Brânduşa Dobriţă – Bunicul Grigore

Bunica îl alinta Grig, iar cei de acasă îl strigau Grigoruţă.

Era de două luni când a murit străbunica, Saveta, iar străbunicul s-a însurat repede cu o fată tânără, dar lipsită de suflet ca maştera din poveste.

Când bunicul plângea îl lua de-o aripă şi-l arunca după cuptor să nu-l mai audă. Cine ştie ce îndârjire se va fi adunat în trupul firav sau ce zodie avea de ispăşit de nu şi-a găsit atunci sfârşitul.

Bunicul era cel mai mic dintre fraţi şi locuia în satul Dobârceni, pe atunci în raionul Trufeşti. Avea pe lângă mulţi fraţi mai mari, o singură soră tuşa Zenovia, căsătorită cu dirigintele de poştă din târgul Ştefăneşti, de pe malul Prutului. Ajunsese bine tuşa, dar şi meritase fiindcă avea un suflet de aur şi era gospodină şi pricepută în toate. Dar ei n-aveau copii şi erau necăjiţi din pricina asta.

Tuşa Zenovia se resemnase, dar moş Petruţ ofta încă şi aştepta o minune.

Într-o zi, avu moş Petruţ treabă la Dobârceni cu o pricină legată de o scrisoare şi trecu şi pe la socru. Crunta mizerie în care-i găsi pe bunicul îl cutremură. Nu spuse nimic atunci, dar ajungând acasă se sfătui cu tuşa să-l crească ei. Şi aşa intră bunicul pe mâini bune şi trăi până la război ca-n sânul lui Avram,

Când a venit vremea şcolii, l-au dat la Botoşani, la Şcoala Normală de băieţi unde bunicul a fost foarte silitor. Cu talent la desen, s-a remarcat repede, iar profesorul l-a încurajat să picteze. Multe tablouri i-au apărut într-o expoziţie organizată de şcoală, care însă a băgat banii în buzunare străine. Atât de dezamăgit a fost pe profesorul de desen, încât nu a mai pictat de atunci nimic. Ce are acum în casă e ceea ce a salvat de la expoziţie şi nu din cele mai bune.

Bunicul a fost învăţător emerit, a făcut războiul ca furier, a pierdut toată agoniseala plecându-i în refugiu familia.

Au intrat în casa lor ruşii şi au făcut grajd. Au găsit la întoarcere paie pe duşumele, uşile lipsă, iar în pereţii casei găuri de şobolani şi boboci morţi.

O raţă scăpată de gurile flămânde ale ruşilor se sălbătăcise prin buruienile cât casa şi scosese pui pe care-i mâncaseră apoi şobolanii.

După ce-a fost lăsat la vatră, au vrut să-l ia legionarii. De frica lor a stat fugar pe câmp, în podul şurii, ascuns în fân sau în beci. După ce-a scăpat de ei, i-au luat comuniştii o cameră şi-au făcut şcoală, apoi maternitate. Era un loc în grădină unde bunica nu semăna nimic şi unde nu aveam voie să mă joc. Bunicii îl separaseră cu meri pătuli şi tufe de agrişe. Am aflat că acolo moaşele îngropaseră pruncii nedoriţi.

Mai târziu, pe vreme alu Stalin i-au fost scoase fetele de la şcoală pe motiv că bunicul, declarat chiabur, devenise duşman al poporului. Necazul acesta bunicii l-au tras din cauza unui ţigan din sat, pe nume Canaf, care sperase că Stalin va da învăţătorii afară din şcoală, să intre fetele lui.

Bunicii stăteau gard în gard cu boierul Niculescu care-şi adusese acasă batoza. Din deal, de unde era gospodăria şi sediul partidului puteai crede că este a bunicului.

După ce fetele şi-au dat examenele în particular şi şi-au luat diplomele, au plecat zeci de kilometri departe de casă în judeţul Iaşi să-şi caute norocul printre străini. Apoi i-a murit fata cea mare, Corina, nu mult după ce s-a căsătorit, învăţătoare într-un sat de lângă Târgu Frumos, a dormit o iarnă în sala de clasă, fără foc, şi s-a îmbolnăvit de plămâni. Făcea economii să-şi ia un palton.

Pe toate le-a îndurat bunicul Grigore şi niciodată nu s-a plâns. Nici unul din necazurile pe care le-a ţinut în el n-au lăsat urme pe obrajii lui rotunzi şi rumeni. Nimic nu l-a făcut să-şi piardă zâmbetul, lumina din ochi când devenea atent la ceva, sau dragostea de oameni.

Era bolnav din dragoste de oamneni. Îi plăcea chiar şi pe aceia cărora le găsea câte un cusur. Îi plăcea să-i înveţe ca pe şcolarii lui.

Şi-poi, spunea că până mori, înveţi, şi tot nu ştii ce trebuie.

Când cei cu care vorbea urma să-i spună ceva ce-l interesa, sau când era solicitat într-o problemă, devenea foarte atent. Punea un picior înainte, îşi trăgea mâinile ca într-o îmbrăţişare, ridica bărbia şi toată faţa i se lumina. Strălucea şi zâmbea. Vorbea rar şi cu pauze, ca la şcoală. Se uita în ochii tăi şi-ţi acorda toată încrederea, Atunci avea obrajii rumeni ca brutarii în para cuptorului.

Intra în vorbă cu oameni necunoscuţi, cu un firesc dezarmant, care pe unii îi punea în mare încurcătură. El trebuia să cunoască pe toată lumea. Avea o vorbă.

-Da, mata de pe unde eşti? Şi cum îţi spune? Şi de-a cui eşti?

