Dorina Stoica – Ce bun eşti, Doamne!

Doamne, atâtea lucruri doresc,

Lupt şi mă zbat să le dobândesc.

Sunt lacomă, vreau mereu altceva,

Nu mă mulţumesc cu ce îmi poți da.

Mi-ai dat doi ochi ca să pot vedea

Lumea aceasta mare, cu tot ce e-n ea.

O gură mi-ai dat să mă rog şi să cânt,

Să gust toate bunătăţile de pe pământ.

Sănătate am, comoară nepreţuită

Şi-o inimă care bate neobosită.

Când soarele răsare de dimineaţă,

Toate se bucură trezindu-se la viaţă,

În casă e pace, toţi ai mei sunt bine,

Avem ce mânca astăzi, avem şi mâine,

Am unde dormi, mă ruga, pe cine iubi,

Ce altceva oare mi-aş mai putea dori?

( din „Când nu Te iubeam” de DS – 2015)

http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/11/ce-bun-esti-doamne.html

imagine de pe internet

Dorina Stoica – Când înserarea se lăsa peste sat

Zilele toride de vară se sfârşeau lin, odată cu apusul soarelui. Acesta, obosit de povara zilei, dispărea încet, încet după deal. În urma sa cerul se îmbujora ca un obraz de fată ruşinată pe furiş sărutată.

– Mâine va fi mai cald decât astăzi, ne spunea mătușa Ileana, în vreme ce intra pe poartă cu şorţul prins în brâu, plin cu felurite bunătăţi (mure, cireşe struguri copţi sau bureţi creţi) şi cu o oala de lapte prins sau dulce în mâna de la tanti Corina, simbria „muncii mele” de la fâneaţă.

– De unde ştii, tanti, o întrebam sărindu-i fericită în braţe imediat ce se aşeza ostenită pe prispă, unde îşi desfăcea şorţul cu bunătăţi.

– Când soarele la asfinţit lasă cerul înroşit înseamnă că şi în ziua următoare va fi arşiţă şi nu va ploua.

După ce mă săruta pe obrajii murdari, se ridica sprintenă de parcă s-ar fi odihnit toată ziua, lua beţe şi aprindea cât ai clipi focul în vatră. Ceaunul cu apă era pus pe ochiurile cele mari de la plită şi când focul ardea vesel, în apa clocotită punea mălaiul galben şi îl lăsa să fiarbă bine. Uneori nu mai aveam răbdare să termine mămăligă iar cu lingura mare de lemn luam într-un castron cir, şi îl mâncam fierbinte.

Joia tăia câte un pui de găină. Îl punea la fiert într-un alt ceaun cu ceva legume. Când era gata mămăliga, era gata şi rasolul de pui sau scrobul cu smântâna. Lângă acesta adăuga nişte carne afumată scoasă din putina din beci, unde o ţinea la răcoare în untură. Alteori aducea din beci un castron cu telemea de oi din putină. Ne uitam cum amesteca mămăliga mare şi vârtoasă cu un făcăleţ lung şi ne minunam câtă putere are, slabă şi scundă cum era bătrâna.

Masa rotundă cu picioarele scurte, din două parţi ca două semilune stătea rezemată lângă uşă. Aveam sarcina să o spălăm bine şi să o uscăm cu un prosop aspru de cânepă, după care o aşezam în mijlocul bucătăriei şi în grabă mămăliga uriaşă era răsturnată taman pe mijlocul ei. Într-un cui lângă sobă era o aţă pe care tanti Ileana o lua şi tăia cu măiestrie mămăliga în felii mari, egale. Ne aduceam fiecare de prin curte scăunele făcute dintr-un lemn cu patru beţe înfipte în el şi ne certam de la cel dăruit mie de nenea Botez.

Neînţelegeri erau şi de la castroanele colorate din lut dar şi de la cele două linguri de inox pentru că nu ne plăcea să mâncăm cu linguri de lemn. În cele din urmă foamea ieşea învingătoare şi ne aşezam la masă, bucurându-ne de bucatele pregătite de cele două femei, neostenite. După ce strângeam masa, încet, încet focul se topea în vatră, pisicile sătule se urcau pe sobă la căldură, femeile obosite se culcau iar noi mergem pe prispa din faţa casei. La lumina slabă a lunii povesteam, povesteam, şi visam în timp ce priveam stelele până când ochii lăcrimau de atâta căscat. Atunci intram în casă şi adormeam îndată îmbătate de liniştea şi de miresmele nopţii de vară.

( din „Raiul în care am fost”  de Dorina Stoica Editura Sfera 2011)

http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/11/cand-inserarea-se-lasa-peste-sat.html

Imagine de pe internet

O poetă ca un arbore cu rădăcinile în Cer- Mihaela Oancea (Solzii negri ai timpului alb – Editura Destine – București, 2015)

Volumul intitulat ,,Solzii negri ai timpului alb” poartă iscălitura poetei Mihaela Oancea și a apărut la București, la Editura „Destine” (2015). O carte în alb și negru de la un capăt până la celălalt, în care predomină albul, deloc întâmplător, spre a ilustra laitmotivul (timp alb) al tuturor poemelor cuprinse în ea.

Este o poezie postmodernistă, nu chiar la îndemâna oricui, plină nu numai de neologisme, ci și de referiri la mitologia greacă ori nordică, de filosofie și simbolistică esoterică. Cu ample conotații, dificil de decriptat, poezia Mihaelei Oancea nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum, nu imită pe nimeni și încadrarea într-un anumit curent este aleatorie.

Poezia este, fără doar și poate, de sorginte divină. Referindu-mă la cea din volumul „Solzii negri ai timpului alb”, voi porni de la simbolistica acestui concept de timp alb, putând afirma că avem de-a face cu o poezie profund spirituală și filosofică. Timpul alb este acea stare de iubire absolută, starea edenică pierdută de protopărinții noștri odată cu alungarea din Rai, un timp ce poate fi redobândit prin despătimire, prin lepădarea  de „solzii negri”, eu aș spune prin curățarea de păcatele omului contemporan. Stă în puterea oricui de a accesa Timpul alb și a redobândi  puritatea edenică!

În toate poemele cuprinse în acest volum nu vom găsi nicio urmă de revoltă, nici tulburare și nici tristețe, doar raportare la un timp al începuturilor ca și cum sufletul poetei deja ar exista în acea lume de mult timp trecută, dar revesibilă.

Simbioza dintre suflet și natură este căutată, dar și aflată cu precădere în zonele înalte (la propriu), în munți, unde poienile sunt colorate de bujori sălbatici, acolo unde lăcașurile de cult, pe care poeta doar ne lasă a le bănui („Dezamăgire în ecouri de strană”), sunt porți deschise spre alte univesuri.

Lumea poeziei Mihaelei Oancea este o lume neobișnuită, iar limbajul poetic este intelectual, metaforic, surprinzător și inedit.

O ilustrare a universului poetic ne-o oferă grafica executată de binecunoscutul artist plastic Mihai Cătrună ce se pare că a pătruns înțelesurile subtile ale versurilor poetei.

Din pricina păcatelor, a negativismului, omul contemporan a ,,pierdut vederea celui de-al treilea ochi”, nemaiavând acces la acea zonă a existenței unde totul se află sub stăpânirea luminii.

Poezia Mihaelei Oancea este tocmai acel filon de lumină albă ce brăzdează timpul acoperit de solzii murdăriei și ai întinăciunii. Asocierea aceasta oximoronică alb-negru ne poate duce cu gândul la modelul istoric ce indică originea palestiniană a lui la Iisus Hristos, om și Dumnezeu în același timp…

