Olguţa Luncaşu Trifan – Destine întretăiate pe o frescă de viaţă fără culori

Abordând o temă socială cu adânci implicaţii psihologice, iată, de mare actualitate chiar şi la patru ani de la apariţia romanului, ( vezi cazurile –Vaslui, Călăraşi, Deva, Prahova etc.) Chemarea destinului se caracterizează prin realismul desfăşurării faptelor şi prin obiectivitatea cu care autorul ne conduce cu iscusinţă într-o lume tenebroasă, într-o lume în care vieţile personajelor sunt schimbate brusc de ceea ce, în acest moment, o vom numi unealta  meandrelor destinului.

Am încercat să-l înţeleg pe autor, să-i înţeleg decizia de a scrie acest roman, dându-mi seama, încă de la prima răsfoire, de complexitatea construcţiei lui. Subiectul necesită o bună cunoaştere a problematicii din mai multe puncte de vedere, din mai multe unghiuri. Autorul dovedeşte, încă o dată, calităţile domniei sale de bun psiholog, de bun poliţist, de jurist, de documentarist, de OM. Însă, înainte de toate, domnul Marian MALCIU evidenţiază, fără eforturi deosebite, o calitate extraordinară, nativă, dovedită şi în alte scrieri ale dumnealui, fie romane sau proze scurte, anume aceea de a empatiza. O calitate, după părerea mea, imperios necesară unui creator de romane.

Astfel, autorul trece prin sita propriilor simţuri fiecare trăire, fiecare acţiune, fiecare sentiment. Empatizează atât cu victima cât şi cu agresorul, cu victimele colaterale, cu anchetatorii, cu cei ce înţeleg să-şi împlinească datoria cu simţ de răspundere, dar şi cu cei superficiali.

Personajele lui Marian MALCIU sunt personaje complexe, care întotdeauna vor fi percepute de către cititori ca nişte individualităţi concrete, vii, care acţionează după reguli şi determinări existenţiale personale, în virtutea unor convingeri determinate de relaţiile cu cei din jur, de conjuncturi şi concursuri de împrejurări, dar, pe de altă parte şi pe baza unor principii morale solide ce permit omului să răzbească prin pânza deasă, întortocheată pe care i-a întins-o destinul.

Un alt aspect, foarte important, sesizat la romanele autorului Marian MALCIU, este acela că domnia sa îşi responsabilizează personajele, dându-le valoare. Personajele domniei sale capătă importanţă. Începând de la personajul principal până la ultimul personaj secundar, acestea au o poveste, spun o poveste. În jurul lor se ţese o intrigă, o pânză întreagă de întâmplări şi fapte ce au rolul de a prinde cititorul, de a-l ţine în priză.

Romanul Chemarea destinului este structurat pe cinci capitole de mare întindere, cinci tablouri descriptive în care imaginile se succed cu rapiditate, tensiunea creşte progresiv în intensitate, iar cititorului nu-i rămâne decât o singură şansă: aceea de a-şi aminti să respire. În acest context, în primul capitol – intitulat cât se poate de sugestiv, Vise spulberate, autorul, ca un bun scriitor de romane poliţiste, îşi pregăteşte strategia cu dibăcie, oferindu-ne date ce ar putea, pe parcursul desfăşurării acţiunii, să ne inducă o anumită concluzie menită să susţină direcţia dorită de către autor, precum şi cursul narativ al romanului.

Acest capitol începe în vervă, cu scena unui conflict între două personaje, Gabriel şi Amalia, cărora autorul, în mod deliberat, le creionează portretele pe scurt, dar într-o manieră originală, astfel ca cititorul să-şi formeze în mod realist o imagine legată de caracterele celor doi şi care, pe parcursul acţiunii romanului, îşi vor dovedi rolul. Fiecare dintre ei, după cum vom vedea, vor ocupa poziţii importante în subiectul romanului. Ambii au în urma lor experienţa unor trecuturi conjugale, dar de mică întindere, după cum precizează autorul: „doar, câte o experienţă sexuală din căsătorie, şi a câte unui divorţ”.

Lui Gabriel, care, primise o condamnare „în primă instanţă”, fiind acuzat de viol, la recurs i se dovedeşte nevinovăţia, această dovadă distrugându-i căsnicia cu Dana, prima soţie.

Amalia  a fost căsătorită cu iubitul uneia dintre surorile sale, fără a-i cunoaşte acestuia trecutul. La întoarcerea de la examenul de licenţă, aceasta îi surprinde pe cei doi în pat. În acel moment mariajul acestora a luat sfârşit, dar şi relaţia cu familia ei, din nefericire.

Iată cum, încă din primele pagini citite, autorul ne introduce  într-o lume în care, nedreptăţile vieţii nu întârzie să apară iar oameni atinşi de aceeaşi  ,,boală” a dezamăgirii, a eşecului,  îşi unesc destinele aflându-şi alinarea unul lângă altul.

Însă, acolo unde neîncrederea a muşcat odată, nu va ezita să o facă, din nou. Aşa s-a întâmplat cu Gabriel şi Amalia. Autorul îi pune la grea încercare, complicându-le existenţa cu adevăruri ieşite, subit, la iveală, un real examen de viaţă,  care are rolul de a-i despărţi sau, cine ştie? poate, de a le consolida relaţia.

„Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evidenţă de blugii elastici, cu mijlocel subţire şi mlădios, cu sâni crescuţi armonios, se remarca prin mersu-i vioi pe stradă şi în orice împrejurare. Nu-şi etala ostentativ nimic din frumuseţea-i naturală şi întreţinută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest şi curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi şi bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a-i evidenţia linia foarte plăcută a trupului bine proporţionat.” Iată cum se evidenţiază, alăturat altor calităţi, „Simţul detaliului, manifestate pregnant în fiecare roman al domnului Malciu.” Aşa, ne prezintă autorul personajul principal al acestui roman: Iuliana.

Alegerea autorului pentru acest personaj este o fată simplă dintr-o familie normală, cu venituri modeste, „nu mai mult decât le oferea munca cinstită”, ne subliniază domnia sa, tatăl ei fiind cel care aducea singurul salariu în casă, mama fiind casnică.

Iuliana, deşi era deosebit de frumoasă şi inteligentă, era un copil cuminte, fiind plăcută, ba chiar dorită de majoritatea colegilor săi, pe care, însă, îi refuza la orice încercare mai îndrăzneaţă de a se apropia de ea. Îşi dorea o altă viaţă, un viitor, o facultate şi, apoi, o dragoste adevărată, frumoasă, care să o împlinească cu adevărat. În aceeaşi măsură, Iuliana avea să fie şi jignită de unii băieţi pentru înverşunarea ei de a rezista acestui asalt de avansuri, care uneori o scârbeau prin vulgaritate şi insistenţă. Iată cum, domnul Malciu ne aduce în atenţie, ca şi în celelalte romane, un personaj feminin principal plin de calităţi, care, după cum vom afla lecturând romanul, va fi trecut prin furcile caudine ale vieţii, chiar înainte de a se bucura de ea…

Din acest moment, tot ce autorul plăsmuise în jurul acestui personaj inocent, ca o aură a binelui, ca o întrupare a perfecţiunii, prin acest copil aflat în primăvara vieţii şi care se bucură, admirând sosirea şi frumuseţea primăverii, ca anotimp, totul ia o întorsătură grotească. Nori negri ce au a-i cuprinde destinul, spulberându-i toate visele, pulsează sub influenţa unei realităţi dureroase. Doar o noapte. O singură noapte…

Autorul o smulge – într-o încercare de a arăta cititorului faţa hidoasă a lumii, cu toate substraturile ei, de multe ori mizerabile – pe eroina lui, pe Iuliana, dintr-o lume liniştită, a visării, sacrificând-o. O face să trăiască ororile prilejuite de o răpire, plasând-o într-un plan cu un timbru specific, cel al tragediei, al dramei, al unui destin spulberat.

Desfăşurarea acţiunii se mută, undeva, într-o comună, unde o casă nelocuită este transformată în scena ororilor, unde Iuliana este bătută, violată, atât fizic cât şi din punct de vedere psihic, de un individ de o cruzime barbară, ce pare a nu avea nimic uman în el, dispus să meargă până acolo, încât să-şi ameninţe victima cu moartea.

Verosimilitatea cu care autorul surprinde tabloul acelor momente de coşmar, şochează, determinând cititorul să trăiască la intensitate maximă clipele prin care a trecut eroina romanului. Acesta trăieşte, în acelaşi timp cu Iuliana, neputinţa, groaza, durerea, scârba, furia, dorinţa de a ucide acea brută. Sentimente amestecate ce-ţi întorc stomacul pe dos. Te simţi agresat, te simţi murdar, simţi mirosul acelui bărbat ce nu se poate numi om, simţi până şi mirosul de mucegai puternic emanat din faţa de pernă. Această realitate simţită de cititor, este însăşi puterea autorului de a transmite prin naraţiunea sa. După părerea mea, este indicat să lecturezi un astfel de roman, doar aşa ai putea empatiza şi înţelege în totalitate dramele acestor copile, femei ce trec prin situaţii similare în viaţa reală.

Oarecum paralel cu clipele de groază prin care trece Iuliana, autorul ne înfăţişează tabloul din casa acesteia, unde părinţii eroinei  noastre, Silvia şi Tudor, sunt sfâşiaţi de grijă, de teama că fiicei lor i s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Aici, domnul Marian MALCIU evidenţiază cu lejeritate şi naturaleţe trăirile manifestate de părinţi în astfel de momente. Totul este redat, cu sensibilitate, cu un firesc absolut, încât, citind, poţi să-ţi imaginezi manifestarea suferinţei morale, de la lacrimile mamei ce curg fierbinţi pe obraji, până la cutele de îngrijorare de pe fruntea tatălui şi maxilarele încordate cu putere. Autorul, prin stilul său narativ, transmite trăire, imagine şi nu doar cuvinte goale.

În acest context, autorul ne introduce intr-un mediu familiar dumnealui, dar pe care nu ezită a ni-l prezenta, într-un mod totalmente obiectiv, cu plusurile şi minusurile existente în sistem. O pădure vie, falnică, roditoare şi cu umbră deasă, răcoroasă, dar şi cu uscături, ce nu fac decât să încurce, să polueze, să nu permită creşterea tinerelor vlăstare.

Am spus-o şi cu alte ocazii şi mă bucur să remarc faptul că nu m-am înşelat în această privinţă. Anume faptul că,  scriitorul Marian MALCIU nu este, doar, un simplu înşiruitor de idei, de cuvinte ce au să sune bine. Dumnealui este înzestrat cu reale aptitudini de analiză psihologică, pătrunde în miezul faptelor, căutându-le sursa generatoare, se documentează serios, creează scenarii după situaţii şi întâmplări reale, mult apropiate de veridicitatea cauzelor şi împrejurărilor în care se derulează.

Portretistica personajelor lui Marian MALCIU este realizată întocmai cu calităţile, trăsăturile de caracter, temperamentul şi fizionomia specifice acestora,  solicitate de tipologia fiecărui personaj în parte. Iată, de exemplu, cum ne este prezentat violatorul Iulianei, de către autor: „Era  brunet, aproape tuciuriu, nebărbierit şi, din cauza părului de pe faţă, nu i se putea citi vârsta. De înălţime medie, chiar scund, dar bine legat, vârtos la trup, bărbatul se mişca greoi, în aparenţă, dar avea gesturi  extrem de rapide în anumite momente , mai ales în mişcarea membrelor. Purta aceeaşi îmbrăcăminte în care l-a văzut seara. Nu avea o frizură anume. Începutul pronunţat de chelie era scos în evidenţă de părul negru lăsat să crească de voie, mai ales pe ceafa pe care o acoperea în întregime până sub gulerul hainei de piele.

Al doilea capitol, intitulat cât se poate de sugestiv, Alertă generală, dovedeşte faptul că autorul este, de asemenea, extrem de atent cu proprietatea termenilor folosiţi, acest detaliu constituind o valoroasă virtute stilistică. Concizia şi limpezimea exprimării conferă inedit şi obiectivitate romanului, sub raport stilistic.

Odată ajuns la poliţie, cazul de dispariţie al Iulianei se loveşte de toate acele proceduri legale, uneori întortocheate, pline de piedici inutile. O legislaţie greoaie, care, din nefericire, trebuie respectată aşa cum este ea concepută, chiar dacă, de multe ori, se pierde timp important pentru rezolvarea unor cazuri.

Domnul Marian MALCIU, se simte, cumva, în elementul său şi mânuieşte cu dibăcie personajele – cadre de poliţie, simpli agenţi sau comisari – trasându-le sarcini, responsabilizându-i, dovedindu-i buni profesionişti şi buni cunoscători ai meseriei ( comisarul Grosu, comisarul Olaru) sau lichele ce-şi calcă în picioare jurământul depus, trădând haina pe care o poartă şi calitatea umană (Ex. Nea Viorel – şeful de post),  în numele unor interese obscure sau pentru a ascunde urme ale fărădelegilor săvârşite din exces de zel ori prin abuz în virtutea funcţiei, poziţiei sociale deţinute sau chiar din prostie. De asemenea, domnul Malciu nu se fereşte a evidenţia  faptul că se pot produce şi greşeli. O astfel de victimă – Gabriel Breazu –  arestat pentru a doua oară sub acuzaţia de viol, acum şi pentru răpire.

Un sistem cu grave probleme. Un sistem ce continuă, într-un mod din ce în ce mai grotesc, pe baza unor coduri – penal, de procedură penală şi civil, făcute praf, să transforme violatorii în eroi naţionali, în „victime traumatizate”, iar poliţiştii în eroi post-mortem.

Un alt personaj cu o atitudine revoltătoare, bine construit şi nu de puţine ori întâlnit în peisajul cotidian de specialitate actual, este procurorul de caz: un personaj plictisit, suferind de sindromul autosuficienţei, nemulţumit şi oarecum enervat de insistenţele comisarului în a cerceta, emite şi analiza teorii, ba chiar la un moment dat, manifestându-şi dorinţa şi satisfacţia de a i le demonta, dar nu prin contra-argumente ci din câte ni se lasă a înţelege – printr-un joc al sorţii, printr-o întâmplare.

Noaptea frământărilor – Zbuciumul. Autorul Marian MALCIU nu lasă nimic la voia întâmplării. Primul plan al capitolului trei ne prezintă zbuciumul interior al fiecăruia dintre părinţii Iulianei, dar şi cel în comun manifestat, vis-à-vis de starea ei actuală şi de viitorul acesteia. Frământări ce le ucid sufletele puţin câte puţin, dureri ce-i mistuie şi neputinţe ce nu le dau prea multe posibilităţi de manifestare.

