Valerica Mitu – Pe urma zborului, de Florin Gheorghiu

043

Înscriindu-se în linia oamenilor de ştiinţă poeţi, Florin Gheorghiu este un biolog cu o pasiune nestăvilită pentru poezie, în particular, şi pentru literatură, în general. Debutând în revista „Literatorul”, îngrijită de Marin Sorescu, îşi face din Sorescu un mentor căruia-i va perpetua moştenirea prin fondarea revistei „Ateneul Eleno-Român”. Volumul de faţă, Pe urma zborului, este al doilea publicat de domnul Gheorghiu, apărând şi în limba greacă. Vom discuta acum despre ediţia în limba română a acestui volum, marcat puternic de influenţa omului de ştiinţă care are nevoie de rigoare, pasionat de mitologie, militant pentru evoluţia culturii.

Foarte important, la nivel iconic, este, pe lângă versificaţie, paratextul. Spre deosebire de alte volume de poezie, acesta are un paratext destul de bogat, în sensul că poeziile sunt însoţite de dedicaţii (Soţiei mele…, Prietenei mele…, Prietenului meu, poetul…., În memoria…ş.a.m.d.), care validează latura de poet a biologului (prietenii cărora le dedică textele sunt tot scriitori). Foarte sugestivă pentru mesajul volumului este şi imaginea de pe copertă, care vine în sprijinul intenţiei autorului. Zonă de tranziţie între interior şi exterior, paratextul, în calitatea sa de contract între aceste extremităţi, va fi şi o zonă de tranzacţie care asigură o receptare mai pertinentă a textului. Astfel că imaginea de pe copertă, în calitatea sa de discurs sau act de limbaj, serveşte unei intenţii anticipative, în măsura în care ilustrează un zbor. Dar ce fel de zbor? Un zeu olimpian, pare a fi Eros (şi nu Bellerophon), zboară pe un cal înaripat, suflând baloane de săpun, deasupra unui oraş modern, puternic industrializat şi acoperit de fum. Un astfel de zbor nu poate fi decât o manifestare a sacrului în profan sub forma visului sau a întoarcerii către trecut. Amestecul planurilor temporale şi al realităţilor indică şi răzvrătirea împotriva unor vremuri întunecate, în care adevărurile rămân pierdute în eter.

Rămânem tot la nivel iconic pentru a discuta structura textelor poetice. Omul de ştiinţă este cu precădere un clasic în privinţa rigorii, a respectării canoanelor, cel puţin din punct de vedere structural: versurile destul de lungi sunt grupate fie în octave, fie în strofe polimorfe, a căror rimă este obligatorie (fie ea împerecheată sau îmbrăţişată). Acestea au o muzicalitate aparte, conferită de combinarea dintre peon şi iamb, care dau o notă de solemnitate textelor poetice.

Volumul debutează cu un omagiu adus poetului Marin Sorescu, privit de către autor ca maestru al cuvintelor şi al ideilor. În acest omagiu, intitulat „Sămânţa luminii”, poetul îşi exprimă crezul conform căruia poezia este un act de inspiraţie divină: „Salut şi ochii citind cuvinte profunde/ Ca răsărite din sămânţă, ca din scânteie/ Furată din focul sacru al zeilor, ca o idee!”. Obsesia pentru mitologie se face simţită încă din primul text al cărţii, iar viziunea asupra poeziei este de natură platoniană, întrucât Platon este cel care consideră că zeul îl inspiră pe poet. Influenţa gândirii şi culturii elene asupra poetului român este pregnantă şi se va resimţi la nivelul întregii sale creaţii. De altfel, în căutarea unui „cuvânt magic”, un cuvânt aflat la originea limbajului şi chiar a limbajului poetic, emiţătorul de text află soluţia tot în limba greacă: cuvântul ida, considerat de acesta drept rădăcină a lexemului idee. Ida, tradus „am văzut”, stă la baza ideii atât din punct de vedere morfologic („Gând, am găsit cuvântul căutat de tine!/ În limba greacă. Ida este rădăcina lui,/ A cuvântului idee, cuvântul tău cerut,/ Uşor de înţeles, însemnând am văzut!”), cât şi la baza actului în sine al ideii. Himeră a minţii, ideea este o sursă de lumină, a unei cunoaşteri absolute spre care tinde eul poetic: „Idee, foc în gând, ca o sămânţă înaripată/ Care încolţind pe dată creşte-o lumină/ Şi îndrumându-ne vedem în nevăzut!”. Cunoaşterea pentru care se optează este de natură paradisiacă, dacă ar fi să aplicăm filosofia lui Blaga. Eul caută desluşirea necunoscutului, aflarea tuturor tainelor. Fiinţă solară la fel ca Sorescu,  care este asemănat cu o floare a soarelui ce-şi îndreaptă pălăria după soare, instanţa poetică doreşte să găsească un cuvânt „ce salută etern lumina”, un cuvânt care să însumeze toată cunoaşterea, fie ea potenţială sau existentă, o rădăcină a gnozei şi a limbajului, căci limbajul este sursa cunoaşterii. Faptul că un astfel de cuvânt îşi are, conform autorului, rădăcina în limba greacă, este în conformitate cu prestigiul culturii elene ca leagăn al cuvilizaţiei. De altfel, cultura elenă este apreciată de scriitor şi în alte poeme, nu doar prin multiplele referinţe la mitologia greacă, dar şi prin afirmarea directă a valorilor pe care grecii le-au dat lumii moderne. Printre acestea se numără şi teatrul, care s-a născut la Atena: „Dansul jucat la poalele sfintei Acropole a Atenei/ Va fi debutul teatrului, a artei scenei” (Dansul nemuritor). Iată că sămânţa luminii pe care o caută este ideea, ca sursă a cunoaşterii şi a poeziei, ca muză absolută, născută în Ellada. Grecia se erijează, astfel, în pământul matern nu doar al poeziei, ci al artei în general, o artă ce „mişcă şi va mişca aşa ca roata în lume, toată lumea/ Cu valurile generaţiilor viitoare, emoţionând mereu…”. Cultura elenă şi-a dobândit, deci, nemurirea.

Pe lângă obsesia luminii şi a mitologiei, o temă principală este şi timpul, privit atât în latura sa obiectivă, ca timp fizic ce se scurge independent de om, cât şi ca timp subiectiv, istorie a evoluţiei umane. În privinţa timpului fizic, ce se scurge lent, de la anotimp la anotimp, acesta este interconectat cu cel subiectiv, iar tema temporală este introdusă subtil de la dorinţa de cunoaştere a tot ce-a fost şi este, la dansul nemuritor, născut pe vremea zeilor, ce a dat naştere teatrului. Pornind de la ideea de joc, regăsită şi în dans şi pe scenă, este adusă în faţa cititorului primăvara. Există, deci, o coerenţă internă a volumului, textele se nasc unul din altul, la fel cum ideile înfloresc ca ciorchinii. Primăvara este şi anotimpul luminii, în care „natura copiază destinul divin înviind ca Hristos”, este un joc de-a viaţa, după cum se afirmă şi în titlu, este începutul cunoaşterii, împrospătarea perspectivelor. Eul poetic rememorează, pe această cale, primăvara vieţii sale, copilăria, când apare setea de cunoaştere: „Când eram copil, ca furişat în primăvara vieţii/ Roteam caleidoscopul în caruselul frumuseţii/ Privind cu ochiul meu, tare mirat, ca de ciclop/ Mişcarea risipindu-se uşor ca puful unui plop.”. Evenimentelor specifice sosirii primăverii, precum înverzirea pomilor, apariţia florilor sau a mieilor pe câmpii le sunt asemănate evenimente din viaţa eului, care devin materie poetică primară: „Momente neuitat jucate şi cântate ca-n balade,/ Adunate cu drag de poet în crâmpeie colorate,/ Bucată cu bucată, ca un puzzle cu poveşti uitate,/ Ca înfăşurate pe un mosor făcut numai cu vise/ Îmbrăţişate ca în prinsoarea copiilor pe o pajişte/ Într-un singur cuvânt, pantomimă a vieţii- jocul…”. se accentuzează, astfel, natura ludică a poeziei şi a limbajului poetic. Se observă şi tendinţa de a sintetiza totul cu un cuvânt: dacă în textul de început al volumului se caută cuvântul care să surprindă esenţa cunoaşterii, acum are nevoie de un cuvânt care să definească poezia şi copilăria- jocul. Urmând primăverii, vara toridă, ca etapă a ciclului unui an, dar şi ca etapă a vieţii, este un simbol al tinereţii şi al dragostei. Toamna este simbol al bătrâneţii şi al înţelepciunii, în vreme ce iarna aduce cu sine moartea şi resemnarea senină a iubirii în faţa acestui fenomen crunt. Fiecare vârstă este experimentată, măcar virtual („Când eram copil..”, „Când era tânăr”, „Când eram bătrân”, „Atunci, înainte de moartea inerentă…”), de către instanţa poetică şi marchează o etapă a cunoaşterii. Primăvara are loc iniţierea în cunoaştere, vara aduce cunoaşterea empirică, a simţurilor, o cunoaştere exaltată, toamna domoleşte focul tinereţii şi descoperă adâncimile gnozei, iar iarna educă spiritul în faţa celei mai mari şi mai grele bariere impuse de moarte. Inserţia de elemente ştiinţifice în textele poetice nu vizează numai cultura elenă, ci preia şi elemente din cultura egiptenă (zