Ben Todică – Filmul meu ca martor al realității (sau Filmul meu Nebuna lui Coșbuc)

Imagini pentru ben todica

Abundența tehnologică ne îndreaptă spre o redefinire a realității. Suntem obligați azi să explicăm realitatea în diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un adevăr care nu mai depinde de bani ca să-l cauți, ca să-l explici, un adevăr dictat de finanțatori și contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se desprinde de aceste forțe și intră în nișa sa pură, liber și independent de forțele dinafară. Faptele nu mai creează adevărul, ele creează norme, nu clarifică adevărul. Așadar, trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul. Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai mulți bani cu atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă creează doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitație. America (oricât ați încerca) nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata experiență americană trebuie să trăiești în ea. Dacă vreți adevărul despre țara mea și locurile trăirilor mele îl puteți avea doar trăind în ea sau vizionând filmele artiștilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artiștii să se exprime, însă, în genere el a fost creat și finanțat ca mașină propagandistică de manipulare a maselor, o mașină de creat iluzii și senzații. Este un fel de “organizație de partid” care protejează capitalismul. Artiștii au răzbit singuri și când nu au mai putut, au fost acaparați de sistem. Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în adevăr ci doar în manipularea și senzaționalizarea lui. Este ca un centru fotografic care folosește tot felul de mecanisme și tehnici pentru a scoate imagini care să imite aproape perfect realitatea și să creeze adevăruri credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfecționarea tehnologiei reproducerii adevărului. Nu-i poți perfecționa pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck, Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt mulți și ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viața pe care o trăim azi e complet fabricată. E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrășate, țâțe de plastic, mașini cocoșate, case strâmbe, oamenii stau unii lângă alții și comunică prin telefon mobil etc.) Nu intenționez să jignesc pe nimeni, doar încerc să explic o rupere de natural și realitate și îndreptarea spre caricatură a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.

Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trăit și sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravița. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 și prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV și apoi recunoscut de lumea academică americană în New York și Los Angeles, iar în România de elita intelectualității in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului și priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri și condiții. Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunoșteam un altul. Priveam adevărul.

După revoluția din ’89 am crezut că lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensați, însă după nu lung timp am realizat că vinovații au fost înlocuiți și am pierdut totul, am înțeles că acest film trebuie să confrunte minciuna și pe vânzători, am înțeles că trădători sunt aceiași oameni dinainte, doar că și-au schimbat hainele, am înțeles că dacă sunt aceiași oameni la conducere nici societatea nu se va schimba și atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să mă întreb ce naiba îi face pe acești răufăcători să triumfe în crimă, să-și batjocorească frații, acești oameni și aceste locuri. De ce atâta egoism și vânzare de neam? Și am concluzionat că ei sunt ca niște animale egoiste, sunt ca struțul: își bagă capul în pământ și trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Își fură căciula singuri. Se mint pe ei înșiși. Adică suntem conduși de mincinoși. Numai unul care minte de mic poate la maturitate să doarmă liniștit. O comunitate mințită încontinuu de conducătorii ei se molipsește după un anumit timp și se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut și atunci te gândești că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată minciuna din ADN. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire și speranță decât există azi în zonă. Și nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (și sper să nu greșesc) că singura salvare a Europei sunt țările foste comuniste, care au încă oameni treji, intelectualitate capabilă de manevre umane, raționale care încă nu au fost spălate de tot pe creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistă. Intenționat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vieții trăite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lăsat camera, montajul, dialogurile și muzica și, în mod special tăcerea să dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viața noastră. Că atât părinții cât si copiii sunt viața noastră și nu-i putem trăda, nu avem voie să ne mințim. Mișcările mele de cameră cu direcții clare sau ezitări, cu ieșiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria și cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca națiune suntem un tot și contribuim la sănătatea și trăinicia ei. La dăinuire! Filmul lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi. Ne dă și spațiu să medităm între momente ca indivizi și exprimă în același timp visul nostru colectiv.

Drumul nostru e o piesă istorică. Multe din lucruri, locuri și oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) și au supraviețuit.

Acum lucrez la un film a cărei acțiune se petrece în orașele Timișoara și Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum și acasă nicidecum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însoțesc pe tata într-o călătorie pe jos, prin gări și peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu trenul și tramvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe străduțe înguste și potecuțe înghețate pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripeții și trăiri în timpul călătoriei, cu oameni care își manifestă nemulțumirile față de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmărește nici o agendă politică, sunt momente, scenarii și priveliști care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trăit și iubit. Amândouă orașele sunt superbe, la fel și oamenii glumeți și zgribuliți de frig, însă plini de încredere și speranță. Am iubit și iubesc foarte mult aceste două orașe! Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timișoara primul meu premiu substanțial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul. Ciudanovița, Bocșa, Oravița, Timișoara, Arad sunt orașe care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematografică.

Pentru mine România nu sunt granițele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA și mă doare atunci când este hulită și batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna lui Coșbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conți, voi domni nebuni, voi știți povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim și-i dureros! Râd toți de noi!!

Am filmat toată viața locurile pe care le-am iubit și respectat. Am filmat viața și sufletele de lângă mine. Nu am făcut filme la comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El trebuie să raționalizeze idei și cost și atunci filmul se adresează unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emoțional cu locurile și istoria lor. Eu iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune școlară în care doamna dirigintă elegant îmbrăcată, cu eșarfă la gât și plăcut parfumată mă invită la dans, mă invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusețea adevărată trebuie scoasă și împărtașită. Dacă și alții iubesc alături de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul și toți avem potențialul de a fi.

Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer și pasionat care cu grijă descoperă comoara. E ca un șarpe încolăcit în așteptare. Toate înghețările mele de cadru sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu ușurință din fața ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povești. Nu-i știm povestea, însă avem datoria s-o aflăm.

Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Coșbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm pe mama. Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viața. Altcum am trăit degeaba.

Ben Todică, Melbourne/Australia 2015

http://bentodica.blogspot.ro/2015/09/filmul-meu-ca-martor-al-realitatii.html

Camelia Cristea: Timpul prea grăbit…

Timpul prea grăbit…

 

Lasă-mă să stau lângă tâmpla ta
Văd în zare paşii grei de vreme rea,
Eu mai ţes speranţe cu fir de lumină
Să alung furtuna, care vrea să vină…

 

Lasă-mă să plâng apa din izvoare,
Funza Toamnei mele galbenă mă doare
Verdele din iarbă s-a grăbit să plece
Şi-a rămas tăcerea, singură şi rece.

 

Umerii nădejdii îi simt gârboviţi
Cu dureri nespuse au tot fost loviţi,
Mâna unui înger îi îndreaptă iar,
Toate-s cu folos, nimic în zadar!

 

Lasă-mă să fiu ultimul cocor
Să duc peste timp dorul călător,
Aripa ce-i frântă să cunoască zborul
Să nu-i fie teamă când e negru norul.

 

Lasă-mă să cânt şi acest refren,
Vara a plecat cu ultimul tren,
Gara nostră mică e ‘mbrăcată-n frunze,
Șinele se-ascund în galbene pânze.

 

Ochiul de fereastră adună imagini
Scriu cu nostalgie toamnele în pagini,
Timpul prea grăbit s-a pornit să cearnă
Pregăteşte calea pentru înc-o iarnă!

Camelia CRISTEA

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/22/camelia-cristea-timpul-prea-grabit%E2%80%A6/

Octavian D. Curpaş: Dilemele etice din creştinismul contemporan. Un volum de 45 de eseuri despre incertitudinile şi frământările vieţii „Lupta cu somnul” de Petru Lascău – Phoenix, Arizona

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

„De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.” Autorul este actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona( www.agapearizona.com).

„Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

Obişnuinţa cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale. De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”

Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

Dacă îţi iei ca aliat Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.” Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru. Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică. Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.

Cardinalul şi poetul ţăran

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.” Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale. Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”

Astăzi S-a născut Christos

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.

În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/22/octavian-d-curpas-dilemele-etice-din-crestinismul-contemporan-un-volum-de-45-de-eseuri-despre-incertitudinile-si-framantarile-vietii-%E2%80%9Elupta-cu-somnul%E2%80%9D-de-petru-lascau-%E2%80%93-phoe/

George Anca: Jurnalul unui amant înșelat

23. 03. 82. Delhi.

Clasă cu Scântia (un sardar jignit). Examentele programate. România literară îşi deschide coloana de “Prezenţe româneşti” cu India, “Inedited”, unde greşeala majoră e omisiunea numelui URT. Clubul automobilelor vechi. Taura. De mutat, fictiv, Găeştiul (pre)adolescenţei mele în America. Atelierul d-lui Dulea, ucenicii, nevastă-sa, noi, copiii. Chiar şi tribunalul era aproape. Classical Car Club. N-am mai deschis România pitorească. Peste o oră, în 56, ungurii. Să-mi lucrez corectura la Arnota.

Lăudaţii (de sine) unguri, la rampă, în 56 (nu 22), numai cu provisiul şi însărcinatul lor peşte. Satya că, unicamente, în maghiară “Mandakranta” şi “Upajati” trec din sanscrită neschimbate. Plus Gyulo, între Pesta şi Coloshwar, cu Acta Orientalia Hungarica. Cu Gitagovinda (Veres) tradusă cel mai bine în lume (fac, totuşi, şcoală eu, cu trans-soundation). Upadhyay, din Hyderabad, ţinându-şi discursul în sanscrită pe subiectul “Hungary”, “sete de adevăr”: bieţii huni, ca şi românii cu frumuseţea “ramanya” din sanscrită. Au avut Ramayana pe scenă în 1972. Kalidasa, cu mai multe piese (tipărit).

În trecere, din Moscova, Levin: ungurii au venit din Uniunea Sovietică, plus alte volubilităţi şi cerere să fie programat şi cineva din ţara lui (e invitat el). M-am retras imediat, după două vorbe cu Satya (decanul, care deschisese, deunăzi, programul cu mine, în prezenţa visiului etc.). De la tipografie înapoi, m-am întâlnit şi cu S. K. Das, care a tradus în bengali vreo zece maxime din Brâncuşi.

24. 03. 82. Delhi

Întrerupt scenariul americanizării Găeştiului, texasizării, astfel, a Californiei, via Slobozia, pentru dactilografia introducerii, încă nescrisă, “Eminescu în sanscrită”, la Divyagraha. Studenţii s-au trezit să intre în grevă pentru amânarea examenelor (publicitate?)

Levin să fi apărut ca din întâmplare şi să fi aflat de seria deschisă de mine şi, astfel, de România, ori să fi venit pentru că s-a aflat acolo despre ea, pe căi ades bătute? Mă întreb, ca prostu, dar sefarmoscovitul a acţionat în consecinţă. Siniştri băieţi.

25. 03. 82. Delhi.

Consultaţie aproape veselă. Studii şi cercetări lingvistice. Încheiată dactilografierea introducerii “Mihai Eminescu in Sanskrit”. Consultaţie în italiană cu Lamba, kalistan-ezul, apoi cu doi studenţi de-ai mei. Vedere de la Jean Leblan (Jerusalim). Scrisoare de la Dorina Al-George (India ne oferă în special suflet românesc).

Aventură vehiculară. IIC. Titulescu – Nehru. Titulescu, omul păcii pe ultimul secol. Cu toţi diplomaţii. Cu editorul lui National Herald – interes pentru “Sonhind” (am terminat repede zece, n-am mai avut pentru alţii – “îmi place cum se cheamă”). Poza lui Rădoi că suntem din acelaşi sat şi probabila lansare a anecdotei respective. Heraldul mă invită la el acasă să-mi arate poemele urdu selectate de Nehru spre a le folosi în speech-uri.

Rădoi mă introduce la o blondă bogată, pe nume Jeni, o leşinătură în lege, pierdută din 22 noiembrie 1976 de turmă, vobitoare ca de la mă-sa. O luăm spre Mudrika, împreună cu Vinod. Nana ne arată, în atlasul de poche, Scorpionul şi steagul României, pe o hartă a cerului. Acasă, găsesc

“Made in USA” de Godard şi “La Grande Ilusion” de Renoir, scenariile în engleză. Cad de frânt şi jenit – vine duminică la lunch.

26. 03. 82. Delhi.

Lamba, din noapte, să-i traduc o scrisoare (specialitate, la examen, a sardarului Alhuwalia) din italiană. Nana, cu degetul mic al dreptei iar pe Scorpion. Nansi, că eu mergând singur pe undeva fac prostii. Titulescu, omul secolului, împreună cu Nehru. (Comitetul Baldev, TOI).

Examenele, valuri de cupluri – patru rânduri, o semisută şi ceva la franceză, în dreapta cu ungurul, în stânga cu rusul, mai încolo bulgarul, nicăieri sârboaica (substituţie indiană). Mă duc acasă după dicţionare pentru diplomă. Găsesc paper-ul de traducere, la franceză, dificil, în comparaţie chiar cu italiana; de română nu ştiu ce să zic – potrivit standardului alor mei, e greu, comparat cu franceza, nu chiar aşa.. Talwar i-a scris doamnei Dorina în engleză despre una din cele mai frumoase ore din viaţa lui – vizita lui Sergiu. Am oferit Charminar funcţionarilor din dept.

Stimată Doamnă Dorina Al-George,

Scrisoarea Dv. a venit ieri ca o vizită, împreună cu o vedere, scrisă în franceză, de la Sfântul Munte, trimisă de o cunoştinţă către toţi trei din familia noastră. A doua zi, azi, începeau examenele, aşa că ofeream o consultaţie la italiană, după care au apărut şi studenţii în română, cărora – după ce soţia mea, Rodica, o citise prima – le-am scandat scrisoarea ca exemplu de limbă românească.

Unul dintre ei, care-l ghirlandase pe soţul Dv., în sala noastră de curs cu nr. 36, mi-a încredinţat azi câteva rânduri de evocare, nestilizată (are 20 de ani, e campion la judo al oraşului Delhi, iar română învaţă fără vreun scop, să-şi păstreze forma intelectuală, pe lângă cea sportivă. Alţi vro 20 de tineri au aceleaşi sentimente pentru cel întâlnit în aceeaşi ocazie, Salg.

Au trecut luni. Scrisoarea Dv. trebuia să vină, să ne dea curaj să vă scriem şi noi. E o şansă, un consult aproape medical, o spovedanie. Soțul Dv., împreună cu noi, s-a bucurat a nu se fi simțit în străinătate, ci ca în familie: “am trăit o săptămână, viața unui lector român în India”.

Părerea noastră este că, dacă drepturile de autor pentru cărțile și traducerile sale v-ar putea facilita suportarea cheltuielilor de călătorie, o vizită a Dv. în India ar fi un omagiu pentru Salg. Am fi fericiți să vă găzduim, Salg ar fi cu noi nemuritor. Atunci ați ști, dintr-odată, cunoscându-l, ce însemna India pentru dânsul.

Mărturia noastră vă aparține, dar sufletul refuză drumul atât de lung până la cuvinte – de aceea a scris șase luni la șase pagini, căci timpul sufletului său este nemărginit. Voi transcrie din jurnalul meu din cele ce le-am scris atunci.

A citit studenților din Arhaic și universal. Am comentat-o pe larg într-o conferință ținută în 27 noiembrie în Departamentul de Buddhism al universității. Părerea că studiul despre Brâncuși este unchallengeable o am și eu și Florence Hetzler, care a venit în India și l-a citat.

Despre metaforă se află și în Arhaic și universal și în cele șase pagini, i-am zis. Autorul a negat, spunând că în carte e puțin. Ceea ce a fost conferința de la universitate, aceeași de la Congresul sanscrit de la Benares, era căutarea încă a unei validări a originalității, autenticității și profunzimii ideilor sale. Voia să-l extindă și să-l publice, nu în India, ci într-o revistă serioasă din Vest.

Astfel, cele șase pagini despre metaforă îl inhibau, cu ele, încerca să inhibe pe ceilalți. I-am spus că sunt sclipiri de geniu în “Arhaic și universal” – nu a zis mai nimic, concentrat parcă tot asupra celor șase pagini. De fapt, nici nu voia să le împărtășească, dar, la insistențe, erau singurele pe care voia să le împătășească, așa că zadarnic l-am stârnit să mai țină alte conferințe, să întâlnească personalități. Nu.

Îi era, am simțit-o, foarte dor de Dv. Gloria care-l înconjura, potențial sau realmente, îl încurca. Asta a fost conferința – o minuțioasă regie de lectură a paper-ului varanasian. Fernando Tola a vorbit în aceeași ocazie, prin Dr. S., dar i-am mai aranjat două conferințe, apoi. Vă închipuiți că, punându-mi obrazul pentru un argentinian recomandat de dr. S., grație recomandatorului găseam căi să cucerim Delhi. Cucerea mult mai mult în adânca sa trăire.

Când am mers în sud, în decembrie, l-am evocat în paper-ul meu. S-a mai întâmplat ceva, indienii m-au ales președinte al uneia dintre comisii, restul fiind conduse de indieni, iar prezenți erau peste o duzină de ruși. Învățasem lecția, nu mă interesa, dar aveam sentimentul că i se datora onoarea.

Înapoi în Delhi, s-a amânat cu o lună deschiderea unei serii despre studiile sanscrite în afara Indiei. Am condiționat să fie evocat în tot programul. Urma să aibă loc în Seminar Room – 56 -, aceeași în care vorbise el. Mă înfioram. Conferința am ținut-o în altă sală, mai mare, decanul întorcând-o în pompă și puțină politică – rector, ambasador. Erau vreo două sute de oameni. Am fost declarat (ce fericit) discipol al lui Sergiu Al-George.

Zilele trecute, a doua conferință a seriei a ținut-o lectorul ungur, în Seminar Room. Toată lumea știe că am fost cap de serie – România, S. Al. G., care fusese de părere că aș ține (mă îmbărbăta) piept ungurilor și rușilor.

Revista are o poveste similară. Tatăl unui student a dat banii pentru o ediție. Fără sprijin, am întrerupt-o. Când, soția mea a fost solicitată să ilustreze cărți pentru Oxford University Press, una din cele mai marie edituri din lume. Imediat, a zis că va plăti tipărirea uneia din cărțile mele – acum sunt două sub tipar. Vi le voi trimite, în prima incluzând un poem pentru Sergiu, pe care-l aveți deocamdată în Sonhind.

Ce vreau să spun este că toată viața noastră s-a schimbat de la vizita sa aici. El ne poartă pe căi înalte, neîncrezute, de efort și bucurie.

28. 03. 82.

“Ultima Indie a lui Sergiu Al-George.” Opt pagini bătute ieri la mașină – până în ziua de 4 noiembrie, plecarea lui Salg. Vinod și-a transcris poemul, a epistolat și cu Suraj. Se pare că e băiat mare și pe Jeni o vede spiță. Pun în românește notele Memnei la Arhaic și universal. Am văzut paper-ele studenților, nebunie, de-o nuvelușcă. Ultima Indie, de prefăcut în scenariu.

Era blondă și-n noaptea de 25 martie la India International Centre, și duminică, 28, când ne-a vizitat pentru câteva ore. În Kiev, până la 20, în București, până după 30, ultimii ani petrecându-i în Delhi. Fără a mai număra capitolele unde-și urmase soțul în diplomație, ori acest kgb-ism sui-generis. După ce se întoarce din Germania, vrea să punem țara la cale.

A doua zi se vorbea de femeia frumoasă. Un zâmbet din cinci, ca de la un regizor plombat. Alte femei fuseseră în curtea vecină și-și luaseră tălpășița dinaintea unui trib catolic. Orice autobuz va fi fost, pe neve, al blondei, până înapoi de ora trei. 20 de pluguri de zăpadă Mercedes în Kashmir și o fabrică de pantofi – la toată apa minerală pe napoleoni și diferența cumpărare-vânzare a unui yard de mătase peste mările de sare.

Plus înscenările ocupaționale, ca și antilatine, fie și via Deutsch, încă ecateriniene. Ba i-am spus bărbosului gunda să se mute știind că are dreptul să refuze. Nasturii de smarald, necrezuți de familie – a cui? – peste ceva altceva stătuseră închiși? Marieta din Atena, dar ce mult e de la Acropole.

Și cu ce companie aranjezi marele business al romantismului? Pe ce pământ să-ți rărești zborurile, dacă vibrațiile cântecelor religioase se aventurează altfel? Și, exportate, la scara planetei, mai și dispar lăsând un gol cât dumnezeu? Copilul își schimbase nota, tatăl îl bătuse și merseseră împreună la profesor. Care spusese că e reală, drept care părintele se ruga la dumnezeu să nu cadă și copilul de acord că e reală, că a schimbat-o. Iar din cauza copiilor, a început să ne scapete exportul de vibrații.

29. 03. 82.

Examene. Dublat de Saini, în căutare de escroci (știuți): pe unul îl surprind vârându-și în sân fițuicoaia, iar când se retrage spre toaletă, i-o ating, ca de cunoștință, – sorry, zice, la sfârșit, ca între escroci: thank you, Sir. Rajendra a obținut să-și dea oralul cu mine mâine, având de apărut în altă parte de 1 aprilie. Însă va face azi un drum de o sută de mile și înapoi după documente probându-i apariția acolo, la Rotak.

Talwar, că a fost una din cele mai frumoase ore din viața lui. Tajinder, că se roagă lui Dumnezeu pentru Sergiu. Neeru, să adauge ceva de consolare. Poemul lui Vinod. Notele Urmilei. Scrisoarea lui Nansi, un desen de Nana, scrisoarea mea și Sonhind. Puse la poștă. Mahasamadhi nu e pedanterie, e moarte.

31. 03. 82.

Vibrațiile sinuciderii în Himalaia. Gundas la examente de limbi străine. Germana, arenă. Toaleta încuiată. K. refuză orice declarație. Uitate paper-ele de data trecută. Examenul meu de ieri, peste rând, cu ecou. Diploma 82, paper II. În zece ore, 7+7+5+5+4 deci 28 de răspunsuri corecte. Am avut un an Eminescu. Conferințele de vineri va fi bine să le reiau și permanentizez. Viitoarea diplomă aproape că mă atrage (caut pretexte?).

Am insuflat studenților mei anumită participativitate, un drag de sine pe terenul unei limbi străine. E o isterie latină, un realism al firescului, cvasipasionalului. Nici nu mai bat recordul aberațiile și improprietățile. Un fel de familiarizare cu depărtarea interiorizată, o recunoaștere a valorii jocului, a multului liber până la zgomot și misticitate.

Award-ul maxim pentru un om bătrân și timid, ca un avatar de țăran din Deva, generează un optimism indiferent la vârstă. Și munca din omul ăsta parcă n-ar scăpăta în van. Emfaza oboselii de anotimp și loc n-are de ce diminua temeiurile unui consum sincer printre studenți, al cărui vârf a fost vizita lui Salg.

Sudesh și-a publicat proceedings-urile UFO și ne convoacă la patru dimineață să privim planetele aliniate. Nansi inaugurează termosul cu cafea. Mâine, paginile de titlu și, probabil blocurile, iar poimâine materia sanscrită și hindi, finală: cartea până la 12 aprilie? Cadou de la Nansi. B., în spital. O fi două din noapte. I., la Praga.

1. 04. 82. Delhi.

După noaptea corecțiilor, replica oralului românesc – neapărat, totuși – altceva, aici, decât unguresc, bulgăresc: ceata alor mei, apărută brusc, anihilase orice ifos. A venit și Satya, decanul, să mă vadă. Deva Singh: 100, iar. Toți, premii în cărți.

Titulescu fără Nehru, în Scânteia. Cum aici, oarecum, Nehru fără Titulescu. Nimic mai provincializant, până la asasinare, ca propaganda târlei. Ce mincinoase apologii și neateniene. J. a aflat cum să mă găsească, sunându-l pe V., din cauza căruia am întârziat în Jawahar, să mai văd spalturi. Am obținut să meargă Nansi mâine la Shiv Niketan, școala Nanei.

Examenele s-au dus. Râșii scheaună. Limba ciorti-lor. Lampa lui Nansi încălzește. Căldura universului își începe indianizarea anuală. Unul a vorbit, unul vorbește. În Jawahar, vițeii albi nou-născuți, cu gâturi pe brațele patricilor mei. Paturile în stradă. Excitația pre-verii. Tropicalitatea. Harabaua umplându-se de copii. Ashti aureolează, cu opt zile de puja, sufletele. Sărăcia e mai strălucitoare decât bogăția, mai adâncă în restorile gratuite și vitalitate.

Cât pe-aci să sar la poezii. Vaca e mama Indiei. Miorița, mama României. Nea Romică are 70 de ani. Îmbătrânim toți. First award, de acordat cui n-a primit niciun premiu, și nu a primit toate celelalte premii, minus acesta. Versul solemnizează, și poate cel mai mult, când e în dodii. Proza trece odată cu timpul repetându-se rutinier.

3 aprilie 1982 D.

Aseară, prietenii noștri, M. și L., veniseră mai devreme, întreținându-se cu Nana, pentru a reapărea să ne sfătuim. Ne-au aruncat ce le-a zis amica lor însărcinată – acum, vai, a mai și născut celui de-al treilea soț din CIA o odraslă semenă – cum că știe din sursă sigură că N. are amanți, nu nu, indieni; poate el? nu, ea, sigur. Fumul focului bengal.

Deci păcătosul 1 își vede păcatele furate și denunță hoțul social anti – 2 n-ar avea decât să le producă – 3 se alienează. O femeie vârstnică, aproape distinsă, ne oprește pe Malka Ganj: o recunoaștem? Da, de când am vrut să cumpăr semințe la papagal (tot ea? refuzase să insiste în hindi pentru ce doream) – este nevasta marathi a arhitectului casei din Pitampura, a familiei Shivaramaya.

Duminică 4 aprilie 1982 Delhi

Mă resemnam într-o misitică a propriului păcat, din care ea era doar evanghelia. Lipsit de fantezia coarnelor, nu regretam totuși eventualitatea de a nu le fi avut. Puțin misoginism în plus abia mă îndemna să alcătuiesc jurnalul unui amant înșelat. S-au strâns apoi experiențele celorlalți, pe care mai mult le plânsesem, acum corăbiind pe regretele, se vede, și subconștiente.

Evitam știința, și să știu ce și cum. Ea era ezoterică și nervoasă totdeauna. Descopeream împreună psihologia înșelării. Excluzând înșelarea însăși. Apărându-ne unul pe altul de la a fi plecat urechea la bârfe, de a se asteniza în supoziții.

Dar lumea se vedea oricum altfel. Ciudat de liberă ori tăvălugită în unisonul patimii de nu-i ținusem jurnal, ani. Nespunându-i prietenului, sincerul, ce ne confiase bârfa despre noi, că despre fiul lui s-a spus că e al meu.

Deci urmărindu-ne cu voce dușmanii, le punem în frunte propriile noastre soții, după cum ei înșiși bârfesc a se petrece din sursă sigură. Și conchidem că avem relații bune cu străinii. Iar eu știu un prieten care noaptea asta numără lunile și împrejurările sarcinii nevesti-sii, acum trei-patru ani.

Amețesc asemeni primelor anemii ale tinereții. Buzele îmi amorțesc încet-încet. Scriu din bănuială, cu bastonul orbilor, cu paiele din cuiburile păsărilor înghesuite în toate găvanele goale, fără vedere, totuși tresăltând. Urcând treptele de la Jantar Mantar pentru a mă arunca de sus, de peste palmieri. Era o zi la fel de luminoasă ca asta.

Vedeam însă bine că mi s-a părut amețitor de sus: dacă mă voi izbi de piatră, cam jos. Dacă plonjez în apa până la genunchi, ori în iarbă… încât am coborât repede-repede treptele spre a-mi ruga, mereu, iubita să nu se sinucidă niciodată. Că e păcat de dumnezeu, nu de noi.

Ea, torturată ca de sex, ca de o frică de viață, cam pe atunci acuplându-se, trăind, are gânduriele astea. Și când i se întâmplă cu mine, i le surprind și-i povestesc propriile-mi sinucideri, reproșându-i că ea apelează la metodele altora. De exemplu, ale celor care socotesc a se sinucide de fiecare dată când, fericiți, fac dragoste cu altă femeie. Oare și cu ea, ori astfel, printr-o sinucidere simbolică, o femeie fie se oferă tuturor bărbaților, fie se refuză unuia singur și sieși?

Nu-mi revin vederile și nu știu ce pas, ce grad de năruire naturală, a timpului în timp, mă calcă. M-aș odihni în shunya argentiniană. În insule sanscritizate pe revelația că nu avem de a face decât cu moartea noastră. Iar a indianului, în fantezie acum zece ani, era a mea, nu a muribundului meu frate, nesinucis până la florile Negruștii.

Lăsasem caietul în casa din celălalt continent, să aflu scrisă în el o iertăciune de la ea. Boala ireversibilă mi se lungește. Nu mai am mult. Dar nici nu voi pieri fulgerător. Încât aș părăsi casa de sănătate, s-o văd de iertăciune. Buzele unei femei, rujul lor, tipărite pe o scrisoare – ca noi, de când eram copii, zice ea. Nu știai. Ne dă apă la moară, adică te-ar vrea. Dar tu ai vrea-o?

Ce să zic atunci de doctorița care aduce flori pacienților ei morți, cu dragoste. Acum s-a dus mai spre ocean și vorbește noaptea despre alb – a încărunțit. Știu, tăiată la păr. Sunt bărbați pe care unele femei îi țin de frați, cât că ar putea avea și gânduri incestuoase. Eu le dădusem moarte pe cumnatele mele.

Ca indiancă, sunt sigur de Sita. Simbolul fidelității ei, cel puțin, al suferinței și mai simbolice. Pe cât de regăsibile în realitatea postpremitologică. Binele și răul – feminine. Administrarea lor – masculină.

Să fi avut Rama păcatele de care o învinuia pe Sita, să se fi simțit întrucâtva Ravana? Kambam știe ce știe. Și Dayananda. De-aia merg, plic, din casa de sănătate până în celălalt continent. Până primesc o scrisoare în limba insulei noastre de dincoace.

Nu mă înfuria, aud. Știu că atunci faptele mele traductibile și, în bârfa intermitologică, zisă internațională, atribuite ei, se vor potopi cum-necum auspră-mi, prin gura ei învinuită pe nedrept. Și totuși, viețile noastre sunt multe. O știu mai ales de când sunt pe moarte.

Și de ce n-aș crede, în ipocrizia mea, măcar, că, dacă umblu în ascuns cu o femeie, ea e nevastă-mea și mă ia drept altul. Ori că eu mă supun unui blestem. În timp ce ea, fie și abstinându-se, în dragostea cu mine, se simbolizează a fi a tuturor celorlalți peninsulari.

Cum scriu aici, ea răzbate pură, nefemeie, călugăriță. Dar câte călugărițe ați avut, domnilor, plăcerea să cunoașteți? De când ziceți America, nu considerați cum se cuvine și sudul? Nu scriu politică, însă. Diplomația sexului încă nu mă interesează. Ziceam să scriu literatură, când m-am văzut tentat de psihologie, prima oară în viață?

Dar aventura? Ei, da, de asta-mi arde. Când nu mai am timp să las nimic după mine. Nici aventuri. Decât o nevastă lipsită. Pe care, astfel, o arunc în brațele unor presupuse, bârfite aventuri. Că nu mor de bună voie? Ce scuze aș avea pentru păcatele mele, fie și dacă iertăciunea se voia de la ea. Pentru vinile mele, atribuite ei, într-o atmosferă-sectă răsturnată.

Glumele astea proaste ne apropie straniu și violent. Încât, condamnat cum sunt, prin propriu-mi destin, dacă scap, ea va fi salvatoarea. Și atunci voi fi sigur că mi-a dat viața. Și nu putea să mi-o dea cu mine însumi. Conchid că, din instinct de conservare, femeile sunt mai degrabă dispuse să distrugă. Nu știu ce cavalerism feminin să imaginez, altul decât consolarea plurală, nașterea spre suprapopulație și transpunerea senzualităților într-o exclusivitate de poze singuratice.

Am sentimentul că ieșind de aici, străzile îmi vor fi necunoscute, lumea înghesuindu-se în autobuze și bazar, plină de o viață pătimașă, experimentată, de un mereu acum ori niciodată. A mă vedea – numai eu – muribund, și a și umple de reproșuri niște amintiri, altfel întâmplătoare. De ce și asta îmi dă un fel de bucurie?

Iertăciunea? Nepăcătuirea, până la o adică? Dracu? E, la câte nu se gândește el în capul meu, peste scheme aproape adevărate, care, uite, tot se încăpățânează a nu se lăsa scrise. De ce jurnalul unui soț înșelat. De ce jurnalul meu? De ce jurnal? Ea spune că lumea va crede, va zice, vai, săracul. Ori, fumul a ieșit fără foc. Iată că se poate, afirmase.

Bârfele le iscase tocmai o femeie care mă voi pe mine și-mi cerea doar să n-o prostituez. Cum să nu fie, deci, înșelat un bărbat care-și prostituează nevasta? Spuneți-mi, cine nu urăște politica? I-o fi curgând ei Dunărea, dar asta e. Oare și frumoasa, preacurata cuplului meu n-o fi făcând politică? Nu prin sine, prin existențele ei celelalte. Doar și le tot pune în ordine în ocazii oculte, nopțile cu stele, când, din slavă, pe raze, coboară spirite perfecte, supercolore.

Perioada de dinainte de internare a fost destul de lungă. Am calculat-o pentru a face să parvină taților copiilor născuți în ultimii douăzeci de ani. Că nu ei sunt cei reali. Nici părintele națiunii. Nici tatăl ceresc. Dar pur și simplu, alt soț înșelat. Alt tată de copii născuți în aceeași vreme.

Unora le-am intimat și semnalmentele. Repectând, eventual, culorile. Dacă nu chiar inițialele numelui, pseudonime regăsibile în nume existente. Chiar numele meu – știam că de aici mi se va trage (și celorlalți?) – ca denunțat de vreo femeie a pământurilor, curată ca Sita

uită-te în ochii fiului tău

de ce te-or fi privind ca pe un străin?

Imaginați-vă indispoziția primitorului. Am primit și eu. Înainte de a trimite pretutindeni, în genul cărților poștale. În numele sfântului Anton.

am întâlnit o doamnă la mare

cu nouă luni înainte de a fi tată

Cine? Da, cine a scris porcăria asta, fă, și cine e pater incertus? Nu mai transcriu mesajele de numai două rânduri. Deși, cel puțin japonezii le puteau lua drept haiku-uri. Iar toate popoarele de tați și soți înșelați puteau să aprecieze turnura poetică – parcă din partea berzei – a confidențelor.

Am avut zile grele cu ei. Mai toți înnebuniseră. Ca și mine, care numai de distrat n-aveam acum chef. Ba mă transformasem în pacificator al indivizilor și cuplurilor împotriva bestialității bârfelnice a tuturor societăților.

Iar călătorind anume, să-mi duc misiunea și crucea, m-am trezit că voiajez în sterilitate, sporovăială și nașteri spontane. Confuzia s-a agravat prin câteva aventuri proprii. De nevoie, de milă. Abia îmi confirmau, cel puțin în Orient, un misoginism necesar și voluptuos ca însăși acuplarea refuzată dincolo.

Îmi trecuse timpul și numai la vreme de bătrânețe înțelegeam testamentul de tinerețe al bătrânilor, al strămoșilor înșelați de femeile tinere, ce nu mai știm cu cine ne-am pornit șirul de genealogii uitate în persoanele noastre. Și cu facerea lumii, ce adulter. Și dumnezeu, ce soț înșelat dintru început. Ce registru social măsluit galactic: tu ești soarele, filius ovi, ave ovo Iov, Dao Vak.

Ea jucase cărți o noapte, lîngă nevasta partenerului, care dormea. Mai târziu, după ce renunțasem la sinucidere, eu fusesem invitat la dans pentru o damă bidimensională. Cunoacusem de copil, nu atât pizdarița, cât a țigăncii. Mi-o luasem emblemă misogină, de două ori patru annas.

George Anca

marianagurza.ro/…/george-anca-jurnalul-unui-amant-inselat

Vasilica Grigoraș – Haiku și senryu

câmpul plin de in-

meliţa cumetrei toacă

fără-ncetare

x

crengi de-arin pe râu-

ciuta încornorată

pe lună plină

x

sub clar de lună-

dând cu bâta în baltă

rătăci calea

x

dulci amintiri-

din bolta casei primul

şirag de Perlă…

x

amurgul verii-

din senin flutură-vânt

tot face valuri

x

fluturi de lampă

aripă lângă aripă-

iluminare

x

mireasma toamnei-

lumea largă plină doar

de un gust amar

 x

război iminent-

vecina mai tânără

încurcând iţele

x

ceas deşteptător-

în miez de noapte ace

prin genunchiul drept

x

aproape apus-

doar elixirul din teasc

dezlegându-i limba

x

cercuri pereche-

stropi de ploaie dansând step

pe luciul apei

x

trăsnet din senin-

de-a valma cioburi de cer

şi fire de nisip

x

sezon de migranți-

abundenţă de frunze

plecând care-ncotro

x

iarăşi furtună-

chiar şi regina nopţii

preş la uşi-nchise

x

găina-n pericol-

cocoşul cântă-n prag de

câteva zile

x

secetă extinsă-

în strecurătoare

niciun boţ de caş

x

secetă şi-acest an-

brazde-adânci şi umede

pe chipul tatei

Vasilica Grigoraș

 

Valeriu Dulgheru: PROFESORUL Dumitru Mnerie – un pilon al învăţământului în Timişoara

Imagini pentru Dumitru Mnerie„Sunt mulţi chemaţi – puţini aleşi”

(V.Vlahuţă)

 

Există în vestul României o veche instituţie de învăţământ tehnic superior, una dintre cele mai vechi din România –Politehnica din Timişoara, care în a.c. a împlinit 95 de ani de la înfiinţare. Acest an jubiliar pentru Universitate este unul jubiliar şi pentru prof.univ.dr.ing. Dumitru Mnerie, care împlineşte rotunda vârstă de 60 de ani. De fapt numărul „60 este unul magic. Citindu-l inversat va arăta vârstă de 90 de ani, care nu ar trebui să fie vârsta limită pentru prof. Dumitru Mnerie. Mai multe studii ştiinţifice arată că biologic omul este creat să trăiască până la vârsta de 110-120 de ani, vârstă însă greu de atins din cauza diferitor factori externi (viciile umane, degradarea mediului etc.). Oricum, profesorului şi prietenului Dumitru Mnerie îi doresc ca acest an să fie, într-adevăr, cel puţin mijlocul vârstei Domniei sale.

Cine este totuşi Dumitru Mnerie? Voi încerca să-i fac un scurt portret. Este născut la 20 septembrie 1955, (comuna Vinga, județul Arad), şi a fost botezat cu un nume predestinat – numele zeiţei Demetra, care este o veche divinitate a vegetaţiei şi a fertilităţii pământului, ocrotitoare a ogoarelor, cărora le dăruieşte rodnicie. A absolvit cursurile a 2 instituții de învățământ superior: Facultatea de mecanică a Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara, în anul 1980, obţinând calificarea de Inginer mecanic specializat în Tehnologia construcțiilor de mașini, respectiv Facultatea de Științe economice, din cadrul Universității de Vest din Timişoara (2001), cu calificarea de economist licenţiat, specializarea Managementul firmei. Posedă o experienţă practică bogată. După absolvire a activat în calitate de inginer mecanic, inginer principal la Întreprinderea de Construcţii Navale şi Prelucrări la Cald, Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi (1980-1989), apoi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetari ştiinţifice în Inginerie Tehnologii pentru Maşini-Unelte „Titan”, filiala Timişoara. Din 1991 până în prezent activează în calitate de cadru didactic la Catedra de Tehnologie mecanică a Facultăţii de mecanică, din cadrul Universităţii „Politehnica” din Timişoara, parcurgând calea de la asistent universitar, şef lucrări, conferenţiar universitar până la profesor universitar. Autor sau coautor a 21 cărţi și 240 de lucrări ştiinţifice publicate, 17 proiecte de cercetare, inclusiv 8 proiecte internaţionale. Este bun, atât ca inginer și economist, cât și ca profesor universitar. Profesor invitat, în mai multe rânduri, la: Universitatea din Patras (Grecia), Universitatea Szent Istvan și Colegiul Nyíregyházi Főiskola, Nyíregyháza, (Ungaria), Universitatea din Zagreb (Croaţia), Universitatea South Bohemia Budejowice, Ceske Budejowice, (Cehia), Universität Hohenheim, Stuttgart, (Germania). Este membru al Asociaţiei Balcanice de Mediu (2004), membru al Asociaţiei Române de Tehnologii Neconvenţionale (1998), membru AGIR (1995), membru al, membru al Asociaţiei Orizonturi Universitare (1996), membru al unor asociații internaționale, cum ar fi Asociația Internațională de Liofilizare (2002), ISEKI Austria, Global Harmonization Initiative ș.a. Profesorul Dumitru Mnerie este un mare animator al domeniilor interdisciplinare de cercetare, abordând probleme pentru generaţiile viitoare. Este ”managing editor” la Nonconventional Technologies Review.

Domeniul pur tehnic ar fi prea neîncăpător pentru firea multilateral dezvoltată a prof. Dumitru Mnerie. Fiind un foarte bun manager didactic şi-a împărtăşit experienţa acumulată și în învățământul superior particular, fiind primul Rector al Universităţii „Ioan Slavici” din Timişoara (timp de 12 ani), iar în prezent este preşedinte al Consiliului academic al aceleiaşi universităţi. Aptitudinile artistice înnăscute l-au atras și către muzică, în mod direct (fiind chiar pasionat de clarinet !), dar și în organizarea unor evenimente de culturalizare muzicală ca organizator sau colaborator. (ex. colaborator al Asociaţiei Pro Philharmonia din Timișoara).

Portretul lui Dumitru Mnerie nu ar fi complet dacă nu am aminti despre o latură extrem de importantă cum este dragostea de neam, de Ţară. Are o serie de eseuri despre ,,demnitate”. Este fondator și coordonator al periodicului de cultură şi educaţie „Demnitatea”, editat de Fundaţia pentru învățământ și educație „Ioan Slavici” din Timişoara pe parcursul a 15 ani. „Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” din Timişoara doreşte să contribuie la apărarea DEMNITĂŢII NOASTRE, atât umane, naţionale, bănăţene, timişorene, dar în mod mai direct să apere demnitatea celor care vor să înveţe, a celor deschişi la educaţie, dornici de perfecţionare a propriei pregătiri profesionale”, formulează profesorul Dumitru Mnerie scopul major al acestei fundaţii. Este un scop nobil în sine, în special, în condiţiile globalizării de astăzi, când se încearcă ştergerea a tot ce este naţional. De asemenea este Redactor-senior al Revistei de cultură istorică Columna 2000.

Acesta este scurtul portret al profesorului, cercetătorului şi patriotului Dumitru Mnerie. A spune doar aceasta despre dl Dumitru Mnerie înseamnă a spune mai nimic. Pentru activităţile sale excepţionale, pentru calitatea sa de Om cu literă mare, profesorul Dumitru Mnerie este venerat de cei care-l înconjoară. Este venerat de colegii de departament, de laborator, reuşind să adune colaboratori pe diferite teme de cercetare. Este venerat de profesorii celor două universităţi, în care activează de mulţi ani, dar şi de foarte mulţi prieteni de pe ambele maluri ale Prutului, şi nu numai.

Este venerat de cei, pe care i-a ajutat, îndrumat să-şi pregătească şi să susţină lucrările de diplomă, licență, disertații sau chiar de doctorat. Este venerat de o întreagă pleiadă de foşti studenţi, pe care i-a educat pe parcursul celor peste 25 de ani de activitate profesorală universitară. Este venerat de mulţimea de prieteni. Cei care l-au cunoscut ani în urmă menţionează că profesorul Dumitru Mnerie a rămas acelaşi: întotdeauna binevoitor, amabil, cu un surâs nelipsit pe buze.

Şi, în sfârşit, este venerat de soția Gabriela-Victoria, de cei doi băieți Alin-Vasile, și Alexandru, mezina Andreea-Elena, dar și de cei doi nepoţei, Anissia și Yannis. Ei bine, cu certitudine profesorul Dumitru Mnerie este un om împlinit. Însă, deoarece de la o anumită vârstă începem tot mai mult să înclinăm spre filozofie – filozofia vieţii, să încercăm să nu ocolim şi noi acest frumos „viciu” uman. Cu timpul ne dăm seama că viaţa este tot ce avem pentru a putea înfrunta veşnicia, seria de experienţe ce se urmăresc una pe alta conducând sufletul către a anumită ţintă. Trăind, ne căutăm calea, colindând nenumărate cărări dar până la urmă ne întâlnim pe acelaşi drum ce amestecă marmura cu noroiul. Aşa gândind, fericirea în sens augustinian înseamnă să ştii să-ţi doreşti ceea ce ai, însă nu-1 putem uita pe Kant care ne aminteşte că de fapt fericirea este un ideal al imaginaţiei, nu al raţiunii. Dar, lucrurile se pot vedea şi altfel, gândindu-ne cât de fericiţi eram în tinereţe, la vârsta minunatelor greşeli. Acum, după trecerea timpului nu le mai regretăm, dar ne deranjează faptul că nu le mai putem repeta. De fapt, bătrâneţea este o trecere de la pasiune la compasiune şi atunci foarte puţine lucruri mai par absurde fiindcă chiar dacă tinerii cred că bătrânii sunt cam … nebuni, doar bătrânii ştiu din experienţă, că tinerii sunt mult mai capabili de multiple nebunii.

Fără să ne dăm seama, de fiecare dată, cultura te pune în cauză arătându-ţi limitele, şoptindu-ţi că eşti relativ, că eşti vulnerabil, obligându-te să fii modest. Dar tot ea îţi descoperă infernul şi-ţi arată că de cele mai multe ori, el este în tine. Tot cultura ne arată câte primejdii ascunde o lume fără întrebările care se nasc pe stradă, printre amintiri sau pe malul mării şi că, în general, nu mărturisim decât ce-am aflat de la viaţă, cu ajutorul inimii. Acest umanism ne apropie de gândirea lui Erasmus, acel învăţat curtat la vremea sa de toate capetele încoronate ale Europei – cel care a adus mari elogii inginerului şi creatorilor de nou. Acestea sunt reflecţii ale unui reputat profesor român, fost rector al Universităţii Tehnice din Cluj Napoca, Radu Munteanu.

Dar să continuăm cu filozofările şi să ne întrebăm: ce este totuşi o viaţă de om? Răspunsul încerc să-l găsesc acolo unde, vorba românului, „s-a născut veşnicia”, adică la ţară. Nimic nu este mai caracteristic unei naţiuni decât ceea ce se păstrează şi dăinuieşte în timp – tradiţiile naţionale. Ţin minte spusele părinţilor mei, dar ei le-au preluat de la stră- străbunii lor, că pe parcursul vieţii Omul trebuie să aibă o familie şi să crească copii, să sădească cel puţin un pom şi să sape o fântână. Dacă e să pătrundem în esenţa acestei filozofii ţărăneşti atunci sensul direct este: să creşti copii ca o condiţie a perpetuării Neamului în timp, a continuităţii lui; să sapi o fântână pentru oameni, pentru drumeţul însetat. Cu cât fântâna este mai adâncă cu atât apa e mai bună; să sădeşti un pom pentru ca trecătorul obosit să se bucure de umbra lui. Profesorul Dumitru Mnerie în sensul indirect al acestui înţelept sfat a îndeplinit toate aceste condiţii. A săpat o fântână adâncă din care îşi vor potoli setea de cunoştinţe încă multe generaţii de tineri setoşi de carte. A sădit mulţi pomi. Miile de studenţi educaţi aplică cunoştinţele implantate de profesor la diferite instituţii din România şi de peste hotarele ei. Are o familie model. A crescut trei copii, doi bravi brazi şi o frumoasă sălcioară. Creşte şi educă doi nepoţi. Din acest punct de vedere putem spune cu certitudine că profesorul şi cercetătorul ştiinţific Dumitru Mnerie este un om împlinit.

În finalul caracteristicii date aş termina cu cuvintele ilustrului cărturar şi om politic Nicolae Iorga „Ce puţini oameni respectabili poţi respecta”. Profesorul şi prietenul Dumitru Mnerie este unul dintre puţinii oamenii respectabili care este respectat. Personal îi port o deosebită stimă pentru profesionalismul de care dă dovadă, pentru cultura sa, pentru omenia şi patriotismul, care-l caracterizează.

De ziua naşterii, Vă doresc D-le profesor în primul rând sănătate, căci pe celelalte le aveţi în surplus …

La mulţi ani, profesore!!!

 

Valeriu Dulgheru

PhD, Dr.Sc., prof.univ., şef Departament

Universitatea Tehnică a Moldovei

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/13/valeriu-dulgheru-profesorul-dumitru-mnerie-%E2%80%93-un-pilon-al-invatamantului-in-timisoara/

Baladă pentru un prieten – A. D. Rachieru la aniversară

Baladă pentru un prieten

                      (A.  D. Rachieru – acrostih)

 Aş vrea să-ţi dăruiesc lumina,

Doina din dulcea Bucovină,

Râurile albe şi codrii visători,

Iubirile tăcute dintre nori.

Aş vrea să-ţi cânt balada veche,

Născută de-ai noştrii, în serile de veghe.

 

Dar ce mic e-al meu cuvânt,

In faţa muntelui cel sfânt,

Nimeni nu ştie ce dor cumplit,

Umblă prin lume, rătăcit…

 

Răcoarea ce o simţi te înfioară,

Aidoma florilor de primăvară,

Cugetul curat şi pătrunzător,

Hoinar, porneşte-n zbor.

Iar spre fraţii noştrii năpăstuiţi;

E tare greu, să fim, din nou, uniţi…

Rămâi doar printre noi, acelaşi,

Urmaş de suflet a lui Ştefan…

15.09.2001

Mariana Gurza

  • Din volumul Lumini și umbre, Timișoara, 2001, Editura „AUGUSTA”

La mulți și fericiți ani !

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/13/balada-pentru-un-prieten-a-d-rachieru-la-aniversara/