Poeta Mihaela Oancea este un fin observator al lumii înconjurătoare călătorind prin timp, ajungând de fiecare dată la începuturi, acolo unde puritatea trăirilor sale lirice se simte acasă. Ea privește răsăritul, apusul, soarele, marea și munții descoperindu-le, descoperindu-se și descompunându-se în elementele primordiale. În „Proces de vindecare” „soarele, fruct dat în pârg”, „face snorkeling,” ori „se furișează într-un hamac,” pentru siestă căutând frumusețea și bunătatea, pentru a se încărca de puterea vindecătoare a iubirii, dându-ne în cele din urmă lecția de viață a iertării, cheie a vindecării și a armoniei cosmice: ,,Spre seară, tolănit pe nisip,/ surâde,/ știind că orice vindecare/ e o lecție de viață/”

            Mihaela Oancea este fericita găsitoare a sufletului ce este mai mult decât geamăn, e siamez! În „Destine siameze”, „Ne-am întâlnit privirile/ dincolo de oglinda cea veche/ ce păstra amintiri/”, călătoria în timp ajunge la începuturi, pe la ,,carâmbul timpului”, „când soarele naviga în piroagă de jăratic”. Despre desăvârșire și spirite alese în „Ortoexistență” poeta ne spune, „Cresc mereu păduri de existețe efemere,/ dar puțini arbori cu rădăcinile în sus.

De formație filolog, este conștientă de puterea cuvintelor, dar și a celui care le mânuiește spre a le face ascultătoare , limpezi, cu putere de vibrație, sau ,,pești zburători/ care să-noate în răcoroasa mare de alb,”. Pentru a desăvârși însă o creație este necesară și inspirația, pe care o numește “bună dispoziție”. “Într-o dimineață oarecare, buna dispoziție le-nflorise în  miez,/ țopăiau precum popcornul,/ și-atunci am aflat că erau hotărâte / să gândească nu la ce sunt,/ ci la ce pot să devină./”.

În „Călătorie” ne dezvăluie că ,,Omul, pașaport cosmic/ pentru eternitate”, nu se înțelege pe deplin, iar lumina ajunsese ,,a se curba în jurul lui,/ în așteptarea galaxiilor dolodora de ferestre-/(…)către infinitele hoinăreli onirice/ zugrăvie-n Zenit.”

Pornind de la  ideea unor filosofi antici sau contemporani (Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford), potrivit cărora tot ce credem noi că e real şi stă la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creată de o inteligenţă de nenumărate ori superioară nouă,  în ,,Muguri de vise” poeta spune că ,,realitatea nu-i  altceva decât/ ce-i permitem să fie”.

Numele zeului Thanatos (zeul morții), arareori pomenit cu teamă în mitologia greacă, apare în poezia Mihaelei Oancea nu ca o entitate înfricoșătoare, ci ca un zeu al transformării

dintr-o formă de existență în alta. Această ipostază a lui Thanatos am întâlnit-o în Luceafărul lui Mihai Eminescu (,,Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”), iar  în poezia Mihaelei Oancea, “Iar zeul Thanatos, scăpat din captivitate,/ se dezlănțuie. / (…) Dau pagina /(…) acolo vreau să-nvăț/ din nou/ să rodesc.”( ,,Dau pagina”). Și dacă va rodi, poeta o va face, fără doar și poate, în mitologicul oraș Alfheim, acolo unde locuiesc geniile și spiritele luminoase, orașul care îi primește doar pe cei drepți – („Intuiție”).

Viața este asemenea curbei lui Gauss, ascendentă firesc până la apogeu, dar accidental bulversată de întâmplări catastrofice cum ar fi pierderea facultăților mintale, când omul cade în starea aceea ce nu este nici viață, nici moarte, ci somn: „S-a prăbușit nevolnic, sugrumat/ de o bizară stare de rău/ În tinerețe îi fusese atât de bine,/ încât și uitase definiția tristeții” –  („Incident pe curba lui Gauss”)

După ce am lecturat volumul acestei tinere poete, oprindu-mă asupra unora dintre poeme, în mod special, și revenind tot la ele după lectura altora, pot afirma că am în față o poezie de o profunzime remarcabilă, ce denotă vastă cultură generală, vocabular poetic elevat și un simț artistic mai rar întâlnit.

Trebuie să mărturisesc nu a fost o lectură ușoară și nu mi-a fost revelată ideea din poemul citit decât la a doua sau a treia lectură. Poeta Mihaela Oancea nu ne prezită niște trăiri sau experiențe de viață așa cum facem cei mai mulți dintre poeți, ci niște concepte filosofico-esoterice bazate pe studiu și lecturi atent alese.

Și, cum Poeta este un arbore tânăr, îi doresc să crească, iar rădăcinile să-i fie cu fiecare volum tot mai înfipte în cer, ba chiar să cuprindă tot cerul cu ele, până acolo unde timpul este imaculat și fără solzi negri…

A consemnat, Dorina Stoica. 16 nov 2015

http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/11/o-poeta-ca-un-arbore-cu-radacinile-in_16.html

George Filip – S-au dus dansând la ceruri – niste tineri…

S-au dus dansând la ceruri – niste tineri…

-acelor tineri arsi de vii, în noaptea
gheenicã de vineri – 30 octombrie – 2015,
în blestemata baracã din inima Bucurestiului-

abia veniti pe terra – niste tineri
dupã vecernia din Sfânta-Vineri,
s-au dus la dans, frumosi, sã se sãrute
în clinchet de moderne alãute.

si-n troita aceea – de o searã,
catapeteasma unsã-n smog de cearã,
un ochi de diavol a fãcut implozii
si-au dat nãvalã pe pãmânt – irozii.

o flacãrã – din iaduri dichisitã,
le-a pus la tineri dolii pe orbitã
si…în gheena marilor potoape,
a fost…sã se salveze…cine poate.

ce rugãciuni…ce vaier si ce jale!
raiul ardea în flãcãri infernale.
n-au coborât…sã stingã focul – sfintii;
tinerii arsi îsi invocau pãrintii…

si-a fost un dans cum n-a visat gheena.
peste cenusã…moartea si-a-ntins trena.
dupã vecernia din Sfânta-Vineri
s-au dus dansând la ceruri – niste tineri…

George Filip    11/1/2015

Montreal / 1 noiembrie 2015

SPONTANEITATE ŞI SINCERITATE ÎN TIPAR DE LIRISM PROFUND – „Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis 2005, de Octavian D. Curpaş

„Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis, 2005, 133 p. 

Poezia lui Theodor Damian ne surprinde, ne provoacă, ne pune faţă în faţă cu realităţi nu totdeauna comode, într-un cuvânt, poemele sale ne conduc la o sinceritate faţă de sine şi faţă de marele Univers. Nu întâmplător, volumul „Nemitarnice”, de fapt o antologie de o sută unu poeme, se constituie ca un manifest adresat fiecărui potenţial cititor de a cântări în cumpăna dreaptă a raţiunii valorile fundamentale ale existenţei şi mai ales, ale rostului de a aparţine bogatului spaţiu spiritual românesc.

Tocmai de aceea, Theodor Damian reuşeşte prin acest volum de versuri să expună concepte care surprind esenţa românismului aflat la confluenţa spiritului dacic, al celui latin şi peste toate acestea, al celui creştin. Din această îngemănare de curente spirituale rezultă forţa unei exprimări poetice pline de sensibilitate, de sens, de durabilitate şi mai ales, de vitalitate.

Un scriitor şi cărţile sale

Theodor Damian, scriitor român din SUA, este autorul volumelor Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. Theodor Damian este teolog, eseist de factură creştin-ortodoxă, important promotor cultural, editor al revistei „Lumină Lină“.

„Revărsarea cu gust şi rafinament”

Asemenea unui teatru în patru acte, volumul „Nemitarnice” ne oferă patru trepte în ascensiunea către înţelesul etern al poeziei. Astfel, pentru început, privim „Prin ochiul mării”, după aceea identificăm un „Armaghedon cu un alt nume”, mai departe înţelegem metafora „Căutătorilor de lut”, pentru ca în final, să avem parte de „Zborul ancestral”. Patru trepte în devenire, de fapt patru trepte ale cunoaşterii şi tot atâtea etape în înţelegerea lirismului profund al lui Theodor Damian.

„Marea se apleacă pe fereastră/ eram în spatele ei/ şi număram apele/ apele şi culorile/ zvâcnetul şi culorile/ curajul neruşinat/ revărsarea cu gust şi rafinament/ când totul e pe potrivă/ ca torsul pisicii pe cuptorul de lut/ iarna la ţară// O, ochiul mării de cucuvea/ noroc că nu face asta/ în fiecare zi/ că pe mulţi i-ar trage în ea.” („Ochiul mării”)

„Marile poeme ale ţării”

Sensul poetic nu se descifrează totdeauna uşor, este nevoie de o anumită putere de pătrundere ce se dezvoltă atunci când iei contact cu scrierile lui Theodor Damian, fiindcă în fiecare vers este încifrată o experienţă, un gând, o trăire, ceva care a făcut parte din viaţa sa şi pe care îl dăruieşte mai departe, celor ce vor să citească, să asculte şi să înţeleagă.

„Peste marile poeme ale ţării/ au trecut uragane migratoare/ şi le-au smuls penele colorate/ le-au inversat metaforele/ le-au stricat sensul.” („Poemele ţării”)

„Misterul vieţii se pătrunde”

Dar efortul este răsplătit pe deplin prin nenumărate înţelesuri ce te conduc mai departe, într-un univers complex şi totuşi simplu, axat pe principii care se întretaie, se însumează, pentru ca ulterior să se despartă, revenind de fiecare dată mereu altele, cu înţelesuri noi şi cu spontaneitatea unei exprimări ce-şi află mereu cuvinte potrivite pentru experienţe tot mai profunde, ce se cer a fi comunicate.

„Nu stiu de cine şi de unde/ misterul vieţii se pătrunde/ nu ştiu de unde şi de ce/ a apărut deoarece/ nu ştiu de când şi până când mă arde ochiul tău plăpând/ nu ştiu de când, de ce şi cum/ mă înghite praful de pe drum/ nu ştiu de ce şi de la cine/ atâta moarte e în mine.” („Nu ştiu”)

Între Vasile Voiculescu şi Lucian Blaga

O sursă de inspiraţie deosebit de valoroasă pentru poezia lui Theodor Damian o reprezintă viziunea teologică creştină care sub o formă sau alta revine prin diferite teme sau simboluri, oferind o consistenţă şi o profunzime ce depăşesc exprimarea laică. Astfel, continuând tradiţia unor poeţi de factură religioasă în genul lui Vasile Voiculescu sau într-o anumită măsură, Lucian Blaga, Theodor Damian împleteşte în experienţa concretă a zilelor noastre, elemente de teologie, precum şi relaţia lor cu arhetipuri mitice, general umane sau specifice spaţiului daco-roman.

„Izvorul apelor sfinţite în tine”

În acest sens, putem vedea influenţa unui anumit gen profetic, în poezia „Cel care vine”: „Iordanul s-a tulburat/ spre vărsare/ iarăşi s-a aruncat cineva/ în apele sale/ iarăşi un Ioan Botezătorul/ şi-a făcut apariţia/ în pustiul lumii.// E lung drumul până la Iordan/ îţi trebuie ani să-l străbaţi/ ai timp ca să ierţi tuturor toate/ şi să înveţi să te rogi pentru fraţi// E lung drumul şi greu/ până să descoperi izvorul/ apelor sfinţite în tine/ şi să-L recunoşti/ pe Cel care vine.”

Astfel, volumul „Nemitarnice” ne poartă prin multiplele exprimări artistice originale şi sensibile ale lui Theodor Damian, oferindu-ne ocazia să cunoaştem şi să ne cunoaştem, să explorăm faţetele nebănuite ale unei realităţi uneori, contradictorii, alteori, raţionale, dar întotdeauna sublime şi senzaţionale, fiindcă în cele din urmă, viaţa este un dar extraordinar, irepetabil, de care trebuie să ne bucurăm cu toată fiinţa noastră. Poezia lui Theodor Damian este un imn al vieţii ce învinge, care deşi aparent se opreşte, totuşi curge mai departe, din eternitate în eternitate.

Octavian D. Curpaş