În planul doi, autorul ne prezintă o frântură din viaţa poliţistului de carieră. Acel poliţist a cărui viaţă nu-i aparţine în totalitate şi de care se bucură, între două sonerii de telefon, între două cazuri rezolvate. Cel care stă cu familia la masă, dar gându-i hoinăreşte, fără să vrea, spre cine ştie ce ipoteză de rezolvare a unui caz. Acel poliţist epuizat de tensiunea muncii desfăşurate zi şi noapte, care, uneori, adoarme înainte să-şi sărute copiii de noapte bună sau să-şi strângă soţia în braţe. Ori care nu reuşeşte să adoarmă nopţi întregi, gândindu-se la diferite piste şi soluţii pentru un caz mai greu. Există şi astfel de oameni iar autorul i-a avut în vedere.

Planul trei al capitolului cu acelaşi număr, aş îndrăzni fără teama de a greşi, să-l subintitulez Glasul pământului. Citindu-l mi-a fugit gândul, involuntar, spre romanele lui Liviu Rebreanu. Problematica ţăranului român, a pământului şi legătura sacră dintre cei doi, om – pământ. Dacă Vasile Baciu din romanul Ion lupta cu îndârjire pentru a-şi păstra pământul, fiind chinuit de gândul împărţirii acestuia odată cu măritişul Anei, Vasile Breazu din romanul de faţă al domnului Marian MALCIU, are acelaşi obiect – pământul, însă, chinul izvorăşte din faptul că, odată cu colectivizarea, familiei ce era considerată a se afla în tagma chiaburilor i s-au confiscat 25 ha de pământ, pe lângă alte bunuri, iar în urma retrocedărilor au recuperat doar, 10 ha…

Acest plan, acest pasaj, prin lupta personajului pentru pământ, pentru recuperarea bunurilor, a moştenirilor strămoşeşti, dă romanului o nuanţă tradiţionalistă real-obiectivă. O noutate, aş putea spune, în seria de romane de lucrări în proză ale autorului, dar impresionantă şi foarte bine abordată. Îmi amintesc cu plăcere, în momentul lecturării romanului, am avut senzaţia de a fi citit două romane în unul singur. (probabil şi datorită faptului că am iubit romanul Ion). Cred, ca o părere strict personală, abordarea unei astfel de tematici, l-ar prinde foarte bine pe autor.

Dincolo de orice zbatere cotidiană, domnul Marian MALCIU ne înfăţişează tabloul unei familii sănătoase care, se dezvoltă după reguli şi principii, unde tatăl este capul familiei, responsabil cu tot ce ţine de întreţinere, iar mama de creşterea şi educaţia copiilor. Nimeni  nu trebuie să facă rabat de la reguli, iar cine face îşi primeşte pedeapsa. Aşa au fost crescuţi cei doi copii ai familiei, Gabriel şi Gavrilă, două caractere diferite, născuţi la diferenţă de şapte ani, atunci când nimeni nu se mai aştepta. De întreaga poveste, căreia autorul îi acordă un spaţiu generos, vă las plăcerea de a vă bucura, pe îndelete, lecturând romanul. Voi sublinia doar atât: Destine întretăiate – pe o frescă de viaţă fără culori.

Acest pasaj constituie de fapt o introspecţie a lui Gabriel, atât asupra sa ca persoană, cât şi asupra vieţii sale de până în acel moment. Declanşarea acestui conflict interior a debutat odată cu momentul în care a trebuit să dea o declaraţie legată de trecutul său, de experienţa neplăcută care-i distrusese odată viaţa.

Iată cum capitolul patru Meandrele destinului, autorul ne conduce într-o lume în care superficialitatea cu care se tratează anumite cazuri, ignorarea intenţionată a unor probe existente şi importante, a muncii unor oameni, din comoditate, din rea voinţă, tratarea cu indiferenţă a omului, a instituţiei pe care o reprezintă pot duce la acuzarea şi chiar condamnarea unui nevinovat. La judecarea propunerii de arestare preventivă, totul a mers ca pe bandă: cu un procuror incompetent, un judecător la fel de incompetent şi la fel de vinovat prin intrarea într-o sală de judecată fără a fi studiat dosarul. O avocată din oficiu la apărarea acuzatului, la fel de nepregătită şi indiferentă. Un întreg sistem în care vieţile oamenilor par a fi teste de menţinere a rutinei. Singurul om vizibil şocat şi care studiase cu atenţie întregul dosar, având o opinie total diferită de ceilalţi, dar neputând şi neavând dreptul legal de a se pronunţa era grefiera de şedinţă.

În consecinţă, sentinţa a fost dată fără rezerve: arest preventiv.

În mijlocul unor acţiuni sau inacţiuni ale noastre, a unor incertitudini, ne trezim zilnic plasaţi în circumstanţe mai mult sau mai puţin plăcute sau neplăcute, discreţionate de anumite persoane. În aceste condiţii ce ne mai rămâne de făcut?

Atunci când Chemarea destinului nu întârzie, singura şansă a acuzatului, a nevinovatului în lupta cu sistemul vine de la victimă, de la Iuliana care îşi păstrează verticalitatea şi nu doreşte un vinovat pedepsit, cu orice preţ, ea doreşte pedepsirea adevăratului vinovat. În acest fel, încă odată, dacă mai era nevoie, scriitorul Marian Malciu îşi valorizează personajul feminin principal.

Cum nimic nu este întâmplător în viaţă şi cum nimic nu rămâne nepedepsit, atât în viaţă cât şi dincolo de ea, aşa s-a gândit autorul că, ceea ce omul nu este în stare să împartă, adică dreptatea, Divinitatea o va face fără părtinire. Finalul răpitorului  şi violatorului Gavrilă, vinovat de toate cele trei violuri cunoscute, ultimul fiind al Amaliei, prietena lui Gabriel, sfârşeşte strivit de propria maşină, dar nu înainte de a-şi afla provenienţa. Ca o ironie a sorţii şi ca o completare a pedepsei –  află că nu este altceva decât produsul unui viol, săvârşit de nimeni altul decât protectorul lui – şeful de post Viorel, asupra Ioanei, mama sa.

Autorul nu va ezita să aprindă lumina speranţei, îndepărtând urma norilor negri, de pe cerul şi din sufletul celei ce ar putea reprezenta stindardul victimelor violului. Ele trebuie să ştie că viaţa trebuie şi poate fi trăită şi după un astfel de episod. Iar noi să milităm pentru pedepsirea celor vinovaţi. Ei nu sunt „victime traumatizate”, ei sunt agresorii.

Nu pot să închei decât cu un cuvânt de felicitare pentru autor. Un exemplu autodidactic, vajnic cercetător al stării societăţii, caracterizat de o fantastică sete de cunoaştere, autorul Marian MALCIU reprezintă un adevărat reper pentru tinerele condeie. Între scriitorii de astăzi, este unul foarte talentat. Figură reprezentativă în lumea literaţilor contemporani, poate ignorată pe anumite criterii, nicidecum din punctul de vedere al operei.

Însă, este bine ştiut, în România valoarea este apreciată la temperaturi scăzute…

Sper să ne bucuraţi cu multe alte volume, în viitor. Cel puţin 50?

Cu preţuire şi aleasă consideraţie,

Olguţa Luncaşu Trifan

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/08/27/olguta-luncasu-trifan-destine-intretaiate-pe-o-fresca-de-viata-fara-culori/

 

Anunțuri

Pavel Rătundeanu Ferghete – Poem

Dumnezeu să vă dea bucurii!

MÂNDRU DE ROADA Lui

(POEM)

Dragului Ben Todică plecat după bine în țara cangurului

Fără de român ce-ar mai fi pe pământ sfințenia bucuriei?

ce-ar însemna omenirea și unduirea pâinii din lanul păcii, în vânt, înfloriri de tei pe romantice alei?

ce-ar mai fi de cerul de deasupra capului, pe întinsul de șah și drag al pământului?

care ar mai fi menirea

ca să domine fericirea

și bună învoirea

întru omenire, de Mărie dragă Mărie,

pe imensă tablă de șah al pământului cu sfânt duh de adevăr și văzduh de viață Aurel Vlaicu,

inimă de luceafăr-univers creștin de România

încântată-n cânt și-n cer luminat de senin și caracter de om măsura lucrurilor, destin de popor cu multe pentru pace încă de făcut

ca să ne umple bucuria

și să nu rămână nelucrată,

în paragină, glia,

ca să nu ne mutileze suferința,

rostul, viața,

sinfonia colț de Rai prin care ne descântă și încântă lia-ciocârlia zurlia-veselia

în cât mai este tinerețea, putința,

care ne ară glia

candidând la înviere

pentru eterna fericire

cu pacea lapte și miere,

ca folos pentru omenire?

Românul în stăruința argint viu

a omului plin de mișcare

ca dăruire pe cont propriu

pentru omenire

dragoste și dor

cu rost suflet din suflet de popor

ce-și are rostogolirea

să-și atingă menirea.

De ce să suferi de sete,

de ce să ai foame

definind ce-ar mai fi cu luna,cu stelele

și soarele lui,a omului,

în drept de a fi,

în Carpați frate între frați,

copil de a fi

măcar o zi cu dreptul de a fi:

adevăr, viață și cale,

pe drumul sănătos de culme

cu hram de biserică si de om nume?

ce-ar mai însemna poetul printre stele pe calea lactee fără limba română cu pace ca idee?

ce-ar însemâna jurul și înconjurul lui?

Chiar dacă mai aplauzi

sau te mai lauzi cu ziua de azi,

zi muncitoare în pâinea cea de toate zilele cu binele, bonus de viață,

ca să te capacitezi

aducând în casă soare

și-n suflet alinare

ori cu sărbătorile:

cele rele să se spele.

C-anume, ce nume,

ar avea poetul în lume,

ca cele bune să se adune?

c-a fi domn e o întâmplare

în timp ce a fi om e lucru mare

și când sărbătoarea e pentru mâini muncitoare- meteorit stea de pe cer căzătoare

și dă în belșug smântâna înafară din oale

ca ghearele pisicii ieșind din sac

blândă poveste peste veac,

biruință, omenesc leac,

să zgâraie prin calendare cale, adevăr, viață…

dimineață după care se recunoaște bună ziua căciulă

că stăpânul n-are gură,

n-are cei șapte ani de-acasă,

n-are școală,

deși omul e în voință

cu mult bine,cu mult soare,

în casă de om,

în binecuvântare căldura pomului

mândru de roada lui

în grădina Maicii Domnului.

Pavel Rătundeanu Ferghete,

  1. Sâmpetru-Almașului, Sj, la 1 octombrie1949,

Domiciliat în Ciubăncuța, Cj, România of. p. Dej, cod p.407483;

P.S. Vă iubesc pe toți românii demni, cinstiți și drepți, iubitori de patria lor România.

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/poem-pavel-ratundeanu-ferghete.html#links

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu – Limba noastră în grai dulce și sfânt

Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”

(Iisus Hristos-Logosul dumnezeiesc)

„Limba dulce este pom al vieţii.” (Pilde 15,4)

Omul-Bărbat/Femeie, prin sufletul său a fost zidit de Dumnezeu, liber, spiritual şi nemuritor.

Modelat după fire cu minte, asemenea Tatălui-Creator, unde toată cunoştiinţa îşi are izvorul, cu cuvânt asemenea Logosului, Fiul-Creator, unde sălăşluieşte toată înţelepciunea şi cu duh asemenea Sfântului Duh-Creatorul, Dătătorul de viaţă-lumina tuturor bunătăţilor şi virtuţiilor.

Prin Întruparea Logosului dumnezeiesc în Om, în Fecioara Maria, omul devine prin Sfintele Taine, creştin. El ia Chipul lui Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu, iar prin înfierea Duhului ajunge fiu al lui Dumnezeu, în conlucrare cu harul, credinţa şi faptele bune.

Aşadar, iată frumuseţea Chipului Dumnezeirii: Minte, Cuvânt şi Duh, dar ca Ipostasuri, ca Persoane dumnezeieşti, absolute în Tatăl –Creator, în Fiul-Răscumpărător şi în Sfântul Duh-Sfinţitorul a toate.

Ca să ne vorbească Cuvântul despre Dumnezeu şi despre Creaţia Sa, El, S-a întrupat în Omul dac, preafrumos-Fecioara Maria.

Ca să ne vorbească frumos Sufletul despre Dumnezeu şi despre om, ne-a fost creat sublim cu chipul măreţiei divine.

Aşadar, nu poate exista minte fără cuvânt şi nici cuvânt fără duh.

Acesta este sensul creaţiei umane, iar cel al creaţiei creştin-ortodoxe este de a se desăvârşi prin acestea trei întru iubirea lui Hristos.

Când literele plâng de bucurie, ochii cuvântului se umplu de cer.

Fiecare literă în portul ei popular, majestuos se prinde în Hora marei sărbători a Cuvântului.

Când în fiecare literă se adună polenul harului, cuvântul respiră mierea duhovniciei.

Toate cuvintele Limbii noastre sfinte sunt croite din freamătul de litanii al cerului răsfrânt pe chipul frumoaselor Fecioare dace, din lacrima de azur a poetului şi cântecul din zori al rugii, din oblăduirea serafică a mamelor şi dumbrava primăverilor copilăriei, din doinele bunicilor şi legendele nepoţilor haiduci, din liniştea sihăstriei şi sfintele răzvrătiri ale duhului dreptăţii.

Cuvintele noastre carpatine sunt Magii de lumină care-nsoţesc alaiul de nuntă al Limbii noastre dacoromâne, gătită în princiarele sale straie populare: toarse din aurul duhului, urzite din azurul agoniselii, ţesute din argintul rugii şi brodate pe purpuriul jertfei.

Limba cuvântului, ca un clopot al gândului trebuie să cheme la viaţă, la trăire, la înnoire, la înfrumuseţare, la mărturisire, la o continuă sărbătoare.

Inima este altarul Dragostei şi amvonul luminii Cuvântului în care înmuguresc mărgăritarele sublime ale graiului străbun.

Literele, fie copaci, fie flori, fie stele, fie iarbă, fie apă, fie cântări, fie rugă, fie făgăduinţe, fie crezuri, fie jurăminte, trebuie să devină cuvinte-doruri după chipul şi asemănarea frumuseţii omului iubitor.

Literele artist-meşteşugite par nişte păpădii aprinse în candelabrul cuvântului, care dau inimii şi sufletului sensibilitatea duioşiei.

Fiecare cuvânt al Limbii dacoromâne este tors din splendoarea Fecioarelor dace, din profeţia Sibilelor trace, din iureşul Codrilor milenari, din smerenia Ierbii, din freamătul Apelor, din cremenea Carpaţilor, din semeţia Brazilor, din doina Cucului, din ciripitul zglobiu al Rândunelelor, din cinul monarhic al Albinelor, din spicul de Grâu pecetluit în Pâinea cea de toate zilele, din lacrimile sublime ale Viţei de Vie, urzit de legănatul Mamelor în veşnicia Neamului, ţesut cu fior din jertfa mucenicilor şi brodat din apoteoza poeţilor creştini.

Fiecare cuvânt are nuanţa harului său: de lumină, de adevăr, de zidire, de înţeles, de dreptate, de unitate, de rug mistuitor, de comuniune, de veselire, de laudă, de bucurie, de cântare, de binecuvântare, de mărturisire, de îndumnezeire.

Cuvintele alese nasc operele sublime ale măreţului gânditor-artist, ca un răspuns al efortului de creaţie al unui Neam binecuvântat, exprimând esenţialul în căutările, năzuinţele şi trăirile lui întru Dumnezeu şi Creaţia Sa, întru ecumenismul culturii ca unitate în diversitate, prefigurându-se astfel idealul ortodox cultural creştin.

Fiecare cuvânt de har este o mlădiţă a Pomului vieţii Neamului, în care rodeşte divin Limba noastră cea sfântă.

Limba este teascul cugetului în care se frământă petalele gândului înmiresmat din care se prelinge apoi licoarea serafică a cuvântului.

Când sufletul poartă în sânul său lumina cunoştinţei dumnezeieşti, limba grăieşte pururi mireasma Duhului Sfânt.

Trupul trebuie aşadar ctitorit lăcaş sfânt al sufletului-biserică în care se oficiază liturghia dumnezeiască a Cuvântului.

Prin gânditorul creştin se botează în har cuvântul, iar fiecare literă e înfăşată în scutecele de lumină, împrăştiind în jur mireasma graiului dulce al limbii noastre protodace sfinte.

Cuvântul, să rămână doar simbol al desfătării spiritual-religioase.

Cuvântul sacru al Limbii noastre sfinte se cuminecă în har şi lumină tuturor celor aleşi, ca pâinea şi vinul în  jertfa cea sfântă.

Limba noastră sfântă, protodacă are Licenţă divină, Hristică.

Limba noastră este Pâinea sfântă-cea de toate zilele a Neamului dacoromân, care se frânge veşnic în Potirul jertfei creştine.

Limba proto-dacoromână s-a scris în Pisania Catedralei Neamului cu veşnicia Duhului de lumină şi cu jertfa de sânge a martirilor.

Toate doinele şi dorurile trecutului-prezent străbun sunt strânse în vioara sublimului cuvânt al Limbii noastre dacoromâne.

Toate cuvintele Limbii noastre protodace sunt miresme de zări, căutări de-naltă credinţă sau cântări de azur în petale de dor.

Limba noastră-dacoromână este Sfântă Catapeteasmă de Artişti, Eroi, Cuvioşi, Sfinţi, Martiri şi Mărturisitori.

Limba noastră dacoromână este Ctitorie valahă ortodoxă de Dascăli-pedagogi, Poeţi, Monahi, Ierarhi şi Voievozi.

Limba noastră este cel mai binecuvântat Poem divin al dorului nostru întru graiul dumnezeiesc.

Cuvintele frumoase ale alesului Tezaur divin al Limbii noastre evanghelice cuminecă fiii Patriei sfinte ca pe marii poeţi, învăţători, mărturisitori şi duhovnici ai Ortodoxiei naţional-universale.

Fiecare mărturisitor al cuvântului sacru care s-a dăruit /se dăruie cu slujire sfântă lui Dumnezeu şi Neamului prin educaţie, cinstire, rugă, poezie, laudă, carte pilduitoare sau cântare este un strălucit Voievod al Limbii noastre valaho-ortodoxe.

Cei ce gândesc, vorbesc, scriu şi-nfăptuiesc cuvintele de har ale Limbii noastre ortodoxe devin Mlădiţele înmiresmate ale Frumuseţii Cuvântului Dumnezeiesc.

Idealul cuvântului dac este frumuseţea veşniciei Limbii noastre sublime şi sfinte.

Cuvântul duhovnicesc este îndumnezeirea Limbii noastre  ortodoxe.

Cuvântul ortodox valah este o Cruce spirituală a biruinţei Limbii noastre liturgico-duhovniceşti.

Cartea creştină trebuie să fie mirajul şi mariajul acelor ce o scriu, acelor ce o citesc şi acelor ce o înţeleg, mărturisind-o.

Poeţii Crucii au scris în temniţele atee, monarho-populare cu sângele inimii şi cu harul sufletelor lor înmuiate în credinţă şi-n iubire, Psaltirea Dorului, a Suferinţei şi a Jertfei întru Dumnezeu şi Neamul nostru cel sfânt.

În Psaltirea Crucii, în Învierea Domnului, în lauda Fecioarei Maria şi-n Cântarea Cântărilor a Dorului Limbii dacoromâne se înalţă veşnic Neamul nostru în ceruri.

Cartea vieţii noastre pământene este citită cu glas de tunet în cer la Marea Judecată, în porfira luminii serafice, la toţi Îngerii, Sfinţii şi Prietenii noştri de către Arhanghelul Valahiel, păzitorul Valahiei Mari.

De Limba noastră să ne îngrijim atent şi din vreme, să fie scrisă pe papirusul alb al sufletului cu pana de argint a dreptei-credinţe, înmuiată în cerneala de aur a dorului din Potirul jertfirii hristice.

Fiecare creştin-ortodox să mărturisească Chipul lui Hristos, frumuseţea Maicii Domnului, jertfa Sfinţilor dacoromâni şi Icoana binecuvântată a Limbii noastre sfinte!

mărturisim aşadar, cuvântul cel de folos zilnic şi să ne împărtăşim permanent cu Limba noastră dacoromână ortodoxă!

Doar două cuvinte cu adevărat divine, rostite în Limba dacoromână pot încăpea întreaga lume văzută şi nevăzută, în porfirea frumosului:

DUMNEZEU / DRAGOSTE!

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/limba-noastra-in-grai-dulce-si-sfant.html

 

Vasilica Grigoraş – Chemarea Părintelui Arsenie Boca

Mă sună o nepoată din Bucureşti şi mă întreabă dacă doresc să merg la Mănăstirea Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Eu plecasem deja din Bucureşti de câteva zile şi aveam de rezolvat acasă mai multe probleme. Îi muţumesc pentru că s-a gândit la mine, îi spun că nu pot să merg şi le urez toate cele de cuviinţă.

Mă întâlnesc cu două bune prietene şi una dintre ele mă întreabă dacă nu vreau să merg la Prislop. Am tresărit, m-am uitat adânc în ochii ei, gândindu-mă: părintele mă cheamă la Prislop, trebuie să ajung acolo. Nu se ştia exact ziua când se va pleca, nici traseul parcurs, lucru care nu prea mi-a plăcut, însă ce conta din moment ce ajungeam la Prislop. Spun că merg şi voi mai întreba şi alte persoane. O altă prietenă de suflet dorea mai de mult să meargă, se mobilizează de această dată şi se înscrie şi ea.

Suntem la jumătatea verii, miezul lui cuptor, 16-18 iulie, 2015. De câteva zile căldură mare, caniculă în toată ţara. Un aer greu respirabil, presiunea atmosferică apăsătoare. Hotărâte să facem această călătorie, acest pelerinaj, ne pregătim de plecare. La un aşa drum e nevoie să avem la noi mai multă apă şi ceva mâncare, însă tare greu de decis ce să luăm, în primul rând din cauza temperaturilor ridicate, dar şi pentru că a doua zi era vineri, zi de post.

Plecarea a fost joi, la orele 17, cu un microbuz de 18 locuri. Şi la acea oră, soarele-şi etala cu intensitate razele fierbinţi, iar în asfalt se adunase întreaga zăpuşeală a zilei. Oamenii se simţeau ca într-un cuptor, dogoriţi din toate părţile.

Ne ocupăm locurile şi şoferul porneşte maşina spre Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Sebeş, Haţeg, Silvaşu de Sus, Prislop. Am mers drum întins, cu doar două opriri. N-am dormit deloc, ci doar am stat cu ochii închişi, păstrând liniştea ca fiecare să stea de vorbă cu gândurile sale, să şi le pună în ordine, să se roage în legea lui. Am ajuns la Mănăstirea Prislop la orele 4, dimineaţa.

Coborâm din microbuz să ne mai dezmorţim picioarele şi coloana după atâtea ore de stat destul de incomod pe scaunele înguste ale microbuzului. Se îngâna ziua cu noaptea, se simţea curăţenia aerului de munte, adierea suavă a vântului aducea răcoare binefăcătoare şi un miros plăcut al pădurii, fânului, florilor din zonă.

Porţile mănăstirii erau închise, măsură de prevenire a altor lucruri nepotrivite sfinţeniei locului. Pe la orele 5, ziua se instala triumfală pe întreg ţinutul, iar noaptea se retrăgea discretă în ungherele ei. Peisajul care înconjoară mănăstirea se dezvelea ochilor noştri în toată spledoarea şi măreţia lui. Au început să apară şi alte autoturisme, microbuze, autocare. Pentru că noi ajunsesem primii, întreg grupul ne-am aşezat în poarta mănăstirii ca să prindem rând. Într-o jumătate de oră erau deja câteva sute de oameni.

La 6.30 s-au deschis porţile şi am primit câteva îndrumări cu privire la modul cum să intrăm şi să ne comportăm în incinta mănăstirii. Am aflat că în aceste locuri pline de sfinţenie şi încărcate de spiritualitate românească s-au nevoit şi s-au rugat în timp călugării Nicodim, Ioan şi Arsenie, care îşi trimit şi acum duhul sfânt peste locul însemnat de trecerea lor lumească. Pierdute în adâncimea şi negura vremii, începuturile acestei scumpe mănăstiri a românilor se leagă, prin legendă, de prezenţa sfântului Nicodim, considerat întemeietorul primelor obşti de călugări în Ţara Românească. Aici, la Prislop, se pare că a copiat la începutul secolului 15, celebrul său Tetraevangheliar. Tot aici s-a nevoit, într-o peşteră, cuviosul Ion Sihastrul, pomenit de Cezar Bolliac, descoperitorul “Plângerii Mănăstirii Silvaşului”, manuscris în versuri lăsat urmaşilor de călugărul Efrem (secolul 18).

Părintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Prislop, deoarece în anii cât a fost călugăr aici a pictat fresce şi icoane deosebit de valo­roa­se, a reorganizat viaţa de obşte şi a redat mănăstirii strălucirea şi frumuseţea sa originară. Urmărit, întemniţat şi torturat de securitate, părintele este omul despre care se spune că a schimbat, în plin secol 20, faţa monahismului ortodox. Duhovnic şi clar­vă­zător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare în­vă­ţat, teolog şi pictor de icoane, el este, după cum îl carac­te­riza părintele Dumitru Stăniloae, “un fenomen unic în istoria monahismului românesc”. “Din câţi oa­meni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – măr­tu­riseşte şi părintele Teofil Pîrîian – socot că părintele Ar­senie Boca a fost cel mai de vârf, culmea tuturor vie­ţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

Am intrat în curtea mănăstirii, ne-am închinat în faţa bisericii şi ne-am îndreptat spre mormântul părintelui Arsenie. Singuri sau în mici grupuri am pornit cu toţi să urcăm în linişte. Cei mai tineri au mers mai repde, însă s-a păstrat cumva ordinea venirii. Urcând dealul spre cimitir, parcă aveam plumb în picioare. Prietena mea era foarte obosită şi avea o respiraţie mai greoaie. Îmi era teamă să nu-i fie rău şi nici eu nu mă simţeam prea bine, însă nu am spus nimic. Ne-am oprit puţin, ne-am odihnit şi am pornit din nou. Încet, încet am ajuns lângă cimitir şi spre bucuria noastră s-a format un rând foarte ordonat. Nimeni nu mai vorbea cu nimeni, cu toţi mergând în linişte, cu pasul sigur şi capul plecat spre mormânt. Fiecare se pregătea de marea întâlnire şi fiecare, la rândul lui se oprea câteva secunde lângă crucea mormântului părintelui Arsenie, o săruta, îşi exprima în tăcere gândurile cu care venise. Fiecare cu necazurile lui, cu lipsurile, nevoile, cu încercările lui, sau pentru a-i mulţumi sfântului pentru împlinirea şi mijlocirea rugăciunilor lor la Domnul. Am ajuns şi eu, am sărutat crucea şi am mulţumit sfântului părinte că m-a ajutat să ajung a doua oară la Prislop.

Sfântul Ardealului şi-a trăit vremelnicia pe pământ în credinţă, umilinţă, pioşenie şi smerenie, aşijderea îşi odihneşte viaţa de veci. La prima vedere, un mormânt obişnuit, o cruce simplă din lemn, în rând cu a celorlaţi vieţuitori ai acestui sfânt locaş. Mormântul este permanent acoperit cu flori, a căror mireasmă este adulmecată de toţi pe care-i poartă paşii pe aceste locuri minunate. Părintele odihneşte ca-ntr-o biserică fără cupolă. Aici, soarele face ziua mai strălucitoare şi mai liniştită, iar luna şi stelele fac noaptea mai tainică, mai profundă şi-i sporesc misterul. Dacă în inima sa a fost doar iubire şi armonie, şi aici, la mormânt totul este plin de culoare şi mireasmă. Munţii şi văile, izvoarele şi apele, pădurile cu vieţuitoarele lor au parcă a povesti câte ceva despre Părinte. Aici, atât spaţiul cât şi timpul sunt purtătoare de harul divin al sfântului. Şi pentru întreaga umilinţă de care a avut parte în viaţa pământească, acum primeşte laudă şi mulţumire.

O mare parte dintre oameni vin cu flori, unele sunt oprite pentru a înfrumuseţa mormântul, altele sunt date pelerinilor pentru a fi luate acasă. O măicuţă ne-a invitat să ne dea ulei sfinţit din candela care arde la căpătâiului sfântului părinte Arsenie. Şi aici, doritorii au stat în perfectă ordine.

Ne-am adunat întreg grupul şi am pornit spre chilia sfântului Ioan de la Prislop, un alt mare sfânt al acestor locuri. Chilia se află la câteva sute de metri de cimitirul mănăstirii, însă drumul este în pantă, mai îngust, pe-alocuri doar o cărăruie, deci şi mai greu de parcurs. Chilia este săpată în stâncă. Când am fost anul trecut, înăuntru erau icoane şi candele, însă acum era mai multă umezeală şi nu mai era nimic.

De acolo am coborât la biserică, unde începuse sfânta liturghie în paraclisul din faţa bisericii. Am stat şi noi la slujbă, am luat sfânta anafură, apoi am luat apă din izvorul părintelui Arsenie. De când am venit şi până am plecat de aici, totul a decurs extrem de liniştit, fără îmbulzeală şi gălăgie precum se tot arăta la televizor. Mulţumim părintelui Arsenie şi pentru liniştea pe care ne-a asigurat-o cât am fost în acest loc binecuvântat şi-l rugăm să ne ajute să ne pastrăm liniştea sufletului şi a minţii în tot locul şi-n tot timpul.

În jurul orei 10.30 ne-am urcat în microbuz şi am pornit spre Sighişoara. La 4-5 kilometri de aici se află Mănăstirea Sfântul Dimitrie, izvorâtorul de mir.

Imagini pentru manastirea sfantul dimitrie sighisoara

Aici este stareţ părintele Ghelasie, ucenicul părintelui Arsenie. Am fi dorit să luăm binecuvântare de la sfinţia sa, însă nu era în mănăstire. Am ajuns, am intrat în biserică şi ne-am închinat. Întreg complexul este bine alcătuit şi deosebit de îngrijit, în deplină armonie cu mediul natural de excepţie. Încercăm să ne încărcăm şi de aici de duh sfânt prin rugăciunile din biserică. Facem mai multe poze şi plecăm spre Sighişoara, unde am făcut un nou popas pentru a vizita cetatea din centrul vechi al oraşului. Sighişoara este considerat un oraş muzeu, un oraş de basm. Este fondat în secolul 12 de coloniştii saşi. Este unul dintre cele mai bine conservate oraşe medievale ale Eruropei, păstrat aproape neschimbat până astăzi. Farmecul şi valoarea istorică a numeroase clădiri şi străzi ale oraşului au determinat înscrierea lui pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Şi astăzi, o zi de cuptor extrem de călduroasă, chiar caniculară. Suntem în miezul zilei când lumina soarelui înăbuşă prin sărutul său pasional oraşul medieval şi împrejurimile sale. Para soarelui ne făcuseră obrajii precum cei ai brutarilor la uşa cuptorului cu pâine rumenită. Ne-am găsit un locşor la umbră, pe o bancă din cetate şi am mâncat fiecare câte ceva, am băut apă şi am umplut sticele cu apă rece. Obosiţi şi moleşiţi de căldură, inimile noastre erau pline de fericire şi mulţumire.

Am fi vrut să mai zăbovim aici, însă călătorului îi stă bine cu drumul, indiferent pe ce vreme. În microbuz erau peste 35 de grade. Am urcat şi s-a pornit aerul condiţionat, însă temperatura n-a coborât sub 29 de grade. Ne-am întors o bucată de drum şi ne-am întreptat spre mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

Imagini pentru manastirea sambata de sus

Aici, se înalţă semeaţă o ctitorie istorică, o mănăstire de călugări. Pentru a întări şi a salva credinţa ortodoxă de noul pericol al catolicizării, spre sfârşitul secolului 17, domnitorul Constantin Brâncoveanu a întemeiat la Sâmbăta de Sus o mănăstire ortodoxă, astfel dând mărturie vie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Aici a păstorit o perioadă de timp şi părintele Arsenie. În curtea mănăstirii este şi acum piatra unde obişnuia părintele să se roage. Tot aici, a slujit Domnului şi părintele, mare duhovnic al românilor, Teofil Pîrîianu. Am trecut şi noi pe la mormântul părintelui din cimitirul din deal unde se odihnesc spre veşnicie sufletele adormite ale vieţuitorilor acestei sfinte mănăstiri. De aici, se deschid ferestrele şi firidele munţilor Făgăraş. De aici, pelerinii şi călătorii admiră frumuseţea locurilor, creaţie divină dăruită acestui popor de prea multe ori încercat de vremi şi vicisitudini.

Când am ajuns la Sâmbăta de Sus, şoferul ne-a dus direct la izvorul părintelui Arsenie, apoi la mănăstire, unde începuse slujba vecerniei. Am stat până s-a terminat, apoi am fost invitaţi la masă.

Aici am aflat că la Mănăstirea Brâncoveanu fiinţează din 2003 şi „Academia de la Sâmbăta – spiritualitate, cultură, artă, ştiinţă”. Aceasta oferă oportunităţi de retragere şi poposire întru linişte şi studiu. Biblioteca mănăstirii pune la dispoziţie un fond deosebit de bogat de documente istorice şi literare. De remarcat este şi atmosfera propice studiului oferit de cadrul natural. Tot aici se desfăşoară diferite conferinţe pe teme religioase, culturale, ştiinţifice şi artistice, dezbateri ale reprezentanţilor tuturor confesiunilor creştine. Participanţii pot participa la slujbele religioase oficiate în cadrul mânăstirii. Acum erau aici mai mulţi tineri, într-o tabără de pictură.

Ne-am cazat în Sâmbăta de Jos la o pensiune. După două zile şi o noapte de nesomn am adormit buştean până la orele 5.30, dimineaţa şi am plecat din nou la mănăstire pentru a participa la sfânta liturghie, apoi am servit micul dejun şi am plecat.

Mulţumind Domnului şi Sfântului Părinte Arsenie că ne-a îngăduit să ajungem şi aici am pornit la drum. Nu ştiam încotro ne îndreptăm. După ceva timp, ne dăm seama că mergem spre Trasfăgărăşan. Întrând spre adâncul muntelui, din mersul maşinii, brazii parcă se îmbrățișau tandru, mângâiaţi şi alintaţi de privirea razelor de soare. Privind în tăcere şoseaua, ni se dezvăluia în faţa ochilor asemenea unei poteci ce șerpuiește colinele şi văile Munţilor Făgăraş. Se îngustează, se îndoaie şi se mlădiază ca o tânără cu mijlocul tras prin inel, apărând în câmpul vizual când nu te aştepţi. Șerpuiește mult, urcă şi coboară, uneori alene, alteori chiar abrupt, mereu ne păcălește cu dibăcie, ca un copil tot timpul cu chef de joacă şi pus pe ghiduşii. Privirea ne este atrasă de imagini de vis, pârâiaşe de apă şi petece de zăpadă strălucind în razele soarelui, suprafeţe întinse de verdeaţă şi pâlcuri de flori de diferite culori (galbene, roşii, albastre, mov) sporesc măreţia acestor meleaguri  care încântă pe orice călător. Pe burta muntelui, din loc în loc poduri construite pentru a facilita trecerea de pe un versant pe altul. Betoane construite de om pe temelia şi trăinicia stâncilor create de Dumnezeu.

Nu ne mai săturam să privim peisajele minunate ale Munţior Făgăraş. Ne-am oprit într-un refugiu al drumului, am admirat munţii, văile, vegetaţia, de la brazii înalţi până la floricele cele mai mărunte. Am cules genţiană, cimbrişor, coada şoricelului şi altele, pe care nu ştiu cum se numesc. Facem un popas, ne aşezăm pe bordura şoselei, scoatem sticlele cu apă şi ne mai hidratăm un pic. Deşi foarte caldă, bem cu nesaţ. E bună şi-aşa, mulţumim Ţie, Doamne! Apoi ne rotim ochii de jur împrejur, fotografiem tot ceea ce vedem în sus, în jos şi lateral, în toate punctele cardinale. Ne-am jucat puţin şi am făcut un concurs. Fiecare să spună care îmagine, peisaj îi place mai mult. Tot ceea ce era în câmpul nostru vizual era deosebit de plăcut încât n-am reuşit să facem o ierarhie.

Am ajuns la Bâlea Lac, situat la altitudinea de 2040 m, cuibărit în Căldarea glaciară Bâlea, din inima Munţilor Făgăraş. Am coborât şi ne-am plimbat prin zăpadă şi prin zona de lângă lac.

Peisajul de o frumuseţe rară, unică este copleşitor pe timpul verii. Privirea cuprinde o nesfârşită succesiune de culmi înalte şi acoperite cu o mantie verde. Aceasta este din loc în loc încrustată cu pâlcuri de zăpadă sclipitoare, atârnate parcă de streaşina înălţimilor. Printre văile glaciare se înalţă vârfuri ascuţite şi pinteni aliniaţi şi plini de cuminţenie sub cerul de azur.

Imagini pentru transfagarasan balea lac

Telecabinele, parcă şi ele agăţate de cer circulau într-o parte şi-n alta a muntelui. Se vedeau ca nişte pete de culoare în mişcare, într-un zbor lin dând un farmec aparte peisajul feeric. Aici trăieşti acea senzaţie, când spui că nu te mai saturi să priveşti asemenea minunăţii.

În anul 1932 lacul Bâlea și o suprafață de circa 180 de hectare în jurul lacului au fost declarate rezervație științifică. În anul 2006, aici în creierul muntelui a fost construit în apropierea Lacului Bâlea primul hotel de gheață din Europa de Est în forma unui iglu de 16 locuri.

Am fi mai zăbovit, însă ştim că doar clipele dau frumuseţe vieţii, aşa că ne-am bucurat cât am putut fiecare şi am făcut cale întoarsă spre Cârţişoara, Sibiu, Făgăraş, Braşov, Târgu Secuiesc, Oneşti, Bacău. Înainte de a intra pe teritoriul judeţului Vaslui, şoferul, fără să ne spună, părăseşte şoseaua principală şi merge pe un drum comunal. Ne uităm unii la alţii, am întrebat, dar nu ne-a zis nimic. Nu după mult timp, se deschide în faţa ochilor, între dealuri o platformă, o terasă îngeresc de frumoasă pe care se înalţă o mănăstire superbă de maici: Mănăstirea Schimbarea la Faţă, din Tisa Silvestri, comuna Secuieni.

Mai mergem puţin pe un drum îngust, urcând spre Meteora Bacăului, aşa cum este numită de oamenii locului. Pe coama dealului se întinde o pădure umbroasă, care, parcă ocroteşte mănăstirea de tot ceea ce poate fi rău. La umbra acestei păduri şi sub ocrotirea Domnului, Maicii Sale şi sfinţilor săi, aici vieţuieşte obştea monahală formată din câteva măicuţe. Dacă istoria mănăstirii începe în inima secolului 16, mănăstirea pe care am văzut-o este construită recent, între anii 1993-1998 şi are o formă tradiţională compusă din altar, naos, pronaos, exonartex şi pridvor.

Maica stareţă ne-a spus că: „Reluarea slujirii monahale în această veche vatră călugărească reprezintă o invitaţie la odihnă sufleteasă pentru tot omul din lume, trecător prin stresul şi presiunea diversă a acestui început de mileniu”. Am mulţumit pentru buna primire şi binecuvântare şi am plecat spre Vaslui, unde am ajuns în jurului orelor 21.

În aceste două zile de călătorie/pelerinaj, fiecare, după puterile lui, am mai adăugat câte o pietricică albă în ulcica primită la naştere. Pietricele albe ce reprezintă momente de bucurie pură. Poate părea pretenţios spus, dar eu cred că există aşa ceva. E nevoie să ne deschidem sufletul, să ne dorim, să credem şi să acţionăm. Şi pentru că asta nu mi se părea de ajuns, am adus şi acasă două pietricele albe de pe Trasfăgăraşan, purtătoare de energie pozitivă. De câte ori mă uit la ele, retrăiesc orele, minutele, clipele în care m-am aflat în aceste sfinte locuri româneşti.

Mulţumim Domnului pentru aceste zile pline de trăiri speciale, Îl rugăm să ne dea cât mai multe asemenenea clipe înşirate în cununa timpului şi şansa de a avea la bătrâneţe ulciorul plin de pietricele albe. Slăvit fii Doamne!

 Vasilica Grigoraş

Lidia Lazu – Poezii (vara 2015)

TUNELUL VERDE

Prin tunelul verde

urcăm și coborâm de mai multe ori

în săptămâna toscană

petrecută precum visele

pe care nu le visezi

ci ele vin peste tine

cu putere maximă

gata să te doboare

nuanțele de verde țes

covoare fermecate împreună cu

drumurile albe

cu șirurile desenate fără greș

după seceriș

și cu vălătucii de paie

care parcă se coc în continuare

în așteptarea unei călătorii

promise încă de astă-toamnă

voalul miresei și ochii strălucitori

ai mirelui

au rămas întrețesuți

și se zăresc ori de câte ori

spărtura crengilor dansează

îm fața noastră

cu iuțeala fulgerului

5 iunie 2015

 

CASTELUL DE PE DEAL

Din când în când

zărim de departe

vârfurile cipreșilor păzind o casă

în vârf de deal

la ferestrele ogivale nu stă

nicio domniță

doar seara le vezi luminate

și îți închipui

cam cum ar fi

dacă tu ai fi ce-ai fi

așa încât toată suflarea

ți s-ar potrivi

ai sta la o masă încărcată

cu fel de fel de delicatese

ai bea vinuri vechi

adevărate

din viile frumos aliniate

de jur împrejur

ai cânta

ai povesti

ai asculta

iar timpul ar rămâne în urma

tuturor celor prezenți

și nu i-ar ajunge

decât hăt departe

pe străzile lor supra-aglomerate

6 iunie 2015

 

COMUNIUNEA

În biserică

preotul slujește cu evlavie

și cu un strop de bucurie

care se mărește cu fiecare cuvânt

și ne prinde pe toți

cei adunați pentru comuniunea

celor doi copii îmbrăcați în alb

și legați cu o funie franciscană

pentru a rămâne mereu

smeriți și curați

lumina celestă

ne încarcă pe toți

cu gânduri bune

cu speranță și cu mare

încredere

uleiul strugurii și pâinea

sunt așezate pe rând

în fața altarului

ca Bunul Dumnezeu

să le binecuvânteze

pentru cei care sunt legați

de aceste locuri

prin ființa

sufletul

și spiritul lor

până la Marea Strigare

Amin

6 iunie 2015

 

DRUMUL PENITENȚEI LUI GIOVANNI

Un drum bolovănos

uscat până la pietrificare

a ales copilul

și noi l-am urmat

fără crâcnire

ajunși la potecă

după ce ne-am zdrelit

ne-am împiedicat

ne-am prăfuit

am simțit deodată

cum săgețile dureroase

se preschimbă

într-o ușoară căldură

binefăcătoare

și am ținut-o într-o alergare

spre pâlcul de bambus legănat

de lângă casa îmbrăcată de iederă

și am înțeles cum

apropierea oamenilor

de curățenia sufletească

se poate face foarte ușor

și foarte simplu

și cu nemăsurate roade

în viitor

8/9 iunie, dar și 8 iulie 2015

 

INCREDIBILUL DE LÂNGĂ NOI

Înghețata uriașă

pe care am mâncat-o la

poalele Domului din Siena

ne-a pregătit cu multă energie

și ardoare

pentru nemăsuratele clipe

care au urmat

și pe care le-am lăsat

să ne șlefuiască

cu blândețea momentelor de grație

ca să nu ne întoarcem

la zilele noastre obișnuite

la fel de mărunți

și neînsemnați

căci Bunul și Nemărginitul

nostru Dumnezeu

tocmai pentru aceasta

ne-a așteptat

și ne-a iertat fără măsură

cum nu va obosi să repete

până la împlinirea fiecărui Cuvânt al Său

necunoscut și neînțeles de noi

dar presimțit și recunoscut

de fiecare dată când emoția

ne străbate și ne străluminează

precum un fulger

care ne arde sufletul

până la arderea de tot

după care

nu mai putem fi ce-am fost

ne străduim să rămânem

curați

aceasta fiind

minunea minunilor

din toate timpurile

în toate religiile

și pentru toate neamurile

1 și 8 iulie 2015

 

VALEA GRESAREI

Petice de lumină

erau asemenea celor din copilărie

când ne făceam păpuși din bețe și cârpe

cu multe culori calde

pietrele modelate mii ori milioane de ani

în adâncul pământului

ne dădeau un spectacol fascinant

în care și apa juca un rol

foarte important

susura uneori

picura alteori

cădea în viteză

și ne răcorea

iar libelulele albastru electric

spre care ne îndreptam admirativ

acum apăreau

acum dispăreau

ca în jocul de-a baba oarba

în care noi niciodată

nu câștigam

și pentru aceasta

eram de-a dreptul fericiți

și recunoscători

și preaplecați

și mult încântați

6 și 8 iulie 2015

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/poezii-de-lidia-lazu-vara-2015.html

 

Ion Lazu – Scriitorii români din exil

Primul sens al exilului ca termen, în înțeles juridic, se referă la pedepsirea pentru motive politice a unui cetățean, cu izgonirea sa din țară sau din localitatea unde s-a produs ”trădarea”.  Dar trebuie adăugat imediat că noțiunea de exil s-a extins și asupra părăsirii benevole a țării, din aceleași motive politice, actantul luând-o înaintea unei posibile expulzări pe cale oficială. Pleci din țară pentru că te izgonesc cei de la putere sau pentru că nu suporți să-i mai știi la putere. Exilul ca sancțiune dar și exilul ca opțiune. Este la noi cazul prea cunoscut al lui Caragiale, care în anul 1904 se autoexilează la Berlin, scârbit la culme de fauna politică din Principate. Iată ce-i scria prietenului Al. Vlahuță: ”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică… Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot.”

Fiind vorba de ruperea relațiilor dintre un individ și structura socială din care făcea parte, exilul ca atare vine spre noi din cele mai vechi timpuri și însoțește mersul istoriei omenirii, cu etape mai permisive și cu acutizări în momentele de dramă ale unei națiuni. Chiar înainte de a se fi oficializat închisoarea ca formă disceționară, societatea tribală a perfectat alungarea indezirabilului. Îl dădeau afară din peșteră. Tranșând conflictul dintr-o singură mișcare. Ne amintim de exilul pe 50 de ani al evreilor în Babilon, de renumiți cetățeni ai Greciei antice, exilați din motive politice, deveniți uneori dușmani ai propriei cetăți punitive, anume spre a impune cu forța valoarea lor personală, care nu fusese just apreciată.

Mai încoace, ne putem referi la exilul lui Ovidiu la Tomis, tocmai la marginea nesigură a imperiului roman ajuns la apogeu, poetul fiind pedepsit în anul 7 al erei noastre de Octavian Augustus pentru vini din intimitatea familiei imperiale -, exil care nouă, ca trăitori în spațiul carpato-pontic, ne vorbește despre colonii grecești și romane pe tărîmuri dacice așteptând în antecamera Istoriei. Cu precizarea că enigmaticul exil tomitan, nu era decât o simplă relegare, adică Ovidiu își păstra drepturile cetățenești romane, inclusiv averea din peninsulă. Ceea ce nu a pus defel surdină vaietelor lirice din Tristia, din Ponticele.

Mai încoace, avem exilul florentinului Dante la Ravenna, de unde nu a putut nicicând să-și revadă urbea iubită.

Ajungem peste veacuri la exilul de 3 ani al celui mai mare poet rus Pușkin, la Chișinău. Și câți alții, îndepărtați de la rostul lor și din patrie, prea cunoscuți sau nu îndeajuns cunoscuți, au gustat amara pâine a exilului!

Victor Hugo, poetul national al Franței, a parcurs două exiluri dureroase. La noi, în istoria ultimelor secole, ne referim la exilul lui N. Bălcescu după căderea Revoluției din 1848,  la Palermo, unde a murit după 3 ani, tot fără a-și fi putut revedea țara; i-a urmat  exilul domnitorului Alex. Ioan Cuza, după noaptea abdicării forțate, din 11 februarie 1866, murind în străinătate, după 7 ani de constrângeri materiale, fără însă a se plânge vreodată, fără a cere ceva, ba dimpotrivă: după ce, într-un mod exemplar, refuzase oferta lui Carol I de a reveni în țară, deși fusese ales, în contumacie, deputat de Mehedinți, cu loc asigurat în Parlament. Gest care îl deosebește esențial de exilații mai înainte citați, care nu au contenit să ceară clemență de la persecutori, ajutor de la prieteni, protecție de la potentați, precum nu au contenit să se plângă în versuri clasice de condițiile abominabile în care erau nevoiți să-și ducă amarul zilelor: la Pontul Euxin, la Chișinău, deși noi înțelegem că era vorba cu precădere de iscusite figuri de stil persuasive, spre a stârni compasiunea celor puternici. Timp în care localnicii, dispunând de posibilități materiale incomparabil mai mici, reușeau să supraviețuiască privațiunilor, trimițându-și urmași de la Post restant până în zilele noastre.

Nu mai trebuie subliniat faptul că, în acest ultim veac XX al progresului galopant, beneficiind de luminile a mai mulți savanți decât se adunaseră în istoria tuturor timpurilor, care veac și-a câștigat, în paralel, rușinoasa faimă a unui număr de victime ce depășește întreaga hecatombă a istoriei mondiale, în veacul XX deci, s-au înregistrat deplasări de populații ce surclasează marile migrații pe parcurs de un mileniu ale popoarelor asiatice și nu numai. Tema refugiului ar trebui să ocupe prim-planul preocupărilor sociologice, dar și literare, până una alta. Lucru ce nu se prea întâmplă. Semn sigur că nu vedem marile provocări ale lumii moderne și postmoderne, complăcându-ne în abordări punctuale, ca să nu spun nerelevante.

La noi în perioada comunistă a funcționat implacabil, după model sovietic, exilul persoanelor indezirabile, încarcerarea ”dușmanilor orânduirii de stat”, munca forțată, dar mai ales deportarea în Bărăgan a unor comunități întregi, ca represiune sau în mod strategic, din localitățile de la granița cu Jugoslavia.

S-a spus pe bună dreptate că exilul a luat forme catastrofale în ultimul secol. Cu deosebire în România, care a avut neșansa să treacă, din 1930 încoace prin 3 dictaturi. Dictatura roșie fiind indubitabil cea mai cruntă, pe cât de lungă-nesfârșită. În cei 4 ani de dictatură antonesciană au rămas în străinătate toți foștii diplomați și reprezentanți de culoare verde, mă refer la opțiunea legionară. Amintesc faptul că Mihai Antonescu, din poziția sa de prim-ministru, s-a străduit să-i menajeze pe tinerii merituoși, precum Ionesco, Cioran, Eliade etc., plasându-i ca atașați culturali sau de presă în Vest. După 1945 au rămas peste graniță toți cei care reprezentaseră diplomația antonesciană. Și mulți alți cetățeni, studenți, doctoranzi, îndeobște intelectuali și specialiști care înțeleseseră ce-i așteaptă dacă revin în țară.

Filosoful Mihai Șora, a revenit în 1946, din motive familiale și a constatat că nu i se mai dă voie să plece înapoi, în Franța. Îl va fi ”salvat” de la detenția propriu-zisă faptul că activase în Rezistența franceză. Însă, după instaurarea regimului roșu, toți actanții partidelor politice, dar și toți intelectualii și reprezentanții marcanți ai burghezo-moșierimii au fost trimiși în închisori și lagăre de muncă, pentru motive născocite sau fără motive – în ideea stalinistă, declarată fără a clipi din ochi, că dușmanul de clasă trebuie lichidat fizic, fără ezitare.

Puțini au reușit să se mai expatrieze după 1945, Cortina de fier politico-ideologică a căzut implacabil, pentru încă 45 de ani, separând lumea în două lagăre ideologice, politice, economice și militare inamice: Războiul rece, apoi războiul stelelor, dar tot război! În cazul României efectele Cortinei au fost desigur mai dure ca oriunde. Strașnic păzită, din greu antifonată. Să nu mai știm unii de alții, de familiile rămase de izbeliște, de rude și prieteni, de mersul țării ca atare. Unii aici, desigur ”umăr la umăr / noi mulți la număr”, cărora ni se promitea fericirea generală, dar nu primeam decât o subzistență cartelată, și cei puțini dincolo, ”arși de dor”, vorba lui Saroyan și în imposibilitatea de a ne ajuta cu ceva. Lumi paralele, care din motive strict politice erau blestemate să nu se întâlnească niciodată. Scrie poeta Florența Albu: ”Noi vom muri aici / Închiși din toate părțile de libertate./ Cîmpie, exil dechis în patru vânturi.” Era situația de fapt a creatorului din România socialist. Totuși, cu intervenții, cu sprijinul străinătății, unii intelectuali au reușit să obțină viza plecării definitive. Pe scriitoarea Sanda Stolojan a salvat-o intervenția președintelui Giscard d-Estaigne, pe altcineva l-a scos din țară Churchill, sau De Gaulle; pe Peter Neagoe l-a răscumpărat un frate din Canada; asemenea pe Ionel Jianu, exilat în 1961;  pe poetul Dragoș Vrânceanu l-a scos la lumină vizita în România a unui mare scriitor italian de stânga, cu care italienistul nostru fusese prieten în perioada studiilor florentine.

O subliniere specială: creatori români de talie mondială precum Brâncuși, Enescu, Celibidache, Perlea, Eliade, Apostu au refuzat să revină în țară, la oricâte insistențe, regimul comunist repugnându-le organic. Se știe ce și cât a pierdut din asta națiunea română.

Voi spune câteva cuvinte la obiect despre exilul scriitorilor, pentru că ei sunt persoane publice, cu tot ce decurge din acest statut privilegiat; pentru că au trăit cu intensitate specifică artistului drama înstrăinării; pentru că am depus mărturie scrisă întru aceasta, o mărturie aflată de-acum la vedere, analizabilă, cuantificabilă. Dar mai întâi aș vrea să ne gândim o clipă la marele noroc al culturii noastre că la momentul încheierii războiului, destui scriitori de primă linie precum Ionescu, Eliade, Cioran și alții de același calibru se aflau în Vest; știind prea bine că toți cei numiți mai sus, în eventualitatea că s-ar fi aflat în țară, ar fi nimerit fără excepție în pușcării, în malaxorul detenției comuniste, dirijate la noi direct de la Moscova, după cum se știe, prin cominterniștii alogeni Pauker, Chișinevski, Bodnăraș, Nikolski și alții de teapa lor. Te gândești cu strangere de inimă ce s-ar fi ales de opera acestor personalități creatoare excepționale. De ceastălaltă parte a Cortinei de Fier, absolut toți colegii de liceu, de generație ai acestora: Noica, Pillat, Paleologu, Steinhardt, Acterian, Sadova etc., etc., au ajuns în detenția comunistă – și nu oricum, ci în mod ironic, în cazul celor mai sus citați, pentru delictul de a fi citit între ei cărți de-ale prietenilor Eliade și Cioran, ajunse în țară pe sub mână…

Un alt gândirist, Vasile Voiculescu, după 6 ani de închisoare, iese la 78 de ani și, bolnav de plămâni, moare după încă un an. Petre Țuțea face 13 ani de detenție și nu poate publica nimic până după 1989; Pan M. Vizirescu, condamnat pe viață în procesul ziariștilor, se ascunde vreme de 23 ani în podul casei unor rude din Slatina. Denunțat de un vecin, este arestat pe stradă; însă podeapsa îi expirase… Petre Pandrea, care în Interbelic, ca avocat îi apărase gratuit pe comuniști, apoi și pe evrei, face de două ori pușcărie politică, pentru motive născocite, în fapt pentru a fi fost cumnatul lui Pătrășcanu. I se confiscă manuscrisele, din dosar dispar cele 37 scrisori de la C. Brâncuși, cu care fusese în mare prietenie – doi panduri și doi europeni, cum își spuneau; în intervalul dintre cele două detenții, i se confiscă și Jurnalul. Idem lui Ion Petrovici (1882-1972), fost prof. univ. și ministru, cel care în 1943 edificase Rotonda celor 12 scriitori din grădina Cișmigiu. Au fost confiscate manuscrisele tuturor deținuților politici, distruse. Printr-o minune, după 50 de ani a apărut din arhivele CNSAS manuscrisul unui roman de Dinu Pillat, Așteptând ziua de apoi, piesă incriminatorie la proces, iar în fapt un roman despre eșecul mișcării legionare. Aurelian Bentoiu, un scriitor practic necunoscut, discipolul lui Maiorescu și al lui Istrate Micescu, cel mai de succes avocat din Interbelic, 10 ani senator de Ialomița și de 3 ori ministru; este arestat în 1948, eliberat în 1956, după 8 ani, fără condamnare, iar după 18 luni este arestat din nou, condamnat pe viață, murind în 1962, la Jilava, de cancer la plămâni. La ieșirea din prima detenție, l-a chemat pe fiul său, viitorul compozitor Pascal Bentoiu și i-a dictat fără oprire cca 150 poezii, în majoritate sonete, compuse în închisoare, memorate. Cartea apare abia în 2001, cu prefața fiului compozitor.

Nici cei rămași în afara pușcăriilor nu au mai avut drept de semnătură.

Blaga este unul dintre ilustrele exemple, după 1945 nu a mai publicat nimic, deși poetul își dublase în acest timp opera lirică. Scos de la Academie, de la catedra universitară, a supraviețujit ca simplu bibliotecar. L-a urmărit pas cu pas, cu invidia sa, micuțul Mihai Beniuc, nesfiindu-se să-l încondeieze pe filosof și poet în romanul Pe muche de cuțit.

În toată perioada comunistă au trait în sărăcie și umilință un Simion Mehedinți, urmașul lui Titu Maiorescu la conducerea Convorbirilor literare, fost ministru, fost academician, autor a peste 350 lucrări. În campaniile geologice 1972-1973, lucrând în platoul Mehedinți și făcându-mi aprovizionarea de la Turnu Severin, mă întâlneam în parcul orașului cu câțiva tineri literați și pictori; venea să ni se atașeze un venerabil octogenar cu nelipsita-i plasă de sfoară în mână, în care adunase borcane pe care mergea să le vândă, pentru a-și cumpăra pâinea zilnică.

Nimeni altul decât savantul Ștefan Odobleja, autorul Psihologiei consonantiste, deci părintele ciberneticii, știință care în scurtă vreme a cucerit lumea întreagă. Însă pe atunci, în dicționarele noastre după model sovietic, cibernetica era taxată drept o pseudo-știință, născocită de imperialiști. Mi s-a spus că acest bătrânel locuia într-o cameră de paiantă, cu pământ pe jos. Trecuseră 40 de ani de la epocala-i descoperire, dar statul comunist continua să stea cu spatele la acest savant care nu voise să rămână peste graniță. Peste niște ani citeam Sentimentul românesc al finiței, 1979, de C. Noica, autor ce trecuse prin pușcăriile comuniste și se retrăsese într-o chilie de la Păltiniș.

IV

În ce mă privește, am luat pe cont propriu punerea unor plăci memoriale pentru nu mai puțin de 230 scriitori, o listă de mine stabilită (desigur acțiunea din anii 2006-2008  era aprobată și susținută financiar de USR), listă în care am făcut parte dreaptă scriitorilor închiși sub regimul comunist, dar și celor plecați în exil. De exemplu pe strada Pitar Moș am pus la nr. 8 o placă memorială pentru Pan M. Vizirescu, iar la nr. 12 una pentru Vintilă Horia; pe imobilul de la nr. 3-5 de pe strada Vasile Conta am pus plăci memoriale pentru Dan Grigorescu și pentru Nichifor Crainic. Am publicat o carte-jurnal Odiseea plăcilor memoriale, 2009, relatând o parte din incredibilele pățanii prin care am trecut cu punerea acestor plăci. În continuarea ideei de a recupera amintirea celor care au suferit rigorile regimului de extracție ruso-asiatică, am inițiat Proiectul unui monument al intelectualilor victime ale terorii comuniste, am întocmit o listă de peste 400 scriitori încarcerați, dintre care 25 au suferit două sau mai multe detenții (Caraion, Goma, Petrișor, Ioanid, Balotă), iar un număr de 62 au murit în închisoare: Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția (la doar 42 de ani, autor a peste 160 lucrări științifice), Ion Al. Vasilescu Valjean (mort în închisoarea Văcărești, la vârsta de 79 ai, după o detenție de 12 ani!), Vasile Militaru, N. Batzaria, Nicolae Davidescu (fost președinte au Societății scriitorilor), etc. Adus până în faza punerii în operă, proiectul a fost abandonat din motive de criză. Pe blogul meu de scriitor am deschis o rubrică ”Scriitorul zilei”, în care am prezentat cca 600 scriitori români din toate timpurile, inclusiv pe cei din exil, amintiți mai sus dar și mulți alții, cu întreaga lor activitate întru slujirea limbei române. În anul 2014 mi-a apărut o carte în 3 volume, bogat ilustrată și cu bibliografie pe cât s-a putut exhaustivă; în total 1900 pagini format mare: Calendarul scriitorilor români.

Se disting două etape ale exilului postbelic: perioada 1945-1949, când s-au exilat 50 de scriitori; perioada 1975-1989 când au scăpat de sub teroarea comunistă alți 200 scriitori. Un calcul simplu arată că aproape 15% din numărul de scriitori în viață la momentul respectiv se aflau în exil, o cifră mult superioară oricărei alte țări vecine și prietene. Însă sentimentul nostru, al scriitorilor, era că mult mai mulți plecaseră, că am rămas aici singuri, vulnerabili și neimportanți. Mi-l amintesc pe teribilul  N. Carandino, cândva director la Dreptatea, iar după episodul Tămădău, coleg de celulă la Sighet cu Iuliu Maniu, care s-a stins pe brațele discipolului său. Or, la restaurantul scriitorilor, dl Carandino, neînfricat ca totdeauna (a refuzat pașaportul pentru Grecia, oferit de autorități!), venise de la masa vecină să ne arate o listă, supralicitând: ”Sunt mai mulți scriitori români dincolo decât în țară!” Nu era întru-totul exact, pe cât de dramatic și de semnificativ, totuși. O listă cu doar câteva nume: Ștefan Baciu, frații Al., Ion și Gr. Ciorănescu, Al. Busuioceanu, Vintilă Horia, George Uscătescu, Basil Munteanu, L.M. Arcade, C. V. Gheorghiu, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Al. Vona (1948, Franța), Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Petru Dumitriu, Ioan Petru Culianu, Ion Negoițescu, Ilie Constantin, George Astaloș, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Dinu Flămând, D. Țepeneag (1972), Matei Călinescu, Ion Vianu (1980), Sami Damian, Paul Miron, Al. Lungu, Sorin Alexandrescu, Ion Miloș, C. Eretescu, Sanda Golopenția (1980), Paul Goma (1977), Mihai Ursachi, Matei Vișniec (1988), Gabriela Melinescu, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, G. Banu (1975), Gelu Ionescu (1983), Damian Necula, Dorin Tudoran, Mircea Cojocaru, Marian Popa, Pavel Chihaia, Andrei Codrescu, Dan Culcer, Mircea Iorgulescu (1989, Franța).

O secvență autobiografică: fratele meu stabilit în Luxemburg din 1972 a dorit să mă invite acolo. Prietenii l-au sfătuit să mă invite, scriitor fiind, printr-o Asociație culturală. Neclintiți când era vorba de a da o viză în vest, ai nostri securiști se fereau pe cât posibil să refuze invitațiile culturale, pentru a evita scandalurile de presă. Presupun că mare parte dintre scriitorii rămași dincolo profitaseră de invitații asemănătoare. Unii, ca subsemnatul, se întorceau. Mie, un prieten mi s-a adresat cu: Înapoiatule! Ce-i drept, ca geolog terenist cu vechi ștate, eram obișnuit cu condițiile de viață precare din cătunele de munte; mai mult de-atât, începuseră să mă intereseze cu dinadins acești oameni urgisiți dar conservând ceva din cumsecădenia și răbdarea dintotdeauna a românilor și îmi propuneam să scriu despre ei, neținând seama dacă scrierile mele vor apărea cu promptitudine sau cu mari amânări sau deloc. Și fapt este că după 25 de ani de la Evenimente, nu am reușit să editez decât o mică parte din acele jurnale.

Dacă însă, cetățean onorabil, ai fi dorit să părăsești țara fericirii generale și a tuturor libertăților constituționale, te trezeai cu un refuz de neclintit. Pe graniță, te împușcau fără somație. Fratele gazdei mele din Avrig a încercat să treacă granița la Sârbi, a dispărut pur și simplu, nu se știe nici până azi cum. Un caz mai fericit, în ghilimele, face tema romanului dlui medic Sorin Issvoran din Monterey CA: Mâine începe de astăzi, descriind trecerea înot a Dunării, în prag de iarnă, arestarea la sârbi, peregrinarea prin nu mai puțin de 18 închisori și lagăre, în condiții de exterminare, în sfârșit evaderea cu succes, traversarea Alpilor până în Austria, zona americană,  peripețiile până la Paris, unde a trebuit să fie paznic de noapte și să-și reia studiile de medicină, ca la absolvirea lor să aleagă America.

Un prim paradox ar fi chiar acesta: niște scriitori români, prin definiție legați ombilical de practica limbii române și legați deasemenea cu infinitesimale fire sufletești de locurile natale (”spatiul-matrice”) au fost nevoiți să se expatrieze, riscând totul, în speranța de a obține măcar libertatea de gândire și condițiile unei minime democrații. Scrie Vintilă Horia: ”Exilatul vrea să spună totul, în numele celor care nu au putut să plece.” Că speranțele acestor oameni reprezentativi pentru națiunea română nu au fost onorate decât în mică măsură, o știm de-acum prea bine. O mărturisea poetul Ilie Constantin la consfătuirea de la Neptun a scriitorilor români din exil, organizată în vara lui 1995 de președintele de atunci al USR Laurențiu Ulici: După uimirea că aveam libertate și condiții democratice reale, a trebuit să constat că francezii nu au de gând să-i întâmpine sărbătorește pe scriitorii români veniți, nici să le ofere pe un platou toate înlesnirile de viață posibile. Totul pentru exilat trebuia luat de la zero. O nișă existențială neinvidiabilă. Într-un climat de deplină libertate, un anonimat cât muntele ce sprijină zarea. Teama cea mare a scriitorului: anonimatul.

Dar să nu-i uităm pe conaționalii nostri dintre Prut și Nistru, din 1944 rămași în afara granițelor naționale, exilați de nevoie în măreața Uniune, iar cei mai destoinici dintre ei, învățători, preoți, negustori etc, au luat imediat drumul Siberiei, acel terifiant Pahod na Sibir, de unde nu s-au mai întors niciodată. Să ne gândim și la refugiații care au izbutit să treacă Prutul în iunie 1940, în momentul Cedării; și la ceilalți, care au plecat cu Ordin de evacuare în martie 1944, când venirea armatei roșii eliberatoare era iminentă. La ordinal lui Antonescu, îngrijorat de întoarcerea frontului, încă din 1943 colonelul Musiu a întocmit liste pe județe și comune cu numele familiilor direct amenințate la eventuala venire a sovieticilor; se cunoștea procedeul sovietic de la momentul Cedării, după care au urmat deportări ale tuturor fruntașilor din fiecare localitate. Acei refugiați din martie 1944, în număr de câteva sute de mii, conform listelor, dar în fapt mult mai mulți, speriați de venirea sovieticilor, au ajuns în comunele din vestul țării, unde fuseseră repartizați. Au scăpt cu zile, însă au pierdut tot avutul de-o viață. Într-o Românie sărăcită și înfricoșată după 4 ani de război, este de la sine înțeles că regățenii nu i-au primit cu inima deschisă pe acești ”venetici”. Cu greu și-au făcut un rost, o nouă viață de fapt, ruptă în două, defalcată de cea din Basarabia-Bucovina. În ce mă privește, am ales să scriu romanul familiei mele de refugiați, de exilați în propria țară: Veneticii, 2002, roman ajuns la a patra ediție. Roman pe care n-am fost sfătuit să-l lansez și dincolo de Prut, vremurile fiind nesigure. Cunosc îndeaproape jalea nestinsă a celui rupt de la baștina sa, aleanul neostoit vreodată, între viața de privațiuni a veneticului și rememorările din copilărie și tinerețe, ca dintr-o altă viață. Părinții mei, strămutați de nevoie într-o comună de pe malul Oltului nu au avut norocul să-și revadă plaiurile natale, Cioburciul, comuna mult visată de pe malul Nistrului. Nu primeai viză decât dacă te chemau rude de gradul I. Eu însumi, pentru că nu mi s-a dat voie să vizitez satul natal, am refuzat să mă înscriu la excursii în URSS, căci aflasem că trenul traversează Basarabia cu o singură oprire, la Kișinew, cu ușile blocate, strașnic păzite de militari.

Acum, la subiect, despre spațiul mioritic. Noțiune introdusă de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga pentru a defini succint și expresiv spiritul național românesc. Gânditorul și poetul s-a întrebat ce-i definește pe români ca națiune, ce-i singularizează printre popoarele limitrofe, dar și de apusul European pragmatic și liberal, de răsăritul slav și fatalist. Trebuie să existe o diferențiere de la o națiune la următoarea, dar și o tranziție în acest măcar aparent continuum European. Populațiile din vecinătate au venit aici la un moment dat al istoriei, s-au mișcat de colo-colo până să-și găsească un vad: ungurii, bulgarii, turcii, slavii. Or românii ca atare nu au venit de nicăieri, sunt aici din preistorie; ei sunt ai acestor locuri și locurile sunt ale lor; ei s-ar defini deci prin statornicie, prin stabilitatea într-un spațiu liber ales, de la Nistru pîn-la Tisa, precum s-a spus; cercetezi cu luare-aminte geografia, istoria, folclorul, datinile, tradițiile, toate în interconexiune – și ai revelația că toate la un loc, în timp de veacuri și milenii, au ajuns să genereze un anumit context etnopsihologic, dând o matrice spirituală acestui popor. Oamenii s-au înfrățit cu locurile, cu relieful, cu piciorul de plai perceput ca o gură de acces spre rai. Doinele, legendele i-au vorbit lui Blaga într-un limbaj peremptoriu. Omul de la curbura Carpaților este legat indestructibil de plaiul natal, dar și de familie, de vecini, de comunitatea rurală căreia îi aparține. Unde a copilărit și a căpătat sentimental apartenenței la o lume edenică. A-l rupe de acest context este o traumă majoră, o frustrare, este o rană sufletească pururea vie. S-a referit la ea melosul popular, apoi și scriitorii acestor locuri. Iată: ”A plecat Moțul în țară / Cu doniți și cu ciubară. / Dar cu gândul tot acasă / La copii și la nevastă. / De nevastă că mi-i dor / De pruncuți mai că nu mor!” Se poate un mesaj omenesc mai simplu, pe cât de emoționant?! Avem în cele 6 versuri de folclor schema trăirii psihologice a celui plecat. Chit că Moțul nostru se va întoarce negreșit la ai săi, cât mai repede posibil, mânat de-al său aprig dor. În vreme ce insul exilat, izgonit dintre ai săi și din matricea sa spirituală, percepe dezrădăcinarea de obârșii, smulgerea iremediabilă, translarea într-un spațiu și într-un mediu uman străine lui, ca fiindu-i ostile, inospitaliere. Iar plecarea de bunăvoie în țară a Moțului, numai pentru că nu e definitivă și ireversibilă, nu schimbă decât intensitatea trăirii, nu și natura ei patetică.

Pașoptismul, mișcarea de la Junimea, angajând tema națională, se refereau la ea din punctual de vedere al boierului luminat și cu dragoste de țară. ”Acolo unde-s nalți stejari…” În România sfârșitului de veac XIX, devenită stat în modernizare intensivă sub Carol I, însă o societate constituită pe ruralitate, deschizându-se școli în toată țara, s-a ridicat o primă generație de intelectuali, care musai să se racordeze la noile exigențe ale progresului, ce veneau în opoziție cu tradiția rurală. De aici o exacerbare la acești intelectuali a temei: ”De ce m-ați dus de lângă voi?”, a orășeanului cu nostalgia natalei vâlcioare. Cu acest mesaj au venit în Țară, (trecând Carpații pe la Vama Cucului, ca să evite grănicerii), un Coșbuc, un Slavici, dar și mai junii Octavian Goga (care a luptat ca voluntar în Cadrilater), Liviu Rebreanu și generația lor. Iorga se străduia să gestioneze aceste energii spirituale la scara întregei țări, văzând în păstrarea tradițiilor singura garanție a identității naționale – de aici sămănătorismul. În vremea primului război, un Aurel P. Bănuț dezertează din armata imperială și se prezintă ca voluntar în armata română. E doar un caz dintre mai multe. Vezi și romanul Pădurea spânzuraților. Imediat după Marea Unire, generația lui Blaga, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, a prelucrat mesajul naționalist/traditionalist, la Gândirea, 1921, ca mișcare literară-culturală. Din păcate, așa cum se întâmplă mereu în politică, deja se înfiripase mișcarea legionară, nationalistă și xenofobă, repede câștigând milioane de aderenți. S-a făcut mult, dacă nu chiar totul, ca această mișcare să devină o pată neagră pe obrazul țării. Trebuie spus, cu fermitate, în spiritual adevărului, că naționalismul din România nu era nicidecum o răbufnire pe plan regional a sentimentelor și resentimentelor populare, ci era la acea vreme în întreaga Europă mișcarea care cuprinsese absolut toate națiunile, în primul rând datorită schimbării radicale a configurației geo-politice, prin dispariția imperilor austro-ungar și țarist. Numai așa se explică ascensiunea lui Franco, a lui Musolini, Hitler, Horty etc. Mai toate țările europene ale anilor 30 din Interbelic erau dictaturi de extremă dreapta. Aceste realități geopolitice-istorice au fost cu iscusință eludate/răstălmăcite de propaganda comunistă, de istoricii aserviți regimului roșu. S-a trecut sub tăcere însuși faptul că vecinătatea Rusiei sovietice a avut ca rezultat un accent în plus de naționalism la noi, perceput ca reacționar. Teama de bolșevism era acută, încă din 1921, când partidul comunist din țară, dar de sorginte strict bolșevică, fusese scos în afara legii.

Am văzut că exilul a fost pentru fiecare actant o experiență dureroasă, pe cât de diferită în sine și personală: fiecare exilat fiind un caz, însă pentru toți viața trebuia luată de la zero. În viața socială-profesională dar și în ralizarea aspirațiilor spiritual-artistice. Cum au reacționat scriitorii ajunși în exil? Acum știm mai bine ce opțiuni au luat acești ”trădători de țară”: au fost nevoiți să practice meserii umile, pentru a-și asigura traiul zilnic. Sau să repete studii pentru a-și echivala diplomele universitare – cazul d-lui Sorin Issvoran, al Ilenei Costea, al atâtor altora. Unii scriitori au continuat să redacteze în limba română, desigur fără speranța de a fi publicați în țară: Paul Goma, Ion Caraion, Ion Negoițescu, Bujor Nedelcovici; alții au învățat, cu greu, în mulți ani de străduințe, să scrie în limba țării de adopțiune: Emil Cioran, Petru Dumitriu, Petru Popescu, George Astaloș, Ilie Constantin, dar și Al. Busuioceanu, devenit unul dintre cei mai buni poeți catalani. S-a făcut mult caz la revista securistă Săptămâna că Petru Popescu ar fi declarant a nu mai dori să scrie într-o limbă tribală etc. G. Astaloș căra jumătăți de vite în Halele din Paris; cândva l-a invitat la teatru pe patron și aceluia nu i-a venit să creadă când a înțeles cine este autorul piesei. Alții au scris și în română dar și în limba țării de adopțiune. De exemplu, Mircea Eliade scria textele sale literare numai în românește, iar lucrările științifice în franceză, apoi în engleză. În vreme ce bunul său prieten Cioran a devenit cel mai mare stilist al literaturii franceze. Dar și cazul rar al exilatului ce-și reneagă țara, limba și națiunea. Dacă nu cumva era o formă ciudată de a se despărți de propria tinerețe legionară. În orice caz, o formă de iubire întoarsă în ură. Alți scriitori proveniți din România, Anna de Noailles, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, au făcut să se vorbească bine despre țara de origine; și totodată au făcut în așa fel că în Interbelic un romancier ca Marcel Proust să fie mai cunoscut în România decât în Franța.

Trebuie spus că intelectualii români din exil s-au străduit să aducă la conștiința vestului aspectele de prim rang privind identitatea culturală a românilor, simțindu-se cumva ambasadorii României, ceea ce de altel și erau, pe merit; au dorit să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă; în primul rând s-a militat pentru recuperarea și promovarea valorilor noastre tradiționale și totodată pentru delimitarea de subprodusele culturii socialiste. S-a avut în vedere păstrarea acurateței limbii române, în primul rând prin scrierile proprii, totdeauna impecabile stilistic. Mai puțin s-a făcut privind traducerea în limbi de circulație a capodoperelor literaturii noastre. O excepție, Al Busuioceanu, traducător în spaniolă al lui Blaga și Rebreanu. În fapt, spiritul mioritic, atașamentul pentru cultura noastră și-au găsit materializarea în nenumăratele asociații, fundații, societăți, institute, cenacluri care năzuiau să-i capaciteze pe intelectualii din exil și, la o adică, să-i impună atenției generale. Sunt prea multe și glorioase numele acestor asociații și fundații, îndeobște cunoscute, nu le mai dau aici. Nici pe cele ale revistelor românești ale exilului de pretutindeni, efemere sau mai de durată, care năzuiau să consolideze relațiile intercomunitare. Au existat edituri, în Germania, Franța, Spania dar și în State. Acum există rețele de socializare pe internet, căci impactul cărții pe hârtie se află în recul sever. Oamenii, chiar interesați de cultură, de literatură, nu mai intră în librării, în biblioteci, preferă să descarce textele de pe internet.

Din păcate, toate străduințele făcute cu bunăcredință de atâția oameni valoroși nu au reușit să unească exilul românesc. Cel puțin, așa erau percepute lucrurile aici, în țară. Ni se strecura mereu șopârla: cei din exilul unguresc sunt uniți, la fel cei din exilul polonez; numai ai nostri se șfâșie ca fiarele! Textual. Ți se strîngea inima: Ce au de împărțit, acolo, unde nimic nu e al lor!? De ce nu sunt uniți în dragostea lor comună pentru valorile românești și pentru plaiurile natale? Este, ne dăm seama mai bine acum, în mare parte opera malefică a securității, care a dorit cu dinadins să semene discordia între exilați; s-au folosit de mulți oameni infiltrați, inclusiv de preoțime, dar și de mijloace logistice care întrec orice estimare; s-a profitat de faptul că în exil preexistaseră mari deosebiri de opțiune politică, așa că le-a fost ușor să scormonească mai vechile învrăjbiri și animozități, să semene sămânța răului pe un teren al orgoliilor inflamate. Dezinformare, manipulare, suspiciuni, presiuni, ademeniri, șantajul la persoană. După ani de când se exilaseră, Rodicăi Iulian și Ioanei Orlea li se ia cetățenia română, dar mai înainte sunt excluse din USR, pentru neplata cotizației! Despre fiecare nou descins în străinătate se șoptea că nu este un refugiat politic adevărat, ci un om infiltrat de securitate: atenție, trebuie evitat, anihilat etc. Ca nimeni să nu aibă încredere în nimeni. Tot zelul pe care îl dovedea noul sosit era interpretat ca praf în ochii comunității. Aceste lucruri nu s-au lămurit pe deplin nici până astăzi, după 25 de ani, căci manipulatorii au păstrat cheile malversațiilor cu pricina. Oricum, efectele asupra comunităților românești, despre care ni se șoptea cu insistență, erau descurajatoare. Îți spuneai, cu mare amărăciune: Vezi de ce nu avem noroc noi, românii? Au căzut victime manipulării chiar și venerabilii intelectuali și politicieni unși cu toate alifiile, rămași peste graniță înainte de încheierea războiului. Ce să mai zici de noii veniți… Cine erau aceștia? Scriitori, pictori și sculptori, actori, regizori, instrumentiști, cântăreți, în primul rând din ansamblurile care plecau în turnee în străinătate. Nume unanim cunoscute, nu le mai înșir aici. Pe mulți îi știam din viața culturală a acelor ani. Pe colegii de la Conservator, cu care făcusem convocarea militară și pe care îi văzusem cu drag în marile orchestre, la Ateneu, la Sala Radio și la Operă, îi zăream după o vreme printre instrumentiștii filarmonicilor din Viena, Paris, Berlin. Mă bucuram, însă cu o strângere de inimă.

Suspiciunea făcea ravagii în conștiința atâtor exilați, înveninați în fel și chip. Ca român picat la Paris, de pildă, dacă întîlneai pe stradă vreun român și încercai să intri în vorbă cu el, devenea subit retractil, scurta vorba, bătea în retragere, iuțea pasul. Este cunoscută scena descrisă de Ana Blandiana care la Madrid, sau Lisabona, s-a apropiat de o pereche de bătrâni care vorbeau între ei românește. A încercat să-i abordeze, cu cea mai bună intenție, dar bătrâneii în chestiune practic au rupt-o la fugă, spre consternarea poetei noastre. Mare amărăciune, aruncând o pată hâdă peste bucuria unei ieșiri în Vest.

Că era foarte greu dacă nu imposibil să scrii literatură valabilă estetic în România socialistă stau mărturie cărțile semnate de mari nume precum Sadoveanu, Cezar și Camil Petrescu. Compromisul care compromite opera. Până unde mergea ticăloșia securității? Până unde putea să ajungă mâna ei lungă?; cu câtă strășnicie se lucra pentru ca imaginea exilului să fie compromisă?

Avem cazul scriitorului Vintilă Horia, care își începuse cariera diplomatică în 1940, deci, subliniez, trimis de Antonescu, inamic al legionarilor. În momentul întoarcerii armelor, aflându-se la Viena ca ataşat cultural, este arestat de nemţi; eliberat în 1945 de englezi, a refuzat să revină în ţara ocupată de sovietici, a locuit mai întîi la Paris, s-a mutat în Italia, în Argentina, apoi în Spania, ca profesor universitar de literatură comparată la Madrid. În 1960 i s-a acordat premiul Goncourt, la concurență cu alți 300 romancieri, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză – un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, al strălucitului succes cu premiul Goncourt, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un „duşman al poporului” care trebuia compromis imediat, redus la tăcere…); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc. Totul pe dos! Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, „din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt”.

Sunt atâția alți scriitori ai exilului care au făcut cinste țării din care veniseră, au militat statornic pentru valorile sale spirituale: rămânând în spațiul iberic, îl amintesc pe Al. Busuioceanu, slătinean de-al meu, intelectual de talie europeană, despre care spre rușinea mea nu am aflat decât după 1989. A participat ca voluntar în Primul război mondial. Cu recomandarea lui Iorga și-a continuat studiile universitare ca bursier la Viena, Roma și Berlin. Unul dintre fondatorii Gândirii, 1921. A scos monografiile Luchian, Andreescu, Brâncuși și Pârvan. A expertizat pinacoteca regală, depistând un număr de 9 tablouri El Greco, cu care a deschis o expoziție la Paris. Atașat cultural la Madrid, a înființat un Institut cultural român, o catedră universitară, apoi altele la încă 7 universități spaniole. A scris poezie în limba catalană, Poemas pateticos, considerat ca unul dintre poeții reprezentativi. A studiat arhivele Spaniei, semnalând faptul că în vechii cronicari nu există nici măcar o singură referire la împăratul Traian, provenit din peninsula Iberică; în schimb a găsit mărturii despre spiritualitatea traco-geților, despre Zamolxis și Deceneu. A afirmat pentru prima dată în estetică metafora ca formă de cunoaștere. A murit în 1961, fără să-și poată revedea țara iubită, părinții, soția, fiica. Abia după 20 de ani fiica lui a ajuns la mormântul de la Madrid al tatălui. Câteva versuri de Al. Busuioceanu: ”Fii tu lumina mea Fii apa / unde să mă cufund eu / și să aștept și să tac / adânc / piatră-ntre pietre…”

Al. Ciorănescu (1911-1999) a făcut un doctorat la Sorbona; filolog, romanist, este autorul unei monografii V. Alecsandri și a alteia Ion Barbu; a fost lector între 1937-1940 la Universitatea Lyon, apoi consilier cultural la ambasada din Paris; revine în țară între 1942-1946, dar redevine atașat cultural la Paris până în 1947, după care este prof. univ. în insulele Canare; autor al unei neîntrecute traduceri a Divinei comedii de Dante în limba franceză.

George Uscătescu, (1919-1995). Dintr-un sat gorjean, Crețești. Și-a luat bacalaureatul ca premiant pe întreaga Oltenie; din 1940 primind burse în străinătate, a trecut trei doctorate, iar în 1943 a devenit Profesor unversitar la Madrid, succedându-i la catedră lui Ortega y Gasset. Directorul pentru 20 de ani al revistei și editurii Destin, unde și-a asigurat colaborarea tuturor marilor nume ale exilului românesc, dar și al unor personalități de vârf ale culturii hispanice. Revistă care a publicat în premieră mai toată opera literară a lui Eliade, editată apoi și la București. Autorul lucrării de referință Ontalogia culturii.

Ștefan Baciu, (1918-1993), se remarcase de foarte tânăr, câștigând la doar 16 ani premiul Rev. Fundațiilor și pe al USR cu Poemele poetului tânăr; colaborator fervent la revistele literare ale vremii. Este atașat cultural la Berna, 1946-1949, după care nu se mai întoarce în țară, peregrinând prin Italia, Spania, vestul Statelor Unite și stabilindu-se la Honolulu, Hawaii. S-a făcut remarcat și ca director al revistei Mele, ce reunea vreme de două decenii cele mai prestigioase semnături ale exilului românesc. A scris, printre alte multe cărți de poezie: Poemele poetului pribeag, Poemele poetului singur, după ce dăduse volumul de poezii Analiza cuvântului dor. Nu se poate ceva mai explicit, când vorbim de spațiul mioritic.

O temă separată ar fi reintegrarea scriitorilor din exil în cultura română, după un hiatus greu imaginabil, păzit cu strășnicie de culturnici, de propaganda comunistă. În privința personalităților din exil nu au existat decât două abordări: denigrarea la sânge și, în unele cazuri, manevre stăruitoare spre a-i cîștiga, fie și doar la nivel retoric, cum știm că s-a procedat în cazul lui Eliade: se dorea o declarație publică de adeziune la România socialistă sau măcar de susținere a lui Ceaușescu în visul lui fantasmagoric de a obține Nobelul pentru Pace. L-au curtat cei ce plecau cu burse în America: Cezar Baltag, Ștefan Bănulescu, perechea Adrian Păunescu-Constanța Buzea, Adrian Marino. Era încă o manevră sub controlul securității, simetrică inițiativei de la Pentru patrie, o revistă adresată în exclusivitate românilor din străinătate, cu intenția de a-i ademeni să revină în țară. Nu a căzut nimeni în această capcană penibilă, nu s-a găsit cineva care să dea crezare acelor minciuni deșănțate și să revină din exil. Ce tapaj s-ar fi făcut! Nu a fost cazul. În schimb, s-a reușit măcar o jumătate din scopul inițial: compromiterea unor condeie de prestigiu din Interbelic, după ieșirea din detenție, constrânse să laude mărețele realizări. Din păcate, victime au fost unele nume strălucite precum Crainic, Gyr (a combătut ca voluntar în luptele de pe valea Jiului, fiind rănit de două ori) și alții.

Imediat după 1989 au început să apară în țară cărțile cu strășnicie prohibite. Un exemplu: Ion Ioanid, (de două ori închis, s-a exilat în 1969); după 1989 i-au apărut cele 4 volume Închisoarea noastră cea de toate zilele, carte ce a făcut o teribilă impresie. Integrala operelor lui Eliade, Cioran, Ciorănescu, Vintilă Horia, dar și operele proscrise de Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, 1991, N. Steinhardt: Jurnalul fericirii. 1997;  a apărut Testamentul din Morga, de Remus Radina, Fii binecuvântată închisoare, multe alte cărți despre anii grei ai detenției în communism: Amintiri despre cei ce nu mai sunt, de Tudor Duțu, 1999. A început recuperarea istoriei literare și a istoriei noastre, în general, după jumătate de veac de contrafacere grosolană. V. Dumitrescu: O istorie a exilului românesc, 1997; Laurențiu Ulici: Scriitori români din afara granițelor țării, 1996; Vald Georgescu: Istoria românilor, 1992; Ion Negoițescu: Istoria literaturii române, 1991; A apărut o lucrare monografică monumentală, Enciclopedia exilului literar românesc, prima ediție în 2003, a doua, mult amplificată în 2009. Alți istorici literari și cercetători au scos cărți despre scriitorii din exil: N. Florescu: Întoarcerea proscrișilor, 1998, despre 9 scriitori importanți din exil; au apoărut antologii precum Poezia românească din exil, cu texte edificatoare aparținând la 31 de poeți din diaspora; George Astaloș a tradus în franceză 17 poeți din generația războiului, apoi alți 65 de poeți contemporani. Radu Cârneci i-a inclus în cele 3 volume ale Antologiei sonetului românesc și pe poeții din exil. Poetul Ion Miloș a tradus în 4 limbi străine un număr de 200 poeți români. Am asistat la lansarea cărții sale Durerea de a fi român. Fiu al unor români din Banatul sârbesc, a fost nevoit să se exileze datorită opțiunilor sale politice de stânga. La Paris nu a fost agreat, anume din acest motiv; s-a stabilit în Suedia și a constatat că la nivel universitar nu se cunoștea nimic despre poetul nostrum național Eminescu. În 8 ani de zile a asimilat limba suedeză și a tradus marii nostri clasici, dar și poezie contemporană. Cât despre recunoștința celor pe care i-a făcut cunoscuți în lume, să nu mai vorbim… Academia Nobel l-a trimis la Paris să tatoneze premierea lui Cioran, pe care Miloș îl frecventase intens în perioada franceză. Cioran nu a marșat, probabil gândindu-se la ce pătimise Vintilă Horia cu premiul Goncourt; în subsidiar se va fi temut să nu-i fie răscolit trecutul de simpatizant legionar.

Revenirea la matcă a literaturii exilului, cum nu se poate mai firească, după ce comunismul pusese un stăvilar de netrecut, ne face să ne gândim la cele două aspect: la aportul pe care marii creatori rămași în exil l-au adus la cultura țării de adopțiune, inclusiv la cultura universală – este cazul lui Brâncuși, Enescu, Celibidache, Eliade, Cioran, Ionesco, Palade etc, așa cum în trecut Nicolaus Olahus, Dimitrie Cantemir și alții au îmbogățit cultura universală. Un aspect nu lipsit de importanță fiind tocmai faptul că operele acestor minți excepționale au ajuns să fie integrate cu atâta întârziere în patrimonial cultural românesc. Tot aici ar trebui să spunem un cuvânt despre marea importanță  pentru cultura țării noastre a unor exilați din țările vecine. Din Basarabia aflată sub țarism, Constantin Stere, inițiatorul popornaismului la noi, rector de universitte, autorul teribilului roman în 8 volume. În preajma revoluției. Alți basarabeni și bucovineni, artizani ai Unirii, prea cunoscuți – nu-i mai numesc aici. Și nu e cazul să eludăm marele aport la cultura noastră a exilaților din Balcani, în primul rând greci, dar și macedoneni sau albanezi. La momentul cuvenit, Academia română le-a încununat activitatea prestigioasă.

Revenirea în țară a vechilor intelectuali din exil se poate discuta de la caz la caz. Am putea porni de la cazul Panait Istrati, autodidactul vagant și mustind de talent, care s-a afirmat scriind în franceză, repurtând un succes fulminant; în 1930, bolnav, după experiențe dure, a revenit în țară, rău primit și de stînga culturală, pentru a fi scris Spovedania unui învins, cu dezvăluiri alarmante despre realitățile sovietice pe care le cunoscuse îndeaproape, dar și de dreapta, din cauza militantismului său socialist din anii tinereții. A murit de ftizie, după 5 ani.  Istoriile literare franceze îl ignoră complet, chit că și-a câștigat celebritatea în toată lumea; G. Călinescu în Istoria sa monumentală din 1941 nu-i dă importanța meritată, afirmînd: ”Gestul (exilului și scrierea în altă limbă) nu se recomandă”; recent, Istoria critică îl exilează încă o dată, la Scriitori de dicționar. Opera lui e publicată în 30 de limbi, s-au făcut filme după cărțile sale, există în lume nenumărate Asociații ale Prietenilor lui Panait Istrati. Însă reintegrarea sa canonică întârzie.

Imediat după Decembrie a existat o revenire entuziastă în spatial literar-cultural a tuturor condeielor din străinătate. Colaborări la reviste și publicații, editarea a numeroase cărți scrise în aceste ultime decenii de exil, inclusiv reeditarea cărților care îi făcuseră cunoscuți pe vremuri. Nu se poate spune că vreunul dintre scriitorii exilului a ratat șansa nemaisperată de a se reintegra în literatura română, inclusiv în dicționarele și istoriile literare apărute între timp. Editurile le-au acordat prioritate absolută, lucru de înțeles, fiind vorba de nume interzise la noi vreme de decenii. Companiile aeriene au avut mult de cîștigat cu asalturile scriitorilor din străinătate la editurile care se înmulțiseră precum ciupercile. Că lucrurile nu au continuat tot așa până în stricta actualitate, e doar un aspect legat de mersul general al preferințelor cititorilor. Un caz special este Paul Goma, exilat încă în 1977, nesusținut de colegii din Uniunea scriitorilor. A refuzat cetățenia franceză și își câștigă existența din munci necalificate. Cărțile lui, de o virulență ieșită din comun au apărut în țară, repurtînd un semnificativ success de public, însă statul român, care îi retrăsese cetățenia nu se grăbește să i-o redea, cum nici Uniunea scriitorilor nu l-a reprimit în rândurile sale. Nu i s-a făcut nicio invitație oficială, nicio ofertă. Goma rămâne glasul unui adevăr netrucat și care nu este bine văzut de oficialități.

În schimb, vom spune că, propriu-zis, mai niciunul dintre scriitorii plecați în exil nu s-a mai întors definitiv în țară, ca persoane fizice; o excepție: Ilie Ctin, după pensionare; o alta George Astaloș, cu sejururi alternative la Paris și București, cu piese jucate mai ales în Republica Moldova… Au venit și au revenit, de multe ori pe cheltuiala USR, care le-a organizat numeroase întîlniri și conferințe. Au văzut, au privit cu un ochi critic, cum altfel?!, după ce scăpaseră o lacrimă emoționată, dar nu s-au mutat înapoi, la baștină. Este și cazul lui Petru Popescu, autor al cărții Întoarcerea. Al unui Nedelcovici, a lui N. Balotă, I. Negoițescu, Paul Miron etc.  De înțeles, omenește: după două-trei decenii, oamenii și-au făcut un alt rost, mai ales că trebuia exclusă din calcul eventualitatea revenirii în țara care îi repudiase. Este, repet, prea de înțeles și în afară de orice reproș. Un paradox al vieții fiind chiar acesta: nu ne putem smulge din suflet și din amintire lumea edenică a începuturilor, însă pe de altă parte întoarcerea fizică în timp precum și întoarcerea în casa copilăriei sunt imposibile.  Casa părintească e în ruinare, vecinii au îmbătrânit de nerecunoscut sau nu mai sunt defel. A exclamat Gabriela melinescu: Niciunul dintre prietenii și cunoscuții mei nu mai este în viață! Totul ar fi să nu pleci niciodată de la baștină, să rămâi până la capăt în spațiul mioritic, protector, securizant. Însă dacă ai plecat, întoarcerea cu arme și bagaje nu mai poate avea loc. De unde drama de nevindecat a exilatului, care nu este, psihologic vorbind, decât o ridicare la putere a durerii resimțite în general de cel care s-a desprins de edenul copilăriei.

http://bentodica.blogspot.ro/2015/08/ion-lazu-scriitorii-romani-din-exil.html

 

George ROCA: Roșu (poezie multilingvă)

ROŞU

 

Culoare roşie,

steag roşu,

flamură roşie,

ouă roşii.

Apoi,

roşu cardinal,

roşu sovietic,

roşu chinezesc

şi… roşu de buze.

 

De ce Doamne

în ultimul timp

văd

numai roşu

în faţa ochilor?

Olé!

 

ROUGE

Traducere în limba franceză:

Adina Rosenkranz-Herscovici & Sara Herscovici

 

Couleur rouge,

drapeau rouge,

bannière rouge

œufs rouges.

Puis,

rouge cardinal,

rouge soviétique,

rouge chinois

et… rouge à levres.

 

Pourquoi, mon Dieu,

dernièment

je ne vois

que du rouge

devant les yeux?

Olé!

 

ROSSO

Traducere în limba italiană:

Simona Puşcaş

 

Colore rosso,

bandiera rossa,

stendardo rosso,

uova rosse.

Poi,

rosso cardinale,

rosso sovietico,

rosso cinese,

e… rossetto rosso.

Perché Dio,

ultimamente

fa vedere

solo rosso

davanti ai miei occhi?

Olé!

 

ROJO

Traducere în limba spaniolă:

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

 

Color rojo,

bandera roja,

estandarte rojo,

huevos rojos.

Después,

rojo cardenal,

rojo soviético,

rojo chino

y… rojo de labios.

 

¿Por qué Dios mío

últimamente

sólo veo

el rojo

ante mis ojos?

¡Olé!

 

VERMELHO

Traducere în limba portugheză:

Lucian Daniel Dumbravă Jr.

 

Cor vermelha,

bandeira vermelha,

estendarde vermelho,

ovos vermelhos.

Depois,

Vermelho cardinal,

vermelho soviético,

vermelho chinês

e… vermelho dos beiços.

 

Porquê, meu Deus,

no último tempo

vejo

só vermelho

à frente dos olhos?

Olé!

 

KUQ

Traducere în limba albaneză:

Baki Ymeri

 

Ngjyrë e kuqe,

Flamur i kuq,

Ve të kuqe.

Pastaj,

E kuqe kardinale,

E kuqe sovjetike,

E kuqe kineze

Dhe… buzë të kuqe.

 

Përse o Zot

Kohëve të fundit

Po shoh

Vetëm të kuq

Përpara syve?

Olé!

 

PIROS
Traducere în limba maghiară:

Papp Csilla

 
Piros,
Piros zászlo,
Piros láng,
Piros tojás.
Aztán,
Bibor piros
Orosz piros
Kinai piros
És … ajak piros.

Istenem,
Az utobbi időben
Miért látok csak pirosat

a szemem előtt?
Olé!

 

ROT

Traducere în limba germană (Bav):

Ligia Gabriela Janik

 

Rote Farbe,

Rote Fahne,

Rote Flamme.

Rote Eier.

Danach

Kardinalrot

sovietisches Rot,

chinesisches Rot

und….das Rot der Lippen.

 

 Warum Herr,

sehe ich

in letzter Zeit

nur Rot von meinen Augen?

Olé!

 

ROT

Traducere în limba germană (Mod.):

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

 

Rote Farbe,

rote Fahne,

rote Flagge.

rote Eier.

Danach

Kardinalrot

Sovietrot,

Chinesisches Rot

und….Lippenrot.

 

Warum Herr,

sehe ich

in letzter Zeit

nur noch Rot

vor meinen Augen?

Olé!

 

ROOD
Traducere în limba olandeză:

Germain Droogenbroodt

 

Rode kleur
rode vlag
rode vaandel
rode eieren.

en dan
kardinaalrood

Sovjet rood,

Chinees rood,

En…rode lipstick.

 

Waarom om godswil
zie ik
voortdurend
vóór mijn ogen
niet anders dan rood?

Olé!

 

RÖTT

Traducere în limba suedeză:

Maria Dahlgren

 

Röd färg

röd flagga

röd fana

röda ägg.

Sedan,

kardinalrött,

sovjetiskt rött

kinesiskt rött

och … rött läppstift

 

Varför Gud

på sistone

ser

bara rött

framför mina ögon?

Olé!

 

אדום

Traducere în limba ebraică:

Shaked Katzir, Bar Katzir & I. Nor

 

צבע אדום

דגל אדום,

כרזה אדומה,

ביצי פסחא אדומות.

אחר כך,

אדום קרדינל,

אדום סובייטי,

אדום סיני

ו…אדום של השפתון

 

למה, אלוהים,

בזמן האחרון

אני רואה

רק אדום

מול העיניים?

אולה!

 

RED
Traducere în limba engleză:

George Roca

 

The

Red colour,

red flag,

red banner,

red eggs.

And then,

Cardinal red

Soviet red,

Chinese red,

and… lipstick red.

 

Why God,

do I currently

see

only red

in front of my eyes?

Olé!

George ROCA

23 august 2015

Sydney, Australia

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/08/24/george-roca-rosu-poezie-multilingva/