Elena Larion – „Fii simplu, cântă, râzi, iubește!”- „Ochiul curat” de Dorina Stoica editura Pim Iași -2015

 

 
Elena Larion- jurnalist

Criticii pot înălţa scriitorul până la cer, apoi îl pot izbi prin forţa cuvintelor în ţărână. Voi, cititorii, sunteţi liberi să simţiţi cuvântul scris cu inima. Vă propun să vă deschideţi inimile şi să primiţi sufletul scriitoarei Dorina Stoica, prin versurile pe care i le-am transformat în proză. Eliberaţi-vă de realitate şi primiţi darul creaţiei. Citiţi apoi cartea  „Ochiul curat” Edit. Pim Iași 2015 şi primiţi frumuseţea cuvintelor şi a trăirilor scriitoarei.

„Cine să înțeleagă o femeie îndrăgostită de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată? Ești suflet pereche ales de îngeri. Te voi recunoaște peste zece vieți.” „În altă viață tu vei fi al meu, ne vom găsi pe țărmuri umezite de plânsul ce l-am plâns mereu în multe ale mele vieți trecute.””Pentru că mi-e teamă să urc scara ce duce la sufletul tău, îți voi arunca frânghia legată de bucata mea de cer, ca să cobori în mine.”

„Ți-am deschis ușa inimii. Poți să intri fără să bați…” „Mângâi urmele pașilor tăi plecați departe. Pe o petală de floare pun sărutul meu, fluture de o zi. Visez în culorile curcubeului. Inima va bate în ritmul universului, eu și tu, până când viața toată se va înfășura pe degetul meu arătător.”

„Ce risipă de verde pe dealuri! De ce îmi tot spui să intru încălțată pe pajiștea cu flori? Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri, să plămădim consecințe.”

„Deodată n-am mai putut suporta mirosul florilor puse la presat în toate cărțile de rugăciuni.” „Trebuie urgent să mă îndrăgostesc, să nasc din fericirea de azi durerea din nopțile lungi de iarnă, când se scriu cele mai triste poezii.” „Sufletul e ud de lacrimi… îl pun la uscat pe curcubeu.”

„Roiuri de gânduri fugare nu mai au unde să meargă, că-i frig. Rătăcesc, rătăcesc, apoi zgribulite se ascund în suflet, să nu fie găsite.”

„Scrie-mi ceva pe o aripă de înger adormit.”

„Moartea stă pitită într-un colț de casă, se deșiră ghemul, se ascute-o coasă.”

„În luna când înfloresc teii sunt necesare cimitirele. Câte o bătrână micșorată de ani, uitată pe o bancă de copila ce s-a grăbit să-i ocupe locul de veci, mă întreabă dacă nu mi-e frică. Nu vom lua nimic cu noi la marea trecere: tu cu tine, eu cu eul meu și un pumn de țărână în gură.”

„Dacă mai stăm mult în casă o să-ți crească rădăcini în mine. Viața e doar o fărâmă din moarte… câtă risipă e-n toate.” „De la o vreme coatele-mi stau rezemate pe timp.”

„Moartea stă pitită, într-un colț de casă, depănat e ghemul, s-a făcut de coasă.”

„Sunt plinul casei, vatră sunt, sărutul ploii venită din senin, grâul copt, plecat către pământ, grădină cu miroul alb de crin, sânul de la care-a supt copilul, ce astăzi e femeie ori bărbat. Sunt soră, mamă, iubită, trupul femeii ce-n pântec te-a purtat.”

„Mă trezesc dimineață cu o oră dată înainte.” Pun zâmbete deoparte pentru zile înnourate.”” Îmi iau gemantanul cu vise frumoase și las câte unul prin curți și prin case…”

„Dă-mi voie să stau în genunchi pe o margine de suflet.” „Mi-e toamnă, nu mai vine nici un tren. În gară liniștea s-a adâncit. Timpul parcă ar aștepta să-l ajungă din urmă aceleași vechi așteptări.”

„Fii simplu, cântă, râzi, iubește!”
Elena Larion

18 februarie 2015

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/02/fii-simplu-canta-razi-iubeste-ochiul.html

Dorina Stoica – O carte ca o candelă aprinsă – Mariana Mihai – “Clipe de lumină” –Editura Genius București 2015

Auzim adeseori spunându-se că Dumnezeu, ne scoate în cale anumiți oameni ce poartă o lumină în ei, special pentru a ne fi călăuze pe drumurile întortocheate, uneori întunecate ale vieții în momente de nehotărâre ori oscilație între a rămâne în cele ce am fost, ori a evolua. Mariana Mihai prin poezia ei este o astfel de călauză. Ea nu face nici un fel de îndemuri, nu impune nimic, nici măcar nu ne sugerează vreo direcție. Ne transmite simplu, în versuri trăirile sale în raport cu Divinitatea, ne împărtășește o dragoste mai presus de orice dragoste, iubirea agape rezultată din transcederea sufletului ei într-o lume plină de iubire și înțelegere.  Viața creștinului este un drum adesori anevoios, plin de obstacole, un drum asumat, fără întoarcere, “Cum să pot să mă opresc,/  când cărarea mă tot duce/ în duiose unduiri/ Spre lumina de la Cruce?”( Psalm). Dar dacă drumul este greu de ce totuși îl parcurgem, de ce plecăm la acest drum? Poeta știe răspunsul, după cum îl cunoaște orice truditor pe calea Crucii. “În azurul necuprins/ o adâncă-nfiorare/ se revarsă din belșug,/ risipind har și culoare./”( Psalm). Crucea duce spre lumină, este dătătoare de har, de pace, de putere dar și de tristețe generată de neputința omenească „Și nu pot să mă opresc/ cărăruia ce mă duce…/ are capătul la Cruce”/ (Psalm).

Întreaga viață a omului este o continuă, neobosită alergare. Timpul ce ne-a fost lăsat pentru a poposi pe Pământ e scurt și foarte prețios. Suntem trimiși aici pe pământ cu o misiune pe care cei mai mulți nu o conștientizăm, ne vindem viața pe nimicuri, o risipim în van,  pierdem clipe de contemplare a creației lui Dumnezeu, ori momente când putem fi făclii ce luminăm ori copaci cu roade spre dăruire tuturor. „Alerg în sus, alerg în jos/ aleg prin tot ce e frumos/”, “Și tot alerg cu pasul blând,/ Nu mă opresc, nici nu mă vând”, „ Eu știu. Tot ce-i înălțător/ Rodește-n colb și crește-n zbor./ Alerg în sus, alerg în jos,/ Alerg prin viața mea frumos./”(Alergare).

Iubesc nespus poezia religioasă, poezia-rugăciune, poezia de dragoste pentru Creatorul divin și socotesc pe acei poeți ce primesc harul unei asfel de poezii binecuvântați. Ei sunt vase în care coboară Duhul Sfânt pentru a le umple cu mamă cerească spre hrana noastră a muritorilor, spre degustare cu nevredncie a unui strop din bunătațile cele neasemuite ale Raiului.

Scriu uneori despre carți ale unor poeți aproape necunoscuți. Nu sunt mânată de acea ambiție de a scrie despre cei consacrați pentru a-mi agăța numele de celebritatea lor. Are cine să o facă profesional, glacial! Bucuria mea este atunci când descoper Lumina și harul în slovele unei carți de poezie, primită prin poștă de la mare distanță, ori dăruită la o lansare. Mi s-a întâmplat să aud spunându-se despre o astfel de poezie primită prin Harul divin că nu este poezie.  Întrebarea mea ar fi, dar ce este poezia? Nu voi da un raspuns, poate nici nu am o definiție corectă dar voi cita din poezia Marianei Mihai, („Gura lumii)://”Să spună lumea cât o vrea/ că nu e poezie/ când sorb minuni din care fac/ poetci spre veșnicie,/ ” Să zică lumea tot ce vrea,/ eu merg pe-a mea cărare/ prin anotimpuri sau tăceri,/ în lumea mea e Soare”//.

Pentru cineva care nu a cunoscut bucuriile pe care le are un om, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ce a gustat (“gustați și vedeți că bun este Domnul”) din potirul din care în fiecare duminică Mântuitorul ni se oferă spre împărtășire, nu poate înțelege o astfel de poezie, și nici nu o va putea scrie vreodată oricât de mult s-ar strădui!  O înțeleg și o iubesc, o scriu și o citesc ori-de-câte-ori am ocazia. O astfel de poezie are iubitorii, cititorii ei. Poate cei mai mulți sunt oameni simpli dar, oricum ar fi sunt acei ce caută mai des spre cer decât spre mizeria cotidiană din jur.

“Când umbli Tu, Doamne prin sufletul meu,/ E Dor. E Iubire. E Cer și Lumină./ Tăcerea-mi surâde cuminte, senină,/ Surâd printre lacrimi, în rugă și eu.”/(Psalm). Poeta este plină de iubire pentru oameni, pentru întreaga Creație și pentru Dumnezeu. Ea nu scrie cu un scop anume, nu caută laudele oamenilor, nici ale criticilor, vrea doar să împartă cu noi preaplinul darului primit – poezia ei. /“Atât cât se mai poate și lângă mine Ești,/ vom scrie împreună cu litere cerești./ Mi-e inima prea plină, iar ceasul e târziu/ Eu nu scriu poezie, ci dorul meu îl scriu.//( Eu nu scriu poezie)

Pentru Mariana Mihai  iubirea omenească e o mirare, o durere căci este om și omul este totuși sclavul materiei, este lut, nu se poate sustrage teluricului , dar are conștiința existenței acelei iubiri nemarginte, infinită în raport cu nimicnicia noastră. Faptul că omul poate ascede la accea iubire absolută este așa cum spune poeta în “Algii” o imensă onoare, “Iubesc avid, dar și iubirea doare / De când îi sorb prădalnica licoare ,/ Dar am făcut cu liniștea prinsoare/ Să port pe umeri cerul- ce onoare!”.

Calea străbătută de poeta M.M. este fără dor și poate anevoioasă ca orice drum în pantă dar, atunci când mergi înainte fără cârtire și piedicile sunt provocări iar depășirea lor înseamnă Har peste Har, ajungi să fii atât de bogat încât toate comorile lumii pălesc și devin inutile. //“Puțina fericire/ ce talpa îmi sărută/ mă poartă către Tine/ duioasă, ca și cum/ Tu ești a mea cărare/ și nu mai știu alt drum./ Și ce să face eu, Doamne din clipele-ți divine?”( Și ce să fac…)

Într-o lume în care se încearcă îndepărtarea copiilor de cuvântul lui Dumnezeu, bagatelizarea învățăturilor scripturistice precum și înlocuirea Divinitații cu omul, ba mai mult, există o tendință de proliferare a răului, a întunericului, a ocultismului în educația copiilor, Mariana Mihai în poezia sa are un îndemn ferm pentru copii (Să crezi copile)//”Să porți cu tine aurul curat/ În vorbe, în surâsuri, în purtare,/ Și brațele le umple cu iertare ,/ Doar toate-aceste, Cerul ți le-a dat// Să crezi copile drag în cel de sus!/ Nu vei găsi mai mare fercire/ Decât să mergi prin viață cu iubire,/ Să te-ntâlnești pe cale cu Iisus”//.

Auzim de multe ori oameni ce se plâng că nu sunt fericiți. Dar oare știu ei ce este fericirea? Poeta noastră creștina stie și ne mărturisește cu inocența unui suflet curat „Pentru mine Fericirea/ are chipul unei flori”,/ Când în rugă-ngenunchez,/ când frumosul mă-nconjoară/ și când binele-l visez/”( Pentru mine, fericirea…). ( Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu / Matei 5-3-12). Și tot fericirea este atunci când scrie deoarece prin scrisul său oferă bucurie oamenilor cunoscuți ori necunoscuți, cititorilor ei. //„Când scriu/ creez o lume/ mai bună, mai frumoasă,/ Mă înalț,/ vă iau cu mine/”,” Când scriu e clipa Învierii”// ( Când scriu).

Dacă veți crede vreodată că Dumnezeu este undeva departe vă înșelați. Mariana M. mărturisește în vesurile ei minunate unde Îl află ea: în “freamătul slovei”, “în lacrima grea” , “în inima mea”, “în oaze de pace”, “liane de grâu”, “în floarea de meri”, “Acolo ești Doamne, cu mine, mereu!”.

Știm, că harul vine să mângăie când este o suferință, o prigoană, o neîplinire în viața omului credincios. Aceasta îi dă puterea să ducă suferința ca pe un dar divin și să se bucure de ea, ceea ce poate părea paradoxal pentru cineva care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu ori refuză să creadă, fiind convins că omul e atotputernic și totul se sfârșește atunci când omul moare. „Dacă n-ar fi fost durerea / n-ar fi fost nici poezie,”/, „ neștiind că se-nfiripă/ zborul meu spre Apa Vie!”.

Cât despre libertate la fel, oamenii spun că nu o cunosc și cu adevart nu au cum să o cunoască atâta timp cât doar un om credincios poate fi liber. Iată ce înseamnă pentru poeta noastră să fii liber. (Sunt liberă) „Să iubesc, să visez, să zbor/ să iert, să plâng să sper/ să cred…și Cred/ dar/ pentru libertatea mea/ a plătit Cineva/  cu Iubirea Sa”./. Cine altcineva putea plăti decât Mântuitorul Iisus Hristos?

Dacă nu-și dorește vreo recunoaștere a talentului ei ori osanale din partea lunii, ce astăzi te laudă iar mâine te răstignește, oare ce-și dorește poeta Mariana Marina și de ce totuși publică, una după alta cărți? Ea se consideră un bolnav incurabil de…cuvânt și-a înțeles, „n-am să mă vindec/ niciodată/ de această foame/ și de sete/ de frumos.// Am să rămân așa/ nevindecată/ de durerile lumii,/ de durerea Ta/ și a mea…// numai să pot iubi/ incurabil/” ( Incurabil)

Lecturarea scrisului acestei poete e un fel de retragere în rugăciune, de meditație asupra  rosturilor existenței pe pământ, poate fi și o împletire înțeleaptă a harului cu darul de a scrie poezie, de ce nu, de înmulțire a talantului pe care l-a primit și pe care îl sporește cu fiecare carte publicată. Citind această carte eu am vazut un suflet frumos, plin de lumină ce se înalță spre cer și chiar nu am înțeles-o de ce se plânge de lipsa aripilor. Dacă cineva ce nu o cunoaște decât prin scrisul său le-a zarit, înseamna că ele există și nu are nici un motiv să nu încerce să zboare sus, sus de tot, /”Doamne, Sus aș mai zbura, Dacă aripi aș avea” Zbori lin Mariana Mihai, aripile tale sunt facute din versuri!

Dorina Stoica 17 februarie 2016

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/02/o-carte-ca-o-candela-aprinsa-mariana.html

Dorina Stoica – Job

Căutam de câtiva ani un  job serios,

am găsit în ziarul local un anunț,

nu scria nimic de bani

suna cam așa:

“Asociația Îngerilor liberi,

scoate la concurs un post inspector

de resurse umane.

Examen scris la obiectele:

Puritate cotidiana,

Lumina în suflet.

Proba practica:

Dragoste pentru dușmani.”

Le-am picat cu succes,

Eram supărat.

„Reveniți în Postul Mare.

Avem de purtat o mulțime de  cruci.

Le ținem pe jos, le-au lăsat acei care

s-au lepădat de Hristos.”

( Dorina Stoica)

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/02/job.html

Gheorghe Clapa – “Lirica feminină românească s-a îmbogățit cu o voce distinctă: Dorina Stoica”

 
Prof. Gheorghe Clapa
eseist si documentarist

Motto: ”Aidoma ochiului, cuvântul vede lumina, dar spre deosebire de ochi, cuvântul o reține în el”. ( Nichita Stănescu)

Din câte se observă, traiectoria destinului liric al scriitoarei Dorina Stoica nu se va opri aici. Poem după poem, carte după carte, totul pare o programare cosmică, precum un strigăt de pasăre. Și iată, an de an, poeta ne aduce în dar o carte, ca și cum ne-ar dărui o floare a sufletului ei neliniștit. Scriu, și nu pot scrie altfel, în astfel de clipe, în astfel de vremi, când poezia devine sub condeiul ei rugăciune și rugăciunea poezie. Distinsa doamnă, prin lacrima primăverilor și toamnelor, prin bucuria albastrului sfânt al cerului, strigând “ești o prefăcută când spui/că nu-l iubești decât pe Dumnezeu,/nu vezi cât de tare te-ai îndrăgostit/de primul bărbat care ți-a dezmierdat numele.”( cap. “Ce iubire e asta” * pag 46).  Am îndrăznit să cred că este o fărâmă în strigătul copleșitor al creștinului, ades folosit la bucurii sau la necazuri!

Cel de-al optulea volum al Dorinei Stoica, „Ochiul curat”, apărut la Editura Pim, Iași, 2015, cu 144 pagini, cuprinde 64 poeme împărțite în 4 secțiuni”: “Sentimente” (pag 4-36), „Ce iubire e asta” (pag 37-80), „Exitus” (dedicat poetei A.C., in memoriam, pag 81-102 ) și „Ochiul curat” (pag 103-139).

Cartea, lansată la Centrul Eminescu din Bârlad pe 16 ianuarie 2016, completează, fără însă a încheia, activitatea creatoare a unei poete care se definește prin lipsa de odihnă a trupului, a minții și neobosită, oarecum grăbită de ani, pentru a crea o literatură poetică năvalnică, plină de patos, de lirism pur și cald.

Titlul volumului, preluat de la unul dintre poemele din cuprins, se constituie într-o reflecție la începutul mileniului al III-lea. Volumul recent apărut, „Ochiul curat”, pare a fi emblematic pentru opera poetică de până acum a autoarei, prin tematică și esența stilistică. Poemele cuprinse în acest volum stau sub semnul meditației, al nostalgiei și al introspecției. În peisajul literar și-a făcut apariția al optulea volum de poezie, de data aceasta laică, al doamnei Dorina Stoica. Ea poate fi socotită unul dintre acei dăruiți de Dumnezeu cu darul de a împărți celor din jur simțirile, gândurile, durerea și speranța deopotrivă, prin aceasta făcând cinste mediului elevat în care s-au format ca oameni și profesioniști, dar și ca slujitori ai condeiului.

Această plăcută apariție ne invită la o adevărată meditație privind activitatea sa poetică, activitate ce are parcă rolul de a completa prin scrierile sale o constelație lirică, care se vrea cât mai întinsă, dar și strălucitoare. Spunem acest lucru deoarece poeta, cu fiecare volum oferit, face să sporească emoția artistică a cititorilor, emoție a cărei forță se înscrie pe o traiectorie direcționată numai spre înălțimile care vibrează sub încărcătura unui lirism nuanțat, izvorând din multitudinea trăirilor lirice în anumite ocazii și la anumite intervale de timp.

Poezia Dorinei Stoica din acest volum este de factură modernistă. Ea trădează o mare sensibilitate, e o poezie liberă și relaxantă, cu un vers alb, limpede și simplu. Modul personal de a percepe lumea, complexul de sentimente, de vise, de gânduri, nevoia de refulare a trăirilor interioare, îi creează un profil poetic aparte, la care iubirea și setea de viață se împletesc cu părerile de rău generate de neîmplinirea unora dintre ele.

Cartea, la care a lucrat cu bucurie, dar și cu zbucium sufletesc, este o carte a mărturisirilor, pe care poeta le face atât în fața cititorilor, cât și a posterității.

Seria poemelor din volumul “Ochiul curtat” debutează cu cel intitulat „Te desenam cu raze de soare”: //„în dimineața asta/toți salcâmii erau în floare/dormeai cu zorii de zi sub pernă/te urmăream de după copacii/peste care căzuse cerul/te desenam cu raze de soare/atâtea singurătăți am desenat până ieri/de mă întreb cum de n-am murit încă”//. De la început, poeta se plasează într-un univers poetic ale cărui coordonate stabilesc esența reflexivă, dramatică, a cunoașterii, a căutării de sine. Nota dominantă a lirismului din acest volum nu poate fi decât gravă, susținută într-o măsură definitorie de un limbaj poetic adecvat. Mesajul poetic este completat cu inspirate elemente de grafică, aparținând pictorului și ilustratorului de carte, bucureșteanul Mihai Catrună. Preocuparea pentru înfățișarea elegantă a volumului nu lipsește nici de data aceasta. Imaginea ce decorează coperta aparține tot aceluiași grafician.

Apariția unui nou volum de poezie înseamnă reînnoirea unor bucurii, reînviorarea unor emoții generate de lirismul abundent cu note personale în parte. Poeta creează o emoție lirică plăcută, ce atinge sufletul cititorului. Creația poetică a Dorinei Stoica reprezintă, am putea spune, un adevărat fenomen în creația literară. Izvorâtă din minte, inspirație, dar mai ales din inimă și, nu

în ultimul rând, dintr-un suflet neliniștit, neobosit în căutarea absolutului, această creație trebuie privită din mai multe puncte de vedere pentru a-i determina conținutul și valoarea.

Putem afirma că această inepuizabilă, surprinzătoare și înflăcărată DOAMNĂ a poeziei, născută sub zodia zeițelor Afrodita și Eutrope, continuă să cânte precum privighetoarea, trecând prin viață optimistă și mai ales zâmbitoare, fără a ține cont de croncănitul ciorilor: //noaptea coboară dinspre asfințit spre lună/de trei sute șaizeci și cinci de ori pe an/asta mă face să gândesc că neiubirea/e mult mai mare decât iubirea/iar viața e doar o fărâmă de moarte/câtă risipă e-n toate//  (Risipă).

S-a scris despre poezia Dorinei Stoica și, cu siguranță, se va mai scrie, pentru că poezia ei, ajunsă la maturitate abia cum (deși ne aflăm în fața celui de-al optulea volum), începe să fie cunoscută și recunoscută nu numai pe plan local, ci și național și chiar internațional, dacă ținem cont de prezența ei în mediul virtual și în reviste și site-uri ale unor români iubitori de cultură din diasporă. Este o poezie ce câștigă teren și pătrunde în sufletul iubitor de poezie.

Dorina Stoica este o creatoare atipică. Poezia scrisă de ea pare să iasă din tiparele clasicismului, dar nu se încadrează nici în modernismul obositor, încărcat uneori de neologismele ce diluează trăirea lirică și care este destul de greoi și inaccesibil unui cititor grăbit, ori mai puțin instruit. Putem totuși vorbi de un modernism original, ponderat, deloc cerebral, mai curând sentimental-spiritual și care nu pune problema regândirii textului, deoarece poezia sa nu abstractizează aproape nimic. Poezia ei nu are nevoie de o așa zisă “traducere” pentru a fi înțeleasă, ea fiind scrisă într-un limbaj simplu, clar, limpede precum un cristal, ceea ce dă eleganță versului, ușurință de înțelegere a conținutului, cât și a mesajului, adresându-se unui public mult mai larg decât o elită intelectuală insensibilă adeseori.  Poezia de care vorbim poate genera emoții diverse, dar de fiecare dată puternice.

//o iubire sfioasă devine cronică/m-am convins că unele iubiri/ nu se pot înlocui cu nimic/ numai dacă aș ști cum să fac lumina/ să înghită întunericul/ zgomotul să devină tăcere/ inimile goale s-ar umple ar exploda/atunci oare/ce așteptări aș mai avea/ poate m-aș speria”//(Am unele așteptări”)

Natura își face prezența, în acest volum, prin toată splendoarea anotimpului primăverii în care bucuria întoarcerii la viață a tot ceea ce ne înconjoară capătă valențe nebănuite, făcând să vibreze întreaga lumină a bucuriei sufletești, precum și a speranțelor, sunt tot atâtea imnuri de slavă ridicate în fața sfintei icoane, numită NATURA. //de la o vreme coatele-mi stau rezemate pe timp/primăvara mă ia prin surprindere/la fiecare apariție îmi strică planurile/se petrece pe-afară/ dealurile abia înverzite se colorează roșiatec la asfințit/cu fiecare zi priveliștea e din ce în ce mai lămuritoare/toate pe care mi le doresc se vor împlini/da trebuie să cred că și anul acesta/dealurile apunând întunecate odată cu soarele promit/de aceea va fi mult soare și ropotul grăbit al ploii/în primăvara asta ciugulesc amintiri/ce vină au florile că m-am născut în zodia risipitorilor de Lumină// (Primăvara mă ia prin surprindere).Periplul pe care îl face poeta generează un încântător și captivant ciclu de poeme, pe care îl putem așeza, având aceeași valoare, alături de cele prin care autoarea își manifestă întreaga sa dragoste și admirație față de Divinitate. “Vino vară-mbujorată”, “Primăvara ai vrea să la ai pe toate”, “De toamnă”, “Noiembrie trist”, “Noapte de vară la munte”, sunt doar câteva titluri ce reprezintă locuri, oameni, fapte, trăiri și retrăiri, regăsiri, toate înveșmântate în lirismul elegant și cald al unui adevărat jurnal intim, încărcat cu bucurie și optimism: //te-ai întrebat vreodată/ de ce explodează supernovele în văzduhuri sidefii/le aude cineva și dacă da cui îi pasă/ai ascultat cum pocnesc mugurii cleioși de plop în prier/ori în seara de armindeni/când vine miros de liliac/  tulburări comportamentale produc insomnia/în astfel de nopți ai plânge dacă ești singur/unii oameni urlă la câini/atunci ai vrea să le ai pe toate. (Primăvara ai vrea să le ai pe toate).

Destăinuirile propriilor senzații o scutesc de codificarea mesajului real. De aici și alegerea versului alb, care să reflecte nemijlocit natura, începând cu locurile copilăriei și sfârșind prin mitul eternei reîntoarceri. În acest sens, poezia “Vino vară-mbujorată” este edificatoare: //Vino vară-mbujorată/ca o fată sărutată/înflorind prin tufăriș./Vino vară pe furiș!/Vino vară ca o hoață/ și-mi dă iarăși chef de viață./” Vară fragedă fecioară!/ Vino vară, vino iară,/cu ploi calde și mult soare…”

Natura cu frumusețile ei inegalabile, anotimpurile, fiecare cu farmecul și unicitatea lui, aducerile aminte, iubirea dintre oameni, sunt componente captivante ale cărții, care au dat naștere unui univers poetic plăcut cititorului.

“Du-mă la fântâna cu ciutură” ar putea fi relevantă în acest sens, având spre final și o conotație spirituală discretă, o aluzie la Calea pe care o urmează neabătută poeta de mai bine de un deceniu încoace (o cităm integral): //Ce risipă de verde pe dealuri!/De ce îmi tot spui/ să intru încălțată pe pajiștea cu flori?/Nu ți-e teamă că macii ar sângera/iar câmpia și-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul?/E prea dimineață pentru mâhniri,/caii zburători au obosit de atâta visare./Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri,/să plămădim consecințe./Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri./Te rog, înainte de a lua urmele norilor,/du-mă la fântâna cu ciutură/de la marginea timpului./ Nu vezi că am tălpile pline de cer?//.

Putem vorbi de o poezie a maturității plină de viață, de freamăt dar și de forțe dezlănțuite, de un lirism tonic, captivant. //Când grâul se coace/mă îndrăgostesc/de păsări, de flori, de ape,/de oameni, de gâze, de zori,/de tot și de toate!/Când soarele-ncălzește pământul/ toți macii câmpului /spre el zâmbesc,/de soare, de lună, de stele,/de toate mă-ndrăgostesc!// (Geamantanul cu vise).

Candelă a unei biografii de legendă, versurile din poezia “Noapte de vară la munte” sunt dovada unui continuu potenţial creator. //Timpul curge lin într-un straniu balet,/Înserarea acoperă amurgurile roz violet./Coboară și urcă-n fântână cumpăna veche,/un greier țiuie insistent, parc-ar fi în ureche./ În schitul de lemn de la marginea zării/ Niște călugări deapănă rugăciunile serii.//

Dorina Stoica transmite prin poezia sa o stare sufletească discret gradată pe scara sensibilității umane. Nevoia de a ieși din “conul de umbra” o ajută să treacă de la lumea reală spre cea lirică. (“Un fel de poveste”). //„sărbătoream jumătatea de veac/împreună cu tine/mai degrabă fragili decât rigizi/scufundați în mlaștina simțurilor/deodată n-am mai putut suporta/mirosul florilor puse la presat/în toate cărțile de rugăciuni//.

Prin mesajul versurilor sale, m-a convins că trebuie să-i înțeleg această lume a ei în care temerea, curăția, credința, tristețea, bucuria cu lacrimi fac parte din ceea ce am putea fi cu adevărat noi, oamenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Căile Demiurgului duc spre lumină, perspectiva căutărilor poetei dobândește, firesc, forța, tăria și mai ales demnitatea înfruntării unor atitudini specifice vremurilor actuale: //Undeva, cineva știe tot ce se întâmplă./Un scenariu se repetă pe scene diferite./Regulile fac parte din joc./Nimeni nu ține cont de ele./Un cuvânt scris a ajuns la celălalt capăt al lumii cu viteza luminii./Nu mai scriu nimic,/dorm mai bine când știu că totul este doar în mintea mea.// (Undeva se știe tot).

Nu întâmplător, DS, prin întreaga sa creație lirică, se străduiește să consemneze atât datarea momentului și a locului, cât și să poetizeze mediul înconjurător. Grija cea mai mare este de a se dezvălui cititorului pentru a fi înțeleasă. Continuăm să credem în forța, tenacitatea și mai cu seamă în inepuizabilul talent al autoarei. Personalitatea ei lirică, prin al optulea volum „Ochiul curat”, apărut la sfârșitul anului 2015, se consolidează ca o voce distinctă în peisajul poeziei române contemporane: //nopțile din spatele draperiilor/le-am umplut de tine/tiptil te-ai strecurat/ între mine și rugăciuni ispită/unde se termină visul acolo ești tu/netrăită îmbrățișare/clipă/ pată de culoare/într-o existență lipsită de emoții firești/am să te caut în fiecare dimineață devreme/ziua voi colinda pe străzi/iar noaptea luminând cu iubirea-mi cât cerul/te voi afla printre constelaţii/ploaie de stele mă voi stinge/ating pământul/mângâi urmele pașilor tăi plecați departe/pe o petală de floare pun/sărutul meu fluture de o zi/visez în culorile curcubeului.// (Visez în culorile curcubeului).

Poezia de dragoste creată și oferită de Dorina Stoica pare a fi, așa cum am mai spus-o și cu alte ocazii, izvorâtă din sentimente pure, ce nu au părăsit-o și nu o vor părăsi niciodată. Ele i-au marcat cu atâta putere tinerețea, viața, încât nu le poate uita și le așterne, cu nostalgie, pe coala imaculată de hârtie, cu inocența unei adolescente îndrăgostite. //Fără tine sunt un copac fără frunze,/o zi mohorâtă de decembrie,/o fântână fără apă,/un fluture fără aripă,/un înger fără Dumnezeu,/o privighetoare răgușită,/un pește ce se zbate/ pe nisipul fierbinte.// (Ce iubire e asta).

Sunt poeme născute din sentimente curate, ce se pare că nu au părăsit-o și nici nu o vor părăsi vreodată pe această poetă cu nume de dor.

Dorina Stoica este omul care știe să prețuiască  pe acei care au ajutat-o în desăvârșirea creației sale. Astfel, artistei A.C., in memoriam, căreia îi păstrează anonimatul, îi dedică zece poeme în cadrul capitolului intitulat „Exitus”. Exemplificăm doar prin câteva versuri din poezia „Pentru moment”://câte o bătrână micșorată de ani/uitată pe o bancă de copila/ce s-a grăbit să-i ocupe locul de veci/mă întreabă dacă nu mi-e frică/ nu!/îi răspund/morții nu bântuie pe nimeni/ne facem singuri frică/până la urmă toți ajungem aici/tainele rămân însă taine/pentru moment//. Poeziile din acest capitol ne lasă să înțelegem că, pentru Dorina Stoica, trăirea în păcat este un fel de trăire în moarte, ori în întuneric.

Siderată, poeta rememorează căile ce au condus-o spre iubire, una dintre acestea fiind lacrima izvorâtă din lumina limpede, necontrafăcută a sufletului, de aceea se confesează adolescentin, ca în poezia „Plouă”: //picătura de ploaie/se topește/pe buzele arse/de sărutul/nesărutat/plâng/de fericire/respir iubire/cu mireasmă/de petunie/și de busuioc înflorit/sufletul e ud de lacrimi/îl pun la uscat/ pe curcubeu”//.

Tăcerile iubirii sunt sublime, iubirea nu are nevoie de vorbe, senzațiile ei unice creează Edenul, acolo unde cei doi se găsesc, se regăsesc, se intuiesc unul pe celălalt. Ivită ca din spuma mării, precum o nouă Afrodită, ori ca o insulă mirifică născută din marea ce îi poartă pe cei doi îndrăgostiți în sclipiri de constelații ce nasc și alimentează visele, apare lumea din sufletul poetei: //în lumea mea e pace/și multă iubire/între noi perdea de lacrimi/astăzi am umblat/după tine prin labirint/inima a bătut pulsul ancestral/odată cu a cerului meu/din viu în viu/din sus în mai sus/ia-mă cu tine/știu că mai este un loc/voi sta cu bărbia pe genunchi/în poziția fetusului/ nemișcată/ inima va bate în ritmul universului/eu și tu/ până când viața toată/se va înfășura pe degetul meu/ arătător//, (Ia-mă cu tine), un poem de dragoste de o mare sensibilitate, de o mare putere de sugestie. Teluricul și astralul se împletesc pentru a oferi îndrăgostiților frumusețe, candoare și protecție ca-n lirica eminesciană de dragoste. “Dacă m-ajuți să ne-ntregim așa/teluric ramul cum alcătuiește pomul,/mă veșnicesc prin tine, cât voi exista/și cât iubirea auri-va omul.” (Mă veșnicesc prin iubire).

În altă poezie de dragoste (pag 72, din capitolul „Ce iubire e asta”), poeta merge și mai departe și spune că iubirea este dăruire totală, este împletirea celor mai frumoase comori ascunse din inimă, i se aduc ofrande florale, îi sunt închinate orele nopților târzii, parfumul grădinilor înflorite, murmurul străzilor. //În adâncul ochilor tăi,/doar în vis m-am pierdut ca o pasăre/în zbor deasupra nemărginirii./Ce iubire e asta?/Dacă ne vom găsi cândva,/mă voi lăsa cuprinsă de brațele tale./Te voi topi, așa cum soarele topește/un om de zăpadă,/făcându-mă una cu tine./ Poeta, ca o vestală delicată, le adună, le filtrează prin propria-i simțire și dă la iveală această sublimă exteriorizare a simțurilor, care este poezia de dragoste din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Dragostea acestei poete cuprinde întreg universul, toată creația lui Dumnezeu, care este de fapt nimic altceva decât iubire.

Poezia Dorinei Stoica are o viață ce mocnește într-un zbucium al dezlănțuirilor, are originalitate, personalitate, dar mai ales curăție. Și cum titlul acestei cărți ne duce cu gândul la un verset din Scriptură, precum că “Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat, iar dacă ochiul tău e rău, tot trupul va fi întunecat.” (Matei 6-22-23), să citim cu ochiul curat, să ne iubim unii pe alții, iar dacă se poate și pe acei care ne poartă din diferite pricini vrăjmășie, așa cum ne îndeamnă poeta în poezia ce dă titlul acestei cărți: //Curățește-mi gândul, inima o spală,/Să nu am în gură vorbe de ocară./Fă să piară, Doamne, răul tot din mine,/Să rămână doar ce-i frumos și bine./Versul meu să fie apă cristalină,/Zâmbetul deschis, privirea senină,/Fapta înțeleaptă, trupul potolit/Și câțiva duşmani să-i am de iubit.// (Ochiul curat).

Luat ca un întreg, acest volum pare să aibă un pronunțat sens confesiv. Poeta știe că Divinitatea este forța creatoare supremă, iar poeții se subordonează ei. Toate lucrurile create de Dumnezeu au în ele un mister, iar misterul suprem este poezia. Poezia Dorinei Stoica este un izvor de unde ne potolim setea de frumos, de divin, o poartă deschisă spre sufletul ei dornic de a se întâlni cu alte suflete frumoase, dar și spre un alt posibil univers al unei lumi ce va să vină atunci când toți oamenii vor fi mai buni, mai credincioși și mai iubitori.

Versurile sunt priviri ce râd în lumină, se joacă de-a eternitatea, o condiție pe care eul poetic o pune ca stigmat. Versul Dorinei Stoica se întruchipează într-o abandonare în iubire, dar nu într-una găsită, ci în una râvnită: //În altă viață tu vei fi al meu,/Ne vom găsi pe țărmuri umezite/De plânsul ce l-am plâns mereu/În multe ale mele vieți trecute.//Ne vom găsi în zări, sau mai departe/ Pe-acest pământ, sau cine știe unde,/Și nimeni nu putea-va-ne desparte,/Vom dispărea în lume, ne-om ascunde//. ( În altă viață)

Este o aspirație continuă spre acea iubire absolută, ce nu poate fi atinsă decât în imaginația poetei și, desigur, nu în viața aceasta.

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/02/gheorghe-clapa-liricafeminina.html

Radu Iftinoiu – Simt aşa o bucurie…

 

Când văd cerul plin de stele, licărind în toiul serii,  

Când văd luna că răsare din cămările tăcerii,

Când văd razele de soare cum se-alintă pe câmpie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

 
Când mă cheamă codrul vara cu-al său susur de izvoare,

Când văd pomii primăvara îmbrăcaţi de sărbătoare,

Când văd fulgii de zăpadă zbenguindu-se pe glie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

 
Când vorbesc cu liliacul sau cu crinul de la drum,

Când regina nopţii, seara, mă îmbată de parfum,

Când mă-nvăluie mireasma de salcâm, de tei, de vie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

 
Când ascult privighetoarea în al serii freamăt blând,

Ce-şi înalţă-n priveghere, către ceruri al său cânt,

Când aud, venind din boltă, mândru glas de ciocârlie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

 
Când văd pruncii că se joacă fără griji şi fără teamă

Şi nu-i nimeni între dânşii fără tată, fără mamă,

Când aud că nevoiaşii au scăpat de sărăcie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!


 

Când de oameni, fără vină, sunt adesea crunt lovit,

Mă gândesc degrab la Domnul, care-a fost şi răstignit

Şi, atunci, o sfântă pace dăruindu-mi Domnul mie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!


 

Când simt harul că se-ndură, şi coboară peste noi,

Şi-şi revarsă peste lume al harismelor şuvoi,

Când, mirat, privesc la pana, care scrie-o poezie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!

 

 

Când privesc colindătorii înfruntând de zor nămeţii,

Când privesc cu drag copii, savurând grandoarea vieţii,

Când mă prind în taină zorii, cugetând la veşnicie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!


 

Când aud că-n miez de noapte mai sunt oameni ce se roagă,

După ce-au trudit prin lanuri ori prin fabrici ziua-ntreagă,

Când văd candela aprinsă în mireasmă de tămâie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!


 

Când mă întâlnesc cu fraţii şi îmi dau îmbrăţişare,

Când aud că este pace între oameni şi popoare,

Când aud că sunt familii unde este armonie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!


 

Când văd pruncii că se-nchină şi vorbesc cu Dumnezeu,

Când văd tineri care cântă la biserică mereu

Şi aduc Treimii Sfinte într-un glas doxologie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!


 

Când Iisus Mântuitorul la Biserică ne cheamă

Să luăm preascumpul sânge şi preasfântul trup, cu teamă,

Când primesc de la părinte Sfânta Euharistie,

Simt aşa o bucurie… şi zic: Doamne, slavă Ţie!


 

Când rostesc: Iisuse, Doamne, miluieşte-mă pe mine,

Şi ajută-i pe aceia ce Te laudă pe Tine,

Când m-aşez la rugăciune, sau la Sfânta Liturghie,

Când zic: Doamne, slavă Ţie, simt aşa o bucurie …!

 Radu Iftinoiu

 

Vasilica Grigoraş – Haiku şi senryu

piaţa pustie –

cântărindu-şi bulgării

copilul străzii

x

gerul scânteind –

în vatră se stinge-ncet

şi ultimul jar

x

viscol în noapte –

firul din caierul bunei

tot mai subţire

x

zdruncinat iarăşi

Dorul Maicii Precista* –

luna mai palidă

*plantă înaltă pe lângă lacuri

x

fusta veche-n scrin –

pe zi ce trece alte

pliuri pe obraz

x

salcâmi riverani –

adeseori florile

eclipsând luna

x

felinarul în

memoria timpului –

casa străbună

x

flori de gheaţă-n zori –

bunicul tot mai topit

după steaua lui

x

la-nceput de an

toate băncile ninse –

rate în ceaţă

x

o noapte albă –

apele tot mai tulburi

de gânduri negre

x

cod roşu de ploi –

chiar şi banii spălaţi

întreţin focul

x

flori de gheaţă –

vrăbiuţa tocându-i

iar bruma de bani

x

deszăpezire –

la prima oră buna

din nou la coafor

x

gerul năpraznic –

cu una, cu două iar

rătăcind în călduri

 

Vavila Popovici – Despre conștiință

„Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos, dar nimănui nu i se potriveste așa de mult ca judecata conștiinței sale”.

 – Sfântul Marcu Ascetul

 

   Termenul „conștiință”, derivat din termenul latin „conscientia”, înseamnă „cunoaștere”. Conform dicționarului „este sentimentul înțelegerii personale și a integrării în univers; este forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale”. Poate fi considerată și ca un sentiment pe care omul îl are asupra moralității propriilor acțiuni, asupra binelui sau răului făcut. În opoziție cu materia, este gândire, este spirit.

Conștiinței i-a fost acordată o atenție mai mare începând cu secolul al XIX-lea. Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) înțelegea prin conștiință punerea în relație a conținuturilor psihice cu eul (subiectul conștiinței). În cazul în care nu era percepută de eu, se afla în sfera inconștientului. Conștiința nu se identifică cu psihicul, acesta reprezentând totalitatea conținuturilor psihice: „Există o atitudine de complexe psihice care nu toate sunt legate în mod necesar de eu”, afirma Jung.

Psihologul și gânditorul britanic Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „a fi conștient înseamnă a gândi”, cunoașterea însoțind activitatea spiritului, iar faptele conștiinței sunt mijloace de echilibru față de forțele mediului. După teoria sa „rațiunea de a fi a oricărei funcțiuni a vieții este de a echilibra printr-o creștere de forță care tinde să o distrugă”, ca atare conștiința „trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții”, iar sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea, și aspirația către plăcere să fie pusă în scopul conservării vieții. Optimist exaltat la începutul vieții, Spencer a mers pe linia evoluționismului. Descoperirea celei de a doua legi a termodinamicii i-a schimbat viziunea, reflecțiile lui asupra stării finale a evoluției devenind mai sumbre, neexcluzând posibilitatea disoluției și anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”. Spencer care jurase că nu va intra în Biserică, desigur nu cunoscuse că Biblia nu contrazice știința, deci nici cea de a doua lege a termodinamicii care spune că toate lucrurile tind spre haos, dezordine și moarte. Ea însă ne vorbește despre Dumnezeul Atotputernic și Creator care controlează legile universului, actul creației fiind un act de anulare a legii entropiei. Biblia ne mai spune că va veni un timp în care legea entropiei nu va mai avea putere asupra noii creațiuni a lui Dumnezeu, că „natura va fi eliberată din sclavia degradării”(Romani 8:21).

În cariera filozofică a francezului Alfred Fouillée (1838-1912) s-au putut distinge două perioade: prima, cea a studiilor sale platonice, din care se reține ideea spiritualistă, dezvoltată însă în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului,  și a doua – caracterizată prin doctrina „ideilor-forțe”, situată între epoca dominată de pozitivismul filozofului francez Auguste Comte (1798-1857) și evoluționismului mecanicist al lui Spencer, între epoca în care psihologia și sociologia își formau caracterul de științe independente. Doctrina lui Fouillée deși este o reacție contra pozitivismului –   cunoaștere bazată pe experiment –,  a rămas totuși încătușată în formele pozitiviste ale timpului. Filozofia lui nu caută un principiu spiritual transcendent dar, în acest plan al științei, al experienței și al ideilor forțe, el a câștigat pentru doctrina sa avantajele și caracterele spiritualismului, de exemplu ideia de finalitate și ideia de libertate a spiritului. Elementului mintal – constitutiv al evoluției –  îi alătură posibilitatea de acțiune finală, făcută cu un scop conștient, liberă. Ideea libertății fiind prin ea însăși o forță activă, pe ea se putea clădi o doctrină morală. În lucrarea sa „Evoluționismul ideilor – forțe” se ocupă de „Factorii mentali ca factori de evoluție”, arătând că stările mentale, sentimentele sau ideile trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții. Conștiința lucrează mai întâi ca un „excitant general al activității, al energiei mentale și, corelativ, al energiei cerebrale”. Dacă avem o conștiință a raportului dintre parte și tot, dintre cauză și efect, dintre principiu și consecință sau chiar numai a unei simple întâlniri accidentale în timp sau spațiu, această conștiință „adaugă motivelor obiective de asociere, o rațiune subiectivă care are o valoare considerabilă”. Ca durată, conștiința este un mijloc de fixare, este o capitalizare. Dacă conștiința este absentă, lucrul trebuie reînceput, „este lucrul Penelopei”. Face alte câteva precizări importante: Conștiința este o acțiune concentrată, devenită luminoasă pentru ea însăși, mai puternică față de ea însăși, dar și față de alte forțe în legătură cu ea; conștiința este un modificator al intensității sentimentelor, dar și modificator al intensității impulsiunilor; orice linie net trasată în conștiință  devine o direcție posibilă pentru acțiune; ea nu este numai o forță de reînoire și de amintire care reproduce faptele anterioare, ci ea le situează în timp și spațiu, progresul devine posibil, fiindcă prezentul servește ca punct de plecare pentru o lucrare viitoare; conștiința este un mijloc prin care se stabilesc legături de cauzalitate între fenomene; ideea acționând asupra emoțiilor noastre profunde, le dă o determinare și un caracter definit, o forță directoare. Ajunge să conchidă despre conștiință că este, prin ea însăși, „un mijloc de prescurtare, de abreviere” care poate „reduce enorm durata evoluției și numărul de lovituri de zar pe tabloul hazardului universal”, ca atare este o simplificare; conștiința se servește de o alegere inteligentă și care continuă și împlinește „selecțiunea naturală”, este, pentru om, un mijloc de realizare pentru ideile sale; este experiență ca sentiment și ca acțiune și în același timp și ca gândire, care își face loc în realitate.

Filozoful german Immanuel Kant (1725-1804) găsise unicul fundament ferm al judecăților morale – conștiința morală comună oamenilor care operează cu judecăți de apreciere morală. De aici au pornit cercetările sale morale: Nimic nu ar putea fi considerat bun decât o voință bună, deoarece talentele, cu proprietăți ale temperamentului pot deveni rele și dăunătoare dacă nu intervine voința a cărei calitate el o numea caracter; voința bună este o voință pură, deci morală; datoria este cea care determină acțiunile prin forma legii morale, iar legea morală nu este altceva decât expresia rațiunii pure practice, adică a libertății, din care derivă și starea de conștiință morală – remușcarea. El enunță porunca moralității: „Acționează astefel încât maxima voinței tale să poată oricând valora în același timp ca principiu al unei legislații universale”. Datoria, pentru el, constituia singura lege morală, celelalte le considera principii deoarece permit excepții, de care însă o societate umană nu se poate lipsi. Și totuși, a considerat sfântă legea morală, iar omul – subiect al acestei legi. Admitea credința într-o ființă atotputernică și absolută, afirma însă că „morala duce inevitabil la religie”. Fac o paranteză precizând că în zilele noastre, Înalții prelați ai Bisericii ne amintesc că Religia produce morala și cum este religia așa este și morala. În fine, lui Kant, concepției sale morale, i s-au adus multe critici. Printre ele, faptul că vorbea despre un „rău radical” care nu s-ar datora sensibilității, ci unei tendințe de a nu se supune legii morale, datorită voinței libere. Filozoful român Nicolae Bagdazar (1896-1971), autorul Studiului introductiv la volumul „Critica rațiunii practice” întreabă: „Cum să ne explicăm o astfel de înclinare sau de tendință a voinței spre rău, atunci când ea nu se mai află sub influența sensibilității? Ce ar putea s-o mai determine la rău? Căci, ca voință liberă, deci ca manifestare a caracterului inteligibil, ea nu acționează decât sub imperiul legii morale”. Sigur că filozofia lui Kant a avut și merite. Se pot cita sentimentele de admirație și venerație cu privire la legile morale: „Două lucruri au mișcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”. Cât despre existența Bibliei se exprima: „este cel mai mare beneficiu pe care l-a exprimat vreodată rasa umană”; „Orice încercare de depreciere este o crimă împotriva umanității”.

Eseistul filozoful Petre Țuțea (1902-1991) nu l-a iertat, mărturisind că a citit „Critica rațiunii pure” ca student și că „înlemnise de emoție”, ca ulterior, înaintând în vârstă, să aibă aceeași emoție ca la citirea unui articol de ziar. „Spunea Kant că el e propriul său legiuitor și stăpân. Cum să fii legiuitor și stăpân într-un univers în care ești înlănțuit? (…) Deci, trebuie să înlocuiești infinitul și autonomia gândirii și să introduci credința în Dumnezeul creștin care s-a arătat triumfalnic, teandric și trinitar. (…) Kant nu are nici un adevăr!”. Când a fost întrebat: De unde atunci gloria lui Kant?, Țuțea a răspuns: „Din subtilitatea gândirii”. Frumos, elegant răspuns, subtilitate fiind o judecată greu de înțeles, care face distincții fine și adesea excesive, chiar inutile! Și… neadevărate, după afirmația tot a lui Petre Țuțea. Aduc aminte alte cugetări ale lui: „Absenta afectivității este sterilizantă”, afectivitatea fiind componenta fundamentală a psihicului uman, alături de cogniție – facultatea de cunoaștere. „Nu întâmplător, se spune, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție”, supraestimând când pe una, când pe cealaltă.

Importantă este fiecare din aceste două părți și necesară este găsirea unui echilibru între rațiune și sentiment pentru liniștirea ființei, în drumul spre dobândirea fericirii!

Ajung cu gândul la zilele noastre… Constatăm că ne aflăm într-un punct al existenței în care se ivesc tot mai multe probleme cu semnele lor de întrebare și mai puține soluții și răspunsuri care să ne satisfacă, să ne liniștească. „Sentimentul înțelegerii personale și a integrării în univers” este fragil; realitatea din jur percepută prin senzații și gândire este distorsionată, de asemenea și sentimentul pe care omul îl are asupra moralității propriilor acțiuni. Reprimarea spirituală din timpul dominației materialismului a dus la nemulțumirea sufletelor, la dezechilibrul sufletesc și la deprecierea valorilor morale. Agitația a cuprins ca un lanț omenirea. Neliniștiți nu sunt numai tinerii astăzi, ci și oamenii de toate vârstele. Vicioasele supapele găsite au fost corupția, degradarea, incompetența… Spațiul și timpul în care trăim a început să fie perceput fals, datorită exagerării libertății; conștiința noastră, capacitatea de a percepe lumea – ilogică.

S-a ignorat formularea biblică „precum în cer, așa și pe pământ” neluând în seamă legile existente ale universului a căror respectare ne pot folosi, nici legea lui Niels Bohr (1885-1962), fizicianul danez care a elaborat teoria echivalenței dintre macro-cosmos și micro-cosmos, observând că în interiorul unui atom este exact ca în sistemul nostru solar, nucleul fiind soarele, protonii și neutronii fiind planetele. Am uitat că Legea marelui infinit este unică și eternă micului nostru infinit și că acesta este un principiu divin multiplicat în diferite forme. Căutăm în imensul Cosmos și de fiecare dată îl găsim perfect organizat, constăm că fiecărui sfârșit i se pregătește un nou început… Sau cum am citat într-un vers de-al meu: „Prin naștere acoperim o infimă parte din absența lumii; prin dispariție lăsăm loc liber unei alte prezențe.”

În Sfânta Scriptură avem multe pilde despre lucrarea conștiinței cu voia sa liberă –  putere sufletească pe care o are omul, de asemenea de la creare – datorită căreia poate alege între bine și rău. Fiecare om cu mintea sa, adică cu judecata sa, își poate da seama de această liberă alegere. Unul dintre cele mai importante figuri creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

Preotul, dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, din Iași, într-un dialog avut, redă definirea conștiinței potrivit învăţăturii creştine: „conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om”, spunând totodată că deși se cunoaște că omul este mai întâi conştient de sine însuşi, Sfinţii Părinţi nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de conştiinţa în sine. Ei o prezintă ca făcând parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu conştiinţa morală. Glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului îl îndeamnă la împlinirea legii morale, ea fiind înscrisă ontologic în om de către Dumnezeu încă de la naştere. Conştiinţa morală, ne amintește în continuare, poate fi puternică ori slabă, trează sau adormită; când este conformă cu legea morală se numeşte adevărată şi dreaptă, iar cea care prezintă ca bun ceea ce este rău şi ca rău ceea ce este bun se numeşte falsă, rătăcită sau greşită. Conştiinţa nedispărând din sufletul omului, împlineşte, în viziunea religioasă un rol sau o funcţiune întreită: înainte de săvârşirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârşirii este martor, iar după săvârşire este judecător. În cele din urmă, conştiinţa mai are şi rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele şi de a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârşit, descoperindu-ni-le continuu, pentru ca să nu mai cultivăm răul. „Lupta perpetuă a creştinului constă de fapt în a-şi păstra o conştiinţă trează şi curată”, mai spunea preotul.

Contemporanul nostru, medicul neurolog și psihiatru, prof. dr. Dumitru Constantin – Dulcan definește conștiința ca „un ram dintr-o altă conștiință – cea cosmică, deci o rațiune, o cunoaștere, și o descoperim acum, spune dumnealui, ca emoție”, sintetizând totodată: „conștiința cosmică, conștiința umană și energia matricială din care toate sunt făcute (ordinea lucrurilor)”. „Și atunci să ne punem întrebarea: creierul este o masă anatomică – discuția o purtăm neurologic – , şi nu poate să aibă inteligență, să facă distincția între bine și rău, să aleagă. Cea care discerne este o cunoaștere, este conștiință! De unde vine conștiința? Din marea conștiință cosmică: Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se foloseste pur şi simplu de creierul uman pentru a arăta omului care este calea dreaptă, care este calea greșită, eronată, care poate să ducă la suferință, la boală și la moarte… Cu această cunoaştere, de aici, te duci în planul de dincolo, unde se continuă cunoaşterea. Omul este o continuă cunoaştere, ca şi Universul, o continuă prefacere şi evoluţie.

Despre cum lucrează conștiința, Sfinții Părinți ne spun: „Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și un paznic necontenit – conștiința”. De asemenea ne sfătuiesc să gândim la dragostea arătată de Dumnezeu la dăruirea acestui „judecător nemituit” ca să ne facă mai înțelepți, să ne descotorosim de păcate încă din această lume în care suntem.

Și dacă conștiința nu ne părăsește niciodată, dacă ea este judecătorul nostru – spun – înseamnă că nici remușcarea – mustrarea de cuget, părerea de rău, regretul, nici el nu pleacă din sufletele noastre; nu trebuie nici să apese prea tare, dar trebuie să existe. Cred că numai oamenilor orgolioși le poate lipsi părerea de rău.

Preotul Boris Răduleanu (1905-1990), trecut prin temnițele comuniste, vorbea despre pocăința – „metanoia” care nu este numai regret, ci este și „schimbarea felului de a fi și a vedea. (…) Oricât de grele sau mari ar fi păcatele, ele nu pot distruge cu totul chipul lui Dumnezeu din om, nu pot împiedica dorul după Dumnezeu, adeseori inconștient”.

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/02/04/vavila-popovici-despre-constiinta/

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord