Dorina Stoica – Pe o punte de gânduri, gingașă trecea poezia… “Punți între gânduri” de Elisabeta Lușcan – Editura Karuna, Bistrița, 2014

Cartea “Punți între gânduri” de Elisabeta Lușcan – editura Karuna Bistrița 2014, mi-a fost dăruită în vara aceluiași an odată cu câteva semințe de la florile din grădina sa. Privind-o pe poetă, mereu zâmbitoare și mereu printre flori, cum ai putea să n-o îndrăgești ori cum ai putea să ți-o imaginezi altfel decât în grădina casei sale de la o poală de munte, scriind poezii la umbra unui copac înflorit și trimitându-le apoi spre cei dragi sufletului ei. Cărții Elisabetei Lușcan abia acum i-a venit rândul să o citesc, și să gust poemele ce se deschid asemenea florilor în diminețile senine de vară! Sufletul meu de femeie iubitoare de poezie și de flori a vibrat atins de lirismul lor. Am văzut-o cu ochii minții pe autoare, pe un petic de iarbă, mângâiată de razele soarelui, îmbătată de mireasma florilor și de iubire, compunând poezii. “Aș vrea să fiu pentru tine/ un infinit dincolo de orizont/ o țară cu chip de inimă/ un munte cu vârful în nori “( Aș vrea), ori “Iubirea-mi bate la fereastră/ visez câte o floare-albastră/ s-o ating nu-mi stă-n putere/ e singura mea mângâiere” ( Din gând în gând).
Cartea de poezie ce poartă titlul inspirat și sugestiv „Punți între gânduri” semnată de Elisabeta Lușcan are un cuvânt de apreciere și îndemn la lectură intitulat “În loc de prefață” semnat de Traian Parva Săsărman. Poeziile acestei cărți sunt pe alocuri ilustrate cu desene de Nynna Vizireanu. Pe lângă poezii și grafică, cartea cuprinde și fragmente din cronici la cărțile autoarei, semnate printre alții de Nadia Pădure, Melania Cuc , Marius Iulian Zinca, Andrei Moldovan și mulți alții. Poeta a publicat, prin grija aceleiași edituri Karuna din Bistrița, șapte cărți de poezie și proză.
Trăiri, sentimente, dureri, împliniri uneori, neputințe alteori, toate acestea se petrec în locul unde trăiește și a cărui energie îi dă starea de împlinire, de statornicie dar cel mai mult starea de poezie. Gândul trece munții, călătorește hoinar spre a se întâlni cu gândul iubitului. Toate acestea sunt roadele imaginației poetei, trăiri transpuse în versuri.
Iubirea este permanent căutată în “mugurii cu flori”, ori “albul zăpezilor din văile adânci ale munților”, sau în “lanul cu maci arzând de culoare”. “Să te găsesec, aș vrea…/ în creanga de mălin ce/ freamătă sub fereastra mea,/ ascuns între petalele/ de cais și gutui/,”…”în mirosul busuiocului din luncă,/ pierdut în grădina cu trandafiri roz…”( Să te găsesc aș vrea).
Fără dor și poate, locul acela unde poeta trăiește este plin de mult har și de poezie.
Într-o simbioză perfectă, iubirea și elementele naturii se întrepătrund ca în poezia lui Charles Pierre Bodelaire, Corespondențe :“Ca nişte lungi ecouri ce se unesc profund/ Într-o misterioasă, adâncă unitate, / Întinsă ca lumina, ca nesfârşita noapte,/ Parfum, culoare, sunet de-a pururi îşi răspund.”
Cine este poeta Elisabeta Lușcan aflăm din poezia
“Sunt”. Ea este “Lună”, Soarele”, “ploaia”, “vântul”, “roua”, “blândă plăcere”, “valuri de durere”, “visul”, “trecător în noapte”, “poezia”, “petală”, “lacrimă”, “gândul negândit”, “legenda”.
Dacă primăvara iubirile se trezesc la viață asemenea florilor ce au stat în amorțire:”mugurii speranței / pornesc/ bobocii trandafirului/ vorbesc,// numai primăvara / se deschid/ sufletele lumină!/ ( Numai primăvara), toamna aduce tristețea și omoară speranța Trăiesc în tristeți, respir a lor tăcere/ Aștept cu dor un anotimp mângăiere./”(Tristeți în toamnă târzie).
Iarna ( „Anotimpul alb”, „Viscol turbat”, „Furat de iarnă”) , este anotimpul auster, în care statul în casă, lipsa florilor a cântecului păsărilor, aduce un soi de tristețe și de nerăbdare dar are și ea frumusețe și farmec.
Toate florile,trandafirul, clematita, irișii, crinii, bujorii, begoniile, petuniile , au câte un vers, o rimă, o mângâiere, un zâmbet. Ele înfloresc și pentru a fi bucurie iubitului „Cu miresme aruncate-n zare/ mă hrănesc zi de zi/ Te aștept să miroși o floare/ când vii?”(Printre flori).
Biserica cu icoanele ei făcătoare de minuni, mama nonogenară, norii, munții, prietenii, și chiar firul de iarbă, acesta este universul poetic al Elisabetei Lușcan, o femeie la vârsta când multe întrebări și-au aflat deja răspunsurile, când apele învolburate ale anilor tineri s-au așezat blânde în matcă, dar când iubirea rămâne să înfrumusețeze viața până la sfârșitul ei și să dea inspirație cât timp pe Pământ mai sunt poeți.
Un volum de versuri ce se cade a fi citit pe îndelete, când stai la umbra uni copac înverzit, la un asfințit dintr-o primăvară spre vară bogată în flori. O carte ce cuprinde sentimente adunate într-o viață trăită curat, intens, cu dragoste de tot ce a creat Dumnezeu ca să bucure ochi, suflete, să-i facă pe oameni mai buni, mai curati, mai uniți, mai sinceri.
După ce am terminat volumul poetei Elisabeta Lușcan mi-am dorit să vină mai repede vara și să pornesc spre Valea Ilvelor ori spre alte văi, pentru a face popasuri în poieni înflorite, lângă râuri limpezi si zglobii de munte, ori în grădini pline cu flori, să las pe acolo măcar câte-un vis, ori poate să scriu câte o poezie…

A dat ultima filă din cartea de versuri „Punți între gânduri”, cu dor de ducă, întru așteptarea primăverii și a scris câteva rânduri, pricepută mai mult la flori decât la versuri,
Dorina Stoica.
19 ianuarie, 1015

Anunțuri

Dorina Stoica – Aur, smirnă şi tămâie

 Aur, smirnă şi tămâie
în dar magii au adus,
când în  Bethleemul sfânt
Fecioar-a născut pe Iisus
trimis s-aducă de la Tatăl
Legea nouă pe pământ.

Aur-s-aibă strălucire

ca soarele cald şi blând,
 smirnă din cea mai curată
cu scorţişoară şi şofran,
odaia să-i fie parfumată
Pruncului născut sărman.
Şi tămâie-n care-au pus
mireasmă duhovnicească
 cele de jos cu cele de sus
să unească şi sfinţească.
(de DS)
imagine de pe internet

Vasilica Grigoraş – Capricii: senryu

 

 

capricii în sat-

şi la ziua recoltei

vin bolborosind

x

foc mocnind de mult –

alături de un pârlit

tot mai des friptă

x

Crai Nou ispitind

muşcata din fereastră –

adolescenţă

x

norii risipiţi –

bulgări de omăt doar în

lapte de pasăre

x

steagul arborat

de florile mărului –

speranța în plop

x

Moș Nicolae –

buni repetând testul

de glicemie

x

sărbători-n deșert –

cu domnii bine sfinţiţi

mironosiţe

 

Vasilica Grigoraş

 

 

Vasilica Grigoraş – Cafea cu taifas: haiku

timpul de-ales oi –

soarele răvășit prin

copițe de fân

x

spitalul de ochi –

încet, încet răsărind

din nou stelele

x

strigător la cer –

autor cu perucă,

haiku tras de păr

 

muzeul deschis –

pe călușul tomnatic

guaşe proaspete

x

noaptea pe pervaz

picătura chinezească –

mai scriu un haiku

x

coincidență –

pe trena avionului

un stol de cocori

x

griul persistent –

fiece crizantemă

cu parfumul ei

x

lucrări de toamnă-

pe lamele plugului

felii de soare

x

cu zarvă şi flori

milităria jos din pod-

un nou început

x

noi schimbări de ton –

frunze şi încheieturi

pline de rugină

x

cerul tot închis –

în băltoacele pline

luna scufundată

x

cafea cu taifas –

ciripitul de vrăbii

îmi umple casa

x

noi migraţii-

valuri de frunze rătăcind

care încotro

x

guturai-n floare-

arcuşul greierelui

abia scârţâind

x

primele ştiri-

două vrăbiuţe-n zori

toacă liniştea

x

pene strălucind-

pe masa haijinilor

„Dansul cocorilor”

x

capricii în sat-

şi la ziua recoltei

vin bolborosind

x

flori de gheaţă-n geam-

stelele sclipind printre

puricei fierbinţi

x

nicio frunză-n pomi-

pe zidul blocului vechi

un alt graffiti

x

la capăt de sat

ţinute fără mănuşi-

măceş necioplit

x

nunta de aur –

pe masa-ntinsă ziarul

plin c-oferte noi

x

crengi cu măceşe –

alte coroane de spini

pe troiţa veche

 

Vasilica Grigoraş

Dumitru Puiu Popescu: Rugă pentru părinți și bunici

În fiecare zi se naște un copil, noi misiuni îsi întind rãdãcinile pe acest Pãmânt. Ca un copac care-și întinde rãdãcinile, crește și se dezvoltã.
Copiii sunt creaturi ale viselor și idealurilor pãrintilor lor. Prin imaginea copilului sãu, un pãrinte îsi aduce la desãvârșire propria-i viațã. Sã crești un copil echivaleazã cu o misiune sacrã.
Pãrinții noștri au avut grijã de noi, cu dragoste, cu dãruire, poate dintr-o pornire instinctivã de a construi o lume perfectã prin intermediul nostru, al viitorului pe care îl reprezentam.

Pentru ei n-au cerut prea multe, cãci le-a ajuns mândria de a fi numiți pãrintii care au reușit sã construiascã o viațã mai bunã, sã însemne ceva pentru ceilalți. Dacã ar putea, s-ar jertfi la nesfârsit, pe același altar al dãruirii, al rãbdãrii si al perseverentei, iar bratele lor, oricât de mult ar îmbãtrâni, n-ar obosi sã ținã între ele același cuib cald în care ne-am refugiat de fiecare datã când am simțit frigul înstrãinãrii de noi înșine și de lume.

Toate sentimentele sunt la fel peste tot în lume, dar ele se repetã pentru fiecare cu o intensitate extraordinarã. Legãtura dintre pãrinți și copii, chiar și cu acea prãpastie dintre generații, este una imuabilã, inexprimabilã adeseori în fapte si cuvinte, dar absolut minunatã.
Și cu cât viata ne depãrteazã de ei, ne amintim tot mai mult acele mãruntișuri care-i fac speciali și iubiti, care-i fac asa cum sunt, înțelegând cã noi suntem o torțã menitã sã ducã mai departe flacãra iubirii lor.

Existã o sansã în plus-de apropiere sufleteascã între generatii atunci când pãrinții devin bunici.
Ei au mai mult timp pentru a aprecia, pentru a fi folositori, pentru a dãrui, pentru a-i ajuta pe copiii lor si pe nepoți.
Mulți dintre noi sunt pãrinți și bunici.
Dacã vremurile când am fost pãrinți au fost uneori întunecate de convulsii sociale, istorice, când grija și dragostea noastrã nu am dãruit-o atât cât ne-am fi dorit, avem șansa, ca bunici, sã ne îndreptãm dragostea noastrã cãtre nepoți. Si prin ei ne mai achitãm de o sarcinã pe care o avem fatã de copiii noștri.
Înțelepciunea bunicilor, experiența lor de viațã sunt neprețuite.
Bunicii oferã familiei dragostea lor, bunãvoințã, sprijin și asteaptã foarte puțin, un gest, o vorbã tandrã, poate puținã protecție.

Nici nu vã închipuiti ce înseamnã pentru pãrinți si bunici o cât de micã atenție : un Mulțumesc, un vechi dar necesar : Sãrut mâna.
Aceste gesturi frumoase le însenineazã chipul și le prelungesc viața.
Viața este tristã pentru pãrinții și bunicii rãmași singuri, departe de familie, care seara se culcã rostind rugãciuni pentru copiii si nepoții lor și se trezesc dimineața cu speranța cã vor avea ocazia și puterea sã-i mai și vadã.
Cât de uitați se simt mulți dintre bãtrânii noștri ! Ca niște copaci care pânã mai ieri au fost falnici, la umbra cãrora ai gãsit adãpost și sprijin …
Cât de pãrãsiți sunt ei în preocupãrile noastre, în aducerea aminte a sufletelor noastre !
Și cât de vãduviți, de secãtuiți trebuie sã fim noi, de pierderea comuniunii permanente cu ei !

Sã nu uitãm cã, mai curând sau mai târziu, fiecare tânãr poate fi pãrinte sau bunic, iar grijile și bucuriile vor fi aceleași.

Sã ne gãsim vreme pentru un gest de iubire și prețuire, pentru pãrinți și bunici, fie cã sunt aici, cu noi, sau la mare depãrtare…
Pentru cã iubirea lasã o parte din noi înșine în ființele pe care le iubim…

.

Puiu Popescu

11/26/2015

Sursa: http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=14951

Camelia Cristea: Scrisoare…

Scrisoare…

 

Moșule în acest an, ghete nu mai pun la geam

Am primit daruri mereu de la Bunul Dumnezeu!

Dar te rog să duci colaci chiar la oamenii săraci,

Un bănuț să lași de-o pâine, cel sărman să creadă-n mâine!

 

În spitale să duci mir celor ce sunt mai umili

Să le pui și pansamente din trăiri ce-au fost absente,

Credința să le-o ții trează, celor ce încă veghează

Și-n tăcerea nopților uneori poate oftează…

 

Răni să vindeci de vei vrea chiar cu mare mila Ta,

Unde-i frig să duci caldură, pentru cei ce încă-ndură

Răului să-i pui și piedici cum ne spun și marii clerici,

Bucuria să-nflorescă ca-ntr-o glastră la ferestră!

 

Te-aș ruga să dai lumina celui ce nu poartă vină,

Gârbovitului să-i ei chiar povara dacă vrei

Schiopului să-i dai toiag și o inimă cu nard,

Fiecare să primească Pâinea Sfântă Împărătească!

 

Sfinte Mare Nicolae și în iesle să duci paie,

Când vine Domnul Hristos să le pui aici… pe jos

Să încălzești ușor pereții cum am spus chiar și profeții,

Pruncul să fie vegheat de un Înger luminat!

 

Iar în fiecare casă să pui lampa cea frumoasă,

Cu credință și nădejde, toate astea par mai lesne,

Pentru fiecare dar, clipe ce-au primit și har

Îți spun Sfinte Mulțumesc vreau să învăț să dăruiesc!

 

Camelia Cristea

3 decembrie 2015

http://www.marianagurza.ro/blog/2015/12/05/camelia-cristea-scrisoare/

Ben Todică – Întâlnire cu Ionel Iacob – Bencei

joi, 3 decembrie 2015

Întâlnire cu Ionel Iacob – Bencei

Stăm de vorbă cu unul dintre cele mai intense motore al culturii bănățene, un paor, un poet, un scriitor și conducător al mai multor organizații literare din județul Timiș și capitala lui, orașul Timișoara, unul dintre cei mai mari EPIGRAMIȘTI ai  României, IONEL IACOB-BENCEI. Dacă iubești graiul bănățan nu se poate să nu cunoști și să te încânți cu poeziile domnului Ionel Iacob-Bencei. Domnia sa a sancționat punctual, înțepând adânc cu penița pe toți infractorii și impostorii din aparatele de conducere din țară de la revoluție încoace. A indentificat și semnalat uraganul și toate intemperiile vremii și citindu-i ultima carte intitulată „Ridendiștii” de azi…, nu m-am putut abține să nu aflu mai multe despre domnia sa pentru cititorii și ascultătorii noștri din Diaspora.

Ben Todică: Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră și cei dragi, despre locurile copilăriei și drumul care v-a plămădit?

Ionel Iacob-Bencei: Am crescut într-o familie de creştini (paori) din sătucul meu natal, de circa 120 de „fumuri”, situat la 30 de km de Timişoara, pe direcţia Lipova. Tatăl meu, pe lângă păorit, a fost cantor la Biserică (tenor înzestrat de Dumnezeu cu o voce plăcută), iar mama – încă de copil – a frecventat credinţa străbună, apoi a trecut la „Oastea Domului”, ca – în cele din urmă – să se „pocăiască” în cultul „Creştini după Evanghelie”. Asta era la noi în sat.

 

B.T.: Deci v-ați pocăit încă din acele timpuri?

I.I.B.: Eu, rămas orfan de tată de la vârsta de 7 ani şi jumătate, deşi botezat ortodox, nu am frecventat Biserica Ortodoxă, pentru că mama mă ducea la „Adunare”.

B.T.: Ați avut greutăți la școală din cauza asta?

I.I.B.: În şcoala primară n-am făcut ore de religie decât un trimestru, întrucât venise 30 decembrie cu proclamarea Republicii Populare Române, apoi am plecat pe la şcoli: Ciclul II (gimnaziu stalinist), clasele V – VII, la centrul de comună, Şcoala profesională, liceu, armată… şi uite-aşa m-am îndepărtat de Biserică, dar nu de CREDINŢĂ şi de DUMNEZEU.

B.T.: Totuși biserica rămâne liantul neamului. Ea ne-a cântat limba, a promovat cultura și tradițiile dându-le vigoare și trăinicie de-a lungul secolelor. M-am simțit într-o altă dimensiune de câte ori intram în ea pe vremea comunismului.

I.I.B.: Maturizându-mă, pe parcursul anilor am simţit nevoia de a face ceva pentru Biserică şi pentru suflet, o faptă care să mă scoată din starea respectivă, să mă izbăvească. Prilejul mi-a fost dat în anul 1977 când în satul nostru s-au terminat lucrările de reparaţii generale la Biserică, inclusiv pictura interioară.

B.T.: Voiați să vă spovediți?…, Ati fost la o răscruce de drum?

I.I.B.: De câte ori mergeam acasă vara, săptămânal, treceam pe la Biserică să văd pictorii lucrând. Apoi, mă duceam pe la preotul din sat (grădinile dădeau „cap în cap”), stăteam la „givan”, ore-n şir cu Părintele şi domna Preoteasă, interesându-mă de publicaţii apărute cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române. Aşa am dat pentru prima oară peste superba poezie „Limba noastră” de Alexe Mateevici, interzisă  atâţia ani!

B.T.: M-ați făcut curios. Aș dori s-o ascult.

I.I.B.: Desigur; cu plăcere.

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

În prima duminică din luna septembrie a anului 1977 a avut loc Sfinţirea Bisericii, cu participarea Înalt Prea-Sfiţiei Sale NICOLAE, MITROPOLITUL BANATULUI (Bunul Dumnezeu Să-l odihnească în pace!). Preotul de atunci, Augustin Butaş, m-a invitat într-o seară (cu vreo două săptămâni înainte de eveniment) la dumnealui spunându-mi că s-a consultat cu mai mulţi consăteni privind persoana care să ţină un discurs în Biserică, cu ocazia sfinţirii. Toţi au fost de părere că unul mai potrivit ca Ionel Iacob nu avem în sat. Atenţie: eram membru de partid!!!

B.T.: Ce curaj și pe dumneavoastră!?

I.I.B.: Ei!!! Auzind despre ce este vorba, i-am spus preotului că accept şi o fac în numele satului natal, precum şi în amintirea tatălui meu Nicoale Iacob, fost cantor al acestei biserici, dar să-mi informez familia, întrucât s-ar putea să am necazuri la serviciu, eu având dosarul „în lucru” ca să mă transfer la Consiliul Popular al judeţului Timiş, inspector în Administraţia publică locală.

B.T.: Sinucidere curată! Aceste acte din afară nu se văd în biserică. Mulți nu înțeleg simbolul crucificării, al sacrificiului pentru aproapele.

I.I.B.: Stai să vezi! M-am aşezat îndată pe scris. Am conceput un discurs cu un prolog în proză, urmat de o susţinere în versuri pe metrică lungă. Asta n-ar fi fost mare lucru; aveam exerciţiul scenei, al asistenţei numeroase, dar nu mai vorbisem în Biserică şi mai ales în prezenţa unui Mitropolit. Ca să fie toate la locul lor, în sâmbăta precedentă evenimentului, în timp ce-i citeam textul – în primă audiţie – părintelui protopop, acesta mi-a spus că trebuie să-i dau şi replicile Î P S S, de trei ori. La intrarea în Biserică, Mitropolitul va spune: „Deschideţi Porţile Raiului să intre Împăratul Măririi!”, iar eu trebuia să răspund: „Cine este acela Împăratul Măririi?” Am făcut-o şi pe asta şi se pare că a ieşit foarte bine, de vreme ce, la AGAPĂ, am fost elogiat de ÎPSS NICOLAE.

B.T.: Cum s-a răsfrânt această experiență asupra creativității dumneavoastră?

I.I.B.: În primăvara anului 1985, dimineaţa, de Sfintele Paşti, plimbându-mă pe CORSO, am compus mental (fără creion şi hârtie) RONDEL DUMINICAL, pe care -transcris de un arhitect – l-am transmis ÎPSS prin consilierul Său cultural. Primul vers: „Când clopotele bat la Catedrală…”

B.T.: Miracol Creștin! Ce înseamnă să nu-ți abandonezi credința!

I.I.B.: De Sfintele Rusalii – 1992, în satul natal, am ridicat o „cruce de hotar” pentru sfinţirea culturilor, iar în 2007 am scris o „pisanie” şi un madrigal-epitaf, care au fost dezvelite pe peretele de la intrarea în Biserică, respectiv pe „Monumentul Eroilor” din satul nostru.

B.T.: În acest fel ați devenit apostol…, soldatul Domnului.

I.I.B.: Desigur că, pe parcursul anilor, am mai scris poezie religioasă sau „tălmăciri în versuri a unor pilde”, respectând sensul biblic.

B.T.: Aș fi curios să ascult câteva versuri religioase, ați putea recita?

I.I.B.: Nu m-a preocupat acest segment în mod deosebit, dar am găsit în el un refugiu în care m-am simţit bine. Poezia „CREZ”.

Biserica e locul lăsat de Dumnezeu
Să vindece, să ierte, s-aline ce e greu.
Aici ne-aducem pruncii spre unicul botez
Şi ca să aibă-n viaţă bisericescul „crez”;
Aicea vin creştinii-n Sfintele Duminici
La slujbe, spovedanii şi vii să te cuminici;
Perechile de inimi îşi fac un legământ
Tot în acest lăcaş, pornind pe drumul sfânt;
Iar când pe lumea asta n-avem nici rost, nici tihnă,
De-aici plecăm spre locul de veşnică odihnă.
Mărire Ţie Doamne şi Fiului, mă-nchin
Şi Duhului cel Sfânt, în veci de veci. Amin!
(Fragment extras din discursul ţinut la Sfinţirea Bisericii Ortodoxe Române din Bencecu de Jos/Timiş, (sept.1977) satul natal al scriitorului Ionel Iacob-Bencei. Acest text, gravat în marmoră, a fost fixat pe peretele la intrarea în Biserică, placa fiind sfinţită pe data de 7 .09.2008, odată cu „Monumentul Eroilor” din localitate.) Apoi de Paști, așa cum am spus mai sus, am compus poezia intitulată RONDEL DUMINICAL,

