Nela Grigoriu – „La Capătul lumii” cu „Odă prieteniei”, de Vasilica Grigoraş

Este o mare bucurie când ai şansa de-a întâlni în această viaţă, oameni deosebiţi, oameni de mare sensibilitate şi fineţe, oameni pe care atunci când îi cunoşti mai bine, simţi că te îmbogăţeşti sufleteşte şi spiritual.

Un astfel de OM este Vasilica Grigoraş care prin publicarea cărţii Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, la Editura Oscar Print din Bucureşti, 2015, mi-a demonstrat că adevărata prietenie dăinuieşte peste timp şi distanţe.

Mi-a plăcut, întotdeauna, să ştiu, să mă informez, să văd şi să cunosc lumea aceasta, şi mare şi mică, spre bucuria sufletului meu. Am vizionat multe filme documentare care prezintă bogăţiile şi frumuseţile Pământului pe care-l populăm.

Nu demult am văzut un serial despre insulele care alcătuiesc Noua Zeelandă – insule cu păduri virgine, cu ape bogate, repezi şi cristaline, cu cascade uluitoare, cu o floră şi o faună bogată şi mult diferită de cea a Europei. E un pământ la marginea Pământului, binecuvântat şi de o frumuseţe de nedescris.

În acest „rai pământesc” s-a „pierdut” pentru câteva luni şi Vasilica Grigoraş în anul 2013, invitată fiind de buna sa prietenă încă din anii studenţiei.

Rodul şederii în această parte a lumii s-a materializat în publicarea cărţii Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă.

Având şansa să facă multe călătorii cu familia prietenei sale, dar şi cu a altor români stabiliţi acolo, a înregistrat vizual imaginile unice ale acestui colţ de lume.

Fin observator al omului dar şi a societăţii umane Domnia Sa ne prezintă stratificarea socială a lumii din această zonă; oameni din înalta societate, clasa de mijloc şi cei de jos, o lume multinaţională şi a băştinaşilor maori. O societate bine organizată, cu legi bine întocmite, o lume care le respectă cu stricteţe. Şi ca şi oriunde în lume, nici acolo nu este pădure fără uscături, unde oamenii acţionează contrar societăţii în care trăiesc, totuşi o lume cu un nivel de viaţă material destul de ridicat, care poate să-şi permită o vacanţă frumoasă, să-şi asigure necesarul existenţei familiei, o lume care iubeşte natura cu farmecul ei, cu bogăţia şi diversitatea ei. O lume fericită.

Ceea ce m-a surprins la această carte, bine scrisă, cu un umor fin şi de calitate, sunt două aspecte.

Autoarea surprinde lumea aşa cum este, în mişcare şi se opreşte asupra edificiilor şi a clădirilor impozante, cu instituţiile ei, cu vechimea şi arhitectura ei: clasică, neoclasică, barocă. Acest lucru  demonstrează că Vasilica Grigoraş s-a informat atent, s-a documentat şi ne-a transmis imaginea societăţii din Noua Zeelandă cu tot ce are mai reprezentativ şi frumos; o lume pe care a descris-o după ce a cutreierat Insula de Nord în toate punctele cardinale; o lume a oraşelor cu magazine mici dar şi cu malluri, cu oameni de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale, dar o lume amabilă care preferă plăcerea discuţiilor de orice natură, o lume sociabilă din care nu lipseşte nici peisajul copiilor ce se joacă cu o minge în ţărâna drumului ca la noi în România.

Bun psiholog, autoarea descrie cu atenţie oamenii apropiaţi ei dar şi pe cei pe care îi întâlneşte întâmplător, descriind modul lor de a gândi, de a acţiona, de-a se îmbrăca şi comporta, oameni veseli care iubesc viaţa, o lume cu destul echilibru în tot ce face şi întreprinde care se doreşte a se întâlni în această natură mirifică încărcată de parfumul florilor exotice, specifice acestui colţ de lume.

După felul în care autoarea descrie toate cele văzute, ai dori să ajungi acolo, pentru scurt timp, dar să te bucuri de frumuseţile uluitoare ale acestui pământ, o lume incredibilă, descrisă cu acurateţe şi sensibilitate, dar corect din punct de vedere social, cultural, spiritual, arhitectonic dar şi sportiv.

Cartea Vasilicăi Grigoraş se citeşte cu plăcere şi interes şi este binevenită în peisajul culturii româneşti, pentru toate vârstele şi categoriile sociale, mai ales pentru tinerii doritori să cunoască şi să se informeze, să se îmbogăţească spiritual.

Este o carte interesantă şi relaxantă, bine alcătuită, plină de informaţii utile uşor de lecturat care îţi trezeşte curiozitatea şi dorinţa de-a te informa.

Prof. Nela Grigoriu

Anunțuri

Dorina Stoica – Mă apără, Doamne, şi dă‑mi Fericiri

Apără‑mă, Doamne,

De amărăciune,

De urâtul  din lume,

De cel cu rău nume,

De orice ispită

Pentru păcate îngăduită.

Dă‑mi pace în suflet

Înţelepciune în cuget.

Dă‑mi multă răbdare

Şi cumpătare.

De‑mi dai senectute,

Dă‑mi fapte plăcute,

De Tine doar cunoscute.

Fereşte‑mă de mândrie.

De‑mi dai bogăţie,

Dă‑mi şi dărnicie.

Învaţă‑mă să fiu

Milostiv,

Iar de–mi dai sărăcie

Dă‑mi,

sărăcia în duh.

De n‑am frumuseţe

Să nu‑mi dai tristeţe,

Dar dă‑mi

Fericirea să plâng.

Ajută‑mă să nu fac

Mereu doar ce‑mi place,

Dar să fiu

făcătorul de pace.

De nu pot prea mult să postesc,

Dă‑mi

însetoşez şi

să flămânzesc

Nu de băutură sau de bucate

pentru dreptate.

De sunt alungată

Pentru neiubirea

ori mândria din mine,

Dă‑mi, Doamne,

să fiu

prigonit pentru Tine.

( de Dorina Stoica)

http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/10/ma-apara-doamne-si-dami-fericiri.html

 

Oana Dumitroiu: Uruguay – locul ideal pentru o viaţă liniştită

Înainte de a te gândi unde să te muţi din locul în care te afli, fă o vizită în Uruguay. Foarte posibil să nu-ţi mai doreşti să părăseşti zona. Nu pleca din Uruguay fără să vizitezi Coasta Aurie (The Golden Coast), care în ultimii ani a devenit un loc cel puţin interesant pentru mulţi americani şi europeni. Primitor, prietenos, dar şi sigur, oraşul apare ca un paradis cu un cadru liniştit, departe de marile metropole aglomerate şi zgomotoase. În plus, Uruguay are un centru financiar solid, cu o economie care în ultimii ani s-a aflat în curs de dezvoltare, în ciuda problemelor economice din restul lumii. Ca urmare, ţara continuă să atragă investitori străini şi din ce în ce mai mulţi pensionari. Iată de ce Uruguay poate deveni ţara ideală unde te poţi stabili, acum sau la bătrâneţe.

Stabilitate şi securitate

În diferite momente din istorie, Uruguay a fost parte a Spaniei, Portugaliei şi Braziliei. Uruguay se bucură astăzi de o democraţie stabilă precum şi de un sistem judiciar independent. Ţara se bucură de cel mai scăzut nivel al corupţiei din America Latină. Prin urmare, în cazul în care alegi să te stabileşti în această ţară vei avea parte de linişte şi vei evita tulburările sociale şi politice din alte părţi ale lumii. În timpul celui de-al doilea război mondial mulţi nemţi şi elveţieni s-au refugiat în Uruguay, ţările din America de Sud fiind cel mai puţin implicate în conflictele mondiale şi “uitate” de terorişti.

O reîntoarcere la simplitate

Coasta Aurie a început să atragă atenţia familiilor bogate din Montevideo care căutau o oază de linişte unde să se retragă la pensionare. Până la sfârşitul anilor 1930, zona intrase în atenţia investitorilor europeni dornici să găsească terenuri nedescoperite din afara Europei. Costa de Oro a rămas cunoscută ca staţiunea perfectă pentru clasa de mijloc care îşi putea permite o casă de vacanţă. Astăzi, popularitatea acestui loc, parcă rupt din rai, este din nou în plină ascensiune. Pensionarii din America de Nord au descoperit stilul de viaţă atractiv şi liniştea pe care o oferă staţiunea. De asemenea, oraşul Montevideo este un loc propice pentru cei care prestează servicii pentru turişti.

Preţuri mici

Coasta Aurie se bucură de cel mai mic cost de trai de pe coasta uruguayană. De asemenea, preţurile proprietăţilor sunt mici, astfel încat pensionarii pot trăi liniştiţi. Dacă ai proprietatea ta, o sumă de 1300-1500 de dolari/lună este suficientă pentru un trai decent. În cazul în care alegi să stai cu chirie, vei avea nevoie de maximum 2200 de dolari/lună pentru o bătrâneţe liniştită. Costa de Oro este o zonă cu foarte puţine apartamente. Vei vedea doar cateva blocuri de maximum 4 etaje în toată staţiunea. Localnicii preferă casele şi nu e de mirare, mai ales că preţurile sunt foarte mici. Dacă vrei să scapi de tensiunea şi aglomeratia din oraşele României sau Americii şi alegi să te retragi pe Coasta Aurie îţi poţi achizitiona o casă pe malul oceanului care costă între 85.000 şi 120.000 de dolari.

Servicii medicale de calitate

Toţi cetăţenii din Uruguay au dreptul la îngrijiri medicale de calitate, prin intermediul sistemului national de sănătate, inclusiv rezidenţii străini. Nu există restricţii. În cazul în care preferaţi serviciile suplimentare din sistemul privat, vă puteţi înscrie într-o clinică privată. Abonamentul într-un astfel de spital nu costă mai mult de 100 de dolari pe lună. În categoria ţărilor dezirabile de locuit, din America de Sud, în care se mută mulţi americani şi canadieni, se află şi Chile, Argentina, Brazilia şi Ecuador.

Oana Dumitroiu

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/10/23/oana-dumitroiu-uruguay-%E2%80%93-locul-ideal-pentru-o-viata-linistita/

Alexandru Codreanu: O viață nouă în Ecuador – Interviu cu jurnalista Mihaela Ionela Badin

Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Bună ziua Mihaela Ionela Badin. Corespondăm de aproape un an. După ce te-ai acomodat în Ecuador, m-am hotărât să îți promovez povestea și să încerc să îți aflu percepția asupra comunităților de români din Spania și Ecuador pe care le cunoști bine. Pentru început, ne poți spune câteva cuvinte despre tine?

Mihaela Ionela Badin (M.I.B.): Desigur. Sunt jurnalistă, licențiată la Universitatea din Zaragoza, Spania. Am 32 de ani. Am lucrat atât în presa scrisă, cât și în radio, pe tot teritoriul spaniol. Am fost membră a unei asociații românești în Zaragoza, prin intermediul căreia am încercat să păstrăm și să facem cunoscută străinilor cultura și obiceiurile românești. Am fost de asemenea voluntar al unei asociații spaniole, Afedaz; această asociație ajută pe bolnavii de Alzeimer. Activitatea mea în cadrul acestei asociații a fost de jurnalist și fotograf. Am locuit în Spania timp de 12 ani. Familia mea, la rândul ei, este și ea împărțită prin Europa. Acum 10 ani am cunoscut un băiat ecuadorian, cu care sunt într-o relație la ora actuală. În vacanța de vară din 2012 am vizitat Ecuador pentru a treia oara. Atunci am primit o ofertă de muncă în Cuenca. Ținând cont de faptul că prietenul meu este ecuadorian, am acceptat job-ul fără să mă gândesc prea mult. În prezent lucrez ca director de comunicare și relații publice la o multinațională cu sediul în Cuenca, Ecuador. Am în echipă 9 persoane, cu care mă înțeleg de minune. Debutul a fost mai dificil deoarece nu „acceptau” ca „șefă” o femeie, și străină pe deasupra. În octombrie voi începe un master la Universitatea de Azuay.

A.C.C.: Spune-ne mai multe te rog despre familia ta. A afectat distanța relația dintre voi?

M.I.B.: Relația noastră de familie nu a fost afectată în niciun moment. Ne iubim la fel de mult și ne vizităm de câte ori avem ocazia. Mama, stâlpul fundamental al familiei, a știut să ne educe ca să nu ne uităm unul pe altul. Acum 12 ani, după ce am intrat la facultate în Brăila, părinții mi-au oferit o excursie scurtă în Spania. Și destinul și-a făcut de cap. Nu m-am mai întors în țară la timp. M-am stabilit acolo deoarece am descoperit o altă lume și un alt stil de viață. Mă fascina. Bineînțeles, am trecut prin greul imigrantului, dar acest lucru nu m-a împiedicat să-mi continui studiile superioare. Tata locuiește în Italia de mulți ani. Și-a refăcut viața acolo. O soră și un frate locuiesc în Linz, Austria. Alta soră în Zaragoza, Spania, iar mama străbate distanțele dintre Brăila, Linz și Zaragoza. În prezent este o bunică fericită și încearcă să își împartă timpul între copii cum poate. Cealaltă soră, pe moment, s-a stabilit în România, dar Spania este a doua ei casă.

A.C.C.: Ai plecat din România imediat după terminarea liceului. Cât de greu a fost să urmezi cursurile de jurnalism la Zaragoza în limba spaniolă?

M.I.B.: Mai întâi a trebuit să învăț limba spaniolă foarte bine. Am urmat nenumărate cursuri, de la ajutor de bucătărie până la educator de timp liber. Și bineînțeles am citit foarte mult în limba spaniolă. Orice. Mă consider o persoana autodidactă și foarte curioasă. Până la urmă nu mi-a fost chiar așa de greu. În toți anii de facultate am obținut bursă de studii. Nu știu dacă aceasta este o situație comună, însă profesorii mei au fost extraordinari. M-au tratat la fel ca și pe colegii mei spanioli, iar lucrul acesta m-a ajutat să progresez.

A.C.C.: Ai simțit că procesul tău de integrare în societatea spaniolă a fost mai facil decât a altor români emigrați la o vârstă mai înaintată sau care, emigrați de tineri în Spania, nu au urmat cursuri la școli și universități locale?

M.I.B.: Da, eu m-am integrat chiar din primul moment. Consider că studiile nu sunt primordiale pentru a te integra, cu toate că te ajută. Este mai important să ai o gândire deschisă, să fii prietenos, să îi respecți pe cei din jur și să înveți limba țării unde locuiești.

A.C.C.: Este procesul de integrare în societatea gazdă întârziat de numărul mare de emigranți români în Spania, acest lucru reducând practic interacțiunea totală între conaționalii nou sosiți și oamenii și cultura locului?

M.I.B.: Poate fi o cauză. Românul, în general, emigrează de nevoie. Ajunge în țara gazdă cu dorința de a câștiga ceva bănuți pentru a-i trimite familiei. Prima dată interacționează mai ușor cu un conațional. Și bineînțeles, nu prea este deschis altei culturi. O prietenă dragă îmi spunea: „cultura trece prin stomac”.

A.C.C.: În perioada 2000-2012, prin prisma muncii tale de jurnalist, ai fost implicată în documentarea migrației și comunității române în Spania. Care a fost dinamica acestora în timp?

M.I.B.: Da. Eu am analizat imaginea românilor în presa spaniolă între anii 2002-2012, prin intermediul Universității din Zaragoza. Existau câteva cercetări legate de imigrația românească în Spania, dar niciuna nu analiza imaginea lor în mass media. În plus, viziunea presei era distorsionată, dar juca un rol fundamental în crearea opiniei publice. Astfel, presa spaniolă, încă din anul 2002, a relaționat criminalitatea cu imigranții români. În acel an, în Spania locuiau 66.226 români. Era o comunitate relativ mică în comparație cu imigranții din Ecuador, Maroc, etc. Dar, isprăvile câtorva „ciobănași mioritici” ne-au adus pe prima pagină a ziarelor spaniole. Și acolo am rămas mai bine de cinci ani. Chiar dacă nu o numeau direct, de multe ori cuvintele „din Est”, „imigrant ilegal”, „fără documente”, „extracomunitari”, „mafia din Est”, etc., făceau aluzie la naționalitatea română. Cu timpul, și cu munca titanică a multor asociații românești, s-a schimbat această percepție. Presa a început să se intereseze și despre cultura românească. Au apărut nenumărate reportaje, atât în presă, cât și în televiziune, despre sărbătorile noastre de iarnă, despre călătoriile pe care le făceau spaniolii pe meleagurile noastre, despre mâncarea noastră tradițională, despre marii noștri scriitori, etc. Ne-au ajutat enorm de mult studenții români din facultățile spaniole. Prin intermediul lor a fost stârnită curiozitatea și dorința de a ști mai multe despre vecinul de bloc, colegul de muncă, prietenul român. De asemenea, cu timpul s-a demonstrat că imigrația românească nu a crescut criminalitatea în Spania, ci dimpotrivă, ratele de delincvență au scăzut în ultimii zece ani, după cum relatează investigațiile făcute de Ministerul Apărării Spaniol.

A.C.C.: Cât de unită și de bine reprezentată pe plan local este comunitatea românească din Spania?

M.I.B.: Acum, după mulți ani, este foarte unită. Exista numeroase asociații care încearcă zi de zi să reprezinte cu succes comunitatea românească. Acest lucru nu este mereu pe placul tuturor, dar consider că suntem mai bine reprezentați ca niciodată. La alegerile din luna mai am avut doi candidați români la europarlamentare din partea unui partid politic spaniol. Până acum cinci-șase ani comunitatea românească se rezuma la tâlhării, prostituție, muncă ilegală, etc. După cum am menționat mai sus, situația s-a schimbat. Noi înșine am schimbat-o.

A.C.C.: Că tot a venit vorba, în opinia ta, ce sprijin a avut comunitatea românească din Spania din partea autorităților române în perioada în care românii nu aveau o imagine atât de bună?

M.I.B.: Bună întrebare! Îți voi răspunde nu numai cu opinia mea, ci și cu testimoniul multor români pe care i-am intervievat de-a lungul acestor ani: niciuna. Până în anul 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană, nu a existat niciun fel de sprijin din partea autorităților române pentru a schimba imaginea negativă pe care o duceau fără vină românii în spate. În anul 2008, Guvernul român a început o campanie de primenire a imaginii numită „Hola, soy rumano: juntos haremos un buen equipo” (Bună, sunt român: împreună facem o echipă bună). Este singura până la ora actuală. Din păcate nu știe nimeni cât de eficientă a fost această campanie, deoarece nu a fost publicată nicio evaluare la sfârșitul acesteia.

A.C.C.: Ce crezi că au în comun și ce au specific comunitățile românești din Spania și Italia?

M.I.B.: Valul de români care a invadat Spania și Italia s-a produs din nevoia de o viață mai bună. Atât limba spaniolă, cât și limba italiană, se învață relativ repede. Există cerere pe piața forței de muncă din străinătate în anumite sectoare cum ar fi agricultura, construcțiile și menajul. Munca era foarte bine răsplătită și apreciată. În prezent, românii reprezintă principala comunitate de străini în cele două țări.

De asemenea, din diverse studii reiese că românii din Spania sunt mai bine reprezentați decât alte naționalități la nivel asociativ.

A.C.C.: A începe o nouă viață în Ecuador nu este ușor. Din ceea ce văd se pare că integrarea ta locală foarte merge bine, acest lucru fiind stimulat și de viața ta privată.

M.I.B.: Într-adevăr, prietenul meu este ecuadorian. Familia lui m-a primit extraordinar de bine. Suntem împreună de zece ani, ceea ce a făcut ca eu sa cunosc în detaliu cultura ecuadoriană.

A.C.C.: Ce reacții au avut membrii familiei și prietenii la aflarea deciziei tale de a emigra în Ecuador?

M.I.B.: Decizia de a veni aici am luat-o acum un an, când am primit o ofertă de muncă foarte bună în Cuenca, Ecuador. Pot spune chiar mai mult decât o ofertă, o oportunitate. Familia mea are o mentalitate deschisă și în niciun moment nu au încercat să îmi influențeze decizia. Prietenii mă sprijină necondiționat. Mai ales că acum au în agendă o nouă destinație turistică.

A.C.C.: Ai apucat să vezi mai multe țări din America de Sud până acum? Ce crezi că are Ecuador specific față de vecinii ei?

M.I.B.: Da, cunosc puțin Venezuela și Peru. Ecuadorienii sunt mai modești și mai prietenoși. Ce-ți pot spune despre țara unde locuiesc? Este minunată și pe deasupra, exotică. Ziarul New York Times relatează ca este a șaptea destinație turistică din lume și prima din America Latină. Reprezintă casa Insulelor Galapagos si leagănul biodiversității. Mulți străini, printre care australieni și americani, se stabilesc în Ecuador după ce ies la pensie deoarece întâlnesc aici o calitate a vieții excelentă la un preț rezonabil. Clima este agreabilă, nu exista iarnă, iar mâncarea este sută la sută sănătoasă. Eu de obicei cumpăr fructele și legumele de la piață, direct de la producători. Astfel, roșia are gust de roșie, așa cum o gustam în grădina bunicilor.

A.C.C.: Deși pentru foarte mulți acest lucru poate părea o curiozitatea, există comunitatea românească semnificativă în Ecuador, aceasta fiind bine reprezentată pe plan local. Ne poți spune câteva lucruri despre românii din Ecuador?

M.I.B.: În Ecuador, în prezent locuiesc aproximativ 50 de români. Avem o pagina de Facebook unde încercăm să interacționăm unii cu alții. Suntem împrăștiați pe întreg teritoriul Ecuadorului. Majoritatea românilor de aici au venit din dragoste. Au parteneri de viață ecuadorieni. Mulți au și copii. Este relativ ușor să obții un permis de muncă și rezidență în Ecuador. La început primești o viză de trei luni, după care o poți obține pe cea de șase luni. De asemenea, dacă dorești să-ți construiești o viață aici, poți obține viza de muncă, de profesional sau chiar pe cea de protecție în urma căsătoriei cu un național.

A.C.C.: Care este profilul tipic al românilor emigrați în Ecuador? Cum și de ce au ajuns acolo? Există o diferență notabilă între numărul femeilor și cel al bărbaților de etnie română din Ecuador?

M.I.B.: Încă nu am o evidență „precisă”, însă cred că suntem mai multe femei. La fel ca și mine, româncele și-au cunoscut în Spania soții și, datorită crizei economice aprige, au decis să-și încerce împreună norocul la jumătatea lumii. De asemenea, în Ecuador au venit doctori, ingineri și profesori români. Au un loc de muncă foarte bun și sunt apreciați pentru valoarea lor profesională și intelectuală. Avem și câțiva români întreprinzători, o reprezentanță a UE, un consul onorific și un preot. Quito, capitala țării, este orașul care găzduiește cei mai mulți români din Ecuador. Dar și Guayaquil, Manta, Machala au românii lor. În Cuenca, unde locuiesc eu, nu cunosc încă niciun compatriot.

A.C.C.: Sper ca acest interviu să crească vizibilitatea comunității românești din Ecuador și, cine știe, să ajute la consolidarea acesteia. Îți dorim numai bine și sperăm să păstrăm legătura.

M.I.B.: Și eu mă bucur că am reluat legătura. În măsura în care vă pot fi de folos, păstrăm legătura.

A.C.C.: Cu siguranță ne vom reauzi, Mihaela. Îți mulțumim pentru timpul acordat.

 

Alexandru Codreanu

www.prodiasporaromana.org

Octavian D. Curpaş: Interviu cu o creştină care a scăpat printr-un miracol în timpul cutremurului din Noua Zeelandă (Video)

Update: În timpul cutremurului din 22 februarie, 2011, care a zguduit din temelii Insula de Sud a Noii Zeelande, o placă mare de beton a strivit autoturismul în care se afla interlocutoarea noastră, Elsa Easton-Wright. Aceasta a scăpat printr-un miracol, ajutată de către soţ să iasă din maşina complet distrusă, după cum declara în filmuleţul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=X1j0Db_fTY8

Interviu realizat în Arizona, cu Elsa Easton-Wright, despre compatibilităţi şi diferenţe între Statele Unite, Australia şi Noua Zeelandă.

Viaţa ne fixează anumite repere şi ne redefineşte în funcţie de împrejurări. Câteodată ne redescoperim pe noi înşine şi comparăm, cu ochii de acum, situaţiile de altădată. Ne dăm seama că suntem deja altfel şi dacă mergem până în detaliu, înţelegem că acest “altfel” înseamnă şansa de a fi ajuns la maturitate şi de a fi depăşit un mod superficial de a ne raporta la realitate.

O poveste vie despre cum este să te înţelegi pe tine însuţi, să-ţi exprimi ideile, să-ţi asumi responsabilitatea faptelor, să-ţi găseşti locul care ţi se potriveşte, să-ţi defineşti un „canon” pentru mai departe, să dovedeşti că pricepi semnificaţia armoniei interioare – este şi povestea Elsei Easton. Deşi s-a născut în Statele Unite într-o familie mixtă – din mamă americancă şi tată neozeelandez -, părinţii ei au decis, din motive personale şi financiare, să abandoneze “pământul făgăduinţei” pentru Noua Zeelandă, la vremea când fiica lor abia învăţa să facă primii paşi. Anii au trecut şi au adus cu ei, la un moment dat, o transformare dramatică pentru Elsa, un eveniment ce i-a schimbat stilul de viaţă de până atunci şi i-a refăcut şi reaşezat priorităţile, dându-i sentimentul că asistă la restaurarea propriei sale existenţe. Fiecare zi ce a urmat a fost pentru ea o şansă de a aduna mai multă lumină în suflet, de a se simţi împlinită, de a-şi preţui şi a-şi respecta semenii.

Elsa Easton locuieşte în prezent la Christchurch, în South Island, însă distanţa nu o împiedică să revină destul de des în America, mai precis în Arizona, unde o aşteaptă bunicii şi rudele din partea mamei. Ori de câte ori ajunge aici se delectează făcând shopping şi savurând mâncărurile specifice bucătăriei din această zonă, iar pe americani îi consideră un popor extrem de generos şi de ospitalier, cu principii şi valori creştine profunde şi solide. Şi apreciază în mod deosebit această latură a fiinţei umane pentru că ea însăşi îşi ghidează viaţa după astfel de principii, iar la biserica de care aparţine – în Christchurch, South Island – este asistenta personală a pastorului.

Octavian Curpaş: Elsa, am dori să te prezinți, în câteva cuvinte. Am înțeles că te-ai născut în Statele Unite și la scurt timp după aceea familia ta s-a mutat în Noua Zeelandă. Din ce motive ați ales să părăsiți Statele Unite pentru Noua Zeelandă?

Elsa Easton: Tatăl meu este neozeelandez și a cunoscut-o pe mama în timpul studiilor pe care le urma la Colorado University, unde venise cu o bursă. S-au mutat împreună, în California, iar eu m-am născut la Santa Barbara. Când am plecat în Noua Zeelandă abia învățam să merg. Mama se îmbolnăvise de cancer. Părinții mei au hotărât să abandoneze America, din motive financiare.

Octavian Curpaş: Din câte am înțeles, încă mai ai rude care locuiesc în Statele Unite.

Elsa Easton: Așa este. Familia mea este formată, în proporție egală, din americani și neozeelandezi, ceea ce îmi oferă un motiv în plus de a călători. Trebuie să recunosc, însă, că ar fi mai bine dacă ne-am afla mai aproape unii de ceilalți.

Octavian Curpaş: Te rog să ne prezinți diferențele dintre Statele Unite și Noua Zeelandă. Prin ce se deosebesc cele două state?

Elsa Easton: Noua Zeelandă este o țară foarte frumoasă, cu plaje aurii, munți cu crestele acoperite de zăpadă, păduri luxuriante și ape limpezi. Populația nu depășește patru milioane de locuitori și cred că unul dintre cele mai bune lucruri care ne caracterizează, ca neozeelandezi, este acela că suntem relaxați și avem un simț al umorului unic. Nu suntem atât de dinamici ca americanii, în sensul că nu ne interesează la fel de mult aspectul material al lucrurilor, nu tânjim să deținem tot ce este de ultimă oră pe piață. De asemenea, ne remarcăm prin creativitate și prin atracția pentru călătorii.

Octavian Curpaş: Prin ce se deosebesc neozeelandezii de americani?

Elsa Easton: Americanii sunt un popor extrem de generos și de ospitalier! Pot să spun că m-au copleșit întotdeauna cu felul lor de a fi. Neozeelandezii sunt cunoscuți pentru faptul că știu să fie prietenoși, însă nu cred că se disting printr-un efort special de a-i face pe ceilalți să se simtă bineveniți.

Octavian Curpaş: Ai vrea sa ne descrii orașul Christchurch, Noua Zeelandă?

Elsa Easton: Christchurch este un oraș frumos, cu 340.000 de locuitori, situat pe coasta de est a South Island. Eu locuiesc la zece minute de mers pe jos până la plajă și la 90 de minute de condus până la pârtia de schi. Avem multe parcuri și clădiri vechi, remarcabile. Verile sunt toride și secetoase, iar iernile aspre și însorite. În oraș nu ninge mai mult de o singură dată pe sezon, însă pe dealurile din împrejurimi cade mereu zăpada.

Octavian Curpaş: În ce domenii ai lucrat până acum? Cu ce te ocupi în prezent?

Elsa Easton: Am lucrat ca logoped și ca profesoară și pot spune că mi-au plăcut ambele job-uri. În iulie 2008, biserica de care aparțin mi-a propus să mă angajeze, mai ales că eram deja implicată în slujire/leadership, fiind și destul de familiarizată cu oamenii și cu proiectele din comunitate. În octombrie am devenit asistenta personală a pastorului nostru și consider că pentru mine, este cea mai bună slujbă din lume.

Octavian Curpaş: Când ai devenit creștină? Ce anume te-a condus la Hristos?

Elsa Easton: Am devenit creștină, m-am născut din nou și L-am urmat pe Isus din toată inima, în urmă cu patru ani. Până la convertire am fost pierdută în lume, de aceea a trebuit să duc o luptă serioasă cu dependența de alcool și cu problemele privind imaginea de sine, care era „la pământ”. Am trecut printr-o perioadă dificilă, când sănătatea mea a avut de suferit de pe urma consumului de alcool, însă Dumnezeu m-a vindecat în mod miraculos și atunci am înțeles că El nu este sever și distant, așa cum credeam. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru faptul că nu a renunțat la mine și mi-a auzit strigătul inimii!

Octavian Curpaş: Cât de des vii în Statele Unite? Ce îți place să vizitezi în Arizona?

Elsa Easton: În America încerc să vin o dată la doi sau trei ani. Bunicii mei locuiesc în Sun City și sunt persoane foarte speciale pentru mine. Mi se pare important să petrec un timp cu ei, mai ales că înaintează în vârstă. Îmi place să fac cumpărături și mă declar încântată de bucătăria de aici, așa încât, faptul că locuiesc în altă parte, mă avantajează din acest punct de vedere.

Octavian Curpaş: Cum sunt percepute sărbătorile în Noua Zeelandă, în comparație cu Statele Unite, de exemplu Crăciunul?

Elsa Easton: În Noua Zeelandă, majoritatea locuitorilor au o vacanță de două sau trei săptămâni, în perioada dintre Crăciun și Anul Nou. Aproape toți sărbătoresc Crăciunul, însă puțini sunt conștienți de semnificația nașterii lui Isus, un asemenea eveniment ajungând să fie mai degrabă o ocazie de a petrece timp cu familia. Pentru că la noi este și vară, obișnuim să mergem la plajă și organizăm și un barbeque. Chiar dacă locuințele nu sunt excesiv de împodobite nici în interior, nici în exterior, un astfel de obicei începe să devină tot mai popular și în Noua Zeelandă.

Octavian Curpaş: Prin ce se deosebește biserica din Noua Zeelandă față de cea din Statele Unite? Cum ai descrie mișcarea creștină din Noua Zeelandă?

Elsa Easton: Nu am avut ocazia să vizitez prea multe comunități din America, așa că nu sunt în măsură să fac o comparație. Un procent foarte mic dintre neozeelandezi frecventează în mod regulat biserica, de aceea nu beneficiem de o moștenire creștină la fel de puternică, în comparație cu cea din Statele Unite. Destul de mulți membri își reduc preocupările spirituale, însă Dumnezeu ridică oamenii care poartă în suflet flacăra pasiunii pentru Numele Lui. Cred că, în general, urmașii lui Hristos își doresc o mișcare creștină autentică sau nimic! Propria mea comunitate se confruntă în mod constant cu provocarea de a-L prezenta pe Isus locuitorilor din orașul nostru, oraș pierdut, oarecum, prin dorinţa de a fi autentici, reali, de a purta cu noi prezența lui Dumnezeu și în afara clădirii bisericii, dincolo de ziua de duminică, acolo unde se află cei rătăciți. Ce împuternicire înfricoșătoare și minunată avem!

Octavian Curpaş: Ai vizitat o biserică românească, Living Waters din Arizona, pe 28 decembrie 2008. Care au fost impresiile cu care ai plecat?

Elsa Easton: M-am bucurat cu adevărat să asist la serviciul divin de la aceasta biserică. Îmi place să aud cântând românește și m-a impresionat modul în care s-au rugat împreună în acea biserică. Am simțit prezența lui Dumnezeu și am apreciat felul în care fiecare a venit la mine și s-a prezentat. Am întâlnit o comunitate foarte prietenoasă.

Octavian Curpaş: Locuiești în South Island, în ce constă diferența dintre nord și sud, în Noua Zeelandă?

Elsa Easton: În North Island clima este în general mai caldă, în special iarna. Nu cred că oamenii sunt diferiți, deși am descoperit că în Christchurch ne simțim cu toții mai relaxați, în comparație cu persoanele pe care le-am cunoscut în zonele din nord, unde am locuit. În privința situației economice, îmi pare rău, nu știu să vă spun prea multe!

Octavian Curpaş: Ce îți displace în Noua Zeelandă, în comparație cu Statele Unite?

Elsa Easton: Nu pot să afirm că există ceva ce mi-ar displace în Noua Zeelandă, din contră, mi se pare un loc minunat! Mă neliniștește însă creșterea infracționalității, față de perioada copilăriei mele, deși, probabil că acest lucru se întâmplă în majoritatea statelor lumii. America o percep câteodată, ca pe o lume superficială… Cred că mi-ar fi greu să fiu sinceră cu mine însămi, dacă ar fi să locuiesc aici.

Octavian Curpaş: Ce ar avea America de învățat de la Noua Zeelandă, ce ar trebui să schimbe în bine?

Elsa Easton: Mi se pare grea întrebarea! Am auzit că americanii au doar două săptămâni de concediu pe an, ceea ce mi se pare insuficient!

Octavian Curpaş: Câte săptămâni de concediu au neozeelandezii?

Elsa Easton: În Noua Zeelandă avem patru săptămâni de concediu, iar ca profesoară am fost răsfățată, vacanța era de aproximativ zece săptămâni pe an.

Octavian Curpaş: Care este poziția neozeelandezilor față de studiile academice? Pun preț pe educație? Câte universități sunt recunoscute pentru standardele lor academice?

Elsa Easton: Cred că avem un sistem de învățământ de calitate, obligatoriu până la vârsta de cincisprezece ani, după care studiile costă, astfel că, cei ce urmează universitatea se dovedesc a fi în general, foarte dedicați, tocmai din acest motiv. După părerea mea, încă te poți descurca destul de bine atunci când vine vorba să îți găsești un job, chiar dacă nu ai urmat o facultate și cred că acest lucru contează. Nu toți excelăm la învățătură. Două dintre universitățile noastre sunt cotate foarte bine în raport cu standardele internaționale.

Octavian Curpaş: Care sunt acestea?

Elsa Easton: Universitatea din Auckland este considerată, peste tot în lume, cea mai bună din Noua Zeelandă, iar Universitatea din Canterbury a obținut calificativul „bine” pentru cercetare. Acestea fiind spuse, părerea mea este că poți realiza o estimare statistică într-o manieră pozitivă! Taxele sunt probabil, extrem de rezonabile, conform standardelor internaționale, așa că nu se impune să renunți la stilul tău de viață obișnuit pentru a te descurca cu banii.

Octavian Curpaş: În Noua Zeelandă ai avut ocazia să cunoști români?

Elsa Easton: Nu.

Octavian Curpaş: Am înțeles că sora ta locuiește în Australia. Cum ți se pare această țară?

Elsa Easton: Australia este minunată! Cred că locuitorii de acolo nu se deosebesc prea mult de cei din Noua Zeelandă. Țara este mult mai întinsă și clima mai caldă. Merg în vizită la sora mea o dată la doi sau trei ani.

Octavian Curpaş: Prin ce se deosebesc locuitorii din Noua Zeelanda de cei din Australia?

Elsa Easton: Australienii sunt mai deschiși (nefiind vorba de o atitudine de corectitudine politică).

Octavian Curpaş: Cum îi percep neozeelandezii pe australieni și invers?

Elsa Easton: Majoritatea neozeelandezilor emigrează în Australia, pentru că acolo există mai multe șanse de a găsi un job bun. Relațiile dintre cele două state sunt de calitate și datează din vremea războaielor mondiale, în schimb, este un lucru știut că ne tachinăm reciproc.

Octavian Curpaş: Dar este proverbul: „Cine se tachinează, se iubește!”Ai mai vizitat și alte țări până acum?

Elsa Easton: Nu încă.

Octavian Curpaş: Ce planuri de viitor ai, ce alte ţări ți-ai propus să vezi?

Elsa Easton: Anul acesta intenționez să merg în Tailanda, într-o călătorie misionară, cu un grup din Christchurch. Mi-ar place să ajung cât de curând și în Tanzania. Din păcate, nu am suficient concediu pentru a mă putea deplasa în toate locurile pe care aș vrea să le văd!

În încheiere, Elsa Easton le recomandă cititorilor noștri să nu înceteze să creadă în Dumnezeu și să vadă în El pe Cel ce se îngrijește de orice nevoie a noastră, cu atât mai mult cu cât datorită crizei economice, Statele Unite trec printr-o perioadă de mari provocări. Rugămintea ei este ca toți să se apropie și mai mult de Creator, indiferent pe ce valuri îi va purta viața.

 

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/10/24/octavian-d-curpas-interviu-cu-o-crestina-care-a-scapat-printr-un-miracol-in-timpul-cutremurului-din-noua-zeelanda-video/

Anna- Nora Rotaru – Poezii

DOAMNĂ, TOAMNĂ…

 

Se scurge dulce toamna pe alee,

Pe geamuri se prelinge-n şiroaie ploaia,

Condeiu-mi scârţâie scriind o epopee,

Cum fuge-l urmăresc, schimbându-i foaia

 

Şi gândurile mă năpădesc năvalnic,

Vreun tunet doar, auzu-n ţăndări sparge…

Pe streaşină cad stropi grei, zburdalnic,

Plopii-mi bat în geam, ca în furtuni catarge.

 

Parcu-i pustiu, cu vârtej de frunze răvăşite…

Le duce vântul, apa-n râuri mai departe…

Şi crizantemele de pe bordură-s pripăşite,

Nici eu, nici ele n-avem mai bune soarte…

 

TOAMNA, mai stai puţin de te-odihneşte!

Timp mai avem, l-am amăgit la colţ de drum!

Noi te iubim şi TU… pe noi iubeşte,

Mai lasă-ne aleile cu flori şi cu parfum!

 

Mai… lasă-ne culorile să ne încânte văzul,

Condorii, nu-i alunga, un pic să ne mai stea,

Chiar pe ploaie, las-o să-mi ude-ncet pervazul

Şi crizantemele de la fereastră mea!

 

CĂLĂTOR NOCTURN

Străine, în pragul casei mele mi-ai venit!

Ce vânt te-aduce, din ce îndepărtat meleag?

Cu calul ostenit de drum, la poartă priponit,

Mi-ai apărut la miez de noapte, călător pribeag!

 

Acuma, când vuiește vântul și-i furtună,

Când norii de colb cenușiu în aer se ridică,

Tu mi-ai venit să-mi pui pe masă o cunună

De flori de colț, culese-atunci când luna pică.

 

Încă mai au pe ele stropi din dimineți cu rouă,

Mireasma proaspăt-a zăpezii de pe-abrupte stânci

Și-a pinilor pe care se preling lacrime când plouă,

Și când geme viscolul alene cu șoaptele adânci.

 

Și mi-ai sosit pe neașteptate-n căsuța-mi mohorâtă,

Când eu-mi trăsesem de demult obloanele la geam,

Când așteptarea se rătăcise prin colțuri amărâtă,

Și deznădejdea mă săruta pe pleoape când plângeam.

 

Deodat simții că ceru-n două se despică

Și-mi zvâcni rana în inima-nchisă-n colivie!

Vazui parcă un înger, cum pe aripa lui mă ridică

Trezându-mi viața-n vene din neagra-i trândăvie.

 

Ți-am pus pe masă o pâine și-o cupă cu nectar

Și-am rămas așa-ndelung să te privesc pierdută;

Deși vremea a trecut, simt că timpul n-are hotar

Și poate te-oi lăsa să-mi cucerești o ultimă redută !

 

Anna- Nora Rotaru