Mariana Gurza – Spune-mi cine sunt

TELL ME WHO I AM

I thought you know

who I am.

I thought I was

equally

shadow and being.

Til I realized

that in time mirror

I was not more than

a cry,

a peal of laughter,

a white dress,

a candle flame,

a red egg,

a piece of wafer,

an eye of light.

 

SPUNE-MI CINE SUNT 

Am crezut că ştii

cine sunt.

Eu mă credeam,

deopotrivă că sunt

şi umbră şi fiinţă.

Până când mi-am dat seama

că-n oglinda timpului

nu eram mai mult decât

un strigăt,

un hohot de râs,

o rochie albă,

o flacără de lumânare,

un ou roşu,

o bucăţică de prescură,

un ochi de lumină.

 

Mariana Gurza

Traducere: George Anca

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/03/spune-mi-cine-sunt/

Doina Constanța Spilca – Dor de tine, Trie stea …

Doina Constanța Spilca: Dor de tine, Trie stea …

2 May 2016 by m.gurza, Comments Off

Dor de tine, Trie stea …

 

Doina de dor de dragul ce-i stea

Sunt lacrimă de stea,

sunt lacrimă de vise triste și clinchete de dor de bucurii,

sunt lacrimă de soare și negură ghiulea,

sunt lacrimă de viață și adio-mbrățișare,

sunt lacrimă de-apus și dragă înviere,

sunt lacrimă ce picură în metronom de veșnică iubire!

 

Doina Constanța Spilca

2 mai 2016

(Cu dor, în amintirea lui Dimitrie Spilca (Trie),  plecat pe o stea acum 40 de zile)

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/02/doina-constanta-spilca-dor-de-tine-trie/

Doina Barca – VINE PAȘTELE

VINE PAȘTELE

Dacă vine Paștele, dacă-n Cer e sărbătoare..

De ce-n sufletul meu este tristețe oare ?

Mă-ndrept spre casa de la țară,care nu mai e a mea,

Și plîng ca timpul care trece, cînd mă primește ulița.

 

Privesc casa, fântâna și grădina,

Și-o amintire blîndă în suflet mă cuprinde,

Și-aud o șoaptă ce-mi spune la ureche:

Hai Doina, cozonacul e fierbinte !

 

Și prin miros de scortișoară,

De busuioc și ciorba de miel cu leuștean,

Îmi văd părinții ce se gătesc în primăvară,

De sărbătoarea Paștelui, în fiecare an.

 

Cervenia mea vibrează în cuvinte,

De cântec ce te oprește să mai îmbatrânești,

Și-Ți cer Doamne Isuse, ca pe sfintele moaște,

Parinții mei din cer, cu drag să-i ocrotești.

 

Acolo unde dragostea-i izvor,

Și-unde încă mai este casa si grădina,

Mă-ntorc mereu, aici e lumea mea,

Aici imi va fi bine-ntotdeauna.

 

Cervenia, tu vei rămâne-n veci,

Cu praful vremii in vreme poleită,

Dar ca și râul Vedea, eu voi veni mereu,

Chiar dacă-n timp și eu voi fi îmbătrânită.

 

Nu pot fără mirosul de floare de salcâm,

De liliacul mov, ori de lalele roșii….

Nu pot ca să nu trec pe la biserica din deal,

Să te slăvesc Cervenia, și să-mi pomenesc mortii.

http://bentodica.blogspot.ro/2016/05/urare-si-o-poezie.html

 

Daniel Mihu – Un cui în sfânt şi-n crucea lui Iisus

Un cui în sfânt şi-n crucea lui Iisus

Un cui trimite spre Departe

Pe Cel în care e izbit,

Cu-n trup de om e răstignit,

Rugina sângelui li-i moarte!

De ar simţi ce e durerea

Când trece, fără vrerea lui,

Prin braţ de sfânt nu de statui

I-ar aştepta ce-I Învierea!

Au prins un om, l-au pus pe cruce

Şi într-un chin ce I-e mortal

Iar el e vinovat că-i val

Din marea răului ce curge!

Cu el mai sunt şi trei piroane,

Triadă, nu Treimea viu

Care pe Om îl ţin pustiu

Pe El, Lumină în obloane!

Şi ca opinca prinsă-n şanţuri

De un noroi mereu nedemn,

Când alţi fraţi liberi sunt în lemn,

El e în lanţ şi-n rol de lanţuri!

Îl strâmbă-n sinea lui atomul…

Şi-i numai cui, un biet metal,

În marea răului un val,

Dar ar fi drept de-ar fi ca omul.

Ar încerca, ar vrea Sublimul

Cum oameni prea puţini văzu,

De ar fi om, de-ar fi ca tu,

Ispita lui ar fi Divinul!

Sunt la restrişti… Omu-i degeaba

Iar el, cu sânge şi rugini

Va fi zvârlit la alţi străini

Când Antichrist va da comanda.

În vitregii stă-n contemplare

La voluptatea morţii lor,

Nimic nu le e ajutor,

N-au vreo salvare-n nici o zare.

Poate cum n-a mai fost ‘nainte

Din adâncimile de cer

Aşteaptă lângă Cel stingher

Genunile magiei sfinte.

Divinul va rosti tăcerea…

Când timpul morţii va sosi

El, cuiul, va spera, va fi

Cel ce-I aşteaptă Învierea!

Daniel Mihu

20.04.2016

http://bentodica.blogspot.ro/2016/05/un-cui-in-sfant-si-n-crucea-lui-iisus.html

Ecouri din EDDA – versiuni de George Anca

 

Ecouri din

EDDA

versiuni de George Anca

 

Voluspo (Profeţia bătrânei înţelepte)

Hovamol (Balada Celui de Sus)

Vafthruthnismol (Balada lui Vafthruthnir)

Grimnismol (Balada lui Grimnir)

Skirnismol (Balada lui Skirnir)

Harbarthsljoth (Poemul lui Harbarth)

Himiskvita (Lay-ul lui Hymir)

Lokasenna (Cearta lui Loki)

Thrymskvitha (Lay-ul lui Thrym)

Alvissmol (Balada lui Alvis)

Baldrs Draumar (Visele lui Baldr)

Righsthula (Cântecul lui Rig)

Hyndluljoth (Poemul lui Hyndla)

Svipdagsmol (Balada lui Svipdag)

Volundarkvitha (Lay-ul lui Volund. Edda II, Lay-uri pentru eroi)

Helgakvitha Hjorvathssonar (Lay-ul lui Helgi fiul lui Hjorvarth)

Helgakvitha Hundingsbana I (Primul lay al lui Helgi Hundingsbane)

Helgakvitha Hundingsbana II (Al doilea lay al lui Helgi Hundinsbane)

Fra Dautha Sinfjotla (Despre moartea lui Sinfjotli)

Gripisspo (Profeţia lui Gripir)

Reginsmol (Balada lui Regin)

Fafnismol (Balada lui Fafnir)

Sigrdrifumol (Balada Aducătoarei-de-Victorie)

Brot af Sigurtharkvithu (Fragment dintr-un lay al lui Sigurth)

Guthrunarkvitha I (Primul lay al lui Guthrun)

Sigurtharkvitha en skamma (Scurtul lay al lui Sigurth)

Helreith Brynhildar (Drumul în iad al Brynhildei)

Drap Niflunga (Masacrarea Nifllungilor)

Guthrunarkvitha II, en forna (Al doilea sau vechiul lay al Guthrunei)

Guthrunarkvitha III (Al treilea lay al Guthrunei)

Oddrunargratr (Lamentaţia Oddrunei)

Atlakvitha en Groenlenzka (Lay-ul lui Atli în Verdea Ţară)

Atlamol en Groenlenzku (Balada lui Atli în Verdea Ţară)

Guthrunarhvot  (Incitarea Guthrunei)

Hamthesmol (Balada lui Hamther)

  

 

Voluspo

(Profeţia bătrânei înţelepte)

Auzi-mă dintre sfintele  neamuri

Ale fiilor lui Heimdall şi mari şi mici;

Rogu-te,Othin, tată Val-d-ucişilor,

Ascultă-mi băsmuirea celor vechi.

Îmi mai aduc aminte uriaşii

Hrănindu-mă în zilele tot duse;

Ştiu nouă lumi, nouă în arborele

Tare de rădăcini pe sub lut.

Demultul era când Ymir trăia;

Nici mări nici reci unde, nisip nu era;

Pământul nu era, nu cerul deasupra,

Ci genunea Ginnunga, iarbă neunde.

Fiii lui Bur urcară şesul tărâm,

Acolo fortăreaţa Mithgart nălţară;

Soarele sudic pietrele încălzi

Şi glia o înverzi, o înierbi.

Soarele, soră lunii, din miazăzi

Mâna dreaptă lăsă pe osia cerului;

Nu ştia casa unde-i va fi,

Luna firea nu şi-o cunoştea,

Stelele  locul nu şi-l aflaseră.

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor;

Botezară amiaza, amurgul,

Dimineaţa şi luna cea scăzând,

Noaptea şi seara, anii de numărat.

La Ithavoll veniră tarii zei

Clădiră nalte-altare, temple,

Croiră foale, arămi forjară,

Mşeteriră scripeţi, scule fasonară.

În paşnice sălaşe tabla joacă

Zeii, neducând lipsă de aur,

Până sosesc din Jotunheim trei

Preaputernice fete uriaşe.

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle neamului pitic obârşii

Sângele lui Brimir, picioarele lui Blain.

Din toţi piticii Motsognir se făcu

Tartor şi după el Durin;

Mulţi omenească semenişte-s

Piticii lumii zis-a Durin.

Nyi şi Nithi, Northri şi Suthri,

Austri şi Vestri, Altjof, Davalin,

Nar şi Nain, Niping, Dain,

Bifur, Bofur, Bombur, Nori,

An şi Onar, Ai, Mjothvitnir.

Vigg şi Gandalf, Vindalf, Thrain,

Thekk şi Thorin, Thror, Vit şi Lit,

Nyr şi Nyrath – spusu-v-am –

Regin şi Rathsvith – drept pomelnic.

Fili, Kili, Fundin, Nali,

Heptifili, Hanr, Sviur,

Frar, Hornbori, Fraeg şi Loni,

Aurvang, Jari, Eikinskjaldi.

Neamul piticilor din spiţa lui

Dvalin pân’ la Lofar ţi-oi pomeni;

Lăsară stânci şi prin haturi ude

Casă-şi aflară în câmpuri de nisip.

Erau acolo Draupnir şi Dolgthrasir,

Hor, Haugspori, Hlevang, Gloin,

Dori, Ori, Duf, Andvari,

Skirfir, Virfir, Skafith, Ai.

Alf şi Yngvi, Eikinskjaldi,

Fjalar şi Frosti, Fith şi Ginnar;

Fie ştiută-n veci povestea,

Străbunii lui Lofar toţi pomeniţi.

Apoi din spiţă trei ieşiră,

Din casa zeilor, tari şi mari;

Doi fără soartă pe câmp aflară,

Ask şi Embla, goi de snagă.

Nu tu suflet, nu tu simţire,

Cald or mişcare, nici  înfăţişare;

Suflet dă Othin, simţ dă Honir,

Cald dă Lothur şi înfăţişare.

Un arbor ştiu, pe nume Yggdrasil,

Măreţ stropit cu dalbă apă;

De-acolo cade roua-n albii,

Tot verde  cetinind fântâna lui Urth.

Fecioarele preaînţelepte

Trei din locaş sub arbor coboară ,

Urth e una, Verthandi alta,

Codrului răsăriră, a treia Skuld,

Legi dau de-acolo, împart viaţă

Fiilor oamenilor şi le dau sorţi.

Război ţin minte, primul pe lume,

Când zeii cu lănci sfâşiară pe Gollveig

Şi în al lui Hor dom i-au pus foc,

De trei ori arzând, de trei ori renăscând,

Iară şi iar şi încă trăieşte.

O botezară Heith întru casele lor

Magic scrutătoare vrăciţă,

Minţi fermeca de vraja-i gonite,

Bucuria femeilor rele.

De oaste lancea Othin svârle

Şi-ncepe războiul dintâi lumii;

Căzut e zidul preajmă zeilor,

Bătut e câmpul de Wani răzbelnici.

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle cine aerul învenină,

Or a lui Oth mireasă giganţilor dă.

Foc de mânie Thor sare-n sus,

Arar stă auzind de-acestea,

Jurăminte călcate, rupt cuvânt şi pacte,

Insemne de vază ce-mpărtăşau.

Ştiu cornul lui Heimdall, ascunsul

Sub înalt preasfântul arbore;

Izvor ţâşneşte la semnul othincult

Val-d-ucişilor: vreţi şi mai mult?

Singur şezui când Cel Vechi mă văzu,

Spaima zeilor, şi mă privi în ochi:

„Ce vrei să afli? de ce eşti aici?

Othin, ştiu unde ţi-i ochiul ascuns.”

Ştiu unde-i ascuns ochiul lui Othin,

Adânc în fântâna lui Mimir vestită;

Mied din voia lui Othin  Mimir a supt

Dimineţile: vreţi să aflaţi mai mult?

Şiraguri am, inele de la-al Gazdei tată

Vorba-nţeleaptă-mi fu, gândul vrăjit;

………………………………………………

Am scrutat întru toate tărâmurile.

Peste tot văd Vakirii adunate,

Gata în şa spre rândurile zeilor;

Skuld  poartă scutul, Skogul o urmează,

Guth, Hild, Gondul şi Geirskogul.

Fecioarele lui Herjan vă pomenii,

Valkirii gata a călări peste glii.

Văzui lui Baldr, zeu sângerând,

Fiu lui Othin, soarta toarsă:

Vestit şi mândru în nalte câmpuri,

Crescut  din plin vâscul şedea.

Din ram părelnic zvelt şi drăgălaş

Săgeată se făcu s-o zvârle Hoth;

Dar fratele lui Baldr curând se născu,

O noapte vârsta, cu-al lui Othin fiu luptă.

Nu-şi spălă mâini, nu-şi pieptănă păr,

Pân’ pe duşmanul lui Baldr nu-l nimici.

Dar în Fensalir Frigg plânse tumult

Întru Valhall: vreţi să aflaţi mai mult?

Unul văzui prin uzii codri,

Drag răului, semen lui Loki;

Îi stă Sigyn alături, făr’ exult

De dragul lui: vreţi să aflaţi mai mult?

Din răsărit prin văi d-otravă curge

Cu săbii şi pumnale râul Slith.

………………………………………

……………………………………..

La miazănoapte dom în Nithavellir

De aur răsare neamului lui Sindri;

Şi-n Okolnir altul sălăşluia

Und’ uriaş Brimir dom de bere şi-avea.

Un dom văzui, de soare depărtat,

Pe Nastrond, către miazănoapte,

Venin picură pe horn în jos

Şerpii vânturându-se pe ziduri.

Văzui bălăcind râuri de răuri

Inşi trădători şi şi ucigaşi,

Răufăcători cu neveste de oameni;

Nithhogg sânge d-ucişi bând hult,

Lupul te sfâşia; vreţi să aflaţi mai mult?

Bătrâna uriaşă sta-n Fiercodru,

La rărăsrit, aducând clanul lui Fenrir;

Dintre ei în chip de căpcăun unul

Avea să fure soarele de pe cer.

Se satură cu carnea  hoitului,

Înroşeşte casa zeilor în sânge;

Soarele-i beznă, în vară se-ncrunt’

Furtunile: vreţi să aflaţi mai mult?

Pe-un deal şedea, bătându-şi harpa,

Eggther cel vesel, giganţilor paznic;

Arătos şi roşu Fjalar şedea,

Cocoş cucurigându-i deasupra-n colivie.

Apoi le cântă zeilor Gollinkambi,

El trezeşte eroii din domul lui Othin;

Iar sub pămînt mai crăunea altă

Pasăre ruginie la gratiile Iadului.

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

Lupte-se fraţii, doboare-se,

Fii din surori păteze rudenii;

…………………………………

…………………………………

Greu e pe lume, vast curvişag,

Topor-timp, sabie-timp, scuturi frânte,

Vânt-timp, lup-timp, curând lumea cade;

Nicicând nu s-or mai cruţa oamenii.

Repezi se mişcă fiii lui Mim, soarta

Se-aude în gama lui Gjallarhorn;

Heimdall zice tare, sus e cornul,

Frică tremură toţi pe căi de iad.

Tremură, se cutremură Yggdrasil

Din vechi limburi, se desface;

Othin ia seama la capul lui Mim,

Dar ruda lui Surt curând l-o ucide.

Cum o duc zeii? cum o duc elfii?

Jotunheim tot geme, zeii-s la sfat;

Piticii ţipă la uşi catapult’,

Meşteri pietrari: vreţi să aflaţi mai mult?

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

Hrym vine din răsărit cu scutul sus;

De mânioşi se strânge şarpele;

Se-nvârte pe unde, iar vulturul roş

Ciugule stârvuri ţipând; Naglfar e dus.

Vine pe mare din nord o corabie

Cu lume din Hel, la cârmă stă Loki;

După lup urmează oameni sălbatici,

Iar cu  ei merge fratele lui Byleist.

Surt vine din sud cu jalea armelor,

Soarele zeilor lucit-a din sabia-i;

Fărmate stânci, gigante scufundânde,

Mort cârd spre Hel, cerul răscruce.

Acum soseşte-n Hlin înc-un rănit

Când Othin tocmai se luptă cu lupul,

Iar ucigaşul lui Beli cată pe Surt,

Spre a se spulbera bucuria lui Frigg.

Apoi vine fiul lui Sigfather,

Vithar, la luptă cu lupul în spume;

Şi-nfige sabia-n fiu de uriaş

Până la inimă: tată răzbunat.

Vine încoace fiul lui Hlothyn,

Şarpele cască spre cerul de sus;

…………………………………

Contra şarpelui merge fiul lui Othin.

Furios bate paznicul pământului,

Toţi bărbaţii de pe acasă plece;

Nouă paşi întâmplă fiul lui Fjorgyn

Şi, ucis de şarpe, neînfricat zace.

Negru soare, pământ mării înec,

Stele de foc din cer se-nvârtejesc,

Crunt creşte boarea şi flama de viaţă,

Pân’ focul păşeşte şi peste cer.

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

Acum văd pământul din nou

Creşte verde tot din unde iar;

Cascade cad şi vultur zboară

Şi prinde peşte pe sub stânci.

Zeii din Ithavoll se strâng preună,

Vorbesc de încercuitorul terrei,

În minte cheamă  trecutul măreţ,

Vechi rune-ale Domnului Zeilor.

În rară frumuseţe iară

Table de aur se nalţă din iarbă,

Ce zeii le-avură în zile duse,

……………………….

Nesemănate câmpuri dau rod copt,

De bine-s boli, iar Baldr se întoarce;

Baldr şi Hoth în al lui Hropt dom-lupt’,

Şi tarii zei:vreţi să aflaţi mai mult?

Ca soarele mai drag văd domul

Cu aur coperit, pe Gimle stând;

Domnii dreptăţii locuiască-l

Şi fericire-n veci să aibă.

Suie să ţină întreaga putere

Atotputernic domn stăpân a toate

………………………………….

………………………………….

Din jos balaur negru se iveşte,

Nithogg zburând din Nithafjoll;

Trupuri de oameni duce pe aripi

Şarpele: dar acum şi eu apun.

 

 

 

Hovamol (Balada Celui de Sus)

vine de la munte la ospăţ cu dânsul tăcere ascultă vede vedere

din greu înţelepţia ascunsă în altă inimă ţi s-o ferici-ntru laudă

beat mort înţelepciune întocmai zici or zaci caută-ţi patul rece

rar nebunului pe voie neştiutorul neprimit nerăspunsul nejocul

 

batjocora la masă în mijlocul duşmanilor alţii cu prietenia duşi

perechea de capre necerşetoare la drum fără lance necugetatul

brad pe moarte unde e tinereţea ferice  prietenia neduşmanilor

foc în dar să vezi soarele sănătate nepătarea păcatului fie lor

 

te bucuri de fii tu de neamuri de avere de munci viu nu hoit

prinzi vaca rug flame bogatul mort în faţa uşii sale văzut-am

şchiop călare ciung văcar surd îndrăzneţ în luptă orbul nears

ochiul vikingului runa citeşte făptaşă peste încă miile de ani

 

laudă seara femeia pe jar arma fecioara inel gheaţa petrecută

nu crede jurământ de fată vobă de femeie nu plecăciune bour

săgeată în zbor ape cascadă gheaţă nouă colaci şerpeşti prinţi

într-un viţel bolnav ori trol încăpăţânat descăpăţânează vraja

 

credinţă nu-i pentru ucigaşul fratelui de-l întâlneşti în pribegi

casa arsă jumătate calul în galop cu un picior rănit nefolositor

nu prea spera în repede recoltă nu prea curând în feciorul tău

câmpul cere vreme bună fiul înţelepciune ce adesea nu se văd

 

Othin pe inelul său jură am auzit cuvântul lui Hor din runele-i

te cetesc Loddfafnir şi te aud cetindu-mă auzi şi învaţă folosul

nu pleca noaptea fereşte vrăjitoarea urăşte carnea nici bucurie

în munte şi golf vezi de hrană văzui un om rănit de vorba unei

 

grija roade inima nu te împrieteni cu duşmanii nu batjocori pe

oaspete or călător cât de bun o greşi cât de rău de ceva o fi bun

băut ţi-e leac pământul focul lecuieşte bolile spicele vrăjitoria

secara ruptura luna lecuie furia iarba râia runele tăieturi-săbii

 

învaţă cum să scrii să citeşti  să dărui să judeci să te sacrifici

mai bine fără rugăciune decât dar prea mare nimic preajertfa

ştiu cântece necunoscute reginelor nu fiilor oamenilor ajutor

funii e duşman săgeată neatât de zburătoare să o zădărnicesc

 

domul în flăcări pe neamuri nu arde cât să nu-l cânt stingere

neduşmăniţi fii de eroi corabia-n potop stai vânt dormi mare

arate-şi chipuri adevărate întoarcă-se toţi din luptă vii acasă

cu sângele runelor fac spânzuratu-n arbore să-mi vorbească

 

tot ce ştiu de zei şi elfi puţini nebuni se încumetă a cunoaşte

mă încântă învinsă fecioara cu braţ alb gândurile torcându-i

nu le vei cânta Loddfafnir cântecele caută-le să-ţi dau ajutor

cel mai bine ce ce ştii numai tu ori în braţele ei ori de-i soră

 

Vafthruthnismol (Balada lui Vafthruthnir)

 

sfat soaţei Frigg îi cere Othin de a se întrece cu Vafthruthnir

ce om grăieşte în al meu tărâm scapi de îmi eşti mai înţelept

săracul în casa bogatului vorbeşte cuminte ori tace cu inima

aud ce roib face ziua Skinfaxi ce roib face noaptea Hrimfaxi

 

râu între zei şi zmei Ifing pe câmpul Vigrith bat zeii pe Surt

de unde dintâi pământ cer uriaşule din carne a lui Ymir glia

munţii din oasele-i tăria din ţeasta-gheaţă oceanul din sânge

de unde luna soarele din părintele Mundilferi a suna timpul

 

din taţii Delling zi  Nor noapte Vindsval iarnă Svosuth vară

primi giganţi Bergelmir Truthgelmir Aurgelmir întru  venin

fiu cu şase capete din subţioara smeului de gheaţă  nu mamă

din aripile vulturului Hraesvelg  bubuie vântul lumea noastră

 

runele zeilor neamul zmeilor sub Niflhel a morţilor hălăduire

de iarna grea oamenii s-or ascunde în pădurea lui Hoddmimir

în casa zeilor vor locui Vithar şi Vali când Surt pârjoleşte tot

pe Othin lupul o să-l ucidă nimeni ştiind ce i-a spus fiului său

 

Grimnismol (Balada lui Grimnir)

 

fiară focule mă arzi de opt zile îmbrăcat în mantă nimeni doar

Agnar carne şi apă îmi da slavă stăpân  al goţilor prin Veratyr

în  Trurheim Thor stă Ull în Ydalir apoi Valaskjolf Sokvabek

unde Othin şi Saga beau din cupe de aur în Glathsheim eroii

 

un lup în uşa de apus în Eldhrimnir Andhrimnir gată mistreţ

peste Mithgarth zboară corbii Hugin şi Munin gând amintire

capra Heithrun cu miere cerbul Eikthymir corne-i curg râuri

Sith şi Vith Saekin şi Aekin Svol Fimbulthul Gunthro Fjorn

 

Rin şi Rinnandi Gipul şi Gopul Gomul şi Geirvimul cu zeii

Thyn şi Vin Thol şi Hol Groth şi Gunnthorin Vino e primul

Vegsvin e al doilea Tjothnuma trei Nyt şi Not Non şi Hron

Slith şi Hrith Sylg şi Ylg Vith şi Von Vond şi Strond Gjol şi

 

Leipt cu oamenii  Kormt şi Ormt Thor preumble secătuirea

trei  rădăcini sub arborele cenuşii Yggdrasil iad smei lume

ververiţa Ratatosk aleargă  ramurile jos cu vorbe de vulturi

patru cerbi Dain şi Dvalin Duneyr şi Dyrathror şerpi pe sub

 

cenuşă Goin şi Moin Grabak şi Grafvoluth Ofnir şi Svafnir

suferă cenuşa lui Yggdrasil păscut de cerb la vârf cu trunchi

putred ros la rădăcină Hrist şi Mist mi-aduc după voie cornul

iar bere Skeggjold and Skogul Hild şi Truth Hlok şi Herfjotur

 

Gol şi Geironul Randgrith şi Rathgrith şi Reginleif soarele-l

poartă Arvak şi Alsvith în faţă stă Svalin ca scut lupul Skoll

din carnea lui Ymir pământul se ivi oceanul din sângele luiş

din oase dealuri din păr arbori din ţeastă înaltele tării cereşti

 

din genele-şi făcu Mitgarth zeii din creier norii vicleni în zare

cine ia primul foc de Ull şi de toţi zeii va fi văzut fiii lui Ivaldi

croiră corăbiile cele mai bune pentru  zeul Freyr fiul lui Njorth

bun pom Yggdrasil corabie Skithblathnir zeu Othin cal Sleipnir

 

pod Bifrost skald Bragi şoim Hobrok ogar Garm zeilor rugăciune

pe nume Grim sunt Gangleri Herjan şi Hjalmberi Thekk şi Thriti

Thuth şi Uth Helblindi şi Hor Sath şi Svipal şi Sanngetal Herteit şi

Hnikar Bileyg Baleyg Bolverk Fjolnir Grim şi Grimnir Glapsvith

 

Fjolsvith Sithhott Sithskegg Sigfather Hnikuth Allafather Atrith

Valfather Farmatyr  un singur nume fiind primul dintre oameni

Grimnir îmi spun în domul lui Geirroth de sunt cu Asmund Jalk

Kjalar am fost  în sanie în adunarea lui Thror lupt ca Vithur prin

 

zei drept Oski Biflindi Jafnhor şi Omi Gondlir şi Harbarth astfel

am păcălit smeul Sokkmimir moş ca Svithur şi Svithrir din veac

eşti beat Geirroth sabia uzi prietenilor mei sunt Othin fost Ygg

Thund Vak Skilfing  Ofnir şi Svafnir nume numai pentru mine

 

Skirnismol (Balada lui Skirnir)

 

du-te Skirnir auzi-mi fiul n-ai atât dor Freyr cât să nu mi-l spui

dă-mi calul  galop nopţii focul sabia luptând de la sine cu smeii

beznă e calule amândoi ne-om întoarce de smeul nu ne-o înghiţi

măi ciredarule cum să am vorbă de la fată peste dulăii lui Gymir

 

nu-s din elfi nu din zei chiar dacă pe foc am venit să-ţi văd casa

Gerth îţi dau unsprezece mere de aur să-ţi fie Freyer drag nu vii

îţi dau inelul ars cu fiul lui Othin în casa lui Gymir nu-i aur lipsă

fecioară priveşte sabia n-oi suferi pentru bărbat Gymir te-o bate

 

astă sabie tatăl îţi va ucide şarpele carnea ţi-o va mânca Hrimnir

te-o privi lumea s-o uimi de lacrimi şi zbucium avea-vei partea

rămâi fără soţ se mânie Othin îţi faci duşman din Freyr îndrăcito

uriaşul Hrimgrimnir te va lua în hău dela porţile iadului ce vaier

 

îţi scriu aci o vrajă şi trei rune dor nebunie poftă le pot şi nescrie

ia recea cupă cu miere plină în pădurea Barri nouă nopţi Gerth se

va desfăta cu fiul lui Njorth lungă o noapte mai lungi două atunci

cum or fi trei o lună mai scurtă decât dornică o jumătate de noapte

 

Harbarthsljoth (Poemul lui Harbarth)

 

cine-i cel de dincolo de sund ce ţăran mă strigă trece-mă te-oi hrăni

dimineaţă mândru ci nu îţi ştii viitorul durerosul mama ţi-e moartă

sunt fiu lui Othin frate lui Meili tată lui Magni vorbeşti cu Thor iar

tu eu-s Harbarth cel mai fiară de la Hrugnir eu i-am fărâmat capul

 

pe când tu eu cu Fjolvar luptai cinci ierni am dormit cu şapte surori

iar tu eu doborâi pe uriaşul Thjazi iar tu eu pe Hlebarth iar tu eu am

am doborât relele ielele giganţilor bărbat n-ar mai fi iar tu eu m-am

dus în Valland război am făcut cel nobil căzut în luptă are pe Othin

 

şi Thor are neamul trolilor putere are Thor nu inimă ibovnic are Sif

soţia-ţi pe el pune-ţi forţa minţi ba e adevărul de nu mă treci spune

calea puţin zicând nu lungă de vei apuca-o ciot apoi piatră la stânga

până în Verland şi mama-ţi Fjorgyn copiii ei pe drumul spre Othin

 

Himiskvita (Lay-ul lui Hymir)

 

la răsărit de Elivagar trăieşte înţelept Hymir ce tuci adânc de o milă

două balene deodată ridică în cârlig măcelăreşte toate balenele masă

zeilor atotputernicul vine la adunare cu tuciul lui Hymir băutura aşa

vesel şi-o beau în domul Aegir la vreme de toamnă tot ospătându-se

 

Lokasenna (Cearta lui Loki)

 

venin în miere eu Lopt Loki  mi-e sete Othin malţ prin sânge înfrăţit

atunci dă locul tău  Vithar pentru al lupului părinte la ospăţul nostru

cai şi inele nu-s de tine Bragi taci Ithun pofticioaso taci Othin injust

ci tu nebărbăteşte sub pământ opt ierni muls-ai vaci  femeie născândă

 

şi tu în Samsey nebărbăteşte folosit-ai farmece de vrăjitoare taci rune

taci Frigg ştiu soarta tuturor nu a mea taci Freya vrăjitoareo în braţele

fratelui taci Njorth cu a ta soră ai avut un fiu taci Tyr femeia ta copil

cu mine avu lupul la gura râului te aşteată cât zeii de nu-ţi tace limba

 

taci Byggvir eşti beat Loki în pat m-ai tras eu Sif te salut Loki cristal

cu miere veche soarbe taci Beyla preapăcătoaso eu Thor cu barosul

Mjollnir îţi închid gura fuseşi uitat într-un deget de mănuşă măreţule

Sigyn din scoică otravă picură pe soţu-şi Loki pământul se cutremură

 

Thrymskvitha (Lay-ul lui Thrym)

 

turbă Vingthor trezindu-se fără barosul său Mjollnir îşi smulge barba

veşmântul tău de pene Freya dă-mi să-mi aflu barosul printre giganţi

văzând pe Loki uriaşul Thrim întrebă cum o duc zeii cum o duc elfii

rău zeii rău elfi ai ascuns tu barosul lui Hlorrithi  l-am ascuns la opt

 

mile adânc în pământ nimeni să-l afle până Freyja nu-mi va fi soţie

la zei se întoarce Loki ia-ţi vălul de mireasă Freyja mergem la smei

furioasă Freyja ce-atâta poftă văzând toţi a mă călători până la uriaşi

cel mai alb zeu Heimdall plan toarce văl poarte Thor şiragul Brisings

 

chei în clinchet pe piept geme femeiesc veşmânt până sub genunchi

pălărioară pe cap Thrim zărind-o mi-aduc pe Freyja a-mi fi mireasă

înghite Thor un bou şi opt somoni de mied trei butii bea Thrim n-am

mai văzut se miră aude Freyja a postit opt nopţi de dor de Jotunheim

 

sub văl priveşte s-o sărute sare ce ochi de foc opt nopţi ea n-a dormit

Thrim către sora lui fără noroc adă barosul ca să ne  cinstim mireasa

inima-i râde în  piept lui Hlorrithi întâi omoară pe Thrim smeul rege

apoi fiul lui Othin doboară tot neamul uriaşilor şi pe sora cea bătrână

 

Alvissmol (Balada lui Alvis)

 

sunt Alvis am casa printre pietre sunt Vingthor fata n-o iei fără voia-mi

mi-e dragă zăpezia fată atunci răspunde cum e numit pământul pământ

îl numesc oamenii câmp zeii căi wanii totverde smeii grădină elfii prea

fericiţii baltă cum e numit cerul cer îi spun oamenii înalt zeii ţesătorul

 

vânturilor wanii suslume uriaşii mişcoperiş elfii picoperiş piticii cum e

numită luna lună o numesc oamenii flamă zeii roată în iad umblăreaţă

uriaşii licuricea piticii limbtip elfii cum e numit soarele soare-l numesc

oamenii orbsoare zeii valdvalin piticii totluciu uriaşii roatartă elfii jarjar

 

fiii zeilor cum se numesc norii nori îi numesc oamenii dordeploaie zeii

smeidevânt wanii dordapă giganţii timpzimb elfii coifulsertelor în iad

cum e numit vântul vânt îi spun oamenii şovăielnicul zeii nechezătorul

prefericiţii văitătorul giganţii zornor elfii iar în iad suflurlătoare cum e

 

numit calmul calm îi spun oamenii tăcutul zeii nevântuire wanii focos

giganţii zilinişte elfii zicasă piticii cum e numită marea mare îi spun

oamenii linplin zeii nundă wanii ţipăroaie giganţii băutură elfii adâncă

piticii cum e numit focul foc îl numesc oamenii flamă zeii răsfoc wanii

 

haţ giganţii arzoi piticii iar în iad grabnic cum e numit codrul oamenii

îi spun codru şescoamă zeii algădeal în iad  hranflamă giganţii trupeş

elfii nuia wanii cum se cheamă noaptea fiica lui Nor noapte o numesc

oamenii scufă preafericiţii neluminata giganţii bucuriasomnului elfii

 

cum e numită sămânţa oamenii grână o numesc oamenii grăunte zeii

creşterelumii wanii prebăutură elfii trupiniţă în iad  miedul cum este

numit mied îi spun oamenii bere zeii spumoasă wanii secetoasa smeii

malţ iadeşii ospecetoasa fii lui Suttung uriaşul gata ziua şi tu piticule

 

Baldrs Draumar (Visele lui Baldr)

 

de unde vin visele rele ale lui Baldr călare pe Slepnir Othin coboară în

iad să afle vrăji rosteşte la mormântul bătrânei înţelepte ea din moarte

întreabă cine mă puse pe calea tulburărilor eram sub ninsoare şi ploaie

demult îmbibată de rouă Othin vorbi Vegtam am nume fiu lui Valtam

 

spune-mi de iad că de cer ştiu pentru cine sunt laviţele cu inele de aur

aici pentru Baldr se fierbe miedul spun fără voie şi tac cine-i ia viaţa

urşi cine-l răzbună urşi ce fecioare a-l plânge nu eşti Vegtam ci Othin

ba tu mamă de trei smei fii vesel vraciule că nimeni nu m-o mai căuta

 

Righsthula (Cântecul lui Rig)

 

Rig între Ai şi Edda cu vorbe alese la masă în pat după nouă luni Edda

naşte pe Thraell pocit ce cu pocita Thir are băieţi Fjosnir şi Klur Hreim

şi Kleggi Kefsir Fulnir Drumb Digraldi Drott şi Leggjaldi Lut şi Hosvir

la animale fete Drumba şi Kumba Okkvinkalfa Arinnelfa Ysja şi Ambot

 

Eikintjasna Totrughypja şi Tronubeina şi astfel ivitu-s-a neamul trolilor

mai merse Rim casă cu foc văzu pereche veche Amma cu viţel îl ospătă

şi-n nouă luni pe Karl născu harnic de mireasă luă pe Snor şibăieţi avură

Hal şi Dreng Holth Thegn şi Smith Breith şi Bondi Bundinskeggi Bui şi

 

Boddi Brattskegg şi Segg fiice Snoth Bruth Svanni Svarri Sprakki Fljoth

Sprund şi Vif Feima Ristil şi astfel născutu-s-a neamul bravilor trebnici

la drum iar Rig în casă aleasă Fathir şi Mathir primindu-l hrănindu-l cu

păsări aromate în nouă luni Mothir născu pe Jarl blond cai şi săbii de la

 

Rig runele învăţă războaie duse pe Erna mireasă luă băieţi avură Bur şi

Barn Joth şi Athal Arfi Mog Nith şi Svein Sun şi Nithjung Kund şi Kon

tânărul Kon învăţă runele vieţii linişte mărilor şi durerilor e numit Rig

în crâng şi codru hălăduieşte printre ramurile plecate păsări fermecate

 

Hyndluljoth (Poemul lui Hyndla)

 

sus soră Hyndla în peştera ta strigă Freyja se întunecă şi-om călări prin

Valhalla să aflăm sfântul dom Odin dar de sabie cuvânt voce inimă

viclenei sfâşieri mă chemi ba nu iubitu-mi sfâşie mistreţul Hildisvini

eroii sfinţi îndoit văzându-ni-i Otar zeiţelor crezând cine născut din

 

Skilfing Othling Ylfing liber ori de neam înalt în Mithgart vieţuind

unsprezece zei nouă femei uriaşe la marginea lumii mai rea minune

nu îndrăznesc a-i rosti numele puţini văd pe Odin întâlnind lupul

foc uriaşelor pământ arzând Otar să bea favoarea-mi de zeiţă Hyndla

 

deşteaptă-te din morţi mamă Groa cine-mi supără fiul farmece cântă-mi

 

Svipdagsmol (Balada lui Svipdag)

pace dorească duşmani-ţi apele sece sară cătuşe rupă-se frânghii

pe mare nici vânt nici val nu-ţi clatine barca şi-al şaptelea descântec

îngheţul ucigaş al stâncilor nu te cuprindă şi trupul întreg să-ţi rămâna

 

ce smeu de foc e în faţa casei dar tu ce cauţi aici du-te ca un lup

sunt Vindkald fiu lui Varkald ce tată avu pe Fjolkald vreau adevărul

stăpână e Mengloth palat din mădularele lui Leibrimir copacu-i de neatins

de foc de fier seminţele pentru femeile bolnave cu copil ce vor să nască

 

auriul cocoş e Vithohnir dulăii Gif şi Geri cresc până la moartea zeilor

unul doarme noaptea celălalt ziua sabia runelor făurită de porţile morţii

pe ce dar zeiţei omul ar lua-o Sinmora vrea pene mijlocii de la Vithohnir

înflăcărata sală Lyr se cheamă aici sunt Uni şi Iri Bari şi Jari Dori şi Ori

 

pe munte se vindecă femei nici un bărbat meint zeiţei Mengloth doar Svipdag

eu sunt sosit pe căi reci de vânt bun venit spune Mengloth cu sărutare ferice

îndelung aşteptatu-te-am pe muntele Lyfjaberg zi de zi şi acum te am în casă

dor ne-am fost tu mie eu ţie de-acum ştim că până la fine vieţile ne-om trăi

 

Volundarkvitha (Lay-ul lui Volund. Edda II, Lay-uri pentru eroi)

 

trei fraţi cu trei valkirii şapte ierni ci zburară lebedele zăpezi după soartă

aprinse Volund pădurea pe o piele de urs număra inelele unul lipsea

tot şezând l-a luat somnul la trezire nici o veselie grele lanţuri văzu la mâini

şi funii de tei piciorele-i legau cine vodă Nithut că de unde are comorile urşilor

 

n-arată blând cine vine din pădure regina zise tatăl dădu fie-sii inelul de aur

el sabia lui Volund ţinu regina că ochii-i lucesc şerpi alunge-l în Saevarstath

geme din ochii fiilor trimise reginei broşă din dinţii lor surorii Bothvild ce zise

în insulă cu Volund am fost într-o oră de plăcere şi nescăpare din mâna lui

 

Helgakvitha Hjorvathssonar (Lay-ul lui Helgi fiul lui Hjorvarth)

 

regele trimise pe fiul său Atli cu pasărea vorbitor s-o peţească

pe frumoasa Sigrlin neprimind-o s-au dus amândoi cu omor aducând-o

fiul cu Sigrlin tăcut văzu nouă valkirii una-l chemă Helgi apărându-l

cu Atli la drum pe apă vrăjitoare din faţa vaporului în carne cu săgeată

 

te sfâşii în bucăţi îţi îndrept coastele Helgi te doborî cu ale morţii rune

e ziuă viaţa ta se duce oamenii te-or râde unde-n piatră veşnic te-or vedea

valkiria Svava jură iubire lui Helgi fratele său Hethin o vrea pentru el

îi şi spune mi-am ales mireasă copila regelui când i-am urat monarhului

 

nu suferi femeia călare pe lup îi prevestise şi aşa sfârşitul în trei zile

ea ştia că fiul lui Sigrlin o să cadă la Sigarsvoll e ultima noastră

întâlnire îi spune Helgi iubitei Svava  fie-ţi patul gata pentru Hethin

avui un jurământ cu tine şi se spune că Helgi şi Svava s-au născut din nou

 

Helgakvitha Hundingsbana I (Primul lay al lui Helgi Hundingsbane)

 

ursitoarele nornii închipuiră în ţesătura sorţii viaţa eroului peste prinţi Helgi

puţin îl aşteptă războiul că doar la 15 ani fiul lui Sigmund pe Hunding ucise

câmp sângerat lănci sângerând fecioara sudului de n-ar veni cu el noaptea aia

jos de pe cal ea-i spuse altfel cu urşii decât a bea cu spărgătorul de inele

 

tatăl m-a promis fiului lui Granmar ce l-am numit un rege ca feciorul de pisică

fiară în Gnipalung bătaia tu măruntaie lupilor mâncând vrăjitoare valkyrie

pieptul fraţilor înroşişi faimă din nebunii capră mulsă corbilor te-oi da porcilor

inele roşii învingătorului în război triumf şi nobilă mireasă fiica lui Hogni

 

Helgakvitha Hundingsbana II (Al doilea lay al lui Helgi Hundinsbane)

 

lup sur în hala lor Helgi ştia ucigaş lui Hunding Hundingsbane mănânci carne crudă

renăscută Svava în Sigrun valkirie în aer şi pe apă la corabie îl întreabp pe Helgi încotro

prinseră urşi şi hrăniră vulturii cu tăişul sabiei de-aia ni-s cămăşile sângerate

nu teme furia părintească frumoaso cu mine te vei înoţi nici eu temându-te

 

se răcesc fiii lui Granmar mari luptători capul căzând corpul mai lupta

nimic n-ai dobândit cum soarta ţi-a fost să aduci viteji pe câmpul de bătălie

nu te îndurera Sigrun răspunse Helgi lupta-i câştigată soarta nu se arată

avură copii cumnatul Dag îl sfâşie cu lancea de la Othin primită sub sacrificiu

 

trist sunt soro durere răzbunându-mi fără voie neamul căzu prinţul mai nobil

răspunse Sigrun să te muşte jurăminte cu Helgi jurate la Leipt pe ape la Uth pe hârtoape

corabia nu-ţi va mai cutreiera cu vântul bun de după tine calul nu va mai goni

sabia-i nu mai rupe m-am răzbunat lup fără bucurie hrănindu-mă cu hoituri

 

nebună soră Othin e stăpân origărei rele împărţind neamul cu ale urii rune

vreodată viaţa nu aici mi-oi mai iubi-o nu mă pot arăta în lumină frica

duşmanilor de Helgiori a caprelor de lupi al meu peste eroi cenuşă peste spini

deal ridicară în amintirea lui Helgi iar ajuns în Valhall Othin îl luă părtaş la domnie

 

din toţi eroii zice Helgi lui Hunding tu să speli picioarele să aprinzi focul

să legi câinii să ţeseli caii să hrăneşti porcii să nu-ţi adoarmă strigoiul

o surată a Sigrunei văzu cu mulţi pe Helgi umblând dealul visez nu nici

sfârşitul lumii eroii ne întoarcem du-te Sigrun venit-a Helgi rănile vindecă-i

 

bine ne întâlnim ca şoimii lui Othin încălziţi de măcel ori roua roşie a zilei

întâi voi săruta fără de viaţă rege azvârle-ţi platoşa însângerată de brumă părul greu

negură eşti Hegi sub roua morţii mâini de gheaţă numai din cauza ta Sigrun

sunt greu de rouă lacrimile aurului tău cad sânge fîrâme pe pieptul eroiului

 

seceta vom bea-o iubire locuri pierdute nimeni nu-mi cânte rănile Sigrun făcu un pat în deal

odihnă aici ţie Ylfing lunecă-n somn ca mine cândva în braţele viului rege

ceva ţi s-o întâmpla spune Helgi de-ai dormit în braţele unui strigoi cu dragoste pe deal

Helgi şi ai lui merseră în drumul lor femeile se întoarseră pe la casele lor

 

în altă seară Sigrun surata-şi trimite să pândească dealul ea se duce în amurg

dacă vine dacă poate fiul lui Sigmund din locul lui Othin grea se face speranţa

întoarcerii eroului printre vulturii de pe crengi de scrum şi oameni după vise

muri curând renăscură el Helgi Haddingjaskati ea valkyria Kara din lay

 

Fra Dautha Sinfjotla (Despre moartea lui Sinfjotli)

 

fiul lui Volsung Sigmund are trei fii Sinfjotli Helgi şi Hamund soţia sa Borghild

are un frate care curtează aceeaşi femeie cu Sinfjotli şi acesta îl omoară

Borghild aduce la înmormântare bere şi un corn plin cu otravă lui Sinfjotli

se uită în corn vede că e otravă îi spune lui Sigmund e noroioasă băutura tată

 

 tarele Sigmund ia cornul şi bea apoi bea Sinjotli al treilea corn ocărându-l i-l

dă Borghild lasă-l să curgă în barbă fiule dar Sinfjotly îl bea murind pe loc

Sigmund îl duce în braţe până la un strâmt fiord lung unde era o bărcuţă cu un om

îl cheamă şi pe Sigmund el pune stârvul în barcă şi nu mai e loc barca dispare

 

Gripisspo (Profeţia lui Gripir)

 

al cui aşezământul Sigurth întreabă al lui Gripir va vorbi monarhul unui necunoscut

salut Sigurth rege înţelept vezi ce va fi cu mine când din casa ta voi pleca

prinţe întâi răzbună-ţi tatăl Eylimi luptă cu balaurul fii ucigaş lui Regin şi Fafnir

pe stânci doarme fată frumoasă de rege platoşa taie-i cu sabia trezeşte-o

 

rune ţi-o spune tot ce caută războinicul te va învăţa să vorbeşti în toate limbile

nu vede altul Gripir mai departe viitorul ca tine nu-l ascunde cât de greu ar fi

viaţa ta nu are povara josniciei o zi va fi când moartea ţi s-o petrece spune-mi

Brynhild s-o vezi s-o cumpăr altul înşeală plăteşti preţ pentru Grimhild

 

Guthrun fie-mi soţie de ce schimbăm chip şi înfăţişare mintea rămâne fiecăruia

Brynhild se răzbună minţită Guthrun fraţii ei toţi îţi aduc moartea în săbii

nu va mai fi fericită vreodată lucru de la Grimhild adu-ţi aminte soarta zace

în erou n-o mai trăi sub soare nicicând om mai noblil decât Sighurt

 

Reginsmol (Balada lui Regin)

 

Regin piticul vrăjitor învăţător lui Sigurth îi spune de străbuni şi cum odată

Othin Honir şi Loki au venit la cascada lui Andvari flama apei aurul

peştele nesalvându-se scumpe vorbe mincinoase inelul Andvaranaut osânda urii

Fafnir înfige sabia în trupul tatălui său Hreithmar în timp ce doarme aurul e al lui

 

Regin făuri lui Sigurth sabia Gram ascuţită cât să taie Rinul şi nicovala

or râde fiii lui Hunding în hohot de-l coborâră în moarte pe Eylimi

dacă eroul e mai repede în căutarea inelelor roşii decât a tatălui răzbunare

Hnikar acum Feng or Fjolnir cum Volsung odată corbii a înveselit dând luptă

 

semne bune de legănat săbii corb negru-n drum doi războinici lup urlând

nu lupta când fratele luminos al lunii apune târziu învinge cine vede bine

semn nebun când ţi se poticneşte piciorul înainte de a  pleca la luptă

pieptănat şi spălat pleacă înţeleptul cu o masă de la maica nu se ştie vremea

 

Fafnismol (Balada lui Fafnir)

 

venin turnă Fafnir pe capul lui Sigurth ce sabia-i înfige-n trup al cui eşti

blestemul cui moare pe numele ucigaşului e năpraznic n-am mamă n-am tată

Sigurth fiu lui Sigmund cine te-aduse inima-mi mâna sabia aur inele te-or pieri

cineva ţine hoarda până ziua destinată va veni că oricui îi vine ceasul spre  iad

 

ursirea nornelor o află în apă te vei îneca dacă vâsleşti împotriva vântului

ce ursitori iau pruncul de la mamă din zei ori elfi altele fiice lui Dvalin

în insula Oskopnir zeii leagănă săbiilecoiful meu îngrozi omenirea

ades duşmanul neînfricat întâlnind îţi dai seama că nu eşti cel mai viteaz

 

am respirat otravă din născare vierme lucios mare ţi-a fost şuierul tare inima

dar ură mai multă au fiii oamenilor pentru purtătorul coifului du-te la tine te sfătui

mă duc la aur m-a trădat Regin şi tu vei trăda bucuros eşti Sigurth laudă Regin

de victorie cum sabia ştergi cu iarbă fratele mi-ai ucis şi poate şi eu

 

te-ai depărtat când cu sângele lui Fafnir sabia înroşii eu cu balaurul încins tu ascuns

armă ţi-am forjat mai bună inima mai lucea viermele de nu-mi batjocoreai tăria

şezi Sigurth inima lui Fafnir o ard o mănânc păsări aud una înţelept spărgător de inele

alta Regin ţese planuri de trădare a tânărului şi răzbunare a răufăcătorului frate

 

a treia la iad cu un cap mai scurt a patra bucure corbii tot se găseşte un lup

a cincia copac mai înţelept ca omul lăsând teafăr pe fratele celui ce l-a ucis

a şasea nebun să-şi lase viu duşmanul a şaptea inele furate Sigurth n-o avea Regin

soartă aşa bogată a-mi povesti moartea vor muri fraşii amândoi şi la iad s-or duce

 

Sigurth crăpă capul lui Regin mâncă inima lui Fafnir le bău sângele auzi ciocănitoarea

leagă inelele ştiu o fată fără seamăn de frumoasă plină de aur dacă puterea-ţi o cucereşte

Sigurth găsi deschisă vizuina de fier a lui Fafnir umplu două sipete cu aur luă coiful

o platoşă sabia Hrotti le puse pe Grani care nu se urni până nu-i se sui pe spate

 

Sigrdrifumol (Balada Aducătoarei-de-Victorie)

 

Sigurth îi luă coiful de pe cap şi văzu că e femeie mult am dormit de Othin pedepsită

o roagă pe Sigrdrifa să-l înveţe înţelepciunea dacă ştia ce s-a întâmplat în toate lumile

îţi dau de băut copacule de putere şi faimă farmece semne rune-de-înveselire

învaţă rune-de-victorie spre a  învinge mereu scrie-le pe sabie cheamă-l pe Tyr

 

învaţă rune-de-malţ să nu-ţi înşele încrederea minciunile nevestei altuia

scrie-ţi pe corn pe mâini pe unghii ţine o înghiţitură în pahar fără de rău amestec

învaţă rune-naştere să iei pruncul de la mamă cere ajutor ursitoarelor

învaţă rune-valuri scrie-le pe proră arde-le pe vâsle prin neagră undă port să afli

 

învaţă rune-ramuri leacuri la răni scrie-le pe copaci aplecaţi spre răsărit

învaţă rune-gânduri toţi trebuind a gândi tu să ai mintea cea mai ascuţită

între oameni Hropt le aranjă şi le scrise şi în gândire le prefăcu din

duşca picată din capul lui Heithdraupnir şi din cornul lui Hoddrofnir

 

el scrise pe scut dinaintea strălucitoarei zeiţe pe roata carului pe dinţii lui Sleipnir

pe labele ursului pe limba lui Braghi pe ghearele lupului pe pliscul vulturilor

pe aripi sângeroase pe capete de pod pe mâini pe urme pe sticlă pe aur

pe farmece albe pe nările nornelor pe ciocul bufniţei de noapte

 

răzuite au fost runele din vechime scrise şi amestecate cu sfântul mied

şi trimise în cele patru vânturi zeii să le aibă elfi să-le prindă unele

pentru aşa de înţelepţii Wani şi unele pentru oamenii muritori

rune-fagi sunt rune-naşteri toate runele berii şi runele magice ale puterii

 

cine le cunoaşte şi le citeşte în adevăr însuşi le ajută până-n amurgul zeilor

Brynhild îţi cere copac al săbiei muşcătoare să alegi cuvântul ori tăcerea

Sigurth nu fug şi de mi-e soarta aproape şi-ţi procitesc nerăzbunare

nu jurământ nu vorbe de clacă nubunul spune vorbă mai rea decât gândeşte

 

rar ţine faima fără renume a doua zi după moarte plăteşti preţul minciunilor

fereşte-te de vrăjitoarea ce-ţi iese-n drum la lăsarea nopţii nu-i fi oaspete

fereşte sărutul fetelor frumoase nu te adoarmă argintul neamului lor

nu te lua cu om beat că berea ia minţile moarte unora suferinţă altora

 

dacă te iei la bătaie luptă-te în loc să arzi de viu în sala eroului bogat

înmormântează corpul găsit pe jos mort de boală în mare de armă îmbăiază-i

spală-le mâinile capul piaptănă-i înainte să-i pui în coşciug roagă-le pace

şi nu crede vorba lupilor frate de i-ai ucis părinte de i-ai doborât lup în fiu

mânie şi trădare nemailungă viaţă că mari sunt duşmanii din faţa eroului

 

Brot af Sigurtharkvithu (Fragment dintr-un lay al lui Sigurth)

 

cine să călărească flăcărie până la cer Sigurth pe Grani armura lui Regin luci

Sigurth petrece trei nopţi cu Brynhild sabia între ei ea se căsătoreşte cu Gunnar

o ocărăşte pe Guthrun de-i dezvăluise ucigaşul adevărat al balaurului Sigurth

Gunnar şi frate-său Horni vorbesc răzbunare pentru neţinut jurământ

 

gătiră un lup tăiară un şarpe pentru Gotthorm şi ucigaşii lui punând mâna pe erou

ucis a fost Sigurth la sud de Rin strigă un corb roşească sângele tău sabia lui Atli

iar Guthrun unde e Sighurt acum răspunse Horni l-am tăiat cu săbiile calu-l plânge

Brynhild bucuraţi-vă Sigurth stăpân v-ar fi fost pe arme şi locuri de mai trăia puţin

 

râdea Brynhild cu ecou doar o dată din toată inima bucuraţi-vă aţi omorât eroul

Guthrun ce rău vorbeşti blestemat fie Gunnar ucigaşul lui Sigurth se vorbiră băură

îşi plânge râsul Brynhild Gunnar am visat hoituri în sală şi tu în funii legat de duşman

tot neamul tău Niflung se stinge acum ţi-ai încălcat jurămintele eroul între noi

 

Guthrunarkvitha I (Primul lay al lui Guthrun)

 

Guthrun se gândi să moară şezând îndurerată fără lacrimi lângă Sigurth

războinici o condoleau ea nu putea plânge inima tristă să i se spargă

nevestele războinicilor în aur îi povestiră durerile cele mai mari din viaţa lor

Gjaflaug cinci soţi pierdui două fiice trei surori fraţi opt eu mai trăiesc

 

Herborg regina hunilor mai mare mi-e durerea şase fii şi bărbatul îngropai

capul lui Sigurth pe genunchii soţiei priveşte-l lasă-ţi buzele cum ar fi viu

doar o dată se uită Guthrun părul lui în sânge orbi ochi ce luceau piept străpuns

lacrimile i se porniră ploaie gâştele ţipară mi-e mort eroul nu-l mai văd

 

Gunnar n-o să te bucuri de aur inelele ucigaşi îţi vor fi jurat-ai odată cu Sigurth

la curte veselie când al meu Sigurth pe Grani goni spre mâna relei Brynhild

vorbi Brynhild plete-ţi sunt revărsate Guthrun şi vraja îţi dete grai

Gollrond ce spui femeie a urii iar Brynhild că frate-meu Atli e vinovat

 

văzând din neamul hun în sală flama din gaura şarpelui încolăci eroul

Guthrun şedea între stâlpi luându-şi tăria din ochii lui Brynhild

focul ardea ea respira venin cu ochii la rănile lui Sigurth atunci

se duse prin pădure până în Danemarca iar Brynhild îşi înfipse sabia în piept

 

Sigurtharkvitha en skamma (Scurtul lay al lui Sigurth)

 

fiii lui Gjuki şi Sigurth peţesc pe Brynhild eroul sudului putea s-o aibă

dar spada-i nudă luceşte între ei  fără sărut neîmbrăţişată o dete fiilor lui Gjuki

ci ea cu inima pe buze l-oi avea pe Sigurth şi de va fi să-mi moară-n braţe

soţie îi e Guthrun şi eu a lui Gunnar sunt bolnave ursitoaremi dară doruri

 

ea pe gheţar Guthrun în pat cu Sigurth tu Gunnar îndrăzneşte moartea eroului

fiul cu el şi nu mai lăsa puiul de lup în viaţă preţ mai uşor răzbunării cu fiu mort

mai mult decât orice Brynhild e pentru mine cea mai bună femeie aurul Rinului

fratele Gotthorm cu noi n-a  jurat mânie să-i trezim uşor şi sabia-i în inima lui Sigurth

 

eroul se ridică în sală şi roti sabia Gram în ucigaş să nu plângi Guthrun prea tânăr fiu

Brinhyld e de vină m-a iubit dintre bărbaţi dar fals nu i-am fost nicicând lui Gunnar

mi-am ţinut jurămintele nimeni nu mă poate numi amantul reginei sale

Brynhild a râs cu toată inima auzind vaietul îndurerat al văduvei lui Sigurth

 

monarhul peste oameni Gunnar spuse nu trebuie să râzi iubitoare de ură

în veselie acolo ca de ceva bun de ce eşti aşa albă la faţă mamă a relelor

ţi-e uristă osânda mai vrednică erai dacă dinaintea ochilor tăi l-am fi ucis

pe Atli să fi privit trupul fratelui tău sângerând să-i tremuri rănile gâlgâind

 

Brynhild răspunde nu-ţi bate joc de tine Gunnar ai luptat din greu dar ura ta

puţin a luat-o în seamă Atli o să vieţuiască mai mult decât tine şi mai tare-o rămâne

tu ai pornit aste rele nu am vrut soţ  trei regi degeaba călătoriră eroului mare

călare pe Grani în aur gâtul i-am dat lumina ochilor lui nu era ca a ochilor tăi

 

doream să am inelele ce fiul lui Sigmund cucerise nici când n-am căutat altă comoară

sabia la gât n-o ţine rege din lun drum nu s-o mai naşte iar nicicând veni

nebună din a sa mamă şi se născu să aducă multora suferinţă cu faptele ei

un rug ridică în câmp pentru toţi ucişii cu Sigurth şi lângă eroul hun arde-mă

 

Helreith Brynhildar (Drumul în iad al Brynhildei)

 

Sigurth arse întâi apoi Brinhylda pornind pe drumul spre iad o uriaşă spunându-i

stai la ţesut decât să urmezi soţul alteia mai bună decât tine-s ai fost Brynhilda reaua

aveam douăsprezece ierni de vei vrea să ştii când am jurat prinţului atât de tânăr

apoi am lăsat capul goţilor Hjalmgunnar bătrânul să se călătorească în iad

 

învins-am pe fratele lui Autha în Skatalund după cum vru mânia tare a lui Othin

sosi eroul cu aurul păzit de Fafnir pe Grani călare unde tată-meu vitreg păstorea oameni

dormit-am ferice într-un pat ca fraţii opt nopţi fără a ne ţine de mânî drăgăstos

dar Guthrun fiica lui Gjuki a scornit că eu am dormit în braţele lui Sigurth

 

Drap Niflunga (Masacrarea Nifllungilor)

 

Gunnar şi Hogni luară aurul lui Fafnir Atly îl face vinovat pe Gjukungs de moartea

Brynhildei îi dau Guthrunei băutura uitării s-o cunune cu Atli fiii lui Atli Erp şi Eitil

iar Svanhild era fata lui Sigurth cu Guthrun regele Atli invită pe Gunnar şi Hogni

Guthrun ştia trădarea şi le scrie în rune să nu vină ca semn lui Hogn inelul Andvaranaut

 

Gunnar voia de soţie pe Oddrun sora lui Atli dar n-a avut-o atunci s-a însurat cu Glaumvor

iar Hognia luat-o pe Kosbera fiii lor au fost Solar Snaevar şi Gjuki şi când Gjukungii

veniră la Atli şi Guthrun ceru în zadar fiilor ei să le apere vieţile inima lui Hogni

a fost scoasă din piept iar Gunar aruncat într-o gaură de şarpe el bătu harpa

 

şi trimise şerpii în lumea viselor dar o viperă l-a înţepat  în ficat înveninându-l

 

Guthrunarkvitha II, en forna (Al doilea sau vechiul lay al Guthrunei)

 

zână mă crescu mama îmi iubii fraţii până când Gjuki mă înzestră  şi lui Sigurth mă dete

el se ridică peste fiii lui Gjuki ca prazul peste iarbă renul peste bestii aurul peste argint

până ce fraţii nu mai lăsară pe cel mai erou să-mi fie soţ nu dormiră pâna nu-l uciseră

veni Grani cu picioare fulgerătoare dar Sigurth nu calul voia povara războinicului

 

roibul ştia că-i e mort stăpânul Gunnar capul plecă dar Hogni spuse de mâinile

noastre muri îl ucise Gotthorm dat lupilor pe drumul de sud îl poţi vedea pe Sighurt

în strigătele corbilor vulturilor după hrană şi după soţul tău lupii urlă de ce Hogni

m-am dus în codri să văd ce-au lăsat lupii din el şi lângă Sigurth am stat

 

niciodată nu-mi fu noaptea mai neagră cel mai bine să mor or să ard ca mestecenii

cinci zile am mers şapte ani şi jumătate am stat cu Thora fiica lui Hokon în Danemarca

cu aur şi lebede brodă sălile sudice a mă înveseli am ţesut faptele eroilor în tapiserie

scuturi şi arme corabia lui Sigmund plutind pe lângă ţărm plecarea războinicilor

 

bărboşi peţitori în mantii roşii sosiră Grimhilda îmi dete o băutură amară să uit

pământ vrăjit mare de gheaţă sânge de mistreţ în pahar şi rune de tot felul

scrise şi înroşite de nu le puteam citi un peşte lin o ureche măruntaie de fiare

atunci am uitat de ciopârţirea soţului meu cei trei îngenuncheară întâi Atli

 

n-o să am soţ acum pe fratele Brymhildei nici fericire nici moştenitori

Grimhilda îi spune nu-ţi răzbuna pe bărbaţi durerile Guthrun fără speranţă

cu inima lui Sigurth sfâşiată de corbi de corbeşti lupi Grimhilda plânse

Atli trezit din somn de ursitoare cu tăiş otrăvit corpul mi-ai străpuns Guthrun

 

Guthrunarkvitha III (Al treilea lay al Guthrunei)

 

de ce nu râzi niciodată Atli mă tulbură Guthrun ce Herkja-mi spuse

c-ai fost în pat cu Thjothmar pe piatra albă jur nimic n-a fost ne-am spus durerile

din treizeci de războinici nu s-a întors cu nici unul tu mi-ai ucis fraţii

Gunnar nu mai vine pe Hogni nu l-oi mai vedea tot neamul mi l-ai distrus

 

şapte sute erau în sală când regina şi-a scufundat mâna în tuciul cu apă fiartă

şi le-a scos lucitoare pietre priviţi războinici curată sunt de păcat firturii sacre

Atli a râs fericit văzând mâna Guthrunei nearsă acum vine la tuci  ibovnica-i Herkja

niciodată nu s-a văzut ceva mai trist ce arse erau mâinile Herkjei atunci

 

Oddrunargratr (Lamentaţia Oddrunei)

 

din vechi poveşti aud cum vine o fecioară în ţara dimineţii nimeni n-o poate ajuta

Oddrun sora lui Atli încalecă pe cal negru ajunge ce-i nou în ţara hună

prietena ta Borgny zace cum Vilmund a coperit-o cinci ierni în haine fierbinţi

descântece-i rosti Oddrun la genunchi lui Borgny ea doi copii va naşte

 

Frigg şi Freyja cu tine că mi-ai mântuit durerea ba pentru că am jurat pe toţi să ajut

sălbatic îmi vorbeşti Oddrun te-am urmat unde ai mers fiind născute din gemeni

mi-aduc aminte ce-ai spus când i-am dat o băutură lui Gunnar că nimeni n-ar fi făcut-o

cu glas de moarte tata mă înzestră cu aur roşu a-l lua pe fiul Grimhildei de soţ

 

dar Brymhilda coif alege cer şi pământ răsună sub pasul ucigaşului lui Fafnir

bătălia cu săbiile străine sparse oraşul Brynhildei năpraznică răzbunarea-i

cum am auzit toţi înfioraţi în orice loc toţi aflând cum s-a sfâşiat alături de Sigurth

i-am dăruit iubire lui Gunnar spărgătorul inelelor lui Atli inele îi înmânară

 

frate-meu nu le primi dar de nuntă dar dragostea cu eroul nu o puturăm învinge

ne văzură soldaţi Atli îşi trimise iscoade le-am dat inele să nu ne spună ei ne-au spus

ascunseră de Guthrun ce ea prima trebuia a şti iar fiii lui Gjuki năvăliră pe poartă

inimi zvârlite în găuri de şarpe eroul îşi bate harpa a primi ajutorul meu

 

m-am dus la Geirmund s-amestec băutura şi s-o prepar trist răsunau strunele harpei

dor a-i salva viaţa corabia prin sunet casa lui Atli mama lui putrezească

îmbucătăţi inima lui Gunnar şi nu mai putui fi de folos viteazului erou

adesea m-am mirat cum de-am mai trăit după aceea şi asta mi-e lamentaţia

 

Atlakvitha en Groenlenzka (Lay-ul lui Atli în Verdea Ţară)

 

trimis-a Atli sol lui Gunnar să-l invite ce crezi Hogni avem şase săli cu săbii

a mea e cea mai ascuţită mai preţioasă decât toată comoara hunilor

ce zici că ea ne-a trimis un inel ţesut cu păr de lup drumul lui om avcea acolo

atunci lupii aibe în grijă averea Niflungilor dacă nu se întoarce Gunnar

 

se clătină ţara hunilor sub galopul cailor iată palatele lui Atli cu nalte turnuri

trădat eşti Gunnar fugi repede ce trupă ai împotriva complotului hunilor

tu frate-meu să fi venit sub coif şi platoşă să-l vezi pe Atli la el acasă

să fi stat toată ziua la soare să-l bagi în gaură de şarpe pe Atli nu el pe tine

 

inima-i tremură pe tavă de două ori mai mult îi tremura în piept lui Hjalli

pe când inima lui Hogni puţin tremură pe tavă şi încă mai puţin când la sân

în adâncul Rinului repede lucească inelele morţii decât în mâinile hunilor

Guthrun păşeşte la întâlnirea cu Atli în dar potir de aur să bem să mâncăm

 

cupe de vin clinchetară între tineri şi bărboşi tu dătător de săbii ai mâncat

inima sângerândă a fiilor tăi în miere clamoare în bănci strigăt de bărbaţi

Guthrun nu-şi plânse nicicând fraţii nici nefericiţii băieţii ce-i avu cu Atli

albă ca lebăda aur aruncă inele roşii tuturor vină soarta averea ducă-se

 

sălbatic băuse Atli fără armă joacă mai bună când o îmbrăţişa pe Guthrun

cu a ei sabie dă sânge patului să bea lasă trolii să plece şi pune foc palatului

în casă au fost măcelăriţi în flăcări scufundaţi povestea e spusă mai târziu

nici o femeie în platoşă nu-şi va mai răzbuna astfel fraţii trei regi îi dete morţii

 

Atlamol en Groenlenzku (Balada lui Atli în Verdea Ţară)

 

din vechi sfat de taină încredere trădată prinţi morţii daţi de Atli înţeleaptă femeia

meargă ei pe mare ea runele citeşte ci falsificate primiră războinicii cu daruri

ospăţ cu mied cornuri pline înţeleaptă Kostbera îşi citea runele la lumina focului

vede ucidere dublă frică de femeie face Hogni ţi-am visat patul în flăcări arzând

 

rufe murdare iar în vis urs furtună vulturi boi spânzurătoare şerpi carnea îţi mâncau

sabie însângerată lance înfiptă în tine lupi urlând dulăi alergând femei moarte

spre tine degeaba mi-e sortit dusul în şir plecară despărţiţi de fiord Vingi

jură soţiei lui Gunnar Glaumvor să-l ia uriaşii de i-a spus minciuni din rune

 

soarta urmează Vingi în iad nici Guthrun nu-i întoarce doboară pe fratele lui Atli

câmp roşu de luptă jumătate ne are iadul Guthrun lui Atli mama mi-ai ucis

măriţii durerea războinici smulgeţi inima lui Hogni râse Hogni de-l auziră toţi

Gunar prinse o harpă mîestru bătând-o de plângeau femeile bărbaţii se lamentau

 

apoi eroii muriră înainte să se lumineze de ziuă stătea Atli ca deasupra lor

e dimineaţă Guthrun cei dragi îţi lipsesc tu eşti bucuros Atli nu sunt liber de vină

creşteam în dumbravă când Grimhild ne dete aur şi colane tu frate-mi uciseşi

cruzimea bărbătească soarta femeilor apasă-n jos frunzele copacul în sus rădăcinile

 

doneşte tu Atli peste toate frumos vorbi Guthrun ospăţul morţilor începu

îşi ucise băieţii făcuţi  soţul Atli ai zis că e dimineaţă acum e seară

ţestele lor cupe şi sângele lor în băutură ţi l-am amestecat inimile lor

le-am gătit şi tu le-ai mâncat carne de viţel ţi-am spus muşcai cu dinţi ocupaţi

 

crunt să amesteci în băutură sângele băieţilor tăi ţi-ai ucis neamu mi-eşti mai rea

mi-e şi mai şi pe tine însuţi să te ucid răul tău pregăteşte ospăţ morţii tale

te-or arde-n foc întâi cu pietre te-or bate aşa vei afla ce ţi-ai căutat mereu

ţie urează-ţi astfel stăteau împreună în Hniflung ura creştea mânia vorbea

 

în inima ei soarta lui Hogni să-ţi fi învins răzbunarea şi Atli fu ucis

de fiul lui Hogni şi de însăşi Guthrun voi cumpăra o corabie şi un

cosciug lucitor îţi voi încinge trupul în giulgiu ca şi cum ne-am fi fost dragi

în patru zile muri şi Guthrun ferice de cine precum Gjuki are parte de înţelepte odrasle

 

Guthrunarhvot  (Incitarea Guthrunei)

 

după ce îl ucise pe Atli Guthrun se aruncă în mare undele o duseră în ţara lui Jonak

el o luă de soţie fiii lor au fost Sorli Erp şi Hamther fiica lui Sigurth Svanhild crescuse

era măritată cu Jormunrek Bikki sfătui pe Randver fiul regelui s-o aibă regele îl

spânzură pe Randver iar pe Svanhild o lasă ucisă de copitele cailor Guthrun vorbeşte fiilor

 

dormiţi când Jormunrek sora vă aruncă sub copitele armăsarilor goţilor nu semănaţi

lui Gunnar n-aveţi inima lui Hogni vorbi Hamther n-ai iubit fapta lui Hogni

când ăl treziră pe Sigurth şi patu-ţi înroşiră cu sângele soţului inimă smulsă

ţi-ai răzbunat fraţii măcelărindu-ţi fiii cum şi noi pe Jormunrek pentru sora noastră

 

dă-ne hainele regilor huni râzând Guthrun coifuri şi platoşe aduse ei pe cai săriră

nemai spre casă căzut sub neam gotic băutura morţii pentru Svanhild şi ai tăi fii

plângând Guthrun îşi povesteşte durerile trei soţi mă luară drag numai Sigurth

ce fraţii mi-l uciseră durere când lui Atli am fost dată copiii după vorbă de taină

 

mi i-am descăpăţânat  la mare am mers mânia ursitoarelor m-a purtat neînecată

până la ţărm şi să mai trăiesc a treia oară în patul unui rege născându-i moştenitori

Svanhild mi-a fost cea mai dragă dintre copii aur podoabe i-am dat când plecă

în neamul gotic sălbatici cai îi sfîşiară cosiţele Sigurth ucis Gunnar inimă smulsă

 

frâu Sigurth mai galopează roibul tău negru nu fiu nu fiică pentru darurile Guthrunei

ne-am spus ţii minte Sigurth că vei veni din iad la mine şi eu de pe pământ la tine

sus rugul de stejar înalt să-mi ardă focul sânul inima amestecându-mi-se durerile

voi nobili toţi n-aveţi atâta suferinţă după ce povestea astei lamentaţii se spuse

 

Hamthesmol (Balada lui Hamther)

 

suferinţă elfilor vreme trecu de când Guthrun îşi aţâţă fiii s-o răzbune pe Svanhild

sora v-a zdrobit-o Jormunrek cu caii albi şi negri de luptă armăsari ai goţilor

ce regi sunteţi cei din urmă din neamul meu singură plop în codru brad fără cetini

bucuriile mi se pierd ca frunzele copaculuicând ramurile se scutură de zile calde

 

Hamther vorbi puţină laudă i-ai dat Guthrun lui Hogni când l-au trezit pe Sigurth

al tău din somn stăteai în pat când ucigaşii lui râdeau aşternuturi ţi-erau udate

de sângele din rănile soţului tău aşa a fost ciopârţit şedeai lângă hoitul lui

 

lovindu-l pe Atli cu moartea lui Erp şi Eitil ţie suferinţa mai mare ţi-a fost

plângă oricine sabia de răni dătătoare ce-l taie pe altul neatingându-l pe sine

Sorli vorbi cu mama n-o să mă cert vreodată ce ai cerut Guthrun ce lacrimi

să nu-ţi aducă îţi plângi fraţii şi fiiirudele masacrate pe câmpul de bătălie

 

acum Guthrun şi pentru noi amândoi vei plânge stăm osândiţi pe cai a muri departe

ea era pe trepte doi eroi  pot lega şi ucide două sute de goţi în burgul înalt

ei porniră din curte respirând ură repede peste munte pe caii lor hunici să se răzbune

fratele după tată să-i ajute fiul surorii într-un copac năzăriră în palat beau adânc

 

nu se auzeau copitele cailor până când războinicul sună cu putere din corn

auzind că fraţii  au venit să-şi răzbune sora ucisă de el Jormunrek râse

cu mâna pe barbă cu ochii la scut cupa de aur ridică fericit să văd în palatul meu

pe Hamther şi Sorli oameni în sânge din sânul goţilor ai vrut să ne vezi spune Hamther

 

nu i-ar mai fi capul de-ar trăi Erp fratele ce pe drum ni l-am ucis ursitoarele

mă împinseră luptarăm din greu cu goţii săbii vulturi în ramuri faimă fie

că murim azi ori mâine nimeni nu rămâne viu în noaptea rostită de ursitoare

Sorli căzu în faţa casei Hamther în spate aceasta se cheamă balada veche a lui Hamther

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/03/ecouri-din-edda-versiuni-de-george-anca/

 

 

Theodor Damian: Învierea Domnului și apartenența noastră

Motto:

Iar Toma a zis…”Domnul Meu

şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28)

 

Uimirea lui Toma la arătarea Domnului înviat din morţi a trecut de la experienţa personală a copleşitoarei întâlniri la o experienţă colectivă, ea devenind uimirea unei lumi întregi în faţa inexplicabilului. Când spunem şi noi, ca şi Toma, „Domnul Meu” ne referim la Iisus ca „Dominus”, Stăpânul Cel ce domină, stăpâneşte. Când la cuvântul „Domnul” mai adăugăm şi cuvântul „Dumnezeu”, e şi mai clar că vorbim despre Stăpânul a toate, făcătorul cerului şi al pământului, iar în cazul lui Iisus, mai precis, de Logosul divin întrupat în istorie, Cel prin care toate s-au făcut, aşa cum afirmă Sfântul Ioan Teologul în prologul Evangheliei sale.

Deci dacă Stăpânul a toate a înviat, înseamnă că a murit. Ca Dumnezeu să învie parcă te poţi aştepta câtă vreme El poate face orice minune. Dar ca Dumnezeu să moară, aici înţelegerea se blochează. Stăm în uimire chiar dacă ştim că ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Să facă Dumnezeu un asemenea gest total, de neimaginat, pentru mine, pentru noi? Chiar dacă ştim că noi suntem prietenii lui (Ioan 15, 14) şi că ”nu există dragoste mai mare decât ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), totuşi, în mintea noastră stăruie întrebarea psalmistului în cel mai adânc sens al acesteia: ”Ce este omul că-Ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi?” (Psalm 8, 4), în timp ce conştientizăm distanţa dintre Creator şi creatură, în principiu, iar în fapt distanţa dintre cine este Dumnezeu şi cine sunt eu, muritorul,  nevrednicul, păcătosul.

Nu poţi decât să stai mut în faţa faptelor împlinite, moartea şi Învierea Domnului, orice explicaţie fiind insuficientă pentru a ne scoate din starea de copleşire; vorba unei expresii din cântările liturgice: „a pricepe mintea nu poate”. Şi totuşi! Învierea ne este dată în dar. După aducerea omului de la nefiinţă la fiinţă, odată cu împodobirea lui cu chipul divin, Învierea Domnului este cel mai mare dar făcut omului în istoria sa existenţială. Ea deschide porţile veşniciei şi devine pod între viaţa pământească şi cea a împărăţiei divine. Una dintre marile veşti aduse de Înviere este aceea că deşi am căzut de la faţa lui Dumnezeu, Părintele ceresc nu ne-a dezmoştenit, nici nu s-a dezis de noi; de aceea Iisus Mântuitorul ne lansează chemarea: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii!” (Matei 25, 34), chemare constant valabilă pentru tot cel ce crede.

Învierea Domnului echivalează cu o nouă creaţie, ca în cazul lui Lazăr cel mort de patru zile şi care a fost înviat de Domnul Hristos. Deci trupul mort, ţărâna, a auzit chemarea Domnului:”Lazăre, vino afară! Şi s-a însufleţit, supunându-se cuvântului Celui Prea Înalt şi amintind de faptul că „prin El toate s-au făcut şi nimic din ce s-a făcut, fără El nu s-a făcut”(Ioan 1, 3). Iată-L, aşadar, pe Făcătorul a toate acţionând în istorie, umblând printre oameni şi mai apoi, ca punct culminant al activităţii Sale pământeşti, murind şi înviind a treia zi, pentru a demonstra că moartea nu este ţinta, finalul existenţei umane, că moartea nu e atotputernică şi definitivă, că poate fi depăşită, înfrântă, că noi nu suntem făcuţi pentru a muri, ci pentru a moşteni Împărăţia veşnicei comuniuni cu Dumnezeu.

Învierea Domnului este o invitaţie de a merge mai la adânc, aşa cum le-a spus Iisus ucenicilor Săi să facă, atunci când, pescuind toată noaptea, nu au prins nimic (Luca 5, 1-11). Apoi, ascultând de sfatul Mântuitorului, au prins peşte de se scufundau corăbiile. În cazul nostru, Învierea ne invită să trecem de la sălăşluirea în coajă la trăirea în miez, în adânc, ea fiind adâncul şi punctul culminant al credinţei noastre şi al mântuirii, fapt pentru care Sfântul Apostol Pavel precizează cu deosebit accent:”Dacă nu credeţi că Iisus a înviat, zadarnică este şi predica noastră şi credinţa voastră (I Cor. 15, 14).

Învierea lui Hristos ni-L redescoperă pe Dumnezeu ca fiind Stăpânul şi Domnul, cum am spus la început, singurul care are putere asupra vieţii şi asupra morţii şi care ne pune într-un dialog nemijlocit cu Dumnezeu, înnoind sensul apartenenţei noastre originare, autentice şi redirecţionându-l, spre adevărata relaţie. Când Dumnezeu vorbeşte în porunca întâia a Decalogului zicând:”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine” (Ieşire 20, 2-3), cuvântul “tău” indică adresare directă şi apartenenţă clară. Noi suntem ai Domnului, Dumnezeu este al nostru. Acest lucru este confirmat din generaţie în generaţie în tot Vechiul şi Noul Testament şi până azi, într-un fel, culminând cu strigătul Sfântului Apostol Toma copleşit de uimire şi bucurie:”Domnul meu şi Dumnezeul meu!”(Ioan 20, 28).

Cât este de frumos şi de semnificativ să constatăm că la adresarea lui Dumnezeu către om la începuturi:”Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău”…, aflându-ne în interiorul Învierii lui Hristos, dovedind că am auzit şi înţeles porunca, Îi răspundem: „Că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim”, aşa cum cântăm la slujba Învierii (Cântare din canonul Învierii). Deci cum ne însuşim Învierea Domnului? Trăind întru El prin credinţă fierbinte şi fermă: „Cel ce crede-n Mine, chiar de va muri, viu va fi”(Ioan 11, 25) ne asigură Mântuitorul cu făgăduinţă.

Suntem chemaţi, deci, să ne centrăm viaţa pe Învierea Domnului, să trăim cu faţa spre Înviere, înaintând spre ea încredinţaţi fiind că astfel ne împlinim menirea existenţială autentică. Aşadar, cu credinţa înnoită de Învierea Domnului, aşa mergem spre Împărăţie, lăudând pe Dumnezeu şi îndemnându-i şi pe alţii să ni se alăture, după cum glăsuieşte cântarea canonului Învierii: „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învieri a lui Hristos!”

Hristos a înviat!

Cu adevărat a înviat!

 

Pr. Prof. dr. Theodor DAMIAN

Sfintele Paşti 2016

New York, SUA

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/05/03/theodor-damian-invierea-domnului-si-apartenenta-noastra/

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Calea Martiriului – Suișul Mistic al Învierii

„Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

   Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.”

 (Dumnezeu-Omul-IISUS HRISTOS)

 

   În acest îndemn al Fericirilor, Mântuitorul nostru-Logosul dumnezeiesc-Întrupat ne cuprinde în sensul devenirii credinciosului autentic: ca asumare renăscută-libertatea, ca atitudine creştină-ortodoxia, ca misiune creativă-misticismul, ca mărturisire permanentă-adevărul, ca vocaţie continuă-jertfa, ca biruinţă finală-învierea, ca prietenie divină-Hristos, ca sacră îndumnezeire-eroismul-martiriul-sfinţenia, toate întru Neam, întru Dumnezeu şi Creaţia Sa.

Creştinul ortodox, trăitor primeşte durerea ca pe o suferinţă îngăduită de Dumnezeu prin milă, spre folosul omului sau al naţiunii, tămăduindu-l şi fericindu-l: „Orice suferinţă pe care o îndură un om sau un neam nu-i nimic altceva decât leacul vindecător pe care Mila cea veşnică îl dă din belşug oamenilor şi neamurilor pentru a le scăpa de la veşnica pierzanie.” (Sf. Ier. Nicolae Velimirovici, Dicţionarul Vieţii Veşnice. Trad. din lb. sârbă de Monahia Domnica Ţalea. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2014, p. 468)

Ştim de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos că numai Adevărul dumnezeiesc îi redă omului Libertatea, autoritatea supremă care-i conferă coroana regalităţii sale, adică demnitatea naţionalist-creştină.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”, spune Domnul Vieţii. Prin această mărturisire divină înţelegându-se astfel: „Eu sunt Calea!”, cunoaşterea evanghlică sau dreapta credinţă, ortodoxia. „Eu sunt Adevărul!”, afirmându-se ca, Singurul Dumnezeu adevărat, iar „Eu sunt Viaţa!”, înţelegându-se ca Viaţa vieţii-Sfinţenia şi Viaţa veşnică a celor care se mântuiesc, mărturisindu-L pe Dumnezeu prin credinţă, suferinţă, jertfă şi iubire.

Fără „Calea”, adică fără dreapta credinţă ortodoxă nu cunoaştem Adevărul revelat, iar fără Adevăr nu putem trăi viaţa în plenitudinea ei hristică.

Întărindu-Şi această mărturisire Mântuitorul Hristos ne ancorează, privilegiului Său dumnezeiesc, adaugând:  „Spuneţi Adevărul şi veţi fi liberi!”

Aşadar, mărturisirea Adevărului şi întru Adevăr, implică libertatea şi nemijlocit jertfa, adică suferinţa în deplinătatea ei mistică şi divină.

Pricina durerii poate fi provocată din interior, prin păcat, durerea firii care, duce la alterarea armoniei ontologice: bio-psiho-moral-religios sau din afară, prin semenii decăzuţi moral-religios sub forma denigrării, prin duşmani ca uneltele urii, ale prigoanei şi torturii sau prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ca urmare a întăririi şi a desăvârşirii creştinului întru virtuţile morale.

Durerea celor drepţi provocată de cei răi prin mistificare, teroare ori tortură se transformă prin credinţă puternică, nelimitată în suferinţă acceptată cu bucurie ca pe o virtute creştină, ascetică în care sufletul se înalţă spre cerul său mistic.

Suferinţa a devenit în Tradiţia ortodoxă, Testamentul de înnoire, de împlinire, de desăvârşire pentru creştinii care se raportează la viaţa întru Hristos, întru Patimile şi Învierea sa: „Prin suferinţă ne amintim de Dumnezeu, ne raportăm la El şi este mărită astfel marea harismă a rugăciunii, dacă desigur întâmpinăm suferinţa cu seriozitatea cerută şi în atmosfera pe care o descrie Tradiţia ortodoxă.” (Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă Continuare şi dezbateri. Vol. II. Trad.din lb. greacă de prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu. Ed. Sofia, Bucureşti-2001, p. 146)

La suferinţa mistică participă deopotrivă, Dumnezeu, Sfinţii, împreună pătimire, compătimire şi pătimitorul conştient că este ancorat în transcendent.

În cadrul durerii, pătimitorul liber cugetător sau creştinul de Duminica, rămâne singur şi neputincios, la cheremul propriu şi la sadismul torţionarului.

Ceilalţi semeni care nu trăiesc prin credinţă durerea, nu ating suferinţa mistic, intrând în vârtejul trăirilor angoasei tulburătoare, dereglându-şi profund funcţiile fundamentale ale psihicului, abandonând destinul, intrând astfel în deznădejde, în depresie, în braţele traumei căutând salvarea doar în sinucidere.

Durerea celor fără credinţă nu capătă înţelegere, ci cârtire, se amplifică atingând culmea neputinţei şi chiar infirmitatea sufletului.

Viaţa omului este ţesută pe un petic de cer, brodat cu mireasmă de ţărână, cu înălţări şi frângeri, cu surâsuri şi lacrimi, cu mângâieri şi întristări, cu dorinţe şi dezamăgiri, cu bucurii şi dureri, cu biruinţe şi înfrângeri, cu azur şi cu sânge.

De aceea dreptmăritorul creştin alege durerea înfiind-o ca suferinţă: „Suferinţa trebuie să ne fie o lecţie, adică o învăţătură, o experienţă, o încercare, să fie un motiv şi un îndemn la îndreptare, la gândire, la bună purtare, la căinţa şi la îmbunătăţirea sufletească.” (Profesor Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice.Vol. II. Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor- 2003, p. 213)

Suferinţa fiind din plămada lui Hristos, îl conduce pe creştin la întărirea credinţei, la buna înţelegere, la smerenie, la sinceritate, la preţuirea celorlalţi, la compătimirea duşmanilor, la îndelunga răbdare, la iertare, la dragoste, la înţelepciune, la jertfă. Mântuitorul îşi previne Ucenicii despre taina suferinţei, despre suferinţa Sa şi a Aleşilor Săi: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan  16, 33)

Toţi Apostolii Domnului au pătimit, dar mai presus de toţi, marele Pavel, care face din suferinţă un îndemn: „… prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 14, 22)

Creştinul autentic acceptă suferinţa căutându-şi pricina atât în sine cât şi în naţia sa fără cârtire, ca pe o virtute mulţumind lui Dumnezeu şi Neamului, precum Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, pentru răscumpărarea omenirii: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23, 34)

Suferinţa, adevărul, curajul, răbdarea, jertfa, demnitatea, mărturisirea, dragostea sunt lăsate moştenire de Iisus Hristos creştinului trăitor, mărturisitor şi împlinitor al Evangheliei şi al Liturghiei: „Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr.” (II Corinteni 6, 4-8)

Toţi sfinţii şi cei bineplăcuţi Atotcreatorului în frunte cu Maica Domnului, ponegriţi şi învinuiţi pe nedrept de fărădelegi atribuite şi închipuite de cei răi şi-au încredinţat voia lui Dumnezeu: „Nedreptatea este un mare păcat. Toate păcatele au circumstanţe atenuante, nedreptatea însă nu are; atrage urgia lui Dumnezeu.” Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovniceşti. Vol. I Cu Durere Şi Dragoste Pentru Omul Contemporan. Trad. din lb. greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu. Schitul Lacu-Sf. Munte Athos. Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2003, p. 83)

O pildă a jertfei supreme ca urmare a celei dumnezeieşti, absolute a lui Iisus Hristos a dat-o marele şi neegalabilul Apostol Pavel şi după el apoi, toţi mucenicii, tuturor timpurilor după cum singur a dat mărturie: „ Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor.” (II Corinteni 4, 11)

Ca model de bărbăţie al slujirii divine în suferinţe şi în prigoniri este surprins tot marele Pavel în cuvântarea mitropolitului Ioan Maximovici: „Cine a fost mai bărbătos în această privinţă decât Sfântul Apostol Pavel? Pe el nu l-au putut opri din calea împlinirii voii lui Dumnezeu nici ascuţişul săbiilor, nici strălucirea suliţelor, nici pietrele aruncate în el, nici valurile mării, nici răzvrătirile norodului, nici furtunile cumplite, nici căile primejdioase şi neumblate. În împlinirea voii lui Dumnezeu nici o piedică nu i-a putut sta în cale: nici temniţele înfricoşătoare, nici bătăile cu vergile, nici frica de înecul în mare, nici mulţimea celorlalte nenorociri, nici aşteptarea zilnică a morţii.” (Sfântul Ioan Maximovici-Mitropolit de Tobolsk şi Siberia, Iliotropion sau Acordul Dintre Voia Omului Şi Voia Lui Dumnezeu. Trad. de Cristea Florentina. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2012, p. 303)

Suferinţa este apoteoza curajului, sublimul dreptei credinţe şi mirul iubirii.

Sfântul Apostol Pavel, împlinătorul Suferinţei lui Iisus, preia bucuros o parte din Patimile Domnului său: „Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos.” (Coloseni I, 24)

Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuieşte astfel cuvântul lui Pavel: „în chip inegalabil, şi Hristos era dator să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria lui de patimi; eu, Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor.” (C.f. Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145)

Aşadar, Domnul Vieţii institue prin Ucenicul Său Pavel, Testamentul martiriului hristico-apostolic pentru toţi urmaşii întru Patimi, Cruce şi Înviere.

Suferinţa care bucură simte binecuvântarea Celui de Sus: „… ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3)

Suferinţa ca bucurie înseamnă purtarea cu demnitate a crucii: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta!

   Suferinţa cea mare este moartea, iar cea divină este jertfa supremă care trece prin moarte la viaţă. Când privim la Patimile Domnului Iisus vedem şi Învierea Sa, căci în Patimile Sale, în sfânta Sa Suferinţă se află şi bucuria Învierii: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim…  

Suferinţa şi Crucea ca jertfă sunt însemnele Binelui, Prieteniei şi ale Biruinţei: „Prietenia nu este niciodată mai puternică decât atunci când suntem în suferinţă. Hristos, Dumnezeul nostru, a suferit; vom suferi şi noi şi vom deveni prietenii lui Dumnezeu. Suferinţa, ca să mă exprim metaforic, este prietenia cu Dumnezeu.” (Pr. Dimitrie Dudko, Îmi strig credinţa cu timp şi fără timp. Suferinţele unui preot ortodox în Rusia sovietică. Trad. de Raluca Cerghizan şi lector Diana Mistreanu. Ed. Ecclesiast, Sibiu-2010, p. 244)

Suferinţa acceptată creştineşte cu bucurie chiar, atinge vârful ei mistic, adică jertfa, consfiinţită ca martiriu: „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38)

Mântuitorul are în vedere cupa suferinţei, potirul jertfei, iar botezul fiind cel al sângelui, adică martiriul.

   Martiriul având caracter profetico-eshatologic nu este sinonim cu sacrificiul.

Martiriul este jertfa creştină consubstanţială cu credinţa şi dragostea întru Dumnezeu şi Neam.

Martiriul fiind de valoare mistico-creştină, harică şi hristică îndeplineşte funcţia cultică şi catehetică.

Sacrificiul fiind în afara creştinismului, nu acceptă suferinţa ca împlinire, precum martiriul care, se defineşte prin jertfă, bucurându-se, haric, înălţându-se.

Sacrificiul este nebunesc, cavaleresc, patriotic şi religios, dar fiind fără esenţă harică, ca dar al Duhului Sfânt, neeshatologic şi nemântuitor deci, rămâne doar o faptă deosebită şi uneori chiar eroică.

Martiriul este actul final al nemuririi creştinului trăitor.

Unicitatea martiriului o dă sensul său pur teologic, iar principala sa caracteristă este iubirea de Adevăr: „Adevărul afirmat de martiri are caracter revelat. Martirii trăiesc cu toată fiinţa lor Revelaţia Sacră. Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos a dus Revelaţia Sacră pe cele mai înalte culmi. Adevărul echivalează cu absoluta transcendenţă a misterului. Chinurile, interogatoriile, tentaţiile de care au parte credincioşii, cele mai devastatoare ispite cu care se luptă şi pe care le înving, sunt semne ale Adevărului mai presus de situaţii, oameni, locuri sau timpuri. Adevărul revelat, înţeles cu mintea (inteligibil), dar mai ales cu sufletul (trăit), înseamnă iubire contemplativă eternă şi atotcuprinzătoare, în raport cu care ameninţările şi violenţele torţionarilor nu mai au nici o putere.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Teologia ortodoxă şi arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii. II. Genul epic. Genul liric. Doxologia, Iaşi-2013, p. 183)

Persecuţiile antice au fost politice, culturale şi religioase. Până la Iisus Hristos-Mântuitorul nostru, doar persecuţiile religioase cu caracter mesianic sunt persecuţii profetice şi sunt incluse şi ca fapte martirice precreştine.

Celelalte persecuţii sunt de tip sacrificial şi socratic (conştiinţa demnităţii).

În martiriu se împlineşte conştiinţa creştină a jertfei, fiind deplin consimţită, consfinţită şi transcendentă întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam.

În martiriu sunt consubstanţiale religiosul (teologul), mistica (spiritualul înduhovnicit) şi conştiinţa morală.

În martiriu fiinţând mistica jertfei hristic-creştine: a conştiinţei de sine, a conştiinţei naţionale şi a conştiinţei divine, persecuţiile au doar caracter religios şi sunt întodeauna nedrepte.

În martiriu sunt vizate de persecuţii, deopotrivă Obiectul şi subiectul: Dumnezeu şi omul (creştinul) adorator al Proniatorului său.

În actele sacrificiale persecuţiile sunt aţintite asupra omului, grupului, etniei, de cele mai multe ori sunt politice şi indiferent dacă sunt sau nu îndreptăţite, în general nu sunt acceptate.

Marie-Francoise Baslez, aplecându-se asupra Persecuţiilor din Antichitate le alătură istoriei martiriului, nedisociindu-le, ci înglobându-le. De aceea se întreabă dacă: „un persecutat este el întotdeauna şi un un martir? Întrebarea corectă ar fi fost: un persecutat religios (creştin) este întotdeauna şi un martir? Nefiind pusă corect întrebarea, răspunsul este pe măsura întrebării: Este, cel puţin în ochii alor săi, conform ecuaţiei lui Tertulian, adică dacă se revine la sensul prim al termenului, care înseamnă <<martor>>, brutalizarea şi moartea violentă aduc întotdeauna o mărturie despre ideologia sau religia pe care le revendică şi pentru comunitatea căreia îi aparţine subiectul. Dar identificarea martiriului se produce printr-o definiţie subiectivă şi nu din logica istorică: este reprezentarea pe care şi-o face un grup despre moartea unuia dintre ai săi sau reprezentarea pe care şi-o face el însuşi despre propria-i moarte. Astfel încât, dată fiind natura specială a statului antic, este dificil să distingi între o persecuţie ideologică sau religioasă şi o represiune politică, valoarea spirituală sau etică dată unei execuţii putând să nu depindă decât de reprezentările pe care le elaborează persecutaţii.” (Marie-Francoise Baslez, Persecuţiile în Antichitate Victime. Eroi. Martiri. Trad. de Valentin Mihăescu. Ed. Artemis, Bucureşti-2009, p. 9)

Termenul lui Tertulian <<martor>>, nu se referă la semnificaţia de martir, ci la cel de mărturisitor, martor al faptelor, cel care dă mărturie despre faptele săvârşite.

Ca atare se impune o corectare la afirmaţiile lui Marie-Francoise Baslez:

   –Nimeni din anturajul martirului nu-i revendică actul sfânt, ci evidenţa propriei sale jertfe;

   –logica istorică scrisă de învingători după procesele verbale ale securităţii (poliţiei politice) ar însuma un Dicţionar în <<X>> volume cu un şir nesfârşit de „Bandiţi”;

martiriul nu este o reprezentare a unui grup, o punere în scenă de actori figuranţi, o peliculă de memorial al durerii…, ci criteriul suprem al pătimirii şi al jertfei prin bucuria că a fost ales, favorizat, privilegiat divin pentru împlinirea Neamului său;

martirul nu-şi reprezintă propria moarte şi nu-şi elaborează persecuţia, ci pur şi simplu îşi prezintă logodna morţii ca pe „cea mai dragă dintre nunţi”.

Toate actele martirice sunt expresia persecuţiilor politico-religioase.

Apoteoza sacrificiului sunt Eroii.

Aura martiriului sunt Eroii, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii.

Calea martiriului este Crucea răstignirii de bună voie.

   Calea martiriului este suişul mistic, duhovnicesc al Învierii.

   Aripile mistice ale martiriului sunt Crucea şi Iertarea.

Întotdeauna martirii îşi iartă persecutorii, cerându-I şi lui Dumnezeu la fel.

   Devotamentul, fedelitatea, tăria dreptei credinţe, dăruirea necondiţionată, suferinţa, jertfa, manifestate mistic şi ascetic se împlinesc în creştinul trăitor ca o expresie neîntreruptă a martiriului conştiinţei sale.

Tocmai de aceea, credinţa ortodoxă, nădejdea, morala şi dragostea sunt virtuţiile supreme şi comune tuturor martirilor.

    Suişul mistic înalţă suferinţa şi jertfa creştinului pe altarul sublim al Crucii, acolo unde se oficiază Liturghia sofianică a Învierii.

În taina jertfei sălăşluieşte Iubirea, iar în sânul ei înfloreşte Frumosul în chip dogmatic, nu estetic. Aşadar, Iubirea şi Frumosul impun o coexistenţă ontologică ipostatică. Iubirea conferă sfinţenia, iar Frumosul dezvăluie aura care-l înveşmântă pe martir în căldura şi lumina jertfei sale hristice.

Se pare că Frumosul este totuşi înaintemergătorul Iubirii.

Frumosul provoacă în sufletul curat cunoaşterea Adevărului, îi aşterne calea credinţei, netezindu-i suişul sublim spre Adevărul revelat în piscul căruia sălăşluieşte Iubirea. Rânduiala divină îndeamă omul spre cunoaştere oferindu-i chemarea Frumosului. Prin urmare, între Frumos şi Iubire se ţese o legătură de admiraţie, dialectică de întreţinere şi stârnire admirabilă. Numai unde este Frumosul sălăşluieşte Iubirea.

Frumosul şi Iubirea înveşmântează Cuvântul în aura Luminii, înnobileză Cântarea în arpegii de psalm, întronizând Armonia cosmică în sferele serafice ale Liturghiei dumnezeieşti-Jertfa sublimă, care îi adună pe cei Frumoşi, pe cei Aleşi în jurul lui Hristos-Frumosul şi Iubirea absolută.

Iubirea dragostei dumnezeieşti generează astfel transfigurarea spiritualului sub chipul autentic al Frumosului.

În Zorii Creaţiei sensul fundamental al Frumosului împrumută chipul celui creat, care era de fapt condiţia naturală, ontologică a omului.

În omul curat, trăitor, în omul creator, în mucenic şi în sfânt, ţâşneşte Frumosul din adevărul sufletului în fiecare gest, reflectându-se, implicându-se, dăruindu-se celor din jur care-l simt, care-l percep.

Omul cel bine plăcut lui Dumnezeu este cel tainic, al inimii, al adevărului, al jertfei, cel în care se întrepătrund egal şi sublim, Frumosul şi Iubirea.

   Calea dreptei credinţe, ortodoxia este bună de urmat, este necesară, dar fără suferinţa Golgotei, fără piscul Crucii nu se poate atinge suişul mistic al Învierii.

Suişul Crucii conferă deplin eliberarea de lumesc, conturează regăsirea drumului împlinirilor noastre atribuindu-ne cunoaşterea Adevărului în întreaga sa viziune în care se circumscrie: HRISTOS CEL RĂSTIGNIT ŞI ÎNVIAT.

   „Pentru a-L cunoaşte pe Hristos, în primul rând este nevoie să cunoaştem <<puterea Învierii Lui şi a morţii Lui>> (Filipeni 3, 10) Cum? Trăidu-le ca fiind ale noastre. Fiindcă omul devine creştin trăindu-l pe Hristos. Altă cale nu există. Tot ceea ce este a lui Hristos, prin trăire se transformă în al său, astfel se face creştin, astfel ajunge să-L cunoască pe Hristos…Vei cunoaşte dragostea lui Hristos, dacă o vei trăi; vei cunoaşte adevărul lui Hristos dacă îl vei trăi; astfel şi dreptatea lui Hristos, şi smerenia lui Hristos, şi pătimirea lui Hristos, şi moartea lui Hristos, şi învierea lui Hristos le vei cunoaşte dacă le trăieşti.” (Sfântul Iustin Popovici, Calea Cunoaşterii lui Dumnezeu. Trad. din lb. sârbă de Monahia Domnica Ţalea. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2014, p. 356)

În Imnografia ortodoxă întâlnim dincolo de inspiraţia divină a frumosului, slava şi binefacerile Mântuitorului. Astfel, în Mineiul lunii Iulie: „Prin Patima Fiului L-am cunoscut pe Făcătorul de bine.” (Can. I, al Născătoarei, oda VI), ori în Triod: „Răstignindu-Te pe Cruce, ai luminat toate plinirile lumii.” (Săptămâna II, Vineri: oda V, stih. II) sau în Penticostar: „Pe lemn fiind pironit, m-ai pironit întru dragostea Ta.” (Săptămâna a V-a a Samarinencii. Joi: Tripesneţe, oda V, stih. I)

Prin Patimile Domnului nostru Iisus Hristos s-a deschis poarta spre mântuire a celor ce o doresc. În faţa sublimului Jertfei dumnezeieşti, Crucea s-a închinat, împlinind Suferinţa, nimicind patimile, călcând astfel osânda morţii peste care a înfipt spre veşnicie nepătimirea Învierii.

Prin această Aură dumnezeiască a Învierii, panorama suferinţelor şi sublimul jertfei martirice intră în viziunea Crucii, prin împreuna participare a lui Hristos la suferinţa, jertfa şi slava creştinului: „Hristos i-a făcut pe oameni deopotrivă în cinste cu îngerii…, căci prin sângele jertfei Sale El a împăcat cele cereşti cu cele pământeşti, a surpat puterile vrăjmaşe care umpleau văzduhul dintre cer şi pământ şi a arătat unirea fiinţelor pământeşti cu cele cereşti, adică împărtăşirea lor din aceleaşi dumnezeieşti daruri. Şi împărtăşirea aceasta are chip de Praznic, căci firea omenească poate, împreună cu puterile de sus, întru bucurie, cu una şi aceeaşi voie, slava lui Dumnezeu a o glăsui.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, P.G. XC, 878 B. Cf. Filocalia lui Paisie Velicicovschi, Bibl. Acad. III, p. 414; Cf. Filocalia, trad. D. Stăniloae, vol.II, Sibiu-1948, p. 257)

  Crucea desfiinţează zapisul osândirii, celei vechi înălţând Imnul Învierii.

Înfiindu-se Crucii, lumea creştină îşi schimbă firea, înnoind-o, înfrumuseţând-o, îndumnezeind-o, împlinindu-se ca o comunitate a Frumosului şi a Iubirii în Trupul cel de taină al Domnului Hristos.

 Parafrazându-l pe marele Dostoievski am putea spune că: Frumosul va mântui lumea prin Iubirea Sa.

 

În sânul Suferinţei aflăm ruga care, vine din bucurie, iar aceasta din mângâierea Crucii: „Crucea pare chemată să-şi împlinească funcţia ei providenţială, ilustrând printr-o lecţie pe viu, printr-o pildă exemplară, asprele, exigentele condiţii ale răscumpărării fiecărui suflet în parte.” (Arhim. Benedict Ghiuş, Taina Răscumpărării în Imnografia Ortodoxă. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1998, p. 145)

   Suferinţa în rugă şi bucurie în trăirea Crucii devine coparticipare la Patimile Mântuitorului. La patimile noastre Hristos devine copătimitor, iar martirii coparticipă astfel, la Patimile Lui, acceptând cu bucurie Suferinţa, Crucea, Jertfa, dar şi Învierea.

Acest suiş mistic, această culme a teologiei implică participarea martirului (ar trebui şi a fiecărui creştin) la Patimile, Crucea, Moartea şi Învierea Domnului nostru Hristos. Suferinţa mistică este o nouă revelare a Mântuitorului în cel care o acceptă. Aşadar, suferinţa dă naştere la o nouă existenţă, cea mistică, punând lângă Jertfa lui Hristos, prinosul jertfei martirice.

   Jertfa este nobleţea divină a sufletului creştinului pătimitor.

Adevărul, Dreptatea, Libertatea, Iubirea consfinţesc nobleţea Jertfei dumnezeieşti: „Gândiţi-vă la Hristos. Ce a păstrat Hristos pentru El Însuşi? Nimic. A dat totul. S-a jertfit şi se jertfeşte mereu pentru noi toţi. Ne dă dragostea Sa şi ia păcatele noastre.” (Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cuvinte Duhovniceşti. Vol. V. Patimi şi Virtuţi.Trad. din lb. greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu. Schitul Lacu-Sf. Munte Athos. Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2007, p. 249)

Întru această Suferinţă, Pătimire, Cruce şi Înviere stau destinele tuturor Mucenicilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor lui Dumnezeu, deasupra urii iudaice.

Această ură talmudică s-a pecetluit şi s-a pus ca piatră a răzbunării rabino-sioniste mai înverşunat ca oriunde peste Mormântul milenar al neamului nostru. Au uitat însă cei răi, saducheii şi fariseii de minunea celei de a  „Treia zi.”

Dacoromânul creştin-ortodox are de trăit şi de apărat cu preţul vieţii sale moştenirea a două mari Moşii: Glia străbună şi Cerul Înaintaşilor săi. Altfel spus: identitatea naţională (naţionalismul-creştin) şi cea spirituală (Ortodoxia-Biserica lui Hristos): „Pe plan socio-istoric, erodarea identităţii de sine transformă ţările în teritorii şi popoarele în populaţii, iar persoanele în simpli indivizi (eventual buni de aservit, de manipulat propagandistic, de dispreţuit). În numeroase cazuri, agresarea identităţii spirituale duce la reacţii de apărare active şi consecvente. Este bine cunoscut faptul că, de-a lungul istoriei lor religioase, românii au dat şiruri lungi de martiri proveniţi din toate straturile societăţii, care au preferat să moară decât să se dezică de valorile Ortodoxiei. E bine cunoscut şi faptul că, după cel de-al doilea război mondial, împotriva modelului social şi politic pe care Kominternul a dorit să-l impună în România, cei mai activi potrivnici ai structurilor politice şi administrative aduse de ocupanţii străini au preferat să lupte, cu arma în mână, în munţi şi în alte regiuni, decât să se supună. Mulţi din ei şi-au dat viaţa pentru apărarea identităţii noastre naţionale.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Teologia ortodoxă şi arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii. III. Genul dramatic. Receptarea operei literare. Doxologia, Iaşi-2013, p. 276)

În Zilele Patimilor Sale, părăsit, neajutorat, năpăstuit, zdrobit şi nefericit, Mântuitorul a trăit cea mai cumplită umilire şi suferinţă din întreaga omenire: „Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai duşmăneşte tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat, profanat, ca Iisus Hristos. Nu numai cei care-L răstigneau urlau şi blestemau, nu doar un popor se desfăta la privirea durerilor Lui fizice şi morale, ci o lume întreagă, de atunci şi până astăzi, a găsit în osânda şi în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment ca de dreptate şi de putere a ei împotriva <<blasfematorului>> şi <<înşelătorului Aceluia>>, cum îl numeau cu ipocrizie cei ce L-au dat spre chinuire şi moarte.” (Profesor Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice.Vol. I. Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor-1997, p. 28)

Suferinţa suferinţelor lui Iisus Hristos n-a fost cauzată atât de Patimile Sale, pregătite dincolo de orice închipuire de iudeo-farisei, ci de Urmarea Suferinţei Crucii Lui mistico- milenare susţinută de Autoritatea eclesiastică prin prezentarea greşită, prin distorsiunea faptului istoric de necontestat, prin afirmaţia gratuită, cu aplomb, cu chimvale până la saturaţie a melodiei favorite a clerului creştin, cum că:  <<Iisus a fost evreu>>.

Clerul creştin a făcut deliberat din această afirmaţie o constantă, dar şi o psihoză. Toate izvoarele contemporane, toate sursele istorice confirmă până în secolul al XVIII-lea, că Iisus Hristos a fost cunoscut ca <<Iudean>> (as a Judean) şi Însuşi Iisus s-a referit la Sine ca un Iudean (as a „Judean”) şi nu ca <<evreu>> (and not as a Jew”) (vezi Noul Testament, în ediţiile: Wiclif sau Wickliff (1380), Tyndale (1525), Coverdale (1535), Geneva (1540-1557), Rheims (1582), King James (1604-1611). Palestina, veche denumire biblică a Provinciei pelasgo-trace din Orientul Mijlociu, în timpul vieţii pământene a lui Iisus se numea Iudaea. Mult mai târziu în epoca modernă va apare şi cuvântul evreu (Jew): „Este un fapt de necontestat că cuvântul „Jew” (evreu) nu a existat până în anul 1775. Înainte de 1775 cuvântul „Jew” nu a existat în nici o limbă. Cuvântul „Jew” a fost introdus în engleză pentru prima dată în secolul al 18-lea când Sheridan l-a folosit la piesa sa „The Rivals” (Rivalii), II, I, „She shall have a skin like a mummy, and the beard like a Jew” (Ea trebuie să aibă o piele ca o mumie şi o barbă ca un „Jew” (evreu)… La Iisus se referă pentru prima dată ca „aşa zis evreu” (socalled Jew) în Noul Testament în secolul al XVIII-lea în traducerea ediţiei din secolul al 14-lea, când a fost pentru prima dată tradus Noul Testament în limba engleză. Istoria cuvântului Jew în limba engleză nu lasă nici o îndoială Jew-ul din secolul al 18-lea este contractarea şi coruperea cuvântului latin Iudaeus găsit în ediţia „Vulgară” în limba latină a Sf. Ieronim. Asupra acestui lucru nu este îndoială… <<Jew>>, singura lui implicaţie, deducţie şi aluzie a fost cel de „Judean”. Acest aşa-zis <<înţeles secundar>> al cuvântului „Jew” nu are nici o relaţie cu înţelesul original al cuvântului „Jew”. Este o greşită şi tendenţioasă prezentare… Înţelesul secundar al cuvintelor adesea devin înţelesul acceptat în general, care la origine aveau un cu totul alt înţeles… Acceptarea în general astăzi, aproape fără excepţie, al <<înţelesului secundar>> al cuvântului „Jew” este fabricat din patru teorii, care constau în afirmarea că un aşa-zis sau autoproclamat „Jew”- (evreu) este:

  1. 1.    O persoană care astăzi practică religia aşa-zisă „Iudaică” (Judaism).
  2. 2.    O persoană care pretinde c-ar aparţine unui grup rasial asociat cu semiţii din antichitate.
  3. 3.    O persoană care este descendentă directă a naţiunii antice care a trăit în Palestina în perioada istoriei biblice.
  4. 4.    O persoană binecuvântată de Dumnezeu cu deosebite caracteristici culturale care au fost refuzate altor grupuri rasiale, religioase sau naţionale. Toate aceste patru calităţi desigur însumate într-una singură. (all rolled into one)… A pretinde că <<Iisus a fost evreu>> (Jesus was  a Jew) în sensul că în cursul vieţii sale Iisus a profesat şi a practicat cultul religios cunoscut şi practicat sub numele modern de <<Iudaism>>, este o falsitate şi o ficţiune de cea mai infamantă natură. Dacă pentru a fi fost atunci sau a fi fost acum un aşa-zis sau auto-proclamat <<evreu>> practicarea <<Iudaismului>> a fost şi este o condiţie, atunci cu siguranţă că Iisus nu a fost un aşa-zis <<evreu>>. Iisus nu putea suferi şi a denunţat cultul religios practicat în Iudea în timpul vieţii Sale şi care este cunoscut şi practicat azi sub numele de Iudaism. Acest cult religios atunci a fost cunoscut sub numele de <<Fariseism>> (Benjamin H. Freedman, Bătălia pentru Adevăr Două întrebări tulburătoare A FOST EVREU IISUS?SUNT SEMIŢI EVREII DE AZI? ADEVĂRUL DESPRE KHAZARI Romanian Historical Studies Traian Golea 901 N.E. 14 th Avenue. Apt. 601 Hallandale. Florida 33009.U.S.A. Ed. Elisavaros 1996, p. 22-33)

Directorul Seminarului Teologic Evreesc al Americii, supranumit „Vaticanul Iudaismului”, Rabinul Louis Finkelstein, în prefaţa faimoasei sale lucrări: The Pharisees, The The Sociological Background of Their Faith’ (Fariseii: Fondul sociologic al credinţei lor) afirmă la pagina XXI: „Judaismul… Fariseismul devine Talmudism, Talmudismul devine Rabinism medieval şi Rabinismul medieval devine Rabinism modern. De-a lungul acestor schimbări de nume… spiritul vechi al Fariseismului a supravieţuit neschimbat… Din Palestina în Babilonia, din Babilonia în Africa de Nord, Italia, Spania, Franţa, Germania; şi de aici în Polonia, Rusia şi Europa de Răsărit, în general pe unde anticul Fariseism a cutreerat… demonstrează importanţa care se ataşează Fariseismului ca o mişcare religioasă.”

   De fapt, Rabinul Finkelstein confirmă lucrarea Rabinilor Adolf Moses şi H.G. Enlow: <<Iahvism, and Other Discourses, publicată de Louisville Section of the Council of Jewish Women, în 1903, în care se afirmă: „Printre nenumăratele nenorociri care au căzut peste el (Fariseism)… cea mai gravă în consecinţe este numele de Judaism. Mai rău decât atât, Evreii ei înşişi au ajuns să-şi boteze religia Judaism, dar nici în vremea biblică, nici în cea post-biblică, nici în cea talmudică şi nici în vremurile de mai târziu, termenul de Iudaism nu a fost auzit… Biblia vorbeşte de religie ca <<Torath Yahve>>, instrucţiunile sau legea morală dezvoltată de Jahve… în alte locuri… ca <<Yirath Yahve>>, teama sau reverenţa lui Yahve. Acestea şi încă alte numiri au continuat pentru multă vreme să prezinte religia… Pentru a o distinge de Creştinism şi de Islam, filosofii evrei au desemnat-o câteodată ca credinţa sau religia evreilor. A fost Flaviu Iosif cel care a scris, la cererea grecilor şi Romanilor, care a făcut cuvântul Iudaism, pentru a înfrunta Helenismul… prin Helenism înţelegându-se civilizaţie, limbă cuprinzătoare, poezie, religie, artă, ştiinţă, maniere, obiceiuri, instituţii care s-au răsfirat din Grecia, patria lor originară, peste regiuni întinse din Europa, Asia şi Africa. Creştinii zeloşi au adoptat termenul… Evreii ei înşişi, care l-au detestat intens pe trădătorul Iosif, s-au abţinut de la a citi lucrările lui Iosif. De atunci cuvântul Iudaism, creat de Iosif, a rămas absolut necunoscut Evreilor. A fost doar în timpurile relativ recente, când evreii au devenit familiari cu literatura creştină, că ei au început să numească religia lor Iudaism.”

 

Aşadar, Iudaismul de astăzi este de fapt Fariseismul antic bazat exclusiv pe Talmud, sancţionat moral de Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei MARIA în Iudea: „Talmudul pe timpul lui Iisus a fost <<Magna Charta>>, <<Declaraţia de Independenţă>>, <<Constituţia>> şi <<Legea Drepturilor Civice>>, toate într-una pentru cei care practicau Fariseismul… Talmudul astăzi ocupă relativ aceeaşi poziţie pentru cei care profesează iudaismul.” (Benjamin H. Freedman, Bătălia pentru Adevăr Două întrebări tulburătoare A FOST EVREU IISUS?…, op. cit. p. 35)

   Rolul pe care Talmudul îl joacă în Judaism cum este practicat acum este stabilit oficial de către Director of the Interreligios Activities of The North American Jewish Committee şi Preşedinte al „The Jewish Chaplains Association of the Armed Forces of the United States”-Rabinul Moris N. Kertzer, care a scris faimosul articol: <<What is a Jew? (Ce este un evreu?), în Look Magazine din 7 Iunie 1952, evaluând pentru Iudaismul de azi semnificaţia Talmudului:  „Talmudismul constă din 63 de cărţi care cuprind scrieri cu conţinut legal, etic şi istoric ale rabinilor antici. Au fost editate în decurs de cinci secole după naşterea lui Iisus. Este un compendiu de legi şi înţelepciune. Este codul legal care formează baza legii religioase a Evreilor şi este manualul folosit pentru instruirea rabinilor.”

 

  „Evreul antisemit”, devenit un creştin catolic practicant Benjamin Freedman în scrisoarea de referinţă asupra doctrinei şi dogmei Adevărului revelat, adresată Dr-ului David Goldstein, la 10 Octombrie 1954, New York City, N. Y., autoritate mondială în domeniul respectiv, atrage atenţia asupra afirmaţiilor gratuite, fără nonşalanţă, fără… susţinute de rabinul Moris N. Kertzer: „De la naşterea lui Iisus şi până azi nu au fost înregistrate mai multe insulte, mai josnice şi mai vicioase batjocuri la adresa lui Iisus, a creştinilor şi a credinţei creştine din partea cuiva oriunde şi oricând decât le veţi găsi între copertele infamelor „63 de volume” care sunt „codul care formează baza legilor religioase evreeşti”, cât şi „manualul folosit la instruirea rabinilor”. Caracterul explicit şi implicit nereligios şi implicaţiile conţinutului lor vă vor deschide ochii mai mult ca oricând. Talmudul îl batjocoreşte pe Iisus, pe creştini, credinţa creştină şi moştenirea lor culturală şi spirituală de o valoare de neestimat într-un mod atât de înjositor ca niciodată înainte de scrierea Talmudului şi după completarea lui în secolul al V-lea. Trebuie să scuzaţi limbajul murdar, indecent, şi obscen pe care-l veţi întâlni în aceste citate luate verbatim din traducerea nescurtată şi oficială a Talmudului în limba engleză. Vă rog să fiţi pregătit pentru surpriză.” (Benjamin H. Freedman, Bătălia pentru Adevăr Două întrebări tulburătoare A FOST EVREU IISUS?…, op. cit. p. 37)

Împotriva tuturor relelor, tuturor duşmanilor, tuturor acuzatorilor, tuturor batjocoritorilor, tuturor tăgăduitorilor, tuturor ereziilor, tuturor falsităţilor şi distorsiunilor fabricate din toate vremurile, împotriva şi deasupra tuturor Iudaismelor şi Fariseismelor, stă veşnic Crucea biruinţei creştine: ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS!

   Parcă mai viu şi mai prezent, parcă de-apururi flutură Jertfa neamului Dacoromân, pe care se preling continuu Lacrimile de Sânge ale Noilor Sfinţi, Mărturisitori şi Mucenici din temniţele şi închisorile carlisto-comuniste.

În toate temniţele, închisorile şi lagărele româneşti, de fapt Ţara întreagă devenise o Închisoare a Fiilor ei, au existat un Sinedriu-acuzator şi mai multe, un Ana şi un Caiafa şi mai mulţi, un Iuda şi mai mulţi, o Săptămână a Patimilor, o Golgotă, o Cruce, acuzatori, defăimători, profanatori, torţionari, ucigaşi, gloată figurantă bolnavă de plăcere…, dar mulţi, foarte mulţi martiri, mărturisitori şi sfinţi suind cu bucurie în nimbul Învierii Domnului şi a lor.

   În Patimile şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a sălăşluit şi Mii dintre marii martiri ai Neamului nostru, care la rându-i au întrupat în jertfa lor sfântă generaţii de eroi, de martiri, de mărturisitori şi de sfinţi.

   „Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare/ m-apasă ca o piatră trecutul izgonit/ Vin amintiri din vreme şi calde ca un soare/ Vin să-mi aducă linişti din Templu zăvorât / În cuşca unei dube ce duce viaţa mea/ Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri: / Puterile-mi sleite de aşteptare grea/ Mi-adun, să mă-nsoţească în noaptea de-nvieri.// Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit/ Stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun/ Desprins ca dintr-un cleşte în drumul meu cernit/ Plutesc parcă aevea cu cântecul străbun.// Mă leagănă-oboseala, îmi dă mereu târcol/ Lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot/ Aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol/ Fărâmiţând în aer fâşii subţiri de clopot.// Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât/ O undă străvezie cătuşele-mi aprind/ Învăluind în umbră în <<cuşcă>> surghiunit/ Eu chem în preajma morţii şi raze mă cuprind.// E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu…/ Închise ca-ntr-un mormânt cu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini până târziu/ Când eu cobor în Zarca şi-n bezne iar mă-ngrop.” (Petru C.Baciu, Noaptea de Înviere. Compusă în 25 Aprilie 1976, în duba securităţii pe drumul de la închisoarea Rahova spre Zarca Aiudului. Răstigniri ascunse –mărturii- Editura Fundaţiei Culturale <<Buna Vestire>>, Bucureşti-2004, p. 332)  

    

   Noaptea Albă a Învierii Domnului este marele Răsărit al luminii harice pogorât peste sufletul aflat în dumnezeiasca Sărbătoare.

 

   Tuturor prietenilor dragi de oriunde, din inimă şi din suflet vă cânt cu emoţie serafică:

    HRISTOS A ÎNVIAT !

 

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 Miercurea Mare +27 Aprilie 2016. Brusturi-Neamţ-Dacoromânia.

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/04/28/gheorghe-constantin-nistoroiu-calea-martiriului-%E2%80%93-suisul-mistic-al-invierii/