mugurel Puşcaş: Vino

 Iubito… Vino iar înspre-nceputuri…
Să retrăim ai netrăirii zori –
Imaculate orizonturi albe
Să-mprăştie ai neputinţei nori.

 

Iubito… Să-ncolţim din nou sub ploaie…
Doi ghiocei albi, firavi, exilaţi
Pe-o insulă a nemuririi noastre,
Îndrăgostiţi, pereni, necugetaţi.

 

Renaşte-vom feriţi, sorbind lumină
Din cupe pline cu amor nestins
Trăind dual, frumos, gustând din tihnă…
Doi Zei în al iubirii paradis.

 

Iubito… Vino iar înspre-nceputuri….
Amorul nostru fără de sfârşit
Întoarce-va mereu clepsidra vieţii –
Noi?… Doi iubiţi plutind în infinit.

 

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)