Bunicul a prins o vreme când cuvântul era la mare preţ, dar şi când putea să se întoarcă bumerang.

Mi-a povestit, copilă fiind, că la o inspecţie de istorie ar fi spus copiilor în final, că la mormântul şi Ştefan trebuie să ne plecăm. Rău intenţionat şi înţelegând strâmb, inspectorul i-a cerut mult timp să se explice, şi nu numai el.

Dacă ai fi vrut să-l cunoşti pe bunicul, trebuia să mergi în cel mai frumos şi atrăgător loc, grădina din dreapta bucătăriei de vară. Era un colţ fascinant. Mâna pricepută şi grijulie a bunicului se vedea peste tot – meticulos, gospodar, cu iubire de toate.

Fără a fi un belşug, acolo găseai din toate câte puţin şi fiecare colţ de pământ avea povestea lui.

Dacă ar fi să-mi arăt recunoştinţa faţă de acest bunic, ar fi pentru felul în care m-a prezentat grădinii, oaza lui de linişte.

M-a luat într-o dimineaţă de mână şi a început povestea de la poarta grădinii.

I-a desfăcut de sus cârligul, a dat-o deoparte cu respectul ce-l datorezi unui paznic bun şi m-a purtat pe lângă fiecare plantă sau strat, tufă sau pomm insistând asupra potecilor pe care era musai să calc pentru că astfel făceam rău şi pagubă în viaţa tihnită a distinselor poame ce-şi etalau ademenitoare forme, culori şi parfumuri dintre frunze.

Vorbea bunicul despre grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.

Pentru el şi după aceea şi pentru mine, acolo erau fiinţe fragile, dragi, care-ţi ştiau vorbi despre culori, despre forme şi despre arome îmbietoare.

Punea mâna pe frunze, le mângâia, mă îndemna şi pe mine să le cunosc, să le ajut şi să le iubesc. Îmi dădea apoi să gust o boabă de Delivar, mă urmărea cu ochii luminoşi să vadă efectul şi-mi spunea:

-Ah, Ce bun ! Ce bun !

Acea zi a rămas până astăzi cea mai fascinantă dintre expediţii, deoarece acolo am înţeles miracolul vieţii.

În grădină n-aveam voie să intru neînsoţită, dar tentaţia de a fi singură în locuri care-mi dădeau fiori era atât de mare, încât m-am strecurat de multe ori în raiul mut. Ajunsesem să cunosc fiecare loc cu ochii închişi. La intrare erau suspendaţi pe aţe struguri albi ca nişte acrobaţi, să intre-n ei dulceaţa soarelui, apoi urmau doamnele dalii cu pălării florentine superbe la care se uitau cu regret nemărturisit conduraşii ascunşi printre pietre de râu.

Cu nimic mai prejos în promisiuni înfoiate urmau fasolele pe araci, cu mulţi fraţi, cu nepoţi şi cu veri, apoi tufele de coacăze, de agrişe şi de strugurei formau un gard pentru pepeni căpoşi şi zemoşi cantalupi crăpaţi de mândrie pentru că nu-şi încăpeau în coajă de buni ce erau. Mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprânceană de fată mare. Dar perele, dar merele, cireşele şi vişinile – nimic nu lipsea ca-n Grădina Raiului în care, aşa cum spunea bunicul, eu eram un spiriduş curios şi pofticios.

Mă învârteam printre ele croind poveşti, iar ele mă priveau speriate şi nu-mi stăteau în cale.

A fost o întâmplare care m-a ţinut un timp departe de grădină. Uitându-mă după un fluture bezmezic, am văzut podul de la bucătărie deschis. Scara era acolo. O şansă unică pentru mine să cresc un pic. Am urcat cu grijă, pe-o parte, cum văzusem la bunica, cu inima la gât şi cu ochii mari căci pe măsură ce înaintam, zăream totul dintr-o altă perspectivă. De sus, grădina părea şi mai frumoasă, ca un coş de nuiele plin de bunătăţi. Când m-am uitat spre pod, am zărit în gura lui, pe lut, un şarpe vărgat, uscat. Fusese poate adus de Cotoşman, pisoiul. Spaima mea fusese aşa de mare, încât era să sar de acolo; oricum am coborât în mare grabă fugind fără să închid portiţa şi aşezându-mă lângă vatră. Mi-am tras acolo mult timp sufletul de spaimă jurând să nu mai merg în grădină niciodată.

Acum sunt tristă şi mi-e dor de el. Nu mă pot gândi ca la ceva plecat pentru totdeauna.

Şi acum, după şapte ani, când sun acasă îmi vine să întreb ce mai face.

Fiecare colţ al curţii vorbeşte de el: unele nu mai sunt cum trebuie, altele că nu mai au priceperea lui.

Când greşeam ne spunea adesea:

-Dacă nu te organizezi, drăguţă!

Bunica murise din iarna lui ’94. S-a dus dus după o aprigă suferinţă, într-o duminică dimineaţa, când mama îşi mai trăgea sufletul, iar bunicul era pe afară. A murit fără lumânare. Se subţiase de tot, se împuţinase de boală şi suferinţă. Fugea de realitate într-o lume a ei din care nu mai făcea parte decât bunicul.

După moartea ei, bunicul i-a mai supravieţuit trei ani. Trişti ani…

-La Mulţi Ani, bunicule ! Să fii sănătos!

-Ce rău v-am făcut?

Era răspunsul lui glumeţ, care se adeverise în final, că avea sensul lui doar de bunicul cunoscut.

Îl găseam plângând în casă, aşteptându-şi moartea singur şi neîmpăcat că-i murise prietena lui de-o viaţă, Anetuţa, cu care a împărţit 68 de ani şi un sac de sare.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s