Când clopotele bat la Catedrală,
Creştin sau necreştin, eşti un învins
De rezonanţa lor patriarhală,
De care-ntreg oraşul e cuprins.

În forfotă, pe Strada Principală,
Multicolore straie noi s-au prins,
Când clopotele bat la Catedrală;
Creştin sau necreştin, eşti un învins.

Din ochii urbei, lacrimi s-au prelins
Pân-au clădit o stea monumentală;
Mai arde-n noi un foc încă nestins
De nicio apă „contraclericală”,

Când clopotele bat la Catedrală…

B.T.: Biserica Ortodoxă ar fi trebuit să vă trimită în misiune. A făcut-o?

I.I.B.: Am recitat sau am lecturat poezie religioasă în mai multe biserici, de regulă cu ocazia „Rugilor” (Negeilor, în Banatul de munte) din satele comunei noastre, dar nu numai, inclusiv la Episcopia Caransebeşului şi Biserica din Soceni, Caraş-Severin.

B.T.: Misiunile de salvare ale sufletului și de caritate merg mână în mână.

I.I.B.: Recent, am donat sume de bani (modeste) pentru reparaţii la Biserica din satul meu, pentru hrană nevoiaşilor la Biserica Ortodoxă de care aparţin în Timişoara şi la Biserica BETHEL din Timişoara, unde a frecventat mama în ultimii 10 ani de viaţă.

B.T.: Respectul pentru părinți, datul de pomană și pomenirea sufletelor sunt elemente importante în credința românilor. Dumneavoastră o trăiți cu adevărat!

I.I.B.: Am amenajat un loc SIMBOLIC de veci pentru unchiul meu căzut, în nov.1942, pe frontul din Rusia, pentru România Mare. L-am aşezat lângă fratele său, în cimitirul satului din care a plecat, ca măcar aşa să fie alături. Mă simt izbăvit.

B.T.: Dumneavoastră o trăiți cu adevărat! Mulțumesc pentru destăinuire și dar! Nici că se putea să alegeți o semnătură mai potrivită ca: ROBUL LUI DUMNEZEU, Ionel Iacob-Bencei

I.I.B.: În timp, vă trimit şi câteva poezii religioase. Mulţumesc pentru atenţie. Bunul Dumnezeu să ne aibă în paza Sa. Norii grei încă plutesc peste ţară. Am impresia că forţe oculte vor cu orice preţ să nu putem aniversa, uniţi, un secol de la Marea Unire, ci fărâmiţaţi în regiuni/voievodate?/cu domni străini. Primul PAS s-a făcut, al doilea se vrea de 1 decembrie a.c.

B.T.: Tot răul spre bine. Doresc să salut românii cu versurile dumneavoastră sau mai bine spus un madrigal:

Treziţi-vă români din adormire,

Ca să lăsăm acelora ce vin

O „punte românească de iubire”

Pe Axa: Chişinău, Moisei, Uzdin.

I.I.B.: Un mare conducător de oşti spunea (citez aproximativ): „Nu se poate ocupa rapid o ţară decât cu complicitatea celor dinăuntru”. Mai pe limba noastră: a „cozilor de topor”…

B.T.: Vom scăpa și de ele! Vorba lui Eminescu: Nu ne impiedecăm noi de toate cioatele. La Mulți Ani, România!

I.I.B.: Domnule Ben, Rămâne cum am zis: „Trăiască România dodoloaţă.”!

B.T.: Doamne ajută!