Ben Todică – Filmul meu ca martor al realității (sau Filmul meu Nebuna lui Coșbuc)

Imagini pentru ben todica

Abundența tehnologică ne îndreaptă spre o redefinire a realității. Suntem obligați azi să explicăm realitatea în diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un adevăr care nu mai depinde de bani ca să-l cauți, ca să-l explici, un adevăr dictat de finanțatori și contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se desprinde de aceste forțe și intră în nișa sa pură, liber și independent de forțele dinafară. Faptele nu mai creează adevărul, ele creează norme, nu clarifică adevărul. Așadar, trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul. Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai mulți bani cu atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă creează doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitație. America (oricât ați încerca) nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata experiență americană trebuie să trăiești în ea. Dacă vreți adevărul despre țara mea și locurile trăirilor mele îl puteți avea doar trăind în ea sau vizionând filmele artiștilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artiștii să se exprime, însă, în genere el a fost creat și finanțat ca mașină propagandistică de manipulare a maselor, o mașină de creat iluzii și senzații. Este un fel de “organizație de partid” care protejează capitalismul. Artiștii au răzbit singuri și când nu au mai putut, au fost acaparați de sistem. Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în adevăr ci doar în manipularea și senzaționalizarea lui. Este ca un centru fotografic care folosește tot felul de mecanisme și tehnici pentru a scoate imagini care să imite aproape perfect realitatea și să creeze adevăruri credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfecționarea tehnologiei reproducerii adevărului. Nu-i poți perfecționa pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck, Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt mulți și ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viața pe care o trăim azi e complet fabricată. E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrășate, țâțe de plastic, mașini cocoșate, case strâmbe, oamenii stau unii lângă alții și comunică prin telefon mobil etc.) Nu intenționez să jignesc pe nimeni, doar încerc să explic o rupere de natural și realitate și îndreptarea spre caricatură a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.

Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trăit și sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravița. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 și prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV și apoi recunoscut de lumea academică americană în New York și Los Angeles, iar în România de elita intelectualității in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului și priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri și condiții. Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunoșteam un altul. Priveam adevărul.

După revoluția din ’89 am crezut că lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensați, însă după nu lung timp am realizat că vinovații au fost înlocuiți și am pierdut totul, am înțeles că acest film trebuie să confrunte minciuna și pe vânzători, am înțeles că trădători sunt aceiași oameni dinainte, doar că și-au schimbat hainele, am înțeles că dacă sunt aceiași oameni la conducere nici societatea nu se va schimba și atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să mă întreb ce naiba îi face pe acești răufăcători să triumfe în crimă, să-și batjocorească frații, acești oameni și aceste locuri. De ce atâta egoism și vânzare de neam? Și am concluzionat că ei sunt ca niște animale egoiste, sunt ca struțul: își bagă capul în pământ și trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Își fură căciula singuri. Se mint pe ei înșiși. Adică suntem conduși de mincinoși. Numai unul care minte de mic poate la maturitate să doarmă liniștit. O comunitate mințită încontinuu de conducătorii ei se molipsește după un anumit timp și se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut și atunci te gândești că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată minciuna din ADN. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire și speranță decât există azi în zonă. Și nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (și sper să nu greșesc) că singura salvare a Europei sunt țările foste comuniste, care au încă oameni treji, intelectualitate capabilă de manevre umane, raționale care încă nu au fost spălate de tot pe creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistă. Intenționat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vieții trăite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lăsat camera, montajul, dialogurile și muzica și, în mod special tăcerea să dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viața noastră. Că atât părinții cât si copiii sunt viața noastră și nu-i putem trăda, nu avem voie să ne mințim. Mișcările mele de cameră cu direcții clare sau ezitări, cu ieșiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria și cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca națiune suntem un tot și contribuim la sănătatea și trăinicia ei. La dăinuire! Filmul lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi. Ne dă și spațiu să medităm între momente ca indivizi și exprimă în același timp visul nostru colectiv.

Drumul nostru e o piesă istorică. Multe din lucruri, locuri și oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) și au supraviețuit.

Acum lucrez la un film a cărei acțiune se petrece în orașele Timișoara și Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum și acasă nicidecum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însoțesc pe tata într-o călătorie pe jos, prin gări și peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu trenul și tramvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe străduțe înguste și potecuțe înghețate pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripeții și trăiri în timpul călătoriei, cu oameni care își manifestă nemulțumirile față de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmărește nici o agendă politică, sunt momente, scenarii și priveliști care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trăit și iubit. Amândouă orașele sunt superbe, la fel și oamenii glumeți și zgribuliți de frig, însă plini de încredere și speranță. Am iubit și iubesc foarte mult aceste două orașe! Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timișoara primul meu premiu substanțial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul. Ciudanovița, Bocșa, Oravița, Timișoara, Arad sunt orașe care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematografică.

Pentru mine România nu sunt granițele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA și mă doare atunci când este hulită și batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna lui Coșbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conți, voi domni nebuni, voi știți povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim și-i dureros! Râd toți de noi!!

Am filmat toată viața locurile pe care le-am iubit și respectat. Am filmat viața și sufletele de lângă mine. Nu am făcut filme la comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El trebuie să raționalizeze idei și cost și atunci filmul se adresează unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emoțional cu locurile și istoria lor. Eu iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune școlară în care doamna dirigintă elegant îmbrăcată, cu eșarfă la gât și plăcut parfumată mă invită la dans, mă invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusețea adevărată trebuie scoasă și împărtașită. Dacă și alții iubesc alături de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul și toți avem potențialul de a fi.

Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer și pasionat care cu grijă descoperă comoara. E ca un șarpe încolăcit în așteptare. Toate înghețările mele de cadru sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu ușurință din fața ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povești. Nu-i știm povestea, însă avem datoria s-o aflăm.

Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Coșbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm pe mama. Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viața. Altcum am trăit degeaba.

Ben Todică, Melbourne/Australia 2015

http://bentodica.blogspot.ro/2015/09/filmul-meu-ca-martor-al-realitatii.html

Camelia Cristea: Timpul prea grăbit…

Timpul prea grăbit…

 

Lasă-mă să stau lângă tâmpla ta
Văd în zare paşii grei de vreme rea,
Eu mai ţes speranţe cu fir de lumină
Să alung furtuna, care vrea să vină…

 

Lasă-mă să plâng apa din izvoare,
Funza Toamnei mele galbenă mă doare
Verdele din iarbă s-a grăbit să plece
Şi-a rămas tăcerea, singură şi rece.

 

Umerii nădejdii îi simt gârboviţi
Cu dureri nespuse au tot fost loviţi,
Mâna unui înger îi îndreaptă iar,
Toate-s cu folos, nimic în zadar!

 

Lasă-mă să fiu ultimul cocor
Să duc peste timp dorul călător,
Aripa ce-i frântă să cunoască zborul
Să nu-i fie teamă când e negru norul.

 

Lasă-mă să cânt şi acest refren,
Vara a plecat cu ultimul tren,
Gara nostră mică e ‘mbrăcată-n frunze,
Șinele se-ascund în galbene pânze.

 

Ochiul de fereastră adună imagini
Scriu cu nostalgie toamnele în pagini,
Timpul prea grăbit s-a pornit să cearnă
Pregăteşte calea pentru înc-o iarnă!

Camelia CRISTEA

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/22/camelia-cristea-timpul-prea-grabit%E2%80%A6/

Octavian D. Curpaş: Dilemele etice din creştinismul contemporan. Un volum de 45 de eseuri despre incertitudinile şi frământările vieţii „Lupta cu somnul” de Petru Lascău – Phoenix, Arizona

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

„De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.” Autorul este actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona( www.agapearizona.com).

„Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

Obişnuinţa cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale. De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”

Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

Dacă îţi iei ca aliat Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.” Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru. Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică. Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.

Cardinalul şi poetul ţăran

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.” Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale. Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”

Astăzi S-a născut Christos

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.

În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/22/octavian-d-curpas-dilemele-etice-din-crestinismul-contemporan-un-volum-de-45-de-eseuri-despre-incertitudinile-si-framantarile-vietii-%E2%80%9Elupta-cu-somnul%E2%80%9D-de-petru-lascau-%E2%80%93-phoe/

George Anca: Jurnalul unui amant înșelat

23. 03. 82. Delhi.

Clasă cu Scântia (un sardar jignit). Examentele programate. România literară îşi deschide coloana de “Prezenţe româneşti” cu India, “Inedited”, unde greşeala majoră e omisiunea numelui URT. Clubul automobilelor vechi. Taura. De mutat, fictiv, Găeştiul (pre)adolescenţei mele în America. Atelierul d-lui Dulea, ucenicii, nevastă-sa, noi, copiii. Chiar şi tribunalul era aproape. Classical Car Club. N-am mai deschis România pitorească. Peste o oră, în 56, ungurii. Să-mi lucrez corectura la Arnota.

Lăudaţii (de sine) unguri, la rampă, în 56 (nu 22), numai cu provisiul şi însărcinatul lor peşte. Satya că, unicamente, în maghiară “Mandakranta” şi “Upajati” trec din sanscrită neschimbate. Plus Gyulo, între Pesta şi Coloshwar, cu Acta Orientalia Hungarica. Cu Gitagovinda (Veres) tradusă cel mai bine în lume (fac, totuşi, şcoală eu, cu trans-soundation). Upadhyay, din Hyderabad, ţinându-şi discursul în sanscrită pe subiectul “Hungary”, “sete de adevăr”: bieţii huni, ca şi românii cu frumuseţea “ramanya” din sanscrită. Au avut Ramayana pe scenă în 1972. Kalidasa, cu mai multe piese (tipărit).

În trecere, din Moscova, Levin: ungurii au venit din Uniunea Sovietică, plus alte volubilităţi şi cerere să fie programat şi cineva din ţara lui (e invitat el). M-am retras imediat, după două vorbe cu Satya (decanul, care deschisese, deunăzi, programul cu mine, în prezenţa visiului etc.). De la tipografie înapoi, m-am întâlnit şi cu S. K. Das, care a tradus în bengali vreo zece maxime din Brâncuşi.

24. 03. 82. Delhi

Întrerupt scenariul americanizării Găeştiului, texasizării, astfel, a Californiei, via Slobozia, pentru dactilografia introducerii, încă nescrisă, “Eminescu în sanscrită”, la Divyagraha. Studenţii s-au trezit să intre în grevă pentru amânarea examenelor (publicitate?)

Levin să fi apărut ca din întâmplare şi să fi aflat de seria deschisă de mine şi, astfel, de România, ori să fi venit pentru că s-a aflat acolo despre ea, pe căi ades bătute? Mă întreb, ca prostu, dar sefarmoscovitul a acţionat în consecinţă. Siniştri băieţi.

25. 03. 82. Delhi.

Consultaţie aproape veselă. Studii şi cercetări lingvistice. Încheiată dactilografierea introducerii “Mihai Eminescu in Sanskrit”. Consultaţie în italiană cu Lamba, kalistan-ezul, apoi cu doi studenţi de-ai mei. Vedere de la Jean Leblan (Jerusalim). Scrisoare de la Dorina Al-George (India ne oferă în special suflet românesc).

Aventură vehiculară. IIC. Titulescu – Nehru. Titulescu, omul păcii pe ultimul secol. Cu toţi diplomaţii. Cu editorul lui National Herald – interes pentru “Sonhind” (am terminat repede zece, n-am mai avut pentru alţii – “îmi place cum se cheamă”). Poza lui Rădoi că suntem din acelaşi sat şi probabila lansare a anecdotei respective. Heraldul mă invită la el acasă să-mi arate poemele urdu selectate de Nehru spre a le folosi în speech-uri.

Rădoi mă introduce la o blondă bogată, pe nume Jeni, o leşinătură în lege, pierdută din 22 noiembrie 1976 de turmă, vobitoare ca de la mă-sa. O luăm spre Mudrika, împreună cu Vinod. Nana ne arată, în atlasul de poche, Scorpionul şi steagul României, pe o hartă a cerului. Acasă, găsesc

“Made in USA” de Godard şi “La Grande Ilusion” de Renoir, scenariile în engleză. Cad de frânt şi jenit – vine duminică la lunch.

26. 03. 82. Delhi.

Lamba, din noapte, să-i traduc o scrisoare (specialitate, la examen, a sardarului Alhuwalia) din italiană. Nana, cu degetul mic al dreptei iar pe Scorpion. Nansi, că eu mergând singur pe undeva fac prostii. Titulescu, omul secolului, împreună cu Nehru. (Comitetul Baldev, TOI).

Examenele, valuri de cupluri – patru rânduri, o semisută şi ceva la franceză, în dreapta cu ungurul, în stânga cu rusul, mai încolo bulgarul, nicăieri sârboaica (substituţie indiană). Mă duc acasă după dicţionare pentru diplomă. Găsesc paper-ul de traducere, la franceză, dificil, în comparaţie chiar cu italiana; de română nu ştiu ce să zic – potrivit standardului alor mei, e greu, comparat cu franceza, nu chiar aşa.. Talwar i-a scris doamnei Dorina în engleză despre una din cele mai frumoase ore din viaţa lui – vizita lui Sergiu. Am oferit Charminar funcţionarilor din dept.

Stimată Doamnă Dorina Al-George,

Scrisoarea Dv. a venit ieri ca o vizită, împreună cu o vedere, scrisă în franceză, de la Sfântul Munte, trimisă de o cunoştinţă către toţi trei din familia noastră. A doua zi, azi, începeau examenele, aşa că ofeream o consultaţie la italiană, după care au apărut şi studenţii în română, cărora – după ce soţia mea, Rodica, o citise prima – le-am scandat scrisoarea ca exemplu de limbă românească.

Unul dintre ei, care-l ghirlandase pe soţul Dv., în sala noastră de curs cu nr. 36, mi-a încredinţat azi câteva rânduri de evocare, nestilizată (are 20 de ani, e campion la judo al oraşului Delhi, iar română învaţă fără vreun scop, să-şi păstreze forma intelectuală, pe lângă cea sportivă. Alţi vro 20 de tineri au aceleaşi sentimente pentru cel întâlnit în aceeaşi ocazie, Salg.

Au trecut luni. Scrisoarea Dv. trebuia să vină, să ne dea curaj să vă scriem şi noi. E o şansă, un consult aproape medical, o spovedanie. Soțul Dv., împreună cu noi, s-a bucurat a nu se fi simțit în străinătate, ci ca în familie: “am trăit o săptămână, viața unui lector român în India”.

Părerea noastră este că, dacă drepturile de autor pentru cărțile și traducerile sale v-ar putea facilita suportarea cheltuielilor de călătorie, o vizită a Dv. în India ar fi un omagiu pentru Salg. Am fi fericiți să vă găzduim, Salg ar fi cu noi nemuritor. Atunci ați ști, dintr-odată, cunoscându-l, ce însemna India pentru dânsul.

Mărturia noastră vă aparține, dar sufletul refuză drumul atât de lung până la cuvinte – de aceea a scris șase luni la șase pagini, căci timpul sufletului său este nemărginit. Voi transcrie din jurnalul meu din cele ce le-am scris atunci.

A citit studenților din Arhaic și universal. Am comentat-o pe larg într-o conferință ținută în 27 noiembrie în Departamentul de Buddhism al universității. Părerea că studiul despre Brâncuși este unchallengeable o am și eu și Florence Hetzler, care a venit în India și l-a citat.

Despre metaforă se află și în Arhaic și universal și în cele șase pagini, i-am zis. Autorul a negat, spunând că în carte e puțin. Ceea ce a fost conferința de la universitate, aceeași de la Congresul sanscrit de la Benares, era căutarea încă a unei validări a originalității, autenticității și profunzimii ideilor sale. Voia să-l extindă și să-l publice, nu în India, ci într-o revistă serioasă din Vest.

Astfel, cele șase pagini despre metaforă îl inhibau, cu ele, încerca să inhibe pe ceilalți. I-am spus că sunt sclipiri de geniu în “Arhaic și universal” – nu a zis mai nimic, concentrat parcă tot asupra celor șase pagini. De fapt, nici nu voia să le împărtășească, dar, la insistențe, erau singurele pe care voia să le împătășească, așa că zadarnic l-am stârnit să mai țină alte conferințe, să întâlnească personalități. Nu.

Îi era, am simțit-o, foarte dor de Dv. Gloria care-l înconjura, potențial sau realmente, îl încurca. Asta a fost conferința – o minuțioasă regie de lectură a paper-ului varanasian. Fernando Tola a vorbit în aceeași ocazie, prin Dr. S., dar i-am mai aranjat două conferințe, apoi. Vă închipuiți că, punându-mi obrazul pentru un argentinian recomandat de dr. S., grație recomandatorului găseam căi să cucerim Delhi. Cucerea mult mai mult în adânca sa trăire.

Când am mers în sud, în decembrie, l-am evocat în paper-ul meu. S-a mai întâmplat ceva, indienii m-au ales președinte al uneia dintre comisii, restul fiind conduse de indieni, iar prezenți erau peste o duzină de ruși. Învățasem lecția, nu mă interesa, dar aveam sentimentul că i se datora onoarea.

Înapoi în Delhi, s-a amânat cu o lună deschiderea unei serii despre studiile sanscrite în afara Indiei. Am condiționat să fie evocat în tot programul. Urma să aibă loc în Seminar Room – 56 -, aceeași în care vorbise el. Mă înfioram. Conferința am ținut-o în altă sală, mai mare, decanul întorcând-o în pompă și puțină politică – rector, ambasador. Erau vreo două sute de oameni. Am fost declarat (ce fericit) discipol al lui Sergiu Al-George.

Zilele trecute, a doua conferință a seriei a ținut-o lectorul ungur, în Seminar Room. Toată lumea știe că am fost cap de serie – România, S. Al. G., care fusese de părere că aș ține (mă îmbărbăta) piept ungurilor și rușilor.

Revista are o poveste similară. Tatăl unui student a dat banii pentru o ediție. Fără sprijin, am întrerupt-o. Când, soția mea a fost solicitată să ilustreze cărți pentru Oxford University Press, una din cele mai marie edituri din lume. Imediat, a zis că va plăti tipărirea uneia din cărțile mele – acum sunt două sub tipar. Vi le voi trimite, în prima incluzând un poem pentru Sergiu, pe care-l aveți deocamdată în Sonhind.

Ce vreau să spun este că toată viața noastră s-a schimbat de la vizita sa aici. El ne poartă pe căi înalte, neîncrezute, de efort și bucurie.

28. 03. 82.

“Ultima Indie a lui Sergiu Al-George.” Opt pagini bătute ieri la mașină – până în ziua de 4 noiembrie, plecarea lui Salg. Vinod și-a transcris poemul, a epistolat și cu Suraj. Se pare că e băiat mare și pe Jeni o vede spiță. Pun în românește notele Memnei la Arhaic și universal. Am văzut paper-ele studenților, nebunie, de-o nuvelușcă. Ultima Indie, de prefăcut în scenariu.

Era blondă și-n noaptea de 25 martie la India International Centre, și duminică, 28, când ne-a vizitat pentru câteva ore. În Kiev, până la 20, în București, până după 30, ultimii ani petrecându-i în Delhi. Fără a mai număra capitolele unde-și urmase soțul în diplomație, ori acest kgb-ism sui-generis. După ce se întoarce din Germania, vrea să punem țara la cale.

A doua zi se vorbea de femeia frumoasă. Un zâmbet din cinci, ca de la un regizor plombat. Alte femei fuseseră în curtea vecină și-și luaseră tălpășița dinaintea unui trib catolic. Orice autobuz va fi fost, pe neve, al blondei, până înapoi de ora trei. 20 de pluguri de zăpadă Mercedes în Kashmir și o fabrică de pantofi – la toată apa minerală pe napoleoni și diferența cumpărare-vânzare a unui yard de mătase peste mările de sare.

Plus înscenările ocupaționale, ca și antilatine, fie și via Deutsch, încă ecateriniene. Ba i-am spus bărbosului gunda să se mute știind că are dreptul să refuze. Nasturii de smarald, necrezuți de familie – a cui? – peste ceva altceva stătuseră închiși? Marieta din Atena, dar ce mult e de la Acropole.

Și cu ce companie aranjezi marele business al romantismului? Pe ce pământ să-ți rărești zborurile, dacă vibrațiile cântecelor religioase se aventurează altfel? Și, exportate, la scara planetei, mai și dispar lăsând un gol cât dumnezeu? Copilul își schimbase nota, tatăl îl bătuse și merseseră împreună la profesor. Care spusese că e reală, drept care părintele se ruga la dumnezeu să nu cadă și copilul de acord că e reală, că a schimbat-o. Iar din cauza copiilor, a început să ne scapete exportul de vibrații.

29. 03. 82.

Examene. Dublat de Saini, în căutare de escroci (știuți): pe unul îl surprind vârându-și în sân fițuicoaia, iar când se retrage spre toaletă, i-o ating, ca de cunoștință, – sorry, zice, la sfârșit, ca între escroci: thank you, Sir. Rajendra a obținut să-și dea oralul cu mine mâine, având de apărut în altă parte de 1 aprilie. Însă va face azi un drum de o sută de mile și înapoi după documente probându-i apariția acolo, la Rotak.

Talwar, că a fost una din cele mai frumoase ore din viața lui. Tajinder, că se roagă lui Dumnezeu pentru Sergiu. Neeru, să adauge ceva de consolare. Poemul lui Vinod. Notele Urmilei. Scrisoarea lui Nansi, un desen de Nana, scrisoarea mea și Sonhind. Puse la poștă. Mahasamadhi nu e pedanterie, e moarte.

31. 03. 82.

Vibrațiile sinuciderii în Himalaia. Gundas la examente de limbi străine. Germana, arenă. Toaleta încuiată. K. refuză orice declarație. Uitate paper-ele de data trecută. Examenul meu de ieri, peste rând, cu ecou. Diploma 82, paper II. În zece ore, 7+7+5+5+4 deci 28 de răspunsuri corecte. Am avut un an Eminescu. Conferințele de vineri va fi bine să le reiau și permanentizez. Viitoarea diplomă aproape că mă atrage (caut pretexte?).

Am insuflat studenților mei anumită participativitate, un drag de sine pe terenul unei limbi străine. E o isterie latină, un realism al firescului, cvasipasionalului. Nici nu mai bat recordul aberațiile și improprietățile. Un fel de familiarizare cu depărtarea interiorizată, o recunoaștere a valorii jocului, a multului liber până la zgomot și misticitate.

Award-ul maxim pentru un om bătrân și timid, ca un avatar de țăran din Deva, generează un optimism indiferent la vârstă. Și munca din omul ăsta parcă n-ar scăpăta în van. Emfaza oboselii de anotimp și loc n-are de ce diminua temeiurile unui consum sincer printre studenți, al cărui vârf a fost vizita lui Salg.

Sudesh și-a publicat proceedings-urile UFO și ne convoacă la patru dimineață să privim planetele aliniate. Nansi inaugurează termosul cu cafea. Mâine, paginile de titlu și, probabil blocurile, iar poimâine materia sanscrită și hindi, finală: cartea până la 12 aprilie? Cadou de la Nansi. B., în spital. O fi două din noapte. I., la Praga.

1. 04. 82. Delhi.

După noaptea corecțiilor, replica oralului românesc – neapărat, totuși – altceva, aici, decât unguresc, bulgăresc: ceata alor mei, apărută brusc, anihilase orice ifos. A venit și Satya, decanul, să mă vadă. Deva Singh: 100, iar. Toți, premii în cărți.

Titulescu fără Nehru, în Scânteia. Cum aici, oarecum, Nehru fără Titulescu. Nimic mai provincializant, până la asasinare, ca propaganda târlei. Ce mincinoase apologii și neateniene. J. a aflat cum să mă găsească, sunându-l pe V., din cauza căruia am întârziat în Jawahar, să mai văd spalturi. Am obținut să meargă Nansi mâine la Shiv Niketan, școala Nanei.

Examenele s-au dus. Râșii scheaună. Limba ciorti-lor. Lampa lui Nansi încălzește. Căldura universului își începe indianizarea anuală. Unul a vorbit, unul vorbește. În Jawahar, vițeii albi nou-născuți, cu gâturi pe brațele patricilor mei. Paturile în stradă. Excitația pre-verii. Tropicalitatea. Harabaua umplându-se de copii. Ashti aureolează, cu opt zile de puja, sufletele. Sărăcia e mai strălucitoare decât bogăția, mai adâncă în restorile gratuite și vitalitate.

Cât pe-aci să sar la poezii. Vaca e mama Indiei. Miorița, mama României. Nea Romică are 70 de ani. Îmbătrânim toți. First award, de acordat cui n-a primit niciun premiu, și nu a primit toate celelalte premii, minus acesta. Versul solemnizează, și poate cel mai mult, când e în dodii. Proza trece odată cu timpul repetându-se rutinier.

3 aprilie 1982 D.

Aseară, prietenii noștri, M. și L., veniseră mai devreme, întreținându-se cu Nana, pentru a reapărea să ne sfătuim. Ne-au aruncat ce le-a zis amica lor însărcinată – acum, vai, a mai și născut celui de-al treilea soț din CIA o odraslă semenă – cum că știe din sursă sigură că N. are amanți, nu nu, indieni; poate el? nu, ea, sigur. Fumul focului bengal.

Deci păcătosul 1 își vede păcatele furate și denunță hoțul social anti – 2 n-ar avea decât să le producă – 3 se alienează. O femeie vârstnică, aproape distinsă, ne oprește pe Malka Ganj: o recunoaștem? Da, de când am vrut să cumpăr semințe la papagal (tot ea? refuzase să insiste în hindi pentru ce doream) – este nevasta marathi a arhitectului casei din Pitampura, a familiei Shivaramaya.

Duminică 4 aprilie 1982 Delhi

Mă resemnam într-o misitică a propriului păcat, din care ea era doar evanghelia. Lipsit de fantezia coarnelor, nu regretam totuși eventualitatea de a nu le fi avut. Puțin misoginism în plus abia mă îndemna să alcătuiesc jurnalul unui amant înșelat. S-au strâns apoi experiențele celorlalți, pe care mai mult le plânsesem, acum corăbiind pe regretele, se vede, și subconștiente.

Evitam știința, și să știu ce și cum. Ea era ezoterică și nervoasă totdeauna. Descopeream împreună psihologia înșelării. Excluzând înșelarea însăși. Apărându-ne unul pe altul de la a fi plecat urechea la bârfe, de a se asteniza în supoziții.

Dar lumea se vedea oricum altfel. Ciudat de liberă ori tăvălugită în unisonul patimii de nu-i ținusem jurnal, ani. Nespunându-i prietenului, sincerul, ce ne confiase bârfa despre noi, că despre fiul lui s-a spus că e al meu.

Deci urmărindu-ne cu voce dușmanii, le punem în frunte propriile noastre soții, după cum ei înșiși bârfesc a se petrece din sursă sigură. Și conchidem că avem relații bune cu străinii. Iar eu știu un prieten care noaptea asta numără lunile și împrejurările sarcinii nevesti-sii, acum trei-patru ani.

Amețesc asemeni primelor anemii ale tinereții. Buzele îmi amorțesc încet-încet. Scriu din bănuială, cu bastonul orbilor, cu paiele din cuiburile păsărilor înghesuite în toate găvanele goale, fără vedere, totuși tresăltând. Urcând treptele de la Jantar Mantar pentru a mă arunca de sus, de peste palmieri. Era o zi la fel de luminoasă ca asta.

Vedeam însă bine că mi s-a părut amețitor de sus: dacă mă voi izbi de piatră, cam jos. Dacă plonjez în apa până la genunchi, ori în iarbă… încât am coborât repede-repede treptele spre a-mi ruga, mereu, iubita să nu se sinucidă niciodată. Că e păcat de dumnezeu, nu de noi.

Ea, torturată ca de sex, ca de o frică de viață, cam pe atunci acuplându-se, trăind, are gânduriele astea. Și când i se întâmplă cu mine, i le surprind și-i povestesc propriile-mi sinucideri, reproșându-i că ea apelează la metodele altora. De exemplu, ale celor care socotesc a se sinucide de fiecare dată când, fericiți, fac dragoste cu altă femeie. Oare și cu ea, ori astfel, printr-o sinucidere simbolică, o femeie fie se oferă tuturor bărbaților, fie se refuză unuia singur și sieși?

Nu-mi revin vederile și nu știu ce pas, ce grad de năruire naturală, a timpului în timp, mă calcă. M-aș odihni în shunya argentiniană. În insule sanscritizate pe revelația că nu avem de a face decât cu moartea noastră. Iar a indianului, în fantezie acum zece ani, era a mea, nu a muribundului meu frate, nesinucis până la florile Negruștii.

Lăsasem caietul în casa din celălalt continent, să aflu scrisă în el o iertăciune de la ea. Boala ireversibilă mi se lungește. Nu mai am mult. Dar nici nu voi pieri fulgerător. Încât aș părăsi casa de sănătate, s-o văd de iertăciune. Buzele unei femei, rujul lor, tipărite pe o scrisoare – ca noi, de când eram copii, zice ea. Nu știai. Ne dă apă la moară, adică te-ar vrea. Dar tu ai vrea-o?

Ce să zic atunci de doctorița care aduce flori pacienților ei morți, cu dragoste. Acum s-a dus mai spre ocean și vorbește noaptea despre alb – a încărunțit. Știu, tăiată la păr. Sunt bărbați pe care unele femei îi țin de frați, cât că ar putea avea și gânduri incestuoase. Eu le dădusem moarte pe cumnatele mele.

Ca indiancă, sunt sigur de Sita. Simbolul fidelității ei, cel puțin, al suferinței și mai simbolice. Pe cât de regăsibile în realitatea postpremitologică. Binele și răul – feminine. Administrarea lor – masculină.

Să fi avut Rama păcatele de care o învinuia pe Sita, să se fi simțit întrucâtva Ravana? Kambam știe ce știe. Și Dayananda. De-aia merg, plic, din casa de sănătate până în celălalt continent. Până primesc o scrisoare în limba insulei noastre de dincoace.

Nu mă înfuria, aud. Știu că atunci faptele mele traductibile și, în bârfa intermitologică, zisă internațională, atribuite ei, se vor potopi cum-necum auspră-mi, prin gura ei învinuită pe nedrept. Și totuși, viețile noastre sunt multe. O știu mai ales de când sunt pe moarte.

Și de ce n-aș crede, în ipocrizia mea, măcar, că, dacă umblu în ascuns cu o femeie, ea e nevastă-mea și mă ia drept altul. Ori că eu mă supun unui blestem. În timp ce ea, fie și abstinându-se, în dragostea cu mine, se simbolizează a fi a tuturor celorlalți peninsulari.

Cum scriu aici, ea răzbate pură, nefemeie, călugăriță. Dar câte călugărițe ați avut, domnilor, plăcerea să cunoașteți? De când ziceți America, nu considerați cum se cuvine și sudul? Nu scriu politică, însă. Diplomația sexului încă nu mă interesează. Ziceam să scriu literatură, când m-am văzut tentat de psihologie, prima oară în viață?

Dar aventura? Ei, da, de asta-mi arde. Când nu mai am timp să las nimic după mine. Nici aventuri. Decât o nevastă lipsită. Pe care, astfel, o arunc în brațele unor presupuse, bârfite aventuri. Că nu mor de bună voie? Ce scuze aș avea pentru păcatele mele, fie și dacă iertăciunea se voia de la ea. Pentru vinile mele, atribuite ei, într-o atmosferă-sectă răsturnată.

Glumele astea proaste ne apropie straniu și violent. Încât, condamnat cum sunt, prin propriu-mi destin, dacă scap, ea va fi salvatoarea. Și atunci voi fi sigur că mi-a dat viața. Și nu putea să mi-o dea cu mine însumi. Conchid că, din instinct de conservare, femeile sunt mai degrabă dispuse să distrugă. Nu știu ce cavalerism feminin să imaginez, altul decât consolarea plurală, nașterea spre suprapopulație și transpunerea senzualităților într-o exclusivitate de poze singuratice.

Am sentimentul că ieșind de aici, străzile îmi vor fi necunoscute, lumea înghesuindu-se în autobuze și bazar, plină de o viață pătimașă, experimentată, de un mereu acum ori niciodată. A mă vedea – numai eu – muribund, și a și umple de reproșuri niște amintiri, altfel întâmplătoare. De ce și asta îmi dă un fel de bucurie?

Iertăciunea? Nepăcătuirea, până la o adică? Dracu? E, la câte nu se gândește el în capul meu, peste scheme aproape adevărate, care, uite, tot se încăpățânează a nu se lăsa scrise. De ce jurnalul unui soț înșelat. De ce jurnalul meu? De ce jurnal? Ea spune că lumea va crede, va zice, vai, săracul. Ori, fumul a ieșit fără foc. Iată că se poate, afirmase.

Bârfele le iscase tocmai o femeie care mă voi pe mine și-mi cerea doar să n-o prostituez. Cum să nu fie, deci, înșelat un bărbat care-și prostituează nevasta? Spuneți-mi, cine nu urăște politica? I-o fi curgând ei Dunărea, dar asta e. Oare și frumoasa, preacurata cuplului meu n-o fi făcând politică? Nu prin sine, prin existențele ei celelalte. Doar și le tot pune în ordine în ocazii oculte, nopțile cu stele, când, din slavă, pe raze, coboară spirite perfecte, supercolore.

Perioada de dinainte de internare a fost destul de lungă. Am calculat-o pentru a face să parvină taților copiilor născuți în ultimii douăzeci de ani. Că nu ei sunt cei reali. Nici părintele națiunii. Nici tatăl ceresc. Dar pur și simplu, alt soț înșelat. Alt tată de copii născuți în aceeași vreme.

Unora le-am intimat și semnalmentele. Repectând, eventual, culorile. Dacă nu chiar inițialele numelui, pseudonime regăsibile în nume existente. Chiar numele meu – știam că de aici mi se va trage (și celorlalți?) – ca denunțat de vreo femeie a pământurilor, curată ca Sita

uită-te în ochii fiului tău

de ce te-or fi privind ca pe un străin?

Imaginați-vă indispoziția primitorului. Am primit și eu. Înainte de a trimite pretutindeni, în genul cărților poștale. În numele sfântului Anton.

am întâlnit o doamnă la mare

cu nouă luni înainte de a fi tată

Cine? Da, cine a scris porcăria asta, fă, și cine e pater incertus? Nu mai transcriu mesajele de numai două rânduri. Deși, cel puțin japonezii le puteau lua drept haiku-uri. Iar toate popoarele de tați și soți înșelați puteau să aprecieze turnura poetică – parcă din partea berzei – a confidențelor.

Am avut zile grele cu ei. Mai toți înnebuniseră. Ca și mine, care numai de distrat n-aveam acum chef. Ba mă transformasem în pacificator al indivizilor și cuplurilor împotriva bestialității bârfelnice a tuturor societăților.

Iar călătorind anume, să-mi duc misiunea și crucea, m-am trezit că voiajez în sterilitate, sporovăială și nașteri spontane. Confuzia s-a agravat prin câteva aventuri proprii. De nevoie, de milă. Abia îmi confirmau, cel puțin în Orient, un misoginism necesar și voluptuos ca însăși acuplarea refuzată dincolo.

Îmi trecuse timpul și numai la vreme de bătrânețe înțelegeam testamentul de tinerețe al bătrânilor, al strămoșilor înșelați de femeile tinere, ce nu mai știm cu cine ne-am pornit șirul de genealogii uitate în persoanele noastre. Și cu facerea lumii, ce adulter. Și dumnezeu, ce soț înșelat dintru început. Ce registru social măsluit galactic: tu ești soarele, filius ovi, ave ovo Iov, Dao Vak.

Ea jucase cărți o noapte, lîngă nevasta partenerului, care dormea. Mai târziu, după ce renunțasem la sinucidere, eu fusesem invitat la dans pentru o damă bidimensională. Cunoacusem de copil, nu atât pizdarița, cât a țigăncii. Mi-o luasem emblemă misogină, de două ori patru annas.

George Anca

marianagurza.ro/…/george-anca-jurnalul-unui-amant-inselat

Vasilica Grigoraș – Haiku și senryu

câmpul plin de in-

meliţa cumetrei toacă

fără-ncetare

x

crengi de-arin pe râu-

ciuta încornorată

pe lună plină

x

sub clar de lună-

dând cu bâta în baltă

rătăci calea

x

dulci amintiri-

din bolta casei primul

şirag de Perlă…

x

amurgul verii-

din senin flutură-vânt

tot face valuri

x

fluturi de lampă

aripă lângă aripă-

iluminare

x

mireasma toamnei-

lumea largă plină doar

de un gust amar

 x

război iminent-

vecina mai tânără

încurcând iţele

x

ceas deşteptător-

în miez de noapte ace

prin genunchiul drept

x

aproape apus-

doar elixirul din teasc

dezlegându-i limba

x

cercuri pereche-

stropi de ploaie dansând step

pe luciul apei

x

trăsnet din senin-

de-a valma cioburi de cer

şi fire de nisip

x

sezon de migranți-

abundenţă de frunze

plecând care-ncotro

x

iarăşi furtună-

chiar şi regina nopţii

preş la uşi-nchise

x

găina-n pericol-

cocoşul cântă-n prag de

câteva zile

x

secetă extinsă-

în strecurătoare

niciun boţ de caş

x

secetă şi-acest an-

brazde-adânci şi umede

pe chipul tatei

Vasilica Grigoraș

 

Valeriu Dulgheru: PROFESORUL Dumitru Mnerie – un pilon al învăţământului în Timişoara

Imagini pentru Dumitru Mnerie„Sunt mulţi chemaţi – puţini aleşi”

(V.Vlahuţă)

 

Există în vestul României o veche instituţie de învăţământ tehnic superior, una dintre cele mai vechi din România –Politehnica din Timişoara, care în a.c. a împlinit 95 de ani de la înfiinţare. Acest an jubiliar pentru Universitate este unul jubiliar şi pentru prof.univ.dr.ing. Dumitru Mnerie, care împlineşte rotunda vârstă de 60 de ani. De fapt numărul „60 este unul magic. Citindu-l inversat va arăta vârstă de 90 de ani, care nu ar trebui să fie vârsta limită pentru prof. Dumitru Mnerie. Mai multe studii ştiinţifice arată că biologic omul este creat să trăiască până la vârsta de 110-120 de ani, vârstă însă greu de atins din cauza diferitor factori externi (viciile umane, degradarea mediului etc.). Oricum, profesorului şi prietenului Dumitru Mnerie îi doresc ca acest an să fie, într-adevăr, cel puţin mijlocul vârstei Domniei sale.

Cine este totuşi Dumitru Mnerie? Voi încerca să-i fac un scurt portret. Este născut la 20 septembrie 1955, (comuna Vinga, județul Arad), şi a fost botezat cu un nume predestinat – numele zeiţei Demetra, care este o veche divinitate a vegetaţiei şi a fertilităţii pământului, ocrotitoare a ogoarelor, cărora le dăruieşte rodnicie. A absolvit cursurile a 2 instituții de învățământ superior: Facultatea de mecanică a Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara, în anul 1980, obţinând calificarea de Inginer mecanic specializat în Tehnologia construcțiilor de mașini, respectiv Facultatea de Științe economice, din cadrul Universității de Vest din Timişoara (2001), cu calificarea de economist licenţiat, specializarea Managementul firmei. Posedă o experienţă practică bogată. După absolvire a activat în calitate de inginer mecanic, inginer principal la Întreprinderea de Construcţii Navale şi Prelucrări la Cald, Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi (1980-1989), apoi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetari ştiinţifice în Inginerie Tehnologii pentru Maşini-Unelte „Titan”, filiala Timişoara. Din 1991 până în prezent activează în calitate de cadru didactic la Catedra de Tehnologie mecanică a Facultăţii de mecanică, din cadrul Universităţii „Politehnica” din Timişoara, parcurgând calea de la asistent universitar, şef lucrări, conferenţiar universitar până la profesor universitar. Autor sau coautor a 21 cărţi și 240 de lucrări ştiinţifice publicate, 17 proiecte de cercetare, inclusiv 8 proiecte internaţionale. Este bun, atât ca inginer și economist, cât și ca profesor universitar. Profesor invitat, în mai multe rânduri, la: Universitatea din Patras (Grecia), Universitatea Szent Istvan și Colegiul Nyíregyházi Főiskola, Nyíregyháza, (Ungaria), Universitatea din Zagreb (Croaţia), Universitatea South Bohemia Budejowice, Ceske Budejowice, (Cehia), Universität Hohenheim, Stuttgart, (Germania). Este membru al Asociaţiei Balcanice de Mediu (2004), membru al Asociaţiei Române de Tehnologii Neconvenţionale (1998), membru AGIR (1995), membru al, membru al Asociaţiei Orizonturi Universitare (1996), membru al unor asociații internaționale, cum ar fi Asociația Internațională de Liofilizare (2002), ISEKI Austria, Global Harmonization Initiative ș.a. Profesorul Dumitru Mnerie este un mare animator al domeniilor interdisciplinare de cercetare, abordând probleme pentru generaţiile viitoare. Este ”managing editor” la Nonconventional Technologies Review.

Domeniul pur tehnic ar fi prea neîncăpător pentru firea multilateral dezvoltată a prof. Dumitru Mnerie. Fiind un foarte bun manager didactic şi-a împărtăşit experienţa acumulată și în învățământul superior particular, fiind primul Rector al Universităţii „Ioan Slavici” din Timişoara (timp de 12 ani), iar în prezent este preşedinte al Consiliului academic al aceleiaşi universităţi. Aptitudinile artistice înnăscute l-au atras și către muzică, în mod direct (fiind chiar pasionat de clarinet !), dar și în organizarea unor evenimente de culturalizare muzicală ca organizator sau colaborator. (ex. colaborator al Asociaţiei Pro Philharmonia din Timișoara).

Portretul lui Dumitru Mnerie nu ar fi complet dacă nu am aminti despre o latură extrem de importantă cum este dragostea de neam, de Ţară. Are o serie de eseuri despre ,,demnitate”. Este fondator și coordonator al periodicului de cultură şi educaţie „Demnitatea”, editat de Fundaţia pentru învățământ și educație „Ioan Slavici” din Timişoara pe parcursul a 15 ani. „Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” din Timişoara doreşte să contribuie la apărarea DEMNITĂŢII NOASTRE, atât umane, naţionale, bănăţene, timişorene, dar în mod mai direct să apere demnitatea celor care vor să înveţe, a celor deschişi la educaţie, dornici de perfecţionare a propriei pregătiri profesionale”, formulează profesorul Dumitru Mnerie scopul major al acestei fundaţii. Este un scop nobil în sine, în special, în condiţiile globalizării de astăzi, când se încearcă ştergerea a tot ce este naţional. De asemenea este Redactor-senior al Revistei de cultură istorică Columna 2000.

Acesta este scurtul portret al profesorului, cercetătorului şi patriotului Dumitru Mnerie. A spune doar aceasta despre dl Dumitru Mnerie înseamnă a spune mai nimic. Pentru activităţile sale excepţionale, pentru calitatea sa de Om cu literă mare, profesorul Dumitru Mnerie este venerat de cei care-l înconjoară. Este venerat de colegii de departament, de laborator, reuşind să adune colaboratori pe diferite teme de cercetare. Este venerat de profesorii celor două universităţi, în care activează de mulţi ani, dar şi de foarte mulţi prieteni de pe ambele maluri ale Prutului, şi nu numai.

Este venerat de cei, pe care i-a ajutat, îndrumat să-şi pregătească şi să susţină lucrările de diplomă, licență, disertații sau chiar de doctorat. Este venerat de o întreagă pleiadă de foşti studenţi, pe care i-a educat pe parcursul celor peste 25 de ani de activitate profesorală universitară. Este venerat de mulţimea de prieteni. Cei care l-au cunoscut ani în urmă menţionează că profesorul Dumitru Mnerie a rămas acelaşi: întotdeauna binevoitor, amabil, cu un surâs nelipsit pe buze.

Şi, în sfârşit, este venerat de soția Gabriela-Victoria, de cei doi băieți Alin-Vasile, și Alexandru, mezina Andreea-Elena, dar și de cei doi nepoţei, Anissia și Yannis. Ei bine, cu certitudine profesorul Dumitru Mnerie este un om împlinit. Însă, deoarece de la o anumită vârstă începem tot mai mult să înclinăm spre filozofie – filozofia vieţii, să încercăm să nu ocolim şi noi acest frumos „viciu” uman. Cu timpul ne dăm seama că viaţa este tot ce avem pentru a putea înfrunta veşnicia, seria de experienţe ce se urmăresc una pe alta conducând sufletul către a anumită ţintă. Trăind, ne căutăm calea, colindând nenumărate cărări dar până la urmă ne întâlnim pe acelaşi drum ce amestecă marmura cu noroiul. Aşa gândind, fericirea în sens augustinian înseamnă să ştii să-ţi doreşti ceea ce ai, însă nu-1 putem uita pe Kant care ne aminteşte că de fapt fericirea este un ideal al imaginaţiei, nu al raţiunii. Dar, lucrurile se pot vedea şi altfel, gândindu-ne cât de fericiţi eram în tinereţe, la vârsta minunatelor greşeli. Acum, după trecerea timpului nu le mai regretăm, dar ne deranjează faptul că nu le mai putem repeta. De fapt, bătrâneţea este o trecere de la pasiune la compasiune şi atunci foarte puţine lucruri mai par absurde fiindcă chiar dacă tinerii cred că bătrânii sunt cam … nebuni, doar bătrânii ştiu din experienţă, că tinerii sunt mult mai capabili de multiple nebunii.

Fără să ne dăm seama, de fiecare dată, cultura te pune în cauză arătându-ţi limitele, şoptindu-ţi că eşti relativ, că eşti vulnerabil, obligându-te să fii modest. Dar tot ea îţi descoperă infernul şi-ţi arată că de cele mai multe ori, el este în tine. Tot cultura ne arată câte primejdii ascunde o lume fără întrebările care se nasc pe stradă, printre amintiri sau pe malul mării şi că, în general, nu mărturisim decât ce-am aflat de la viaţă, cu ajutorul inimii. Acest umanism ne apropie de gândirea lui Erasmus, acel învăţat curtat la vremea sa de toate capetele încoronate ale Europei – cel care a adus mari elogii inginerului şi creatorilor de nou. Acestea sunt reflecţii ale unui reputat profesor român, fost rector al Universităţii Tehnice din Cluj Napoca, Radu Munteanu.

Dar să continuăm cu filozofările şi să ne întrebăm: ce este totuşi o viaţă de om? Răspunsul încerc să-l găsesc acolo unde, vorba românului, „s-a născut veşnicia”, adică la ţară. Nimic nu este mai caracteristic unei naţiuni decât ceea ce se păstrează şi dăinuieşte în timp – tradiţiile naţionale. Ţin minte spusele părinţilor mei, dar ei le-au preluat de la stră- străbunii lor, că pe parcursul vieţii Omul trebuie să aibă o familie şi să crească copii, să sădească cel puţin un pom şi să sape o fântână. Dacă e să pătrundem în esenţa acestei filozofii ţărăneşti atunci sensul direct este: să creşti copii ca o condiţie a perpetuării Neamului în timp, a continuităţii lui; să sapi o fântână pentru oameni, pentru drumeţul însetat. Cu cât fântâna este mai adâncă cu atât apa e mai bună; să sădeşti un pom pentru ca trecătorul obosit să se bucure de umbra lui. Profesorul Dumitru Mnerie în sensul indirect al acestui înţelept sfat a îndeplinit toate aceste condiţii. A săpat o fântână adâncă din care îşi vor potoli setea de cunoştinţe încă multe generaţii de tineri setoşi de carte. A sădit mulţi pomi. Miile de studenţi educaţi aplică cunoştinţele implantate de profesor la diferite instituţii din România şi de peste hotarele ei. Are o familie model. A crescut trei copii, doi bravi brazi şi o frumoasă sălcioară. Creşte şi educă doi nepoţi. Din acest punct de vedere putem spune cu certitudine că profesorul şi cercetătorul ştiinţific Dumitru Mnerie este un om împlinit.

În finalul caracteristicii date aş termina cu cuvintele ilustrului cărturar şi om politic Nicolae Iorga „Ce puţini oameni respectabili poţi respecta”. Profesorul şi prietenul Dumitru Mnerie este unul dintre puţinii oamenii respectabili care este respectat. Personal îi port o deosebită stimă pentru profesionalismul de care dă dovadă, pentru cultura sa, pentru omenia şi patriotismul, care-l caracterizează.

De ziua naşterii, Vă doresc D-le profesor în primul rând sănătate, căci pe celelalte le aveţi în surplus …

La mulţi ani, profesore!!!

 

Valeriu Dulgheru

PhD, Dr.Sc., prof.univ., şef Departament

Universitatea Tehnică a Moldovei

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/13/valeriu-dulgheru-profesorul-dumitru-mnerie-%E2%80%93-un-pilon-al-invatamantului-in-timisoara/

Baladă pentru un prieten – A. D. Rachieru la aniversară

Baladă pentru un prieten

                      (A.  D. Rachieru – acrostih)

 Aş vrea să-ţi dăruiesc lumina,

Doina din dulcea Bucovină,

Râurile albe şi codrii visători,

Iubirile tăcute dintre nori.

Aş vrea să-ţi cânt balada veche,

Născută de-ai noştrii, în serile de veghe.

 

Dar ce mic e-al meu cuvânt,

In faţa muntelui cel sfânt,

Nimeni nu ştie ce dor cumplit,

Umblă prin lume, rătăcit…

 

Răcoarea ce o simţi te înfioară,

Aidoma florilor de primăvară,

Cugetul curat şi pătrunzător,

Hoinar, porneşte-n zbor.

Iar spre fraţii noştrii năpăstuiţi;

E tare greu, să fim, din nou, uniţi…

Rămâi doar printre noi, acelaşi,

Urmaş de suflet a lui Ştefan…

15.09.2001

Mariana Gurza

  • Din volumul Lumini și umbre, Timișoara, 2001, Editura „AUGUSTA”

La mulți și fericiți ani !

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/13/balada-pentru-un-prieten-a-d-rachieru-la-aniversara/

Adrian Dinu Rachieru – un portret în mişcare de Prof. Dr. Catinca Agache

Imagini pentru adrian dinu rachieruDe foarte mult timp mă gândesc să scriu câteva rânduri despre Adrian Dinu Rachieru, omul care, cu o generozitate rar întâlnită în zilele noastre, s-a aplecat, în dubla sa postură de sociolog al culturii și critic literar, asupra creației scriitorilor contemporani, din țară sau de dincolo de granițele ei actuale, publicând, într-un ritm amețitor, zeci de articole, studii, volume, fără a aștepta laude, premii, recompense, ci pur și simplu din interes față de opera acestora, dublat de un sentiment de prietenie literară sinceră – și acesta rara avis azi în zgomotoasa și orgolioasa noastră societate literară. În plus, și-a cosacrat ani buni abordării dintr-o inedită perspectivă – sociologico-axiologică constructivă – recuperării critice a scriitorilor clasici, interbelici, moderni și postmoderni, consacrându-le volume de referință, cât și cercetării fenomenului cultural și literar în general.

Acum, când profesorul universitar, criticul literar, romancierul și eseitul Adrian Dinu Rachieru împlinește un rotund al vârstei, cred că e un moment propice pentru noi toți cei despre care a scris, care ne-am adunat sub cupola Ideii de unitate națională și prețuire a valorilor românești, evident în context european, de a-i întoarce gestul de prețuire, pe care, din varii motive, nu l-am făcut până acum în scris. L-am cunoscut în 1998 – deși îl știam din Orizontul lecturii , cartea sa de debut editorial, spectaculoasă, pe care o parcursesem la vremea ei cu profund interes – la Uzdin, la Festivalul de poezie organizat de inimosul poet Vasile Barbu, iar de atunci drumurile noastre culturale s-au inersectat deseori, acum având déjà o istorie culturală comună în spate. Iar în această istorie culturală se înscriu toți minunații scriitori români din Serbia, din Basarabia, Nordul Bucovinei, mulți dintre cei din țară, universitari, academicieni, critici și istorici literari, oameni de cultură, fețe bisericești luminate, jurnaliști, artiști, editori, traducători. Vremuri am spune pline de romantism, mustind de idei și fapte culturale, de efervescență creatoare. Saloanele de Carte de la Iași, Chișinău și Cernăuți, festivalurile de poezie, sesiunile Academiei Române, Filiala Iași, ale Academiei de Științe a Republicii Moldova, Zilele ,,Convorbirilor Literare”, ,,Sărbătoarea Poeziei”, de la Iași, Colocviile revistei ,,Lumina” de la Panciova etc, etc. sunt doar câteva dintre momentele admirabile petrecute în acest foarte larg cerc de prieteni, de scriitori implicați activ și cu entuziasm în viața culturală.
Bucovinean de origine, stabilit la Timișoara, nici nu se putea să fie altfel decât având conștiința unei misiuni pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit. Și anume, de a face cunoscută, în primul rând, creația literară a scriitorilor români care nu au privilegiul de a locui în interiorul patriei istorice, și care au fost – și sunt încă din păcate – marginalizați de critica literară din România, de a intra în polemică și a aduce argumente serioase, temeinic documentate și riguros redate, atunci când un mare scriitor român a fost supus malaxorului orb al revizuirilor celor autointitulați ,,elitiști”.
Figură academică sobră, calm și echilibrat, riguros și deschis dialogului, cu un profund și sincer sentiment patriotic dublat de frenezia de a fi acolo pe baricadele culturii cu arcul gata întins, cu lecturi proaspete și abilitate de a pătrunde în adâncimea lucrurilor, de a emite judecăți axiologice clare, de a realiza analize pertinente, incursiuni teoretice, de a lansa și impune idei provocatoare, el a fost și continuă să fie un ferment al vieții culturale, un susținător al ,,coexistenței valorilor”, prezența sa, cuvintele rostite în multele deplasări prin țară și provinciile istorice românești, în zonele transfrontaliere, adăugând la prestigiul câștigat cu trudă în acest sfert de secol postdecembrist. Căci Adrian Dinu Racheru este o voce autorizată, unul dintre cei mai competenți, mai buni cunoscători din țară ai fenomenului literar și cultural, ai realităţilor istorice și social-politice din spațiile de românitate amintite, având avantajul cunoașterii lor acasă.
Consecvent și meticulos, și-a impus un program de cercetare strict, de unde și uimitoarea ritmicitate în editare. Discursul său critic, remarcabil prin modernitate, aduce ca noutate perspectiva pozitivistă a abordării/ clarificării unor problematici spinoase, o viziune unitară asupra fenomenului literar, pertinența analizelor, a opiniilor critice răspicat formulate și argumentate temeinic (și prin apelul la păreri cosacrate în domeniu), echilibrul și maturitatea, limpeditatea judecăților de valoare, limbajul artistic presărat de inovații lingvistice, cuvinte și sintagme unice create. Stilul preponderant eseistic, dezinvolt, dezinhibat, subtil, cu largi și elegante volute desfășurate pe mai multe paliere, nuanțat academic sau polemic alert, excelând printr-un verbiaj de ,,un extraordinar magnetism” , poartă amprenta modernității și originalității, fiind inconfundabil.
Mergând pe ideea susținută de Eugen Coşeriu, și anume că poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii, el se oprește, de preferință, asupra liricii. Masivele antologii Poeţi din Bucovina: selecţie, studiu introductiv şi profiluri critice” (1996); Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească sunt două lucrări de proporții temerare, foarte necesare și importante, în fapt istorii critice, la care autorul a depus o muncă asiduă de peste două decenii. Prima, ,,o panoramă vastă a poeziei române din Bucovina şi sentimentul certitudinii că ea există” – cum apreciază acad. Mihai Cimpoi . A doua, o carte de aproape 700 de pagini, o radiografiere a fenomenului literar și cultural din Basarabia, reflectând ,,drumul cunoașterii de adâncime a unei bune părți a liricii scrise românește dincolo de Prut, în ultima sută de ani.”- în opinia prof. univ. dr. Dan Mănucă . Așa cum mărturisește în Argument, a trudit la aceste antologice volume având sentimentul acut al nedreptății făcute spațiilor literare mai sus menționate, de către unii criticii importanți sau mai puțin importanți din țară, care le tratează ca rudă săracă, marginalizându-le, neincluzându-le în ierarhii axiologice. Dorința mărturisită a fost aceea de a le oferiri o șansă pentru o receptare justă de către lectorul din țară, atenuând astfel o parte din neajunsurile reintegrării lor firești în literatura generală română, în condițiile derutei axiologice postdecembriste. ,,Cultura românească autentică a continuat să se dezvolte, impulsul şi pavăza acesteia fiind stindardul eminescian, sub care a rezistat tentativelor agresive de scindare prin promovarea, în primul rând, a tezei aberante a existenţei a două limbi distincte, limba română şi „limba moldovenească” – susține argumentat autorul. Radiografierea unui perioade foarte largi de poezie pune în lumină adevărul admirabil că „literatura basarabeană nu e un obiect friabil” și că „scriitorii din acel spaţiu s-au bătut pentru limbă şi neam şi se bat pentru un spaţiu cultural comun.”Analiza lucidă, cu armele eseitului în general, profilurile critice realizate, modernitatea abordării în ,,serii decenale”, distincția între cultural și literar, între scrierile valoroase și producțiile realist-socialiste, trimiterile comparatiste, obiectivitatea aprecierilor critice, vastitatea informațiilor fac din aceste două volume lucrări de referință în domeniu.
Preocupat de tematica a ceea ce s-a numit ,,recuperarea critică”, el dedică (după 1990) volume incitante lui Liviu Rebreanu, Sorin Titel, Marin Preda, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu , Ion Creangă, ineditul abordării acestora constând tocmai în pespectiva sociologică vie, actuală, neosificată, foarte modernă a cercetării literare întreprinse, în tonul polemic, uneori jovial, alteori ironic, grav, foarte accesibil lecturii, în documentația exhaustivă și argumentația solidă, în trimiterile culturale, critice, amețitoare, mozaicale. „Impresionant câtă informaţie utilă vehiculează şi câtă viaţă conţine această recentă carte despre Liviu Rebreanu!”- apreciază Teodor Tanco .
Cele cinci cărți consacrate poetului național vorbesc déjà de o preocupare serioasă în direcția receptării critice a vieţii şi operei lui, autorul înscriindu-se prin aceasta în rândul reputaților cercetători şi exegeţi din ultimul sfert de veac, unul din volume apărând chiar în renumita și longeviva (din fericire!) colecție ,,Eminesciana”. ,,Avem obligaţia de a ajunge la Eminescu eliberat din clişee”, care „creşte din el însuşi” este mesajul pe care-l transmite, referindu-se la receptarea eminesciană azi în condițiile unor atacuri reluate la adresa mitului nostru național.
Volumul dedicat marelui povestitor se dorește a fi ,,o sinteză critică”, o replică la prejudecățile, aprecierile închistate gen ,,Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolute noi nu mai sunt cu putință”(Nicolae Manolescu), argumentând că nu este ,,un subiect epuizat”. El ne propune relectura operei crengiene prin grilă filozofică, mai puțin observată până acum.
Din aceeași dorință de recuperare culturală a unor scriitori cu notorietate unanim acceptată de critica literară serioasă, unii clasicizați, umbriți însă după 1990 și reevaluați, suspectaţi de „integrare ideologică”, publică volumul 13 prozatori de ieri (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc), care este o invitație la o recitire prin alte grile, obiective, la o receptare corectă a acestora. „O astfel de investigaţie (…) va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa axiologică, demonstrând că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural!”- menționează criticul în Argument. Volumul face parte dintr-un proiect foarte ambițios, anunțat de autor: o voluminoasă lucrare intitulată Istoria politică a literaturii române postbelice.
Tot în acest ambițios proiect intră și recentul volum, Generaţia orfelină , care readuce în prim plan ,,profiluri sintetizatoare” ale unei generații de iluștri scriitori , azi „aproape ocultată”(Al. Cistelecan). Este așa numita ,,generație Labiș”, afirmată într-o perioadă de interdicţii (cu lecturi clandestine, scriitori interziși, opere epurate), devenită ,,o generaţie aurorală”, generația care a reînnodat firul cu perioada interbelică, cu tradiția, opunând ,,proletcultismului” devastator exprimarea estetică, o nouă matrice stilistică, care a avut un rol fundamental în asigurarea continuității. Apelând la opinii critice statuate, bazându-se pe propriile acumulări și pe unitatea viziunii sale de ansamblu, el reevaluează, retextualizează cu luciditate și dorința de restaurare a adevărului istoric, argumentând că perioada postbelică nu a fost un ,,deşert cultural”(Mircea Cărtărescu), nu a fost ilustrată de scriitori „expiraţi”. „Nu e vorba de un război cu estetismul, reamintind fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mîini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogînd epoca), ţinînd cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică” – își motivează autorul demersul critic în ,,Cuvînt prevenitor”.
Interesat de fenomenele care marchează cultura română, el abordează chestiuni de teorie literară foarte actuale, concentrându-și efortul pe tematica modernismului şi a postmodernismului. Volumul Postmodernism şi elitism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor în context postdecembrist (1999) – teza de doctorat . – este o lucrare temerară, densă în informații, cuceritoare ca scriitură, ici-colo cu o fină ironie, o hermeneutică ce vizează un adevărat fenomen culturalo-literar (și nu numai) instalat în spațiul larg euro-atlantic printr-un mozaic exegetic foarte dinamic, susținut și cultivat asiduu, cu emfază și vanități, în țară. Motivația demersului său eseistic este de a ,,risipi ceaţa terminologică” din domeniul respectiv, subliniind „confuzia care bântuie sfera modernului, invadată de luxurianta vegetaţie a aproximărilor” ce pornește ,,de la eseistica veselă şi lipsa de rigoare a multor comentatori”. Privindu-l ca pe „o recapitulare recuperatorie” a modernismului, el susține, printr-o largă paletă de abordări sociologice și o iscusită logistică, că noțiunea de ,,postmodernism nu rezonează cu aceea de postmo¬dernitate”, concluzionând că este un ,,concept nebulos”, ce ,,întreţine ambiguitatea căzând într-un gol istoric”, momentul desprinderii de modernism și trecerii spre postmodernism fiind demitizarea.
Cultivă cu aceeași vervă eseul politic (volumele: Cele două Românii 1993; Bătălia pentru Basarabia, 2000, 2002), dar mai ales eseul cultural (Vocația sintezei. Eseu asupra spiritualității românești, 1985; Elitism și postmodernism, 1999, 2000; Literatură și ideologie, 2013). O parte din aceste cărți sunt gândite de autor a fi incluse în temerarul proiect enunțat – Istoria politică a literaturii române postbelice -, o primă lucrare de acest fel din spațiul cultural românesc.
Ochiul sociologului nu lasă neobservate și interpretate fenomene ale societății contemporane globale ce țin de mutațiile fundamentale produse sub impactul informatizării. Volumele Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară (2008) vorbesc despre această revoluționare din spațiul comunicațional, despre coexistența celor două lumi în care trăim, în condițiile create de fenomenul globalizării economice, socio-culturale şi politice. Cele zece eseuri din McLumea şi Cultura Publicitară abordează psihosociologia publicităţii, vizând „fierberea culturală”, destinul literaturii, autorul insistând asupra pericolului ce-l reprezintă ,,alungarea de către TV a spiritului critic şi a celui reflexiv”, consumismul – „nevroză a secolului”, maşina mediatică. El aduce în discuție idei foarte interesante și inedite, susținând că în condițiile ,,proliferării haotice a comunicării mediate, noi purtăm o dublă identitate, codul cultural fiind, cum observa cândva E. Morin, echivalentul sociologic al codului genetic”.
Surpriza vine odată cu publicarea romanului Vina(2002), primul din trilogia romanescă anunțată intitulată sugestiv Legea conservării scaunului, urmat la scurt timp de un al doilea volum –Frica (2004), ultimul, în pregătire, purtând titlul Revoluția S.R.L. O scriitură modernă, scrisă cu nerv, uneori în registru ludic dar cu un dramatism nu greu de deslușit în subteran, cu apelul la tehnici transgresive, primul volum abordând perioada celui de-al Doilea Război Mondial, al doilea, anii dictaturii ceaușiste, lumea reală a Bucureștiului. ,, Am vrut să ofer un document onest despre o epocă tulbure (…); o radiografie a patologiei puterii, ante şi postdecembriste. Sper să câştig acest pariu romanesc”- a mărturisit autorul. În jurul eroului principal, Alex, ce-și deapănă firul reflecțiilor filozofice, prind viață celelalte personaje, personaje-idei. „Locuind în ficţiunea mea, sunt un mediator. Mă transfer în altă viaţă”- este una din reflecțiile acestuia. „Adevărul e neverosimil”, „adevărul e primejdie”, „adevărurile se învechesc, nu toate rămân adevăruri”, „Asta-i istoria: cimitirul fostelor adevăruri. O colecţie de fapte. Şi-apoi fiecare cu adevărul lui”4 – sunt câteva dintre enunțurile aforistice , concluzii la care ajunge eroul epic.
La aceste serii de cărți editate se adaugă volume de publicistică sportivă – Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007) – ce pun în evidență o neașteptată latură a personalității universitarului timișorean.
Om de largă respirație culturală, imun la la verdictele venite dinspre ,,feudele” literare, Adrian Dinu Rachieru a edificat o viziune proprie, modernă și actuală, asupra fenomenului cultural și literar general românesc, asupra societății contemporane în contextul globalizării, al ,,seismelor” posttotalitate, proiectele sale ambițioase, larga paletă de cărți ilustrând o mare prețuire pentru înaintași și moștenirea lăsată posterității, pentru cultura și istoria acestui neam, o responsabilitate asumată față de generațiile de azi. Cultura și literatura română, care curge ca apele râului de munte dând la o parte balastul spre a-și păstra unedele limpezi, cristaline, are nevoie de asemenea temerari făptuitori.

Prof. dr. Catinca Agache

 

 

http://jurnalulbucurestiului.ro/

Cărţi necesare – „Cărăşeni de neuitat”

Din Vol. 13

Volumele din seria „Cărăşeni de neuitat” se înscriu pe linia cărţilor necesare. Autorii, Petru P. Ciurea şi Constantin C. Falcă, şi-au propus şi au realizat un plan măreţ: să ofere prezentului pagini din icoana trecutului. Au ajuns, în trei ani, la volumul XII. începând cu tomul XII, se dau date despre cei aflaţi în viaţă.

Cărţile pot fi consultate şi ca un dicţionar al personalităţilor din Caraş. Din păcate, „Dicţionarul scriitorilor din Banat” are multe lipsuri. S-au omis, nejustificat, nume mari din literatura română.

  1. Ciurea şi C. Falcă au reuşit să realizeze, prin cuvinte, sute de portrete. Unele sunt sumare, altele bogate, dar important este că s-a spus ceva despre…, despre…, „multum in parvo”. Cititorul care doreşte mai multe informaţii se poate documenta, având un punct de pornire. Nu cunosc modul de lucru al autorilor. Bănuiesc că sursa principală a constituit-o cartea (opera, în cazul scriitorilor), apoi presa vremii, dar şi o cunoaştere directă, „din auzite” (ca la cronicari), monografii.

Domnii P. Ciurea şi C. Falcă sunt într-o permanentă documentare. „Ştiţi ceva despre…”, „Cunoaşteţi…”, „Cine ar mai trebui cuprins…” Urmează apoi telefoane, însoţite de mulţumiri. Cărţile se difuzează în grupuri de prieteni, cunoştinţe, lansări fără fast şi prin librării, aduse direct de dl. Falcă. „Nu-i lucru de şagă!” Se simte un parfum de epocă, ceva ă la Tata Oancea cu „Vasiova” lui.

Am ascultat şi voci, întotdeauna se aud când cineva face ceva demn, care pretind că ar fi putut realiza ceva mai bun… Nu ne îndoim, dar n-au făcut-o, iar cărţile celor doi cărăşeni sunt „arca” în care au luat pe cine au vrut (au avut informaţii). Aşa se întâmplă şi-n istoriile literare mari,… Arca lui Călinescu,… Arca lui Ştefanescu,… Arca lui Manolescu…

Unele „medalioane” au fost reluate. Astfel, Ion Dragalina (I, VIII), Adam Filip (III, XI), Petru Nemoianu (I, IV), Ion Sârbu (I, X, XI) ş.a. apar în mai multe volume, pe măsură ce au apărut noi informaţii. Din acest punct de vedere, putem vorbi de „opera deschisă”.

Cărţile sunt un act de cultură, fiindcă generaţia de astăzi, robită prea mult internetului, trebuie să-şi cunoască înaintaşii, şi, în primul rând, pe cei din „imediata noastră apropiere”.

Dintre sutele de portrete întocmite, cititorul va căuta numele care îi spun ceva, va reţine informaţii sumare despre cei „de neuitat”. Oare se vor realiza tot atâtea tomuri în care vor intra cei de azi?!

Uneori, autorii extind aria ţinutului, mergând şi-n Banatul de pustă, în Timiş, deoarece cetatea de pe Bega, Timişoara, a fost, este şi va fi „inima Banatului”, oraşul de „fală” al bănăţenilor.

în cele 12 volume avem 1070 de medalioane pentru „cei care au plecat” (voi. I-XI). Un alt merit al lucrărilor îl constituie şi arhiva foto. Fotografiile surprind: autori, imagini ale satelor, biserici, cărţi (coperte), acte, partituri muzicale etc., oameni şi locuri din Caraş ori Timiş despre care se vorbeşte în cărţi. Din păcate, unele imagini nu sunt clare, de vină este tehnica de atunci a fotografiei.

Despre autori aflăm câte ceva pe coperta a IV-a a volumului XI.

Dl Petru Ciurea (n. 12 aprilie 1926), în Răcăşdia. jud. Caraş-Severin), profesor de limba română, director, „Cetăţean de Onoare” al comunei Răcăşdia, a scris mai multe cărţi „bine primite de cititori şi de critici”. Spicuim câteva: „Amintiri din anii de liceu”, „Anecdote”, „Cu, despre şi pentru şcolari”, „File de jurnal”, „Din confesiunile unui dascăl”, „Epigramişti cărăşeni”, …Perle şcolăreşti” ş.m.a.

A contribuit la „înfiinţarea liceului cu secţie serală şi fără frecvenţă, la gene­ralizarea învăţământului de 8 ani în toate comunele şi dezvoltarea spaţiului de şcolarizare” în zona Deta. Drept răsplată, a fost numit ..Cetăţean de Onoare” al oraşului Deta.

Dl. Constantin Falcă (n. 26 mai 1942. în Răcăşdia, jud. Caraş-Severin), profesor universitar doctor, coordonator de doctorat, expert evaluator CNCSIS, medicină veterinară. Este autor şi coautor la 23 de cărţi cu caracter profesional, 203 lucrări ştiinţifice, publicate şi communicate în ţară şi străinătate, coautor la inovaţii.

Extraprofesional, coautor la cartea ..Medici \eierinari slujitori ai muzelor”, vol. I-IV, care constituie o premieră pe plan naţional şi internaţional. In 2004 a fost numit „Omul anului”, titlu conferit de Institutul Biografic American, premiul annual de creaţie „Persona Maxima”, conferit de Biblioteca judeţeană „Paul lorgovici”, premiul „Traian Săvulescu” al Academiei Române sunt doar câteva distincţii şi premii obţinute.

Primăria din Răcăşdia, cinstindu-şi ..fiii satului” de ..frunce”, îi conferă distincţia de „Cetăţean de Onoare”.

Am parcurs toate volumele; mi-am îmbogăţit cunoştinţele, am aflat că şi în Banat au trăit/trăiesc OAMENI care au făcut câte ceva. au lăsat urme pe pânza vremii. „Eroii” – putem citi cărţile şi ca pe un roman-fluviu – sunt prezenţi după „faptele” lor. Unii au făcut multe, sunt mari prin opere de valoare naţională şi universală, alţii mai mărunţi, dar care au făcut ceva pentru locurile in care au trăit. Pentru mulţi, Căraşul este un „axis mundi”, pomenit cu cinste in scrierile lor.

Nu ne-am propus o prezentare ştiinţifică, ci doar câteva păreri despre nişte cărţi care au contribuit la „geografia literară şi culturală” a unei zone a ţării, a „marginilor” în care Oraviţa este „capitala tuturor marginilor”.

Ioan-Nicolae Cenda

Coperta 4 la Vol. 16

Lucrare binevenită şi necesară

Volumele Cărăşeni de neuitat alcătuite de vrednicii profesori Petru Ciurea şi Constantin Falcă au reuşit să aducă în atenţia cititorilor personalităţi marcante ale Caraşului, care au lăsat urme însemnate în localităţile lor prin tot ceea ce au realizat de-a lungul timpului şi rămânând astfel în amintirea oamenilor locului.

Fiecare volum din cele 15 editate, evidenţează profesionalismul autorilor, dar şi dragostea lor faţă de Banat şi bănăţeni.

O parte din cărăşeni prezentaţi au fost cunoscuţi de autori, fiind contemporani, prieteni şi colegi, iar o altă parte au fost descoperiţi din auzire sau din bogatele surse documentare.

Limitele geografice de care s-a ţinut seama la selectarea „cărăşenilor de neuitat” sunt cele menţionate şi anume: Valea Bârzavei, Valea Caraşului, Valea Nerei şi Valea Dunării, arătându-se că fiecare vale are însemnătate şi valoarea ei.

Bucurându-ne de cele 15 volume apărute care pot constitui baza unui dicţionar al personalităţilor cărăşene, se cuvine totodată să aducem aprecieri autorilor care au reuşit să evidenţieze bănăţenii şi locurile frumoase ale Caraşului, nu doar din condei ci şi din suflet.

Fie ca demersul lor să poată continua şi să aducă în conştiinţa cititorilor mulţumire şi recunoştinţă pentru locul natal, părinţi, profesori, prieteni şi cunoscuţi.

† Nicolae

Mitropolitul Banatului

Din vol. 17

Demers îMpotriva uitării

Cine a lecturat fiecare volum al antologiei de lung-metraj Cărăşeni de neuitat şi care a scris despre toate, aproape că se găseşte în situaţia de a nu mai avea la îndemână cuvinte de laudă la adresa volumului al XVI-lea, de curând apărut. Şi, totuşi, se impune a fi găsite asemenea cuvinte, de apreciere şi mulţumire, care li se cuvin harnicilor autori, profesor Petru P. Ciurea şi prof. univ. dr. Constantin C. Falcă, care s-au străduit să ne ofere această carte minunată. Mă raliez ideii lansate de Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului, că lucrarea poate constitui o bază de plecare pentru întocmirea unui Dicţionar al personalităţilor cărăşene.

Întocmită cu aceeaşi migală şi rod al căutărilor insistente, cea de-a XVI-a parte a cărţii Cărăşeni de neuitat adaugă nume noi la Panteonul cărăşan, de data aceasta fiind vorba despre reprezentanţi care sunt în viaţă. Volumul cuprinde 80 de medalioane ale unor oameni de marcă ai Caraşului, un medalion despre Mănăstirea Nera şi, la final, ilustraţia specifică (oameni, creaţii, distincţii, evenimente, locuri).

Partea a XVI-a arată, o dată în plus, ataşamentul autorilor la cauza pe care o servesc, dorinţa lor ferbinte de a pune în valoare materialul uman nobil oferit de zona Caraşului. Am convingerea că autorii vor continua, la fel ca nişte ostaşi devotaţi, demersul lor de a aduce la suprafaţă noi nume şi noi date despre cărăşeni de seamă. După câte am eu cunoştinţă, partea a XVII-a este în lucru, iar celelalte părţi sunt conturate în sufletul şi în mintea autorilor. Nu pot decât să le urez ca Dumnezeu să îi ajute să împlinească tot ce şi-au propus.

Înainte de a încheia, voi menţiona, şi de data aceasta, câteva nume, dintre cele cuprinse în partea a XVI-a: Iosif Băcilă, Traian Boloantă, Florin Carebia, Ion Colojoară, Remus Creţan, Cornelia Ediţoiu, Cornel Galescu, Liviu Groza, Nicolae Irimia, Mirco Lechici, Maria Nuţiu*, Sorin Olariu, Lucian P. Petrescu, Vasile Pistolea, Ion Sârbovan, Richard Sârbu, Felicia Selejan, Ion N. Sporea, Florica Stancovici, Ion Stendl, George Stoia, Dan Toma, Simion Ţunea, Ana Niculina Ursulescu.

În cele 150 de pagini, autorii au transformat informaţii care zboară în informaţii care rămân, realizând o cruciadă împotriva uitării. Cinste lor!

Alexandru Stupariu-Şirianu

* Din păcate, prof. univ. dr. Maria Nuţiu a decedat în urmă cu foarte puţin timp. Dumnezeu să o odihnească în pace!

Din vol. 18

„CĂRĂŞENI DE NEUITAT”

Profesionalism şi dragoste faţă de Banat

Demersul de recuperare şi promovare a istoriei Caraşului se derulează în continuare în ritm susţinut. Sub semnătura celor doi autori au apărut încă două volume (părţi, cum le denumesc făptuitorii), respectiv XV şi XVI. Proiectul iniţial prevedea 6 părţi. S-a ajuns acum, după trei ani de muncă sistematică, neobosită şi tenace, la… 16 volume.

Aşa cum am menţionat în cronicile anterioare, nu ne putem exprima îndeajuns admiraţia faţă de strădania autorilor de a aduce în memoria contemporanilor file din trecutul Caraşului, şi nu numai, prin oamenii săi şi instituţiile reprezentative, sociale şi de cultură.

În cele două volume recent apărute la Editura Eurostampa din Timişoara, autorii se opresc asupra oamenilor de seamă în viaţă (78 în partea a XV-a şi 81 în a XVI-a). Dintre aceştia, mulţi sunt cunoscuţi direct de autori. Pentru fiecare personalitate este indicată sursa bibliografică.

Din cele 159 personalităţi, marea majoritate sunt născuţi în Caraş, desfăşurându-şi activitatea în zonă, în ţară şi peste hotare. Sunt mulţi cei care provin din alte regiuni ale ţării, dar care au trăit în Caraş şi şi-au adus contribuţia la propăşirea acestor locuri.

Toţi, însă, s-au afirmat în diferite domenii ale vieţii economico-sociale, cultural-religioase, sportive. Sunt ingineri, profesori, preoţi, medici umani şi veterinari, scriitori, jurnalişti, artişti plastici, muzicieni, sportivi etc. Mulţi, alături de profesia de bază, s-au făcut cunoscuţi ca publicişti, scriitori, animatori sociali, culturali. Sunt români, sârbi, germani, maghiari.

Menţionăm unele din personalităţile de marcă din cele două volume: cunoscuţii şi apreciaţii scriitori şi publicişti Nicolae Danciu Petniceanu, Ion Marin Almăjan, Livius Ciocârlie, Octavian Doclin, Adrian Bodnaru, Ioan Pavel Azap, Radu Pavel Gheo, academicianul Ioan Păun Otiman, istoricul din Caransebeş, Liviu Groza; profesorul şi istoricul Pavel Panduru, recent şi colaborator al revistei „Suflet nou”; nenumăraţi artişti plastici (Petru şi Eva Comisarschi – Petru a copilărit şi a învăţat în Jimbolia), George Stoia, Ioan Hlinka, Lorena Garoiu, Constantin Lucaci, Hans Stendl, şi alţii; muzicienii Damian Vulpe, Doru Popovici, Dumitru Jompan, preoţii şi teologii Florin Carebia, Daniil Stoenescu, Lazăr Magheţi; omul de cultură şi animator al vieţii germanilor bănăţeni Erwin Tigla – sprijinitor al revistei „Suflet nou” şi mulţi, mulţi alţii.

Autorii au inclus, pe bună dreptate, şi personalitatea polivalentă, complexă a omului de cultură Vasile Barbu, neobosit promotor al românismului în Serbia. Originar din Uzdin, Vasile Barbu poate fi considerat ca aparţinând întregului Banat istoric.

Ca economist de profesie, mi-a atras atenţia personalitatea profesorului dr. Gheorghe Vârlan, născut în 1946 în Rusova Nouă – comuna Berlişte, cu o prestigioasă activitate didactică, pe toate treptele ierarhiei universitare, la Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii timişorene. Am avut plăcerea de a colabora deseori la unele acţiuni de interes judeţean în domeniul prognozei economice.

Autorii se opresc asupra multor personalităţi din domeniul sportului, nume cunoscute pe plan naţional ca: înotătoarea Luminiţa Dobrescu, alpinistul Coco Galescu, poloistul Nicolae Kintsch. Fotbalul este reprezentat de nume sonore ca: Dan Alexa, Cristian Chivu, Iosif Lereter, Gheorghe Retezan, Iosif Rotariu, Ioan Timofte, Cristian Scutaru, Mihăiţă Pleşan, Constantin Popa. De altfel, sportului îi sunt dedicate succinte informaţii colective cu titlurile: Fotbalul în Anina… Bocşa… Moldova Nouă… Reşiţa.

În ambele volume este inclusă o bogată şi valoroasă iconografie, care completează sugestiv personalităţile prezentate.

Pe coperta 4 a părţii a XVI-a, ÎPPS Nicolae, mitropolitul Banatului, remarcă, printre altele, profesionalismul autorilor, dar şi dragostea lor faţă de Banat şi bănăţeni, apreciere asupra căreia subscriem în totalitate.

Adresăm pe această cale sincerele noastre felicitări pentru efortul necurmat, dragostea şi pasiunea investite în întreprinderea de promovare a spiritualităţii cărăşene şi bănăţene, dorind, totodată, autorilor deplin succes în continuarea serialului cărăşenilor de neuitat.

Ioan OLĂRESCU  

Redactor-şef al revistei „Suflet Nou” din Comloşu Mare

Din vol. 19

argument introductiv

După câte ştiu, încercarea de a cuprinde pe toţi aceşti oameni care s-au născut între fruntariile Banatului de munte, respectiv în Caraş-Severin şi care, prin activitatea lor, s-au impus în diverse domenii, este fără precedent. Tocmai de aceea autorilor, respectiv Petru P. Ciurea şi Constantin C. Falcă, li se cuvin cuvinte de laudă pentru efortul depus în stocarea unei baze de date viguroase pe care se poate înălţa ulterior, presupunând că vor mai fi oameni vrednici de asemenea preocupări, ba chiar să tindă spre exhaustiv în ceea ce priveşte evaluarea valorică a celor prezentaţi. Dar, până atunci, ne mulţumim cu truda autorilor de faţă, cărora într-un fel sau altul trebuie să le aducem, aşa cum se pricepe fiecare, cuvinte laudative faţă de îndeletnicirea lor altruistică. Este, la urma urmelor, o istorie a materializării ideilor celor ce prin iscusinţa minţii lor, prin dotarea nativă, susţinută mai mult ori mai puţin de şcoli urmate. Pentru a cuprinde întreaga paletă a acestora, autorii lucrării, începând cu partea a XII-a a cărţii „Cărăşeni de neuitat”, i-a integrat şi pe cei ce, desigur, nu au ajuns încheierea travaliului muncii lor, aflându-se în plină activitate şi pe care, cu multă sârguinţă, ei încearcă să-i repereze pentru a nu face nedreptate şi a le leza astfel mândria. Tocmai de aceea consider că în cazul în care se ivesc unele inadvertenţe la un asemenea volum de muncă, ele pot fi trecute cu vederea, importantă fiind răzleţirea acestora faţă de cei ce nu au asemenea scânteieri ideatice de schimbare înspre bine. Şi în final, admiraţia celui ce scrie aceste rânduri pentru strădania depusă de autori pentru a-şi duce salutara intenţie la bun sfârşit.

Mihai Moldovan,

membru al Uniunii Scriitorilor din România

Din vol. 21

„un proces de recuperare a istoriei”

Serialul Cărăşenilor de neuitat continuă netulburat, cu toate că unul din vrednicii autori, profesorul Petru P. Ciurea, a trecut în nefiinţă.

Am semnalat de la început, în revista Suflet nou, apariţia tuturor volumelor, popularizând această întreprindere publicistică în Banat, în ţară şi în lume. Ne bucurăm că răspândirea acestui merituos proces de recuperare a istoriei Caraş-Severinului şi Banatului stă în atenţia multor scriitori, publicişti, istorici, constituind o binemeritată răsplată morală a eforturilor depuse de cei doi autori.

În cele două volume apărute în acest an sunt prezentate 218 personalităţi. Din  „Partea a XIX-a”, dedicată unui număr de 89 de oameni de seamă ai locurilor, care continuă să-şi aducă contribuţia la propăşirea Caraş-Severinului şi Banatului, îi menţionăm pe: ing. Florentin Cârpan, binecunoscutul întemeietor al Comtim-ului, combinat unic ca mărime în lume, în urmă cu trei-patru decenii; prof. univ. Doina Frunzăverde, rector al Universităţii „Eftimie Murgu” din Reşiţa; istoricul de talie europeană Liviu Groza din Caransebeş; cunoscuta profesoară de muzică şi dirijoare Maria Gyuriş; apreciata pianistă, conf. univ. dr. Manuela Iana-Mihăilescu; poetul român Ion Miloş născut în Banatul sârbesc, stabilit din tinereţe în Suedia; îndrăgita cântăreaţă de muzică populară Ana Pacatiuş; compozitorul Sabin Gheorghe Păuţa; teologul şi istoricul Ionel Popescu; economistul dr. Dumitru Popovici cu o vastă activitate în diferite domenii economice de răspundere în Timişoara, printre care şi cea de director al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, când a pus temelia actualului impunător sediu din Piaţa 700, binecunoscuţii fotbalişti, fraţi gemeni, Iosif şi Ilie Rotariu; cântăreţul şi compozitorul Marius Ţeicu; mg. dr. Ilie Vlaicu, director general al „Aquatim” din Timişoara; Nicoleta şi Andreea Voica, îndrăgite cântăreţe de muzică populară şi mulţi alţii. Ne face o deosebită bucurie să consemnăm faptul că, pe baza materialelor din Suflet nou, în galeria personalităţilor cărăşene a fost inclus şi dl Ilie D. Goga din Reşiţa, apreciat şi statornic colaborator al revistei comloşene cu instructive şi documentate articole ştiinţifice din domeniul istoriografiei, etnologiei şi mai ales al botanicii.

Printre cele 129 de personalităţi din „Partea a XX-a”, dintre care multe completări la evocările anterioare, reţinem unele nume ilustre, dispărute din viaţă, ca: Virgil Birou, Coriolan Buracu, George Cătană, Ioan Curea, Adalbert Deşu, C.D. Loga, Traian Doda, Aurel Guga, Paul Iorgovici, Procopie Ivacicovici, Valeriu Leu, Carol Loncear, Simeon Mangiuca, Aurel Miloş, Cassian R. Munteanu, Petru Oallde, Sorin Titel. În acest volum remarcăm mai multe prezentări colective deosebit de instructive, printre care menţionăm: Banatul, Ţara Corurilor; Fanfara din Anina; Istoria Cuvinului; Învăţământul teologic din Caransebeş; Intelectuali români din Vârşeţ la 1848-1849; Lăutarii; Mănăstirile Călugăra, Piatra Scrisă, Vasiova. În ambele volume a fost inclusă, ca de obicei în fiecare parte din cele apărute anterior, o bogată şi instructivă iconografie.

În încheierea scurtei prezentări a celor două volume apărute în acest an, îi aducem un OMAGIU profesorului Petru P. Ciurea, trecut la cele veşnice la 8 februarie 2013 la Deta, la vârsta de 87 de ani. A avut o îndelungată şi rodnică activitate didactică de profesor de limba română şi director şcolar la Anina, Gătaia şi Deta. A fost un dascăl de elită, timp de patru decenii, care şi-a adus şi o importantă contribuţie la modernizarea şi extinderea spaţiilor de învăţământ ale şcolilor pe care le-a condus. De-a lungul vieţii, a avut intense preocupări publicistice. Sub semnătura sa şi în colaborare, au apărut 18 cărţi în 30 de volume. În urma sa au rămas şi 7 cărţi dactilografiate în 24 volume. Numele său va rămâne înscris alături de cel al profesorului univ. dr. Constantin Falcă în dubla sa calitate de iniţiator şi coautor al Cărăşenilor de neuitat. Activitatea sa didactică, socială şi publicistică a fost recunoscută prin acordarea de distincţii şi medalii, precum şi a titlului onorific de Cetăţean de Onoare al comunei Răcăşdia, unde s-a născut la 12 aprilie 1926, şi al oraşului Deta, unde a activat şi a trăit timp de aproape cinci decenii.

După cum afirmă profesorul Constantin Flacă în Cuvânt de adio (Jurnal de Răcăşdia, nr. 5-6, februarie 2013), la serialul Cărăşenilor de neuitat va trudi singur, „aşa încât să i se împlinească visul profesorului stimat care, din transcendenţă, mă va veghea”. Îi dorim profesorului Constantin C. Falcă putere de muncă pentru continuarea acestei sisifice întreprinderi publicistice unice în Banat.

IOAN OLĂRESCU

Din vol. 23

„Un cărăşan de neuitat” scoate de sub „pânza de păianjeni”

a istoriei mii de „cărăşeni de neuitat”

CONSTANTIN FALCĂ

Victor Hugo, unul dintre titanii literaturii universale, a fost întrebat de un confrate, în timpul în care scria „Mizerabilii”, ce face, la ce mai lucrează. Maestrul i-a răspuns că ridică un MUNTE şi, într-adevăr, capodopera sa este… „un munte”.

„Constantin Falcă”, din 2009, ridică şi el un munte în Banatul Montan. Zic „munte”, deoarece „saga cărăşenilor de neuitat” a ajuns la volumul XXII, numărând cca. 3500 de pagini şi „vreo” 2500 de „medalioane”.

La început de drum, autorii – pe atunci erau doi, P. Ciurea şi C. Falcă – se gândeau la două-trei volume. Au găsit materiale şi lucrarea a crescut an de an. Ca la orice construcţie, au apărut greutăţile. Informaţiile s-au cules greu, de multe ori „cerşindu-se” materiale, iar partea financiară nu este în roz. Banul, Măria-Sa, se procură greu, cu „osârdie” mare. Cel de Sus, invocat de I.P.P.S., mitropolitul Banatului, NICOLAE, l-a ajutat pe C. Falcă şi, după ce ortacul P. Ciurea s-a mutat într-o stea, de unde priveghează la neuitaţii cărăşeni, de ieri şi de azi.

Arca Falcă îşi croieşte drum prin lumea cărţilor şi mai toţi dintre cei care s-au referit la ea, au avut cuvinte de laudă.

„O lucrare necesară, … o cronică cu mii de personaje, … o carte în care şi-au găsit locul cei care au lăsat urme pe pânza vremii, … „un demers împotriva uitării” şi „un proces de recuperare a istoriei”, … „o carte fluviu” făcută cu „profesionalism şi dragoste de Banat” (cf. Alexandru Stupariu-Şirianu, Ioan Olărescu, Ion Medoia, I.N. Cenda).

De-a lungul „istoriei” sale (deja a făcut istorie!) cartea cărăşenilor a mai avut parte şi de voci „mârâitoare”, nu prin scris, ci, aşa, gen „făceam una mai bună”.

Eu l-am consolat pe d-l prof. univ. dr. C. Falcă cu spusele lui Petru Oallde (dascăl foarte drag sufletului meu!), „Dar n-ai făcut-o, Maestre”.

Sigur, critica îşi are partea constructivă, iar autorii trebuie să ţină seama de cele sugerate, reproşate.

În însemnările mele despre cărţile din seria „Cărăşeni de neuitat”, am „slobozit” multe superlative.

Cercetătorii, ori simplii trăitori pe meleagurile cărăşene, dornici de a şti ceva despre oamenii locului, pot avea un punct de pornire în tomurile lui C. Falcă. Medalioanele sunt indicatoarele de la care se poate pleca pe drumul cunoaşterii.

În multitudinea de biografii sunt şi nume de mai mică importanţă. Autorul nu şi-a propus o selecţie valorică. Avem în cele 22 de părţi, oameni care au scris, au cântat, au instruit formaţii artistice, au făcut invenţii mărunte, … sau mari, sportivi, dascăli, preoţi, doctori, ţărani condeieri, s.m.a, cei care au fost cineva, cândva în comunitatea în care au trăit.

Autorii au extins zona Căraşului, trecându-i „graniţele” (în Pusta bănăţeană, în Banatul sârbesc …). Oraviţa, Caransebeş, Reşiţa, Timişoara sunt centrele urbane în care cei mai mulţi şi-au desfăşurat activitatea, dar acel „axis mundi” al cărţilor rămâne SATUL.

De aici au plecat în lumea cea mare cei care au făcut istoria culturală.

Unii ar fi rămas în anonimat, acoperiţi de vălul istoriei, dacă C. Falcă nu ar fi scos „medalioanele” de sub pânza de păianjen.

Atunci, când informaţiile s-au îmbogăţit şi au apărut date noi, autorul a revenit la prima menţiune. Volumul XI oferă o tablă de materii („Cuprins general pentru vol. I XI”) în care apar „revenirile”.

Cred că fiecare volum în parte poate fi citit şi ca un roman, în care se află cca o sută de personaje. Şi, ca în orice operă epică, nu toţi eroii sunt principali.

Deşi calitatea reproducerilor foto lasă de dorit – o parte din vină o poartă vremea, vechimea fotografiei sau a documentului – Cărăşeni de neuitat cuprinde şi o Cronică prin imagini a personalităţilor din Banat.

Din cele 22 de părţi (Dă Doamne cât mai multe!) se poate realiza un DICŢIONAR, o sinteză, (dar nimeni din cei cuprinşi să nu fie omis).

Cărţile sunt copiii de hârtie ai autorului” iar C. Falcă, asemeni unui părinte grijuliu, îşi scoate în lume copiii. Le organizează lansări, îi trimite în lumea revistelor şi a foilor săteşti, îi aşează în vitrinele librăriilor, împarte exemplare, neuitând nici o bibliotecă din Banat (chiar şi la fraţii din celălalt Banat), culege referate despre ele…

Autorul, prof. univ. dr. C. Falcă, are o bogată activitate ştiinţifică, concretizată în 203 lucrări ştiinţifice, publicate în ţară şi străinătate, 25 de cărţi cu specific profesional, o multitudine de premii în ţară şi străinătate… dar, pare-mi-se că iubeşte „saga cărăşenilor” ca pe ultimul copil, Prâslea cel mai alintat, … cel mai bun, cel mai isteţ (ca-n basme!). Sigur ele (arca, muntele, … romanul fluviu, …) nu vor umbri (am glumit odată pe această temă!) tratatele ştiinţifice, însă şi ele fac din C. Falcă un „cărăşan de neuitat”.

Aştept fiecare volum din Cărăşeni şi îl trec pe lista priorităţilor (lectură de o noapte). La început caut nume care îmi spun ceva, iar mai apoi citesc „romanul” şi revin la paginile care mă interesează.

D-le prof. C. Falcă, pe lângă tradiţionalele urări de sărbători, adaug şi un… „La multe cărţi!”

Prof. Ioan-Nicolae CENDA

Oraviţa

Din Vol. 24

UN NUME, CONSTANTIN FALCĂ,

ŞI MII DE  „MEDALIOANE” CREIONATE

Întotdeauna am simţit un fel de invidie „frumoasă” (dacă ar exista această asociere de cuvinte!) pentru oamenii care fac şi altceva, dincolo de meseria aleasă.

Am cunoscut intelectuali (medici, ingineri, avocaţi, profesori, artişti …) care ştiau literatură, istoria artelor, „enciclopedişti”, mai mult decât cei formaţi în discoplinele umaniste.

Am admirat pensionari care ştiu să-şi petreacă anii de pensie într-un mod activ.

D-l prof. univ. dr. Constantin Falcă, din „imediata noastră apropiere” (ca spaţiu!) este mereu „în priză”. Cârmuieşte Arca cărăşenilor de neuitat şi trece peste toate „furtunile” (din păcate cea mai grea este … Măria-Sa, Banul, ajungând la ţărm. („Dintre sute de catarge…”). Cărţile Domniei-Sale sunt de ordinul zecilor şi nu mă refer numai la tratatele de specialitate, ci, în special, la cele legate de istoria culturală a Banatului. Mii de medalioane – peste două mii, în 24 de tomuri – conţin portrete ale tot atâtor „cărăşeni de neuitat”. Şi, de această dată sunt nimerite vorbele Marelui Humuleştean, „nu-i lucru de şagă”! Cu o răbdare de invidiat, doctorul (cu doctorat) culege informaţii, este atent, notează şi reţine date pentru cineva care trebuie să intre în „Arcă”. I-ar lua pe toţi, dar, comoditatea unora – las’ că mâine! – îl împiedică. Şi în capul Domniei-Sale se mai aude (acum în şoaptă!), „puteam să fac mai bine”, iar eu adaug nişte vorbe auzite de la un dascăl de-al meu, „dar, n-ai făcut-o, maestre!”.

În ultimul timp – de vreo 2-3 ani – am cinstea de a sta de vorbă, aproape săptămânal, cu dom’ profesor. Din geanta-i burduşită cu materiale, scoate şi-mi oferă „Suflet nou”, „Jurnal de Răcăşdia”, ori, mai rar, „Dialog cu cetăţenii”, „Demnitatea”, „Jurnal medical veterinar”, ori „Icoane bănăţene”, revista de ţinută a lui N.D.P. Atunci când, vol … din saga „cărăşeni de neuitat” a apărut sunt onorat cu 5-8 exemplare, pe care urmează să le trimit prietenilor din Oraviţa, Ciclova, Ilidia, Bozovici, Lugoj … şi până la „Palia” lui Ioan Vasiu de la Orăştie.

Întâlnirile cu d-l Falcă sunt un prilej de bucurie. Profesorul soarbe câteva picături de cafea şi vorbim „d’ ale” literaturii şi culturii bănăţene. Sunt pentru mine clipe de bucurie şi îi spun „mulţam!” şi pe această cale.

„Jurnalul de Răcăşdia” este şi el un „copil de hârtie” al lui C. Falcă. Cu modestia-i caracteristică a adăugat în colectivul de redacţie mai mulţi, dar, adevăratul autor este C. Falcă.

Răcăşdenii îi cunosc bine, fiindcă în tinereţe, am trăit trei ani printre ei, şi, mi-au rămas „dragi tare”, trebuie să fie mândrii de „fiul satului lor”, „Cetăţean de onoare”, care îi popularizează în lume.

Am lăudat de multe ori primarii Lechici (cel Bătrân, dar şi cel Tânăr), cunoscuţi după faptele bune, realizările şi-n plan cultural. Sponsorizarea unor cărţi („Cărăşenii” au cu al lor „axis mundi” – Răcăşdia) şi a unei foi („Jurnal de Răcăşdia”) are potrivit, tot vorbele lui Creangă, „nu-i lucru de şagă …”. Primăria din Răcăşdia poate fi luată drept model la acest capitol.

Profesorul Falcă ştie că în lumea de astăzi, lumea banului care „deschide şi închide toate uşile” (ca pe vremea lui I. Slavici), trebuie să-şi scoată în lume „copiii de hârtie”. Lor le organizează lansări, le face popularitate în media, fiindcă altfel ar rămâne în conul de umbră, ia legături cu oamenii preocupaţi de istoria şi cultura Banatului (de multe ori şi-n Banatul de dincolo de graniţe!).

Pe fir, C. Falcă mă anunţă că … „a ridicat şi volumul …”. Câtă bucurie se simte în glas şi are de ce să fie mândru de toate tomurile care puse la un loc fac „UN MUNTE”.

Despre medalioanele „Ciurea – Falcă”/ „Falcă” au rostit cuvinte mulţi. E suficient să amintim numele Mitropolitului Nicolae (dincolo de Cele Sfinte, este cărturarul cu mai multe doctorate, Nicolae Corneanu), de la care a aflat că „nu eşti singur”!

Graţie profesorului, am cunoscut zeci de „cărăşeni de neuitat” despre care nu ştiam  nimic. Cărţile acestea, „cărţi necesare” constituie şi puncte de pornire pentru o multitudine de lucrări posibile.

Nu am cunoscut medicii veterinari aflaţi „în slujba muzelor”, dar am aflat că au existat şi au lăsat urme pe „pânza vremii”. Volumele, în număr de cinci, pe această temă, sunt alţi „copii de hârtie” ai doctorului veterinar de la Răcăşdia. Câţi oare din cei amintiţi i-au mulţumit colegului de breaslă că i-a amintit în cărţi?! Îmi place să cred că mai toţi din cei care „au rămas”!

Om sobru,  aşa cum se cade unui universitar, prof.  C. Falcă ştie să culeagă şi chiar să spună multe anecdote, glume, cuvinte înţelepte. Nu l-am auzit niciodată să bârfească pe cineva, şi asta acum când „bârfa” şi „datu-n cap” sunt la modă astăzi. Despre colegii săi,  despre „ortacii de leat”, vorbeşte cu superlative. Dar, când vine vorba de studenţii de acum, profesorul spune, cu amărăciune, ceea ce de fapt cunoaştem, că „nu se mai învaţă”.

Eu trăiesc „cu frica-n sân” că, Doamne, fereşte!, s-ar putea – scenariu de groază! – să caut în dicţionare de arhaisme verbele „a citi”, „a studia”, … „a învăţa”, ori substantivele „şcoală”, „carte”.

Medalioanele cărăşenilor pot fi considerate şi nişte crochiuri, fişe pentru posibile dicţionare culturale ale Banatului.

O muncă enormă care se cuvine apreciată!

Şi, să nu se uite, este făcută de un singur om, deoarece prof. P. Ciurea priveghează din Orion, „steaua corărbierilor şi a oierilor”, Arca la care a vâslit la început de drum.

Prof. Ioan-Nicolae CENDA

Din Vol. 25

CĂRĂȘENII DE NEUITAT ÎN OGLINZI PARALELE

Un proiect capital şi necesar

Petru P. Ciurea Constantin C. Falcă, Cărăşeni de neuitat XXIII volume, Timişoara, Editura Eurostampa, 2009-2014

În anul 2009, la Editura Eurostampa din Timişoara a apărut primul volum din seria Cărăşeni de neuitat, a autorilor Petru P. Ciurea şi Constantin C. Falcă, în care cei doi autori elogiază personalităţile care au contribuit, de-a lungul timpului, la viaţa socială, culturală, politică şi religioasă a judeţului Caraş, lăsându-şi amprenta în istoria acestei zone. După cinci ani a văzut lumina zilei cel de-al XXIII-lea volum, care întregeşte acest proiect capital.

„Noi îi cinstim, voi să-i cunoaşteţi” – acesta este mesajul de pe coperta patru a primului volum, care, după părerea noastră, poate fi mottoul întregii serii. Anume, seria Cărăşeni de neuitat rezumă, sub forma unor medalioane biografice, grupate în, după cum am spus, 23 volume, personalităţi născute sau adaptate pe meleagurile cărăşene. Autorii Petru P. Ciurea şi Constantin C. Falcă pun în lumină profesori, învăţători, preoţi, scriitori, publicişti, muzicieni, meseriaşi, intelectuali, oameni de diferite profesii, dintre care unii sunt cunoscuţi mai mult, alţii mai puţin. Chiar dacă seria se intitulează Cărăşeni de neuitat, autorii nu se limitează doar la cadrul geografic al judeţului Caraş, deoarece aduc medalioane biografice şi despre personalităţi din alte zone ale Banatului, inclusiv Banatul sârbesc.

Putem vorbi de un dicţionar al personalităţilor din judeţul Caraş şi mai larg, din Banat, de o serie de natură enciclopedică. Volumele înregistrează autorii cu consemnarea datelor biografice, precum şcolarizare, activitate, opere, premii.

Autorii, după cum ei înşişi mărturisesc în argumentul care deschide primul volum al seriei, s-au documentat din diverse publicaţii, scrieri şi lecturi personale; unele date le-au obţinut de la cunoscuţi, iar multe întâmplări le-au cunoscut.  Astfel, lucrarea „nu are aspectul unei lucrări originale, ci a unei culegeri de date şi impresii”, notează cei doi autori. Fiecare volum este însoţit de câte un album de fotografii cu oameni elogiaţi şi aspecte din viaţa judeţului Caraş.

Dintre personalităţile din Banatul sârbesc, în volumele seriei Cărăşeni de neuitat sunt cuprinşi, între alţii: profesorul, scriitorul şi dialectologul Radu Flora, poetul, traducătorul şi editorul Petru Cârdu, Ion Marcoviceanu, Cornel Mata, ambii scriitori, lingvistul Emil Petrovici, Vichentie-Bocăluţ, fondatorul Orchestrei „Lira” din Torac, istoricul Gligor Popi, poeţii Vasko Popa, Ioan Flora, scriitori Traian Doban, Simion Drăguţa şi Ion Bălan precum şi contemporanii noştri, printre care poetul şi publicistul Ionel Stoiţ, profesoara Ileana Magda, poeta Aurora Rotariu Planjanin, jurnalista Ionela Menger, poetul şi eseistul Stavco Almăjan, publicistul şi poetul Vasile Barbu, ziarista şi scriitoarea Ana Niculina Ursulescu, profesorul Eugen Cinci, poetul şi traducătorul Ion Miloş, jurnalistul Lucian Marina, Niţă Frăţilă, și alții.      Efortul autorilor merită preţuit cum se cuvine, aşa că vom aminti câteva date despre cei care au întocmit aceste volume cu dăruire şi sârguinţă, dintr-o pură dragoste pentru zona natală.

Petru P. Ciurea, născut în 1926 la Răcăşdia, judeţul Caraş-Severin, a fost profesor, inspector de învăţământ şi director şcolar la Gătaia. Transferat din interes de serviciu la Deta, a contribuit „la înfiinţarea liceului cu secţie serală şi fără frecvenţă, la generalizarea învăţământului de opt ani în toate comunele şi dezvoltarea spaţiului de şcolarizare. Este autor de 18 cărţi în 30 de volume „bine primite de cititori şi critici” şi Cetăţean de Onoare al oraşului Deta şi al comunei Răcăşdia. A trecut la cele veşnice în anul 2013.

Constantin C. Falcă, născut în 1942 la Răcăşdia, este medic primar veterinar, doctor în ştiinţe medicale – domeniu medicină veterinară şi profesor universitar doctor. A scris 230 de lucrări ştiinţifice şi 80 de articole, apărute în publicaţii locale. Extraprofesional, Constantin C. Falcă este coautor la cartea Medici veterinari slujitori ai muzelor, vol. I-V, „o premieră pe plan naţional şi internaţional”. Este Cetăţean de Onoare al Comunei Răcăşdia şi deţinător al multor distincţii, între care Diploma de Excelenţă pentru întreaga activitate acordată de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara.

Nu mai e nevoie să vorbim despre utilitatea acestei serii de volume pentru istorici, cercetători, profesori şi toţi cei interesaţi de istoria şi cultura judeţului Caraş şi a Banatului. Toate cele douăzeci şi trei de volume alcătuiesc un tablou al personalităţilor care au lăsat, prin activitatea lor, o urmă în istoria şi cultura zonei.

                                                                Marina ANCĂIȚAN,

Libertatea, 12 iulie 2014

…Câteva vorbe…

Despre cărţile CIUREA-FALCĂ s-a spus că sunt:

– un serial,

– o arcă,

– un munte (din lanţul „MUNTELUI BYBLOS”)

– o sagă,

– un roman … cu mii de personaje

– un…/ o…

24 de PĂRŢI; mii de MEDALIOANE; peste 3000 de PAGINIUN MUNTE.

„Cărăşeni de neuitat” fac deja istorie culturală. Cercetătorii care vor veni găsesc puncte de plecare în aceste tomuri. Dacă se …, din informaţii mai bogate, căile de cerectare sunt deschise.

În cărţile CIUREA – FALCĂ veţi întâlni: scriitori, oameni de condei de ieri şi de azi; artişti (pictori, muzicieni, sculptori – toţi cei care au creat ceva frumos); nume cu rezonanţă în istoria ţinutului, sportivi, oameni simpli care au lăsat urme pe pânza vremii.

S-a spus, uneori, că sunt prea multe părţi, dar, cineva, într-un viitor dorit foarte apropiat, poate, va face selecţie şi ordine. Autorul a dat undă verde la acest capitol.

Volumele nu şi-au propus să fie micro – monografii ale personalităţilor din Caraş şi zona extinsă, ci sunt, după sintagma autorului, MEDALIOANE (unele mai scurte, altele mai ample… după cum a fost „materialul clientului”).

Adunarea informaţiilor s-a făcut greu. Tărăgănarea „las că trimit mâine”, „sigur îţi dau…” sunt barierele de care Constantin Falcă se loveşte. Am fost martor, de multe ori, la această „osârdie” la care s-a alăturat prof. univ. dr. C. Falcă, un om de altă specialitate decât cea filologică. Sigur „nu-i lucru de şagă…”

S-a vorbit, cu superlative, peste tot  – autorul şi-a „plimbat” „copiii de hârtie – în dulcele Banat şi s-a subliniat că sunt cărţi necesare

                                                        Ioan – Nicolae CENDA –ORAVIŢA

Să nu uităm nicicând să iubim cărăşenii

Sunt onorat de invitaţia d-lui prof. univ. dr. Constantin Falcă de a-mi exprima câteva impresii personale despre lucrarea domniei sale „Cărăşeni de neuitat”; aprecierile mele sunt făcute cu sufletul, eu nefiind critic de artă; ele sunt subiective, dar sper că vor fi corecte. Urmăresc cu interes apariţia fiecărui volum a d-lui prof. şi posed toate cele douăzecişipatru de volume apărute până în prezent. Locuiesc în Arad de jumătate de secol, dar sufleteşte eu mă consider orăviţean pentru că Oraviţa este locul meu de naştere, locul unde am absolvit liceul şi unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. Apariţia fiecărui volum este o bucurie pentru mine; îmi revin în memorie personalităţi din Oraviţa, pe care le-am cunoscut şi le-am îndrăgit: profesori, medici care mi-au vegheat sănătatea, primari şi prefecţi care au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea oraşului Oraviţa şi a zonei oraşului Oraviţa. Foarte multe informaţii nu le ştiam, deşi am trăit mulţi ani în Oraviţa. Meritul deosebit al d-lui profesor Falcă este că s-a preocupat cu răbdare şi perseverenţă de cercetător ştiinţific de a scoate la lumină personalităţi importante şi de multe ori puţin cunoscute din zona oraşului Oraviţa. Ceea ce doresc să remarc este faptul că în lucrarea d-lui profesor apar personalităţi care au făcut ceva deosebit în cariera şi viaţa lor; nu sunt personalităţi laureate ale premiului Nobel. Aceste personalităţi sunt fondatori de ziare şi reviste, inventatori, inovatori, artişti plastici, muzicieni, muncitori, ingineri, ţărani, directori, oameni politici care au contribuit la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, profesori, invăţători şi alte categorii de personalităţi. Ceea ce creează valoarea personalităţii umane sunt faptele, ceea ce rămâne în urmă pentru posteritate, Domnul profesor Falcă ne îndeamnă să nu-i uităm pe cei care au lăsat ceva în urma lor pentru concetăţenii lor, pe „cărăşenii de neuitat”, frumos şi nobil îndemn. Sper ca exemplul personal al domnului profesor să fie urmat şi de alţi cărăşeni care vor continua să descopere şi alte personalităţi importante pentru generaţiile care vor urma.

Evenimentele cotidiene ne întăresc convingerea că forţele răului sunt active şi lucrează cu răbdare şi perseverenţă pentru dezmembrarea statelor şi crearea de noi imperii, politici vechi cu haine noi. Cartea „Cărăşeni de neuitat” ne reaminteşte că suntem români-bănăţeni, şi suntem o ţară şi un popor datorită acestor cărăşeni de neuitat dintre care unii şi-au riscat libertatea, averea şi chiar viaţa pentru ideea de unitate naţională, pentru independenţă şi libertate. Îl stimez şi admir pe dl.profesor Falcă pentru energia, eficienţa şi perseverenţa cu care se preocupă de procurarea de fonduri destinate editării acestei lucrări, ceea ce este o problemă foarte dificilă. Se spune că bănăţenii sunt zgârciţi. Să spunem că sunt doar economi, eficienţi şi harnici, ca să fim mai temperaţi în afirmaţii. Să-1 sprijinim şi financiar pe dl.profesor Falcă, nu doar moral. Trăim în timpuri dificile, oamenii sunt săraci. Să contribuim şi noi cu sume de bani, chiar modeste, la realizarea lucrării; sume modeste donate de sponsori mulţi contribuie la realizareea de fonduri importante. Este cunoscută expresia: „Daţi un leu pentru Ateneu!” care circula în Bucureşti în perioada în care s-a construit Ateneul Român. Să aplicăm şi noi această idee a bucureştenilor. Îi doresc domnului profesor Falcă sănătate şi multă putere de muncă.

Arad, la 2014.09.23

                                                             ing. Ion GORICI, pensionar

CONSTANTIN FALCĂ

Nu se pretinde a fi scriitor. Nici critic şi nici cercetător într-ale cuvintelor. Însă, în urmă cu câţiva ani, împreună cu profesorul Petru Ciurea au hotărât să se apuce de treabă şi să lase Banaului şi ţării câţiva cărăşeni-bănăţeni de neuitat.

De atunci au trecut anii, iar viaţa a făcut ca dascălul Petru Ciurea să îşi înceapă marea călătorie. Profesorul Constantin Falcă de la Facultatea de Medicină Veterinară a Banatului, a continuat să adune de unul singur oameni care au fost, care sunt şi vor rămâne în cărţi, în suflete şi în amintiri. Astfel, s-au adunat peste două mii de portrete, iar din câte am înţeles, aventura cunoaşterii şi păstrării în eternitate va continua.

Desigur, la fel ca orice om care scrie cărţi, profesorul Constantin Falcă nu a fost scutit de observaţii. Uneori de formă, alteori de fond. Unele meritate, altele ca să arate încă o dată că răutăţile şi invidia sunt stăpâne încă pe pământ şi printre oameni. Şi, ca orice dascăl adevărat, ca orice cărăşan cu sânge autentic, Constantin Falcă, din Răcăşdia Caraşului a ținut cont de criticile meritate, s-a corectat pe parcursul volumelor apărute, iar de cele venite doar din cauza vremurilor şi a oamenilor, a trecut ca orice om puternic care şi-a făcut şcola din cărţi şi nu din chestionare cum se dau pe la examenele şcolilor de şoferi, chelneri şi bucătari.

Am scris aceste rânduri pentru volumul 25 al cărăşenilor de neuitat. Profesorul a ţinut să vadă ce părere am despre ceea ce a făcut împreună cu dascălul Ciurea, şi mai apoi, singur. I-am spus de multe ori, public sau în privat. Aceste cărţi cu cărăşeni de neuitat vor rămâne unice. Ele vor fi o sursa de inspiraţie de studiu de folosire pentru cercetători, pentru cei care, într-o zi vor „construi” un adevărat dicţionar cu personalităţile acestui colţ de ţară.

Într-o zi şi Constantin Falcă se va opri, însă, în urma lui vor rămâne câţiva copaci care vor da roade pentru toţi cei care vor să ştie cine au fost, cine sunt şi unde vor ajunge. Pentru ca din cărţile cu cărăşeni de neuitat, amintirile şi mărturiile vor da sens vremurilor şi oamenilor lor din trecut, pentru un viitor când nimic nu va mai fi la fel. Un viitor în care, despre multe personalităţi (nu le discut mărimea) nu s-ar fi ştiut nimic. Mergi înainte,

domnule profesor!                                                                                            

Nicolae PĂTRUŢ

BIBLIOTECA DE NEUITARE

Nu ştiu cum şi cu ce să încep. Pentru că, mai întâi, aş fi tentat să vorbesc despre omul Constantin Falcă, cel iubitoriu de sat şi de plai natal, cel blând şi cumsecade ca vinul de viaţă lungă. Apoi, ar merita să-l laud pe profesorul universitar de la Agronomia Banatului, care a crescut şi şcolit generaţii de medici veternari, a scris şi a publicat sute de articole, studii, tratate de specialitate, dintre ele fiind încununate cu două premii ale Academiei Române. Şi cum mă dau în vânt după neamul pisicesc, cartea „Despre pisică”, scrisă în colaborare, dăruită cu autograf, stă la loc de cinste în bibliotecă.

Dar când şi cum l-am cunoscut pe domnul profesor Constantin C. Falcă? Dacă-mi aduc bine aminte, în primăvara anului 2006, cineva mi-a oferit, tot o carte, cu titlu aproape inofensiv „Medici veterinari, slujitori ai muzelor” – scrisă dimpreună cu prof. univ. Alexandru Stupariu, el însuşi cu sufletul prefirat, la ceas de taină, de muze, creator de aforisme, şi redutabil publicist. Am citit-o, mi-a plăcut, am scris despre ea. Ei i-au urmat, în câţiva ani, cinci sau şase volume, care au făcut vâlvă, nu doar printre colegii de breaslă din ţară, ci şi în diverse medii academice din străinătate. Apoi ne-am întâlnit şi ne-am împrietenit „la prima vedere”, la una dintre nedeile culturale al Răcăşdiei unde, prin 2009, cu sprijinul Consiliului Local şi al fostului primar Mirco Lechici, debuta o iniţiativă editorială de excepţie ce s-a bucurat de o popularitate demnă de invidiat.

Se lansa, aşadar, în prezenţa autorilor – Petru P. Ciurea şiConstantin Falcă – şi a unor scriitori din Banat, volumul „Cărăşeni de neuitat”, Partea întâi. Tot cu această ocazie m-am bucurat să-l cunosc şi pe alt fiu al comunei (trecut la cele veşnice în 2013), prof. Petru P. Ciurea, dascăl cu har de apostol, care a lăsat urme benefice în şcolile din Caraş-Severin şi Timiş la catedră sau ca inspector, dar şi autor a numeroase cărţi pentru copii, de istorie culturlă sau cu profil monografic.

În doar cinci ani care au trecut de la acest eveniment, cei doi cetăţeni de onoare ai Răcăşdiei, au redactat 24 de volume ce înglobează mii de portrete şi evocări ale unor personalităţi, care s-au remarcat în diverse domenii, şi acolo unde a fost cazul, s-au reprodus secvenţe din opere. Fiecare tom conţine un bogat material iconografic, mai mult sau mai puţin cunsocut de cercetători.

„Multe din întâmplări şi aspecte le-am cunoscut personal, din viaţa trăită, dar şi din lecturile noastre, altele le-am obţinut de la colegi şi cunsocuţi; multe le-am luat din diverse scrieri şi publicaţii, pe care le-am putut consulta, astfel că lucrarea noastră nu are aspectul unei opere originale, ci a unei culegeri de date şi impresii”, mărturiseau autorii în „cuvântul de început” al volumului din 2009.

Şi dacă în cazul personalităţilor trecute în eternitate celor doi autori le-a fost reproşată uneori de specialişti o documentare lipsită de consistenţă ori unele erori  (inerente la un asemenea ritm şi volum de muncă) etc, orgoliile celor încă în viaţă s-au manifestat în diverse forme, toţi având o grijă deosebită în conturarea imaginii lor pentru  viitorime.

Oricum, paginile dedicate Cărăşenilor de neuitat există, stau la îndemâna cititorilor de astăzi şi de mâine, spre a fi îmbogăţite, fac parte deja dintr-o posibilă bibliotecă de neuitare. Pentru că ea a fost clădită cu modestie şi pasiune, cu implicare dezinteresată. Stă ca o lecţie de dragoste faţă de Banat şi faţă de trecutul său? Iar cei doi profesori au încă de pe acum certificatul de neuitare al inimii mele.

Nicolae IRIMIA, oct. 2014

„Cărășeni de neuitat” sau veritabile file de istorie

În abordarea multor realități constatăm că timpul a selectat importante evenimente dintre care unele pe parcurs au fost uitate, iar altele s-au păstrat prin motivația importanței pe care au avut-o. A contribuit nu doar valoarea lor intrinsecă, ci colateral a contat faptul că s-a adăugat și o autentică simbolistică. Patrimoniul în cauză rămâne un tezaur ce aparține omenirii, întrucât circuitul de valori este greu de stăvilit.

Banatul, cu toată vitregia timpurilor prin care a trecut, spre deosebire de Principate, s-a confruntat cu valori eterogene a căror diversitate a dus la îmbogățirea patrimoniului cultural national. Rămâne emblematică intervenția ce a făcut-o savantul Traian Lalescu pe lângă ministrul învățămânutului în 1919, sugerându-I necesitatea înființării unei facultăți de litere la Timișoara, cu motivația că aici conviețuiesc persoane de naționalități diferite. Pentru că în acel moment altele erau prioritățile, s-a stabilit înființarea Politehnicii, savantul matematician devenind primul ei rector.

Multe din paginile istoriei sunt însângerate. Este o situație ușor de intuit, căci observația lui Tudor Vianu rămâne mereu actuală: „Istoria a înaintat totdeauna prin contradicție, prin luptă și prin suferință”, afirmație  ce este de resortul certitudinii. Fără a ignora cele acumulate, rămâne totuși emblematică sentința atribuită lui Cicero Historia magistra vitae [Istoria (este) învățătoarea vieții]. Ca o frântură din axioma prezentată, poporul a diversificat adevărul prin zicerea:  „Omul înțelept învață și din pățaniile altora, iar cel nebun nici din cele proprii”. Întrucât există un circuit al valorilor spiritual și material, noul în toate manifestările lui constituie un interes deosebit. Istoria desigur că le reține și din toate cele petrecute se retrag învățăminte. A ignora acest circuit de care aminteam este păgubitor.

Am făcut acest preambul spre a readuce în atenția faptul că este benefic să păstrăm tot ceea ce este folositor pentru cunoașterea trecutului nostru, respective infomații și documente, căci așa cum s-a afirmat într-o sinteză unică: „Pas de documents, pas d’histoire, adică fără documente nu există istorie. Bineînțeles că toate acestea se impun a fi studiate critic prin așezarea lor în epocă și context. Este ceea ce ne furnizează colecția Cărășeni de neuitat, care de ani de zile prezintă micromonografii și însemnări privitoare la viața și activitatea unor personalități ce aparțin Banatului de Munte. Toate aceste prezentări sunt importante pentru însuși faptul că timpul își așterne colbul uitării peste multe realități chiar și importante, fără să mai amintim de cele doar sugestive.

La această muncă grea și totodată nu lipsită de griji și osteneli s-au înhămat două personalități pline de entuziasm și dorința de a progresa în acest domeniu. Totdeauna au semnat simplu, fără titluri universitare, ei numindu-se Petru P. Ciurea și Constantin C. Falcă. Au scos zeci de numere din această interesantă și foarte utilă revistă. Lor le datorăm surpriza de a ne furniza date și știri despre persoane pe care le stimăm, le iubim și pe care le purtăm în memoria noastră afectivă.

Acum a rămas printre noi și pentru noi doar domnul Constantin C. Falcă, cel care duce mai departe sarcina ce și-a asumat-o. Suntem convinși că arhicunoscuta revistă este și rămâne o Fax et tuba, cum ziceau strămoșii nostril latini, adică „Făclie și trompetă”.

Prot. dr. Vasile PETRICA

Din vol. 26

CONSIDERAŢII PRIVIND LONGEVIVA SERIE DE EVOCĂRI MEMORIALISTICE DIN LUCRAREA: „CĂRĂŞENI DE NEUITAT”

Autori: Prof. Petru P. Ciurea, Prof. univ. Dr. Constantin C. Falcă

În vara anului 2009, regretatul Profesor PETRU P. CIUREA şi Profesorul universitar, doctor, CONSTANTIN C. FALCĂ, plecând de la premisa că viaţa şi activitatea, în varii domenii, a unor oameni aleşi, de vază, români şi de altă naţionalitate ai Banatului, în general, şi a celor din ţinutul Căraşului, ca parte integrantă şi individualitate distinctă al acestei provincii, în special, au suscitat în rândul cititorilor un interes din ce în ce mai crescut, au iniţiat editarea şi publicarea mai multor volume (Părţi), având înscrise pe copertă sugestivul titlu, „Cărăşeni de neuitat”.

În Cuvântul de început, ce prefaţează primul volum al lucrării (Partea I), având ca motto: „Noi îi cinstim, Voi să-i cunoaşteţi”, autorii se confesează arătând că: „Multe date, întâmplări şi aspecte le-am cunoscut personal din viaţa trăită, dar şi din lecturile noastre, altele le-am obţinut de la colegi şi cunoscuţi, multe le-am preluat din diverse scrieri şi publicaţii pe care le-am putut consulta, astfel că lucrarea noastră nu are aspectul unei opere originale ci al unei culegeri de date şi impresii”.

Precedentul elaborării şi apariţiei unor asemenea lucrări, ca tematică şi pentru această parte de ţară se regăseşte, încă în anii de dinaintea primei jumătăţi a veacului trecut, în acest sens, semnalând tipărirea, în anul 1933, la Timişoara, doar a primului volum „Bănăţeni de altădată”, al Dr. Aurel Cosma junior. Şase ani mai târziu, în 1939, tot în oraşul de pe Bega, Virgil Birou încheie manuscrisul cărţii, „Oameni şi locuri din Căraş”, pentru ca, în anul 1942, când s-au comemorat zece ani de la dispariţia prea timpurie a cercetătorului istoric şi literar comloşan, Vicenţiu Bugariu, să fie editat volumul „Figuri bănăţene”, prefaţat de cunoscutul publicist şi om politic cărăşean Petru Nemoianu.

De-a lungul perioadei postbelice parcurse şi cu deosebire în ultimele decenii, numărul scrierilor memorialistice, cu mare putere de evocare a celor preocupaţi de valorificarea trecutului cultural, a bogatei zestre literar-artistice şi ştiinţifice şi de perpetuare a spiritului cărăşean, a cunoscut un permanent ascendent, într-un asemenea context înscriindu-se şi volumele lucrării „Cărăşeni de neuitat”.

O retrospectivă asupra conţinutului celor 24 de volume (Părţi) apărute până în prezent (ceea ce semnifică publicarea în cinci ani a aproximativ cinci cărţi anual) evidenţiază alcătuirea acestuia în trei capitole. Primul şi cel mai cuprinzător înmănunchează medalioanele cărăşenilor autohtoni, dar şi ale altor personalităţi provenite din alte locuri, dar care au trăit şi au desfăşurat o activitate creatoare în acest colţ de ţară. Un calcul statistic efectuat ne indică faptul că, din cele 2.475 de personalităţi curpinse în cele 24 de volume apărute, 2.290 (adică 92.53%) sunt bărbaţi şi numai 185 (7,47%) sunt reprezentate de către femei. Menţionăm că, începând cu Partea a VIII-a, se revine cu completări la medalioanele a 252 de persoane publicate în volumele anterioare.

Impresionanta galerie de medalioane ce se regăseşte în volumele publicate aduce în prim-plan oameni de excepţie, cu obârşii cărăşene, ce s-au afirmat şi au ilustrat benefic diversele domenii ale vieţii sociale şi profesionale. În această constelaţie de chipuri umane luminoase, se disting personalităţi marcante ale culturii umaniste, economice, tehnice, artistice, sportive, până la cele care au generat un fenomen bănăţean inedit, unic, nemaiîntâlnit în alte părţi ale ţării: ţărani-scriitori, ţărani-gazetari, ţărani-compozitori.

Un loc binemeritat l-au consacrat autorii, în paginile lucrării editate, ostaşilor celor ce au luptat şi-au jertfit – generali, ofiţeri, subofiţeri, soldaţi – de sorginte cărăşeană, pentru apărarea gliei străbune.

Nu în ultimul rând cititorilor li se oferă momente plăcute, amuzante, deconectate prin lectura în finalul evocării unor condeieri de secvenţe din creaţia poetică a acestora (catrene, dueluri epigrematice, minifabule etc.)

Conţinutul acestui prim capitol din volumele apărute este completat, începând cu Partea a XI-a, de 34 de articole ce abordează o tematică extrem de diversificată, informând cititorul despre evenimente istorice, artistice, sportive, evoluţia şcolii şi a învăţământului cărăşean, ctitorirea unor lăcaşuri de artă religioasă, a unor edificii de interes civic, monumente protejate ale naturii ş.a., toate existente în peisajul natural şi antropic, unic şi inconfundabil al „Ţării Caraşului”.

Cel de al doilea capitol al volumelor editate este destinat Iconografiei, cele 1.458 de imagini constituindu-se într-o veritabilă fototecă. Asemenea fond depozitar imagistic este demn de orice casă de editură care să respectă, instituţilor culturale de profil (teatre, cinematografe), cluburilor sportive etc.

Cele mai numeroase fotografii, 781, înfăţişează imaginea personalităţilor ale căror medalioane au fost redate în volum. Edificile religioase (biserici de diferite confesiuni, mănăstiri, schituri, troiţe, monumente comemorative etc.), sunt materializate prin cele 389 de fotografii.

Reproducerea conţinutului unor facsimile şi grafica coperţilor cărţilor aparţinând autorilor întâlniţi în lucrare este ilustrată printr-un număr de 240 de fotografii. Formaţiunilor artistice (coruri, şcolare şi de adulţi, fanfare, orchestre, ansambluri, scene din spectacole ş.a.), 152 de fotografii. În fine, diverse alte fotografii, înfăţişând clădiri cu arhitectonică deosebită, obiective industriale, peisaje naturale, lucrări de artă plastică, competiţii sportive ş.a., 136 de fotografii.

Capitolul al treilea al părţilor constituente lucrării este dat de Bibliografie. Numărul surselor la care se fac trimiterile se cifrează la 291 şi constau din dicţionare, lexicoane, monografii, sinteze istorice şi literare, buletine statistice, diverse periodice. Precizări privind sursa informaţilor le mai întâlnim şi la sfârşitul unor medalioane din interiorul volumelor editate.

Lucrare de referinţă în peisajul apariţilor editoriale, cu caracter memorialistic, „Cărăşeni de neuitat”, atât prin formă cât şi prin conţinutul ei, are toate însuşirile, practic-aplicative, de a se constitui, pentru întreaga masă de cititori, într-un util şi necesar dicţionar, ea cuprinzând personalităţile din volumele editate, aşezate într-o ordine alfabetică, însoţite fiind de bogate date bio-bibliografice.

Concentrându-se spaţial la un areal geografic bine conturat – vechiul judeţ Caraş – şi având ca obiectiv ştiinţific bine precizat, cunoaşterea oamenilor aleşi, proveniţi din toate păturile sociale, ce l-au locuit în tulburate vremuri ale istoriei, marcându-l atât material cât şi spiritual, lucrarea dobândeşte caracter monografic.

Apariţie editoriaală plină de învăţăminte, de întinse proporţii (până în prezent 25 de volume, configurându-se multe altele în perspectivă), tratând sistematic o problematică de maximă complexitate, aceea a personalităţilor dintr-un spaţiu istoric de străveche şi permanentă locuire umană, lucrarea „Cărăşeni de neuitat” dobândeşte atributul de mică enciclopedie.

Prin ampla incursiune întreprinsă, prin zecile de volume ale lucrării „Cărăşeni de neuitat”, autorii au izbutit să realizeze o adevărată frescă, ce înfăţişează locuri de o remarcabilă frumuseţe datorită hărniciei şi gustului de frumos al aleşilor oameni ce le populează în deplină armonie.

Toate volumele (Părţile) lucrării „Cărăşeni de neuitat” au apărut la prestigioasa editură timişoreană „Eurostampa”, în condiţii grafice de excepţie şi în exemplare de aleasă eleganţă şi expresivitate.

În finalul consideraţiilor privind „Cărăşeni de neuitat”, simţim obligaţia morală de a creiona câteva succinte referiri la cei doi autori ai lucrării, originari dintr-o mare şi pitorească aşezare cărăşeană, odinioară reşedinţă de plasă, Răcăşdia, localitate situată „de la Oraviţa în vale”.

Profesorul Petru P. Ciurea – Din conţinutul celor şase volume autobiografice, „Din confesiunile unui dascăl”, scrise cu acribie şi publicate antum, aflăm că s-a născut în anul 1926, a frecventat şi a promovat primele cinci clase elementare în localitatea natală Răcăşdia. S-a înscris la cursurile de zi ale Liceului „General Ion Dragalina” din Oraviţa, pe care le-a absolvit, cu diplomă de bacalaureat, în anul 1946. Mărturiseşte că acest lăcaş de veche învăţătură i-a „oferit şi primele modele de dascăli autentici, de pedagogi luminaţi, de educatori în înţelesul propriu al cuvântului”. Peste ani, aceşti oameni aleşi vor fi evocaţi cu multă recunoştinţă şi respectul cuvenit în scrierile ce omagiază magiştrii ce l-au povăţuit şi l-au călăuzit pe cărările vieţii.

Între anii 1946-1950, urmează, cu rezultate foarte bune, şi absolvă cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cluj.

Activităţii didactice i-a consacrat 40 de ani (1948-1988) de viaţă, slujind interesele învăţământului din Anina, Gătaia şi Deta. Împrejurări favorabile i-au facilitat să poată contribui la înfiinţarea a trei aşezăminte de învăţământ: Şcoala Medie Mixtă de 10 ani din Anina, Şcoala Medie Mixtă din Gătaia şi Şcoala Medie din Deta.

Profesorul Petru P. Ciurea a fost un eminent pedagog prin desfăşurarea activităţii de profesor la Catedra de Limba şi literatura română, un desăvârşit gospodar cât a deţinut funcţia de director şcolar şi un exemplar coordonator în perioada cât a exercitat funcţii de îndrumare şi control (inspector şcolar, şef al Secţiei de Învăţământ şi Cultură, vicepreşedinte în adiministraţia locală raională).

Pentru merite în activitatea desfăşurată a fost distins cu titlul de „Profesor fruntaş”, i s-a conferit Ordinul Muncii, clasa a III-a şi a fost desemnat ca Cetăţean de onoare al oraşului Deta, judeţul Timiş şi al comunei Răcăşdia, judeţul Caraş-Severin.

A trecut în lumea umbrelor, în anul fatidic 2013, la vârsta de 87 de ani.

Profesor universitar, doctor, Constantin C. Falcă, născut în anul 1942, a urmat cursurile Şcolii elementare de 7 ani în comuna Răcăşdia, iar cele medii la Liceul de cultură generală „General Ion Dragalina” din Oraviţa.

Continuă activitatea de educaţie şi formare prin înscrierea la cursurile de zi ale Facultăţii de Medicină Veterinară din Timişoara. În urma susţinerii examenului de licenţă i se acordă titlul de doctor medic veterinar.

După efectuarea perioadei de stagiatură în unităţi de producţie situate pe raza judeţului Timiş, susţine examen şi este admis în cadrul colectivului de catedră al Facultăţii de Medicină Veterinară a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Timişoara.

Cadru didactic disciplinat, studios şi deosebit de receptiv la cerinţele şi exigenţele impuse de învăţământul superior, parcurge sistematic treptele întregii ierarhii universitare, de la asistent la profesor universitar. Paralel îşi începe studiile doctorale în cadrul Universităţii de profil din Timişoara, pe care le încheie obţinând titlul de Doctor în ştiinţe medicale – domeniul medicină veterinară. Ulterior, activitatea de formare profesională o continuă cu efectuarea de studii postdoctorale, în finalul acestora având competenţă de conducător de doctorat.

Tot pe linia perfecţionării pregătirii profesionale se înscrie susţinerea unor riguroase probe de examen, teoretice şi practice, ce au ca finalitate dobândirea atestatului de Medic primar veterinar.

Concomitent cu activitatea de cercetare ştiinţifică pe care a desfăşurat-o în laboratoarele şi în cadrul Staţiunii de cercetare şi producţie a Universităţii, Domnul Prof. univ. Dr. Constantin C. Falcă, a avut o susţinută activitate didactică, la catedră, contribuind astfel la formarea a numeroase generaţii de studenţi în domeniul medicinei veterinare.

În timpul desfăşurării îndelungatei activităţi didactice şi de cercetare, a avut afilieri şi cooptări în numeroase organizaţii profesionale, a devenit expert evaluator CNCSIS, iar pe linia managementului ştiinţific a ocupat funcţia de director de Colegiu – cu durata de 3 ani –, având menirea formării de tinere cadre în domeniul medicinei veterinare.

Activitatea ştiinţifică a Domnului Prof. univ. Dr. Falcă s-a concretizat sintetic în elaborarea a peste 200 de lucrări ştiinţifice, publicate şi comunicate în reviste sau volume ştiinţifice, din ţară şi străinătate, în peste 80 de articole în reviste de specialitate locale. A avut bune rezultate în cercetarea pe baze contractuale, fiind, în acelaşi timp şi coautor al unor inovaţii în domeniul practiv-aplicativ medical veterinar. Este autor şi coautor la peste 25 de cărţi cu caracter profesional.

Om de aleasă cultură, are marcante realizări pe linia întocmirii şi elaborării de lucrări ce vizează pregătirea multilaterală. În calitate de coautor ne-a oferit cu generozitate două apariţii editoriale cu evident conţinut enciclopedic: „Medici veterinari slujitori ai muzelor” (până în prezent cinci volume), o premieră în plan naţional şi internaţional şi mai ales longeviva serie de evocări memorialistice „Cărăşeni de neuitat” (25 de volume).

Aportul Domnului Profesor univ. Dr. Falcă la editarea acestor evocări memorialistice a fost determinant, cunoscute fiind eforturile multiple ce le-a depus pentru receptarea materialelor, selectarea textelor, punerea în pagină la editare, dar mai cu seamă, obţinerea fondurilor băneşti în actualele vremuri grele de criză şi austeritate financiară.

Vocaţia de gazetar a Domnului Profesor Falcă este pusă în evidenţă prin apariţia lunară a periodicului „Jurnal de Răcăşdia”, fiind desemnat, totodată, şi redactor-şef adjunct al colectivului redacţional.

Pentru rodnica activitate depusă în plan didactic, al cercetării ştiinţifice, editoriale şi cetăţeneşti, Domnului Prof. univ. Dr. Constantin C. Falcă i s-au conferit, de înalte foruri academice, ştiinţifice, culturale şi civice, o serie de premii şi alese distincţii: Premiul „Traian Săvulescu” al Academiei Române, Premiul „Alexandru Locusteanu”, acordat de Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România, Diploma de Excelenţă acordată de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara, Diploma de Onoare din partea Clubului Medicilor Veterinari Pensionari „Valeriu Pintea” – Timişoara, Diploma de Excelenţă din partea Primăriei comunei Ghiroda, jud. Timiş, Premiul anual de Creaţie „Persona Maxima” conferit de Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici” – Reşiţa. A fost declarat „Omul anului 2000” de către Institutul Biografic American. A devenit „Cetăţean de Onoare” al comunei Răcăşdia, jud. Caraş-Severin.

Fie ca aceşti „Cărăşeni de neuitat” să-şi afle locul cuvenit în inima cititorilor, să servească de pildă tinerelor generaţii, angajate astăzi într-o luptă, de-a dreptul prometeică, pentru a surmonta multiplele momente critice generate de acute şi permanente crize în plan social, economic dar mai ales moral.

Prof. Dr. Ion ATNAGEA

SERIALUL „CĂRĂȘENI DE NEUITAT”,

LA AL XXV-LEA EPISOD

Prestigioasa Editură „Eurostampa” din Timişoara a scos de sub tipar, chiar în pragul Sfintelor Paşti, volumul cu numărul al XXV-lea, o apariţie mai aparte, de 188 de pagini, dedicată comunei Vărădia, aşezare cu pronunţată încărcătură istorică şi spirituală a Văii Caraşului. Graţie condeiului inspirat al profesorului Ioan-Nicolae Cenda, volumul ne prezintă în capitolul „Acasă la Vărădia” o veritabilă prefaţă de suflet închinată satului, mai ales oamenilor săi, care i-au conferit strălucire de-a lungul timpului.

La loc de cinste se află scriitorul Romulus Fabian, „Uica Romi”, cum îl răsfăţau sătenii din generaţia mea, care şi-a părăsit vatra pentru a reuşi să-şi vadă cărţile tipărite, măcar o parte din ele, la „Cartea Românească” din capitală. În oarecare măsură a reuşit, iar, drept preţuire, Şcoala generală din localitate îi poartă astăzi numele.

De un loc aparte în cadrul volumului dedicat Vărădiei se bucură şi cărturarul luminist Paul Iorgovici, unul dintre cei mai culţi intelectuali ai Banatului şi ai ţării din acele vremuri. O mărturie este şi articolul „Paul Iorgovici, lingvist şi învăţat de talie europeană (1764-1808)”, scris de subsemnatul cu prilejul împlinirii a 250 de ani de la naşterea cărturarului şi preluat din revista Societăţii de Ştiinţe Filologice, „Philologica Banatica”, 1, Timişoara, 2014. Aş mai aminti că, în acelaşi spirit, a fost redactată şi comunicarea „Vărădia şi familia Iorgovici”, tipărită iniţial în cartea subsemnatului intitulată „Paul Iorgovici, învăţat şi patriot bănăţean”, apărută la Editura „Eurostampa”, în 2008.

Constat, cu oarecare regret, că din volumul cărăşenilor tipărit recent lipseşte o mare personalitate a Vărădiei, acad. Coriolan Drăgulescu, chimist de reputaţie, director al Bazei de Cercetări Ştiinţifice din Timişoara a Academiei Române, primul primar al Timişoarei după 1944 şi ministru adjunct al învăţământului din România. Îmi fac „mea culpa” şi încerc să repar această omisiune, sper, într-un viitor volum dedicat personalităţilor Vărădiei.

Dar, poate, cea mai binevenită lucrare apărută în volumul XXV al „Cărăşenilor de neuitat” este însăşi „Istoria Vărădiei”, scrisă de istoricul Milleker Bodog, în limba maghiară, şi tipărită la Timişoara în 1889, prea puţin cunoscută la noi. Din păcate, deşi lucrarea este scrisă cu competenţă de un specialist al vremii, ea conţine numeroase greşeli, datorate traducătorilor din limba maghiară, necorectate la timp. Dar şi aşa se pot reţine date inedite despre această aşezare, urmaşă a vechii Arcidava, care a atras atenţia istoricilor, mai ales a celor străini, şi care la recensământul din 1881 număra 3.266 suflete şi era indicată pentru a fi transpusă pe pânză de către vestitul pictor Forster, datorită pitorescului ei, după cum notează autorul, Milleker Bodog, al cărui nume este purtat azi, nu întâmplător, de Muzeul de Istorie din Vârşeţ.

Pentru a nu abuza de timpul şi răbdarea cititorilor, prefer să mă limitez doar la aceste consideraţii care ţin de Vărădia mea natală, deşi volumul al XXV-lea se opreşte asupra câtorva zeci de personalităţi, dragi mie. Cu unele chiar am colaborat şi mă leagă amintiri încă vii: Petru Oallde, Doru Murgu, Mihai Novac, Emil Petrovici, Nicolae Sasu, George Motoia-Craiu, Carol Loncear, Constantin Miu-Lerca, Tata Oancea şi nu numai. Poate altă dată. În fond, despre această amplă frescă a cărăşenilor şi autorii ei am mai scris (vezi prefaţa la volumul al XIV-lea, am mai vorbit în public cu prilejul unei lansări în municipiul Caransebeş). Aşa că mă voi ghida după o înţeleaptă vorbă latinească „Carum est quod rarum est”, în traducere „Plăcut este ceea ce este rar”, sau mai pe româneşte „Mai răruţ, că-i mai drăguţ”! Nu pot să închei fără a aprecia, odată în plus, perseverenţa autorilor acestui serial. Profesorul Petru P. Ciurea, acum în lumea umbrelor, după ce a transpirat mult la scoaterea acestor volume până la 87 de ani, iar profesorul Constantin C. Falcă a rămas singur în linia I. În cei cinci ani de la prima apariţie au apărut 25 de volume, ce cuprind peste 3000 de pagini despre circa 2500 de oameni de ispravă, care au consolidat prestigiul acestui colţ de ţară despre care nu întâmplător se spune că „Banatu-i fruncea”…

Ion MEDOIA, ziarist

P.S. Pentru a mai înviora atmosfera, inimosul şi inventivul profesor Constantin C. Falcă şi-a propus să „evadeze” în Banatul Sârbesc pentru realizarea viitorului volum, cu numărul al XXVI-lea, şi să-l dedice localităţii Grebenaţ şi fraţilor români de acolo, pe care soarta i-a despărţit, fără voia lor, de ţara-mamă. Gestul îl găsesc meritat, după ce i-am întâlnit, cu mic cu mare, anul trecut, la „nedeea” Răcăşdiei, din 15 august, cu primarul şi preotul în frunte, însoţiţi de un întreg alai artistic. Cum nu prea se mai poate vedea la noi!…

GÂNDURI PENTRU CĂRĂŞENII DE NEUITAT

Mărturisesc că proiectul Cărăşenilor de neuitat m-a captivat de la început. S-a înscris, firesc, în aria preocupărilor mele, începute cu aproape două decenii în urmă, de cercetare a trecutului localităţii natale Comloşu Mare, a oamenilor de seamă care, de-a lungul timpului, au contribuit la evoluţia comunităţii locale. Dar cărăşenii sunt la un alt nivel. Includ o arie geografică întinsă, localizată, în general, pe teritoriul administrativ al Caraşului istoric. Reamintim că după instaurarea administraţiei maghiare în Banat, la 1779, au fost organizate trei comitate: Caraş cu reşedinţa la Lugoj, Timiş cu capitala la Timişoara şi Torontal cu reşedinţa la Becicherecu Mare (azi, Zrenianin, în Serbia). Sud-vestul Banatului a fost inclus în graniţa militară organizată în trei regimente grănicereşti cu reşedinţele la Caransebeş, Biserica Albă şi Panciova, care au rămas peste un secol sub administraţia directă a Curţii de la Viena.

Cărăşenii de neuitat, readuşi în memoria contemporanilor de cei doi autori, Petru P. Ciurea şi Constantin C. Falcă, provin sau şi-au desfăşurat activitatea pe cuprinsul acestui teritoriu vast al Banatului, cu o istorie frământată, de profunde semnificaţii pentru neamul românesc. Aşa cum au specificat cei doi autori în Cuvântul de început din prima parte a serialului, apărut în anul 2009 la Editura Eurostampa din Timişoara, aria de cuprindere iniţială urma să fie limitată doar la Valea Bârzavei, Valea Caraşului, Valea Nerei şi Valea Dunării, dar pe parcurs pofta vine mâncând, cum sugestiv zice o cugetare populară. Au fost incluse în prezent şi personalităţi de seamă (vază) de pe Valea Timişului, Begăi, stânga Mureşului, din întregul Banat şi din ţară care au profesat în Caraş. De la proiectul iniţial, care prevedea doar 5-6 părţi (volume), s-a ajuns la 24 până la sfârşitul anului trecut, iar serialul continuă netulburat. Aria de cuprindere a fost extinsă aproape la nivelul întregului Banat şi al ţării, cu oameni de seamă care au contribuit la propăşirea zonei. Reamintim, în acest sens, că deşi comuna Comloşu Mare se află actualmente în judeţul Timiş, în trecut fiind cuprinsă în Comitatul Torontal, au fost incluse printre cărăşeni personalităţi importante, care au profesat în vechiul Caraş. Reamintim printre aceştia pe reputatul sociolog Cornel Grofşoreanu (1881-1949), primul pretor român din Reşiţa 1919; avocatul Dimitrie Chiroiu (1875-1983), al doilea prefect român al judeţului Caraş sub administraţia românească după Marea Unire; sportivul Tudor Chiroiu (1904-1985) antrenor şi jucător la vestita echipă de fotbal U.D.R., campioană naţională în perioada interbelică; preotul dr. Gheorghe Cotoşman (1904-1977), care a fost profesor la Academia Teologică din Caransebeş între 1937-1948.

Au fost prezentate, de-a lungul a şase ani de zile, peste două mii de medalioane de personalităţi din diferite domenii de activitate: social, cultural, învăţământ, religie, artă, ştiinţă, economie, sport etc. Cărăşenii de neuitat sunt: preoţi, învăţători, ţărani luminaţi, profesori, muzicieni, publicişti, oameni de ştiinţă, artişti, ingineri, economişti, sportivi şi din multe alte profesii care şi-au adus contribuţia la propăşirea Caraşului şi Banatului.

Prin numărul mare de oameni de seamă evocaţi, este recuperată, reconstituită şi restituită istoria Caraşului. Apariţia celor 24 de volume începând cu 2009, cu o medie de patru pe an, constituie, după părerea noastră, nu numai un necesar act cultural, ci şi unul de istoriografie întrucât faptele şi acţiunile cărăşenilor prezentaţi se regăsesc în contextul social-istoric al unei perioade de timp care se întinde pe durata a peste trei veacuri.

Alături de evocările personalităţilor din trecut, în serial au fost incluse un număr de 8 părţi dedicate unor oameni de seamă în viaţă. Aceştia, născuţi în Caraş, profesează atât în zonă, în Banat, în România, în alte ţări de pe întreg mapamondul, ducând mai departe şi peste tot unde trăiesc faima locurilor cărăşene.

În cele 25 de părţi (volume) au fost incluse binevenite prezentări colective de biserici, mănăstiri, institute de învăţământ, coruri, fanfare, asociaţii culturale, economice, sportive, locuri pitoreşti şi multe altele, care întregesc în mod fericit întregul ansamblu.

Fiecare volum are o bogată iconografie. Cu ajutorul numeroaselor fotografii vechi, de epocă şi de actualitate, avem o imagine sugestivă a Caraşului de ieri şi de azi, adeverind axioma că o fotografie face cât o mie de cuvinte.

Aşa cum am subliniat în prezentările tuturor cărăşenilor de neuitat din revista Suflet nou din Comloşu Mare, realizarea serialului a presupus o activitate enormă de documentare, culegere de date primare, selectare, ordonare, tehnoredactare şi de tot ce ţine de publicarea unei cărţi. Cei doi autori, de la începutul anului 2013, profesorul universitar Dr. Constantin C. Falcă rămânând să conducă singur această Arcă a cărăşenilor, s-au aplecat cu multă pasiune în înfăptuirea acestui amplu act de cultură şi istoriografie. Alături de sursele documentare menţionate la sfârşitul medalioanelor, cei doi autori, oameni ai locurilor, ambii născuţi în Răcăşdia la 1926 şi respectiv 1942, au ales preţioase informaţii directe, orale, proprii, precum şi ale unor cunoscuţi sau apropiaţi, care întregesc bogata bibliografie scrisă, cercetată. Întreaga întreprindere, înfăptuită în numai şase ani de zile, a fost susţinută de o mare dragoste faţă de Caraş şi oamenii locurilor, pentru că: Dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Cunoscând pasiunea şi puterea de muncă a autorului, suntem convinşi că profesorul universitar Dr. Constantin C. Falcă, după după o îndelungată şi rodnică activitate didactică şi ştiinţifică, concretizată prin publicarea a numeroase lucrări de referinţă în domeniul de specialitate, onorate cu înalte premii şi distincţii, va continua să conducă cu siguranţă şi competenţă  impetuoasa Arcă a cărăşenilor de neuitat, dând la iveală alte şi alte medalioane de personalităţi de seamă ale Caraşului şi nu numai.

Din partea noastră, îi dorim multă sănătate, putere de muncă şi vânt din pupa pentru Arca al cărui singur cârmaci a rămas. Îl asigurăm, totodată, că îi vom acorda întregul nostru modest sprijin, ca şi până acum, în calitatea de membru al Grupului (neoficial) de susţinători ai Cărăşenilor de neuitat, precum şi prin popularizarea în revista comloşeană, care are o arie largă de difuzare în 34 judeţe din România şi 27 de ţări de pe 6 continente, a noilor volume ce vor fi publicate în viitor.

Ioan OLĂRESCU

Redactor-şef al revistei Suflet nou din Comloşu Mare

Din vol. 27

„Cărăşeni de neuitat”

Contribuţie la sporirea zestrei spirituale

a Panteonului

Aflându-mă în preajma Oraviţei, urbea cu spirit şi iz medieval, în această vară caniculară, gândul mă poartă la vorbele „Poetului pătimirii noastre”, din vara lui iulie 1933, în Grădina de Tir: „Banatul, prin simţământul său artistic, începe de aici, din Caraş!”

Rămân ancorat la zisele lui Octavian Goga, care a dat o monografie lirică a Ardealului, o monografie în splendide versuri. Tot aşa, profesorul Constantin Falcă, parafrazându-1 pe Goga, a dat o monografie a Caraşului în proză, în cele 26 de volume sub genericul „Cărăşeni de neuitat”.

Între coperţile acestor volume etnografice, domnia sa stăruie cu sufletul şi arătătorul asupra acelor peste două mii – două mii trei sute de personaje cu sorgintea în Caraş.

Se opreşte asupra unor oameni adesea necunoscuţi de marele public, personaje în exclusivitate pozitive, care, la rândul lor, au fost animate de dragoste faţă de Caraş, faţă de Banat, faţă de oamenii locului. Oamenii profesorului Falcă sunt ţărani, dascăli şi preoţi de ţară, muncitori şi intelectuali, sportivi de înaltă clasă, vajnici luptători pentru promovarea valorilor umane: binele public, sublimul şi altruismul, spiritul de avangardă civică în societatea umană.

Încerc în cele ce urmează să însăilez câteva gânduri despre o parte dintre personajele din cărţile domnului profesor Constantin Falcă. Aşadar:

– preotul-profesor Petre Barbu, din Lugoj, dascăl în Institutul Teologic-Pedagogic, supranumit „Cuib de vulturi”, din Caransebeş, condamnat în Procesul Memorandiştilor, la 1894, de Tribunalul maghiar din Cluj, pentru că a semnat doleanţa bănăţenilor şi a ardelenilor pentru o viaţă omenească, în vremea dualismului austro-ungar;

– învăţătorul-poet George Bălteanu, din Topleţ (Caraş-Severin), internat în lagărul de la Şopron (Ungaria), în 1916, pentru că a refuzat să înveţe copiii în limba maghiară şi pentru că a colaborat cu armata generalului Ion Dragalina, prin căpitanul Victor Popescu;

– David Blidariu, profesor, din Bozovici, condamnat la moarte pentru că, aflat în Grecia, a colaborat cu partizanii greci în lupta împotriva armatei germane hitleriste; el, profesorul David Blidariu, autorul poemului „Fiul lui Lucifer”, premiat în vremea studenţiei bucureştene, a fost singurul cărăşean care a participat, în ziua de 11 noembrie 1925, la dezvelirea bustului poetului Mihai Eminescu, la Sânnicolau Mare, invitat la manifestare de către poeţii Octavian Goga şi Ion Minulescu;

– Alexa Bârca, muzicant, viorist, din Ciclova; cu taraful său, a realizat primele înregistrări de folclor la Oraviţa, în localul „Coroana”, în 1905, cu o echipă de specialişti, venită anume la Oraviţa, din Paris.

– Colonelul Romulus Boldea, din Borlovenii Vechi (Caraş), prefect de Lugoj; a fondat Legiunea antirevizionistă, luptător împotriva revizioniştilor unguri, care voiau să ne ia cu japca Ardealul şi Banatul, pământuri sfinte româneşti;

– Constantin Diaconovici Loga, gramatician de elită, a introdus cel dintâi limba română în slujba religioasă din Biserica Ortodoxă Română din Budapesta, în vremea dualismului austro-ungar;

– Vasile Maniu, filozof şi avocat, dramaturg; aflat în Bucureşti, prieten cu actorul Mihail Pascaly, a scris prima piesă românească, care s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti: e vorba de „Amelia sau victima amorului”, Bucureşti, 1849;

– Augustin Petculescu, pantofarul-actor, din Lugoj, originar din Reşiţa, a creat prima trupă de teatru profesionist din Banat şi din Ardeal, în veacul său, când nu era permis să te exprimi în limba română;

– Ion Luca Bănăţeanu, din Bozovici, cel mai valoros violonist de muzică populară din Banat, a creat orchestra postului de radio Bucureşti şi orchestra Institutului de Folclor, la cererea muzicologului Sabin Drăgoi; au rămas de pe urma sa caiete cu note muzicale de folclor şi înregistrări în radio-televiziunea română, precum celebra Balada Gosnei;

– Victor Vlăduceanu, preot şi economist, din Cornea (Caraş), a editat întâia monografie a mănăstirilor din Banat, o bijuterie literar-religioasă;

– Nicolae Bocşan, profesor la Cluj, originar din Bocşa, a dat culturii române întâia carte despre iluminismul românesc şi binefacerile lui;

– Constantin Popasu, medic la Institutul Teologic din Caransebeş, nepotul episcopului Ioan Popasu şi văr primar cu Titu Maiorescu, a fondat Societatea „Junimea” din Caransebeş; medic de talie europeană, cu doctoratul la Viena, el, Constantin Popasu, a fost medicul de salon al Poetului Mihai Eminescu, în octombrie 1883-februarie 1884, la Viena. În Caransebeş era supranumit „Medicul săracilor”, bolnavi de care avea grijă, cărora le achita reţetele;

– Nicolae Popovici, alintat „Niky” de regina Carmen Sylva, artist liric, originar din Caransebeş, era adesea invitat să cânte la Castelul Peleş, dar şi în Casa Maiorescu, pe Mercur 1, la seratele date de „Junimea” Bucureşteană;

– Costa Roşu, monografist din Banatul sârbesc, autor de carte de istoriografie românească, a promovat în cărţile sale, care au ajuns şi la noi, condeierii români.

Este un merit incontestabil al profesorului C. Falcă de-a realiza lucrări şi despre românii din Banatul sârbesc, contribuind prin aceasta la unitatea culturală a românilor de pretutindeni. În cărţile sale îi întâlnim, pe lângă Costa Roşu, şi pe catalizatorii culturali Slavko Almăjan şi Vasile Barbu, jurnalist, poet şi traducător, părintele „Casei româneşti” din Uzdin de Voivodina.

Şi tot în cele 26 de cărţi ale domnului C. Falcă, întâlnim şi nume cu aură legendară, care au contribuit la sporirea zestrei spirituale a Panteonului românesc. Invoc câteva nume inedite în cultura română:

Atanasie Marian Marienescu, academician din Lipova, fost la Oraviţa, a cules cele dintâi basme româneşti, pe care le-a cercetat şi publicat în presa vremii: „Telegraful român”, „Familia”, „Albina” etc.

Eftimie Murgu, primul învăţat român care apelează la metoda comparativă a folclorului (român şi sârb) pentru a demonstra ştiinţific originea latină a limbii şi poporului român;

învăţătorul Sofronie Marcu Liuba din Maidan, de lângă Oraviţa, a editat prima monografie din cultura română despre un sat românesc;

Paul Iorgovici, avocat şi filozof, autorul unei gramatici-reper în cultura română, lăudată de Ion Heliade Rădulescu; este autorul celui dintâi ziar în limba română (1795), editat la Viena, lecturat de George Bariţiu, părintele presei din Ardeal;

Iosif Popovici, lingvist de talie europeană, a creat în cultura română cel dintâi laborator de fonetică experimentală, la Universitatea din Cluj;

Generalul Nicolae Cena, din Mehadia, a făcut muncă de pionierat în numismatica română; arheolog încercat, membru corespondent al Academiilor de Ştiinţe din Viena şi Budapesta;

Luţă Ioviţă, muzicant din Dalci, a adus primul taragot în Banat, la începutul veacului XX, din Ungaria, unde îşi satisfăcea stagiul militar; cu cântecul „La Paloma” a oprit gurile de foc la Piave, în Primul Război Mondial;

Diodor Dure, fiu de preot, originar din Băile Herculane, cu studii de pictură în Occident, este creatorul picturii miniaturistice din arta plastică românească;

Avocatul Ilie Ienea, poet şi romancier, prin romanul „Ard luminile-n Vitol” aduce o contribuţie substanţială la sporirea zestrei spirituale în ceea ce priveşte cartea de anticipaţie din cultura română;

Preot prof. Romulus Novacovici, cel dintâi eminescolog din Banat;

Toate acestea sunt noutăţi culturale în peisajul culturii româneşti, ele sunt citate de profesorul C. Falcă, potrivit celor spuse de un filozof german: „De câte ori amintim numele unor oameni trecuţi la cele veşnice, de atâtea ori acei oameni sunt vii printre noi!”

Nicolae Danciu Petniceanu, scriitor

Comunicare prezentată la Casa Culturală

din Răcaşdia (Caraş-Severin), la 16 august 2015.

Egipteni de neuitat

Motto:

Oglinda care se respectă

„A-şi păstra calmul” este deviza oricărei oglinzi care ţine să nu-şi trădeze menirea.”

(Lucian Blaga)

În Lista lui Manethon, de acum numai câteva mii de ani, se aflau doar numele faraonilor, nu şi faptele. Pe acelea le cunoştea Zeul…

Miguel de Unamuno spunea că omul este nu numai aşa cum se vede el, ci şi cum îl văd alţii şi – mai ales! – cum îl vede Dumnezeu.

Cum îl vede Dumnezeu pe om, încearcă să ne spună, de mai multe milenii, teologii, în general. Cum se crede fiecare dintre noi că ar fi, îi spune oglinda, deşi „astăzi nici măcar în oglindă nu poţi să te mai încrezi! Tu ridici mâna dreaptă şi oglinda arată că ai ridicat-o pe cea stângă!”(Citat aproximativ din … nu-mi mai amintesc cine..)

Varianta artistică a rezolvării ne-o propune Lucian Blaga – de la a cărui naştere s-au împlinit anul acesta 120 de ani! – : „Când mă privesc într-o fântână/ îmi văd soarta, uit de nume.” (Oglinda din adânc) Aşa a făcut, probabil, şi autorul Eclesiastului, cu multe secole mai devreme. Lucrând „sub acoperirea” numelui regelui Solomon, a ţinut ca ideile sale să rămână posterităţii, nu şi numele…

La punctul “cum ne văd ceilalţi”, lucrurile se complică, „însă foarte puţin”. N-am mai scris „Şi cornul sună”…

Pe  directorul Şcolii elementare Nr.1, din Anina, prin anii 1954, 1955, 1956 … – profesorul Petru Ciurea, l-am „neuitat” ori de câte ori îmi reveneau sub ochi documente şcolare „de pe vremuri”: carnet de elev, premii de sfârşit de an şcolar (în primele clase, mai toţi aveam premii!”). Apoi, după 55 de ani, când l-am reîntâlnit, cu prilejul Zilelor Culturale ale Răcăşdiei, neuitarea a renăscut…

Mult mai tânără este neuitarea în cazul Prof. univ. dr. Constantin Falcă, pe care l-am întâlnit, pentru prima dată, cu ocazia superdumasienei întâlniri de „După 55de ani”, cu coautorul Cărăşenilor de neuitat.

De parcă n-am fi fost destul de…mii de „cărăşeni de neuitat”, singurul autor rămas”de neuitat”ne mai îndeamnă să ne privim şi în „oglinzi paralele”! Aici, iarăşi, apelăm la ajutorul lui Blaga, autorul de aforisme , care vine cu o „Logică ce anevoie epuizează surprizele experienţei. – Când te aşezi între două oglinzi care stau faţă în faţă, te aştepţi, după orice logică firească, să te vezi de două ori. Şi dintr-odată, prin surpriză, te vezi de nenumărate ori. Între ceea ce-ţi oferă logica şi ceea ce îţi oferă o experienţă nouă, realmente încercată, este o deosebire ca de la finit la infinit.” (Din duhul eresului)

Sunt convins, totuşi, că cei „cărăşeni de neuitat”vor fi salvaţi din  negurile uitării, precum norocoşii de pe Lista lui Schindler. Şi mai cred că „serialul” nu se va sfârşi niciodată – atât înainte în timp, cât şi înapoi în vreme (să nu uităm de Cotiso!) -, precum borgesiana Carte de nisip.

Motto:

Interdicţie

„Există undeva un lac în a cărui oglindă ne-am putea vedea aşa cum suntem, nu numai aşa cum părem. Dar pietre cereşti, meteorice, cad din ceas în ceas în acel lac, turburându-i şi mişcându-i în permanenţă faţa.”

(Lucian Blaga – Din duhul eresului)

Prof. Doru ILANA – Slatina-Nera


Antologia cărăşenilor vestiţi

a ajuns la volumul XXVI

Antologia oamenilor vestiţi ai Caraşului, „Cărăşeni de neuitat”, a ajuns la partea a 26-a.

Între partea I, apărută în 2009 şi partea a XXV-a, apărută în 2015, au trecut doar şase ani, ceea ce apreciez că este un record editorial. Este, totuşi, vorba despre 4000 de pagini tipărite, despre 2700 medalioane de persoane şi evenimente, despre ceva consistent din istoria culturală a acestei zone a Banatului.

Până la partea a XXI-a, cartea a avut doi autori, pe profesorul Ciurea P. Petru şi pe profesorul universitar doctor Falcă C. Constantin, amândoi născuţi în Răcăşdia. După moartea profesorului Ciurea, în 2013, a rămas să împlinească nobila misiune un singur autor, profesorul Falcă, însoţit doar de spiritul maestrului plecat în eternitate. Observ că autorul rămas cu noi îşi îndeplineşte cu responsabilitate şi aplomb misiunea.

E greu de găsit cuvintele cele mai potrivite pentru a lăuda ce au făcut ei. Sunt de subliniat truda pentru documentare şi lupta, strădania pentru redactare şi publicare. Cine nu a încercat o astfel de strădanie, nu va şti niciodată ce înseamnă această muncă şi luptă; cine crede că a realiza aşa ceva e uşor, se înşeală amarnic.

Faptele lor, care au scos în evidenţă bogăţia culturală a Caraşului, le conferă meritul de cărăşeni de onoare, profund legaţi de plaiurile care i-au zămislit. De aceea, recunoştinţa noastră sinceră trebuie să le fie acordată.

Partea a XXVI-a, construită în acelaşi fel ca şi celelalte, se referă la alţi 33 cărăşeni de seamă, precum şi la câteva obiective şi evenimente din viaţa cărăşenilor. O ilustraţie esenţială însoţeşte textul, dându-i iz de istorie.

Munca creativă a profesorului C. Falcă nu se opreşte aici, vor urma încă câteva părţi, pentru a întregi un Panteon istoriografic. Dumnezeu să-i fie în ajutor spre împlinirea nobilului demers.

Prof. univ. dr. Alexandru Stupariu-Şirianu

Partea a XXVI-a este dedicată în mod special românilor cărăşeni din satul Grebenaţ – Serbia, acolo unde a văzut lumina zilei marele poet al Serbiei, românul Vasiliu-Vasco Popa.

 

***

 

Cărţile care ne prezintă oameni

Apariţia unei cărţi constituie întotdeauna un motiv de bucurie deoarece „cartea are calitatea – de neînlocuit – de a fi cel mai stimulator instrument de formare pentru gândirea omenească”.

Apariţia unei întregi colecţii de cărţi este cu atât mai îmbucurătoare cu cât această colecţie se dovedeşte a fi şi una deosebit de necesară, de utilă.

O astfel de colecţie este cea a „Cărăşenilor de neuitat”, un titlu frumos, amplu, generos.

Am admirat curajul autorilor încă de la primul volum, care a apărut în 2009, în condiţii grafice excepţionale, aceştia explicând încă din prima pagină că vor oferi publicului câteva „culegeri de date şi impresii”, neavând nici o clipă pretenţia realizării unor dicţionare sau antologii ştiinţific elaborate.

Şi totuşi, aceste volume – 24 la număr până la acest moment   – sunt reale materiale de referinţă, instrumente de lucru pentru cei pasionaţi de istoria locului, pentru cei interesaţi de activitatea unor oameni de seamă, a unor oameni care, în domeniul lor de activitate, prin truda şi perseverenţa lor, au devenit „de neuitat”.

Volumele urmăresc valorificarea trecutului cultural din Caraş – Caraşul lui Virgil Birou: Valea Bârzavei, Valea Caraşului, Valea Nerei şi Valea Dunării, urmăresc promovarea „valorilor cultural-spirituale din Mitropolia Banatului” după cum preciza ÎPS Mitropolit Nicolae într-un frumos mesaj adresat autorilor colecţiei, mesaj care apare pe prima pagină a volumului X, datat 19 mai 2011.

Deşi nu l-am cunoscut personal pe dl. profesor Petru Ciurea, i-am admirat teribil munca şi devotamentul pentru carte şi cuvântul scris. L-am considerat un om al şcolii „de modă veche”, cu principii sănătoase, conştient că fără educaţie şi cultură nu există civilizaţie, iar tinerii au nevoie de modele, de izvoare de înţelepciune şi entuziasm. L-am admirat şi l-am îndrăgit şi mă simţeam onorată făcându-mi o deosebită plăcere felicitările şi cuvintele frumoase pe care le primeam de la acest om minunat. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aibă în pază!

Pe dl. prof. Constantin Falcă îl cunosc încă de la primul volum al colecţiei „Cărăşeni de neuitat” şi trebuie să recunosc că m-a cucerit curajul său de a întreprinde un astfel de proiect. Am acceptat colaborarea fără a sta prea mult pe gânduri, dar i-am şi atras atenţia că se vor găsi destui cârcotaşi care să-i minimalizeze munca, să-i taie din elan şi entuziasm. Mă bucur că n-am avut dreptate în totalitate. Adică, s-au găsit destui cârcotaşi, dar n-au reuşit să-l intimideze. Iar volumele sunt, de la un număr la altul, mai bune, mai bine alcătuite.

Bineînţeles că acest lucru se datorează şi colaboratorilor săi, oamenilor pe care i-a avut şi pe care-i are alături: generosul profesor Petru Ciurea, căruia dl. profesor Falcă îi dedică cel de-al XXII-lea volum şi un emoţionant mesaj, o „Scrisoare către dincolo…”, o scrisoare de mulţumire a „discipolului” către „părintele de suflet şi profesorul de elită” aflat „dincolo de ceruri”; de asemenea, Mircea Ilie Lechici primarul comunei Răcăjdia care sprijină apariţia fiecărui volum al colecţiei „Cărăşeni de neuitat” ceea ce nu-i puţin lucru, mai ales în zilele noastre când cu greu se găsesc bani pentru cărţi, pentru tipărituri; excepţionalul profesor Ioan- Nicolae Cenda care se apleacă asupra fiecărui volum cu atenţia cuvenită şi minuţiozitate ticluind câteva cronici deosebit de interesante şi atractive. Nu în ultimul rând trebuie recunoscut meritul editurii Eurostampa din Timişoara care a realizat 24 de cărţi de calitate, în condiţii grafice excelente.

Motto-urile ataşate fiecărui volum, imaginile care împodobesc fiecare carte, toate acestea au menirea de a atrage cititorul, de a-l educa într-un fel sau altul pe privitor.

Dan C. Mihăilescu, binecunoscut scriitor şi realizator de emisiuni culturale TV , a publicat acum ceva vreme la editura „Humanitas” din Bucureşti un volum de succes intitulat „Cărţile care ne-au făcut oameni”.

Parafrazându-l, putem numi colecţia lui Constantin Falcă şi Petru Ciurea „Cărţile care ne prezintă oameni”, deoarece toate aceste volume „Cărăşeni de neuitat” prezintă oameni de ieri şi de azi preocupaţi de probleme cultural-literare sau ştiinţifice, prezintă oameni înzestraţi cu un anumit dar, care se exprimă într-un anumit mod şi într-un anumit domeniu. Constituie, într-adevăr, culegeri de date şi impresii, deoarece unele materiale sunt ale autorilor despre oameni pe care i-au cunoscut personal, altele sunt primite de la diverşi colaboratori, iar altele sunt preluate din diverse scrieri şi lucrări. Constituie o imensă muncă de documentare.

Pentru toată această muncă, pentru toată această zbatere de a scoate la lumină oameni şi fapte de ieri şi de azi, de a oferi informaţii pertinente şi importante între frumoase coperţi ale unor volume necesare, iniţiatorii şi toţi cei care sprijină acest proiect „Cărăşeni de neuitat” merită respectul şi aprecierea noastră, a cititorilor, a beneficiarilor. Pentru că „nimic nu e mai minunat ca o carte. Tot ce omenirea a făcut, gândit sau dobândit, tot ce are şi tot ce a fost se păstrează minunat de bine  în foile unei cărţi.”

Gabriela Şerban

Manager Biblioteca Orăşenească „Tata Oancea” Bocşa

Redactor-şef revista „Bocşa culturală”

1* Mircea Maliţa. Citatul apare ca motto pe coperta IV a volumului XX, 2013

2* 1 octombrie 2014

3* Realizatorul emisiunii „Omul care aduce cartea”

***

Cărăşeni de neuitat de Petru Ciurea şi Constantin Falcă

  • – 24 de cărţi şi sute de nume ale unor oameni de seamă –

Parafrazându-l pe Dan C. Mihăilescu, putem numi colecţia lui Constantin Falcă şi Petru Ciurea „Cărţile care ne prezintă oameni”, deoarece toate aceste volume „Cărăşeni de neuitat” prezintă oameni de ieri şi de azi preocupaţi de probleme cultural-literare sau ştiinţifice, prezintă oameni înzestraţi cu un anumit dar, care se exprimă într-un anumit mod şi într-un anumit domeniu. Constituie, într-adevăr, culegeri de date şi impresii, deoarece unele materiale sunt ale autorilor despre oameni pe care i-au cunoscut personal, altele sunt primite de la diverşi colaboratori, iar altele sunt preluate din diverse scrieri şi lucrări. Constituie o imensă muncă de documentare.

În cele 24 de volume apărute, Bocşa este foarte bine reprezentată. De la cel de-al III-lea volum începe colaborarea cu Biblioteca „Tata Oancea” Bocşa:

În vol. I: Iosif Cireşan –Loga; Corneliu Diaconovici; Nicolae Humă-Bogdan; Aurel Novac; Petru E. Oance; Traian Simu; Mihail Velceleanu.

În vol. II: Mihail Gaşpar; Nicolae D. Pârvu; Zeno Vancea;

În vol. III: Tiberiu Bottlik; Iosif Cireşan-Loga; Aurelia Fătu-Răduţu; Avram Filipaş; Nicolae Florei; Carol Loncear; Ioan Marcu;  Filip Matei; Aurelia Neda; Ioachim Perian; Nicolae Petrişor; Octavian Răuţ; Eugen Stan; Gheorghe Vucu; Coriolan Zuiac;

În vol. IV: Carol Brindza; Adrian Diaconovici; Aurel Diaconovici; Claudius Myron Işfan; Mihai Spineanu;

În vol. V: Nicolae D. Pârvu;

În vol. VI: Traian Simu; Dorel Teodorescu;

În vol VII: Petru Avram; Iosif Renoiu; Mihail Velceleanu;

În vol. VIII: Petru Avram; Gh. Brebenariu; Iosif Cireşan – Loga; Corneliu Diaconovici;

În vol. IX: Aurel Diaconovici; Adrian Diaconovici; Gh. Roşcoban;

În vol: X: Ioana Cioancăş; Gh. Vucu;

În vol. XI: Corneliu Diaconovici; Nicolae Florei; Alexandru Novac; Petru E. Oance; Zeno Vancea;

În vol. XII: Dimitrie Costa; Victor Creangă; Constantin Gruiescu (Ocna de Fier); Adalbert Gyuris; Elena Hăbăşescu; Gh. Hobafcovici; Constantin Lucaci; Georgeta Pol; Matzek Wenzel;

În vol. XIII: Dimitrie Acea; Ion Albu (Berzovia); Mircea Ardelean; Doina Dăneţ; Octavian Doclin; Titus Frunzăverde; Bert Haupt; Ion Petrică; Tiberiu Popovici; Ionică Stepan; Titus Suciu; Mihai Vişan;

În vol. XIV: Mircea Bătrânu; Nicolae Bocşan; Ioan Cărmăzan; Maria Goian; Constantin T. Stan; Ionică Stepan; Gabriela Şerban;

În vol. XV: Constantin Lucaci; Adalbert Gyuris; Adrian Bodnaru; Daniel Crecan; Octavian Doclin; Ioan Nyari; Fotbalul în Bocşa;

În vol. XVI: Remus Creţan; Mirel Patriciu Pascu; Titus Suciu;

În vol. XVII: Sorin Frunzăverde; Peter Kneipp; Constantin Titi Muntean;

În vol. XVIII: Stela Boulescu; Marcela Chitescu; Viorel Coţoiu; Constantin Gruiescu (Bucureşti); Elena Hăbăşescu; Florin Gabriel Ionescu; Ioan Liuţ; Ioan Pădurean; Rodica Ţene;

În vol. XIX: Dimitrie Acea; Octavian Apahideanu; Gh. Hobafcovici; Muzeul Constantin Lucaci; Ionel Pau; Ion Petrică; Ioan Sauca; Gabriela Şerban;

În vol. XX: Carol Loncear; Mănăstirea Vasiova;

În vol. XXI: Mathias Antzel; Aurelia Fătu Răduţu; Nicolae Florei; Adolf Rosner; Coriolan Zuiac;

În vol. XXII: Tiberiu Bottlik; Carol Brindza; Filip Matei; Nicolae Mureşan; Miron Popovici; Ionică Stepan; Dorel Teodorescu;

În vol. XXIV: Nicolae Humă Bogdan; Mihai Perian; Ionică Stepan; Zeno Vancea

Observăm că unele nume se repetă şi apar în mai multe volume. Materialele  nu sunt aceleaşi; sunt prezentări diferite,  surse diferite; informaţii complementare.

Gheorghe Constantin Nistoroiu – Poemul Fecioarei Maria

                            POEMUL FECIOAREI MARIA

 

 

Un zâmbet apărut

lângă zenitul lumii a prins

în mlădieri visurile Tale,

cu pulberea de stele calde ale humii,

aşa s-a împodobit creştinul într-ale sale.

Dincolo de luceferi

voia Ta s-a prelungit ca o podoabă

peste univers,aşternând nostalgia

luminii primordiale, în primul cuvânt,

în primul Tău vers.

 

 

Dincolo de aştri,

Taina Ţi se primeneşte

rugă Pământului, în care mijesc

Zorile renaşterii sfinte,

şirag de doruri ancestrale împletite…

Iţele Iubirii din infinitul Tău,

sângerează pe cer,urzind

Întruparea Cuvântului De Sus…

Din purpuriul înstelat picură

toate năzuinţele noastre,

presărate în veşnicia Ta,

pe Calea reîntoarcerii …

Cutreierăm, basm celest

cu tălpile fierbinţi după dorul Tău.

Astrul zilei răsare în noi

cu pajişti de lumină prelinse-n sărbătoare,

ca numele Tău-MARIA,

Citim vremurile ce ne cuprind,

taină în care ne odrăsleşte Glia-ROMANIA.

 

 

În  părul Tău s-au împletit corolele luminii

cu psalmu-n care au răsărit ivirile genunii.

Pe fruntea Ta înmiresmată

cu rugi şi doruri vii,

stă tâmpla cerului curată…

În ochii Tăi se-oglindesc atâtea Lumi,

atâţia sori şi ceruri,

atâția îngeri heruvimi

și sfinte giuvaeruri.

 

 

În gând se vaită plopii,

romanţă de dincolo de tumult,

mă apropii de Aiud,

cu paşii tot mai mult,

să pot să Te-ascult,

mereu să Te-aud…

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/09/07/gheorghe-constantin-nistoroiu-poemul-fecioarei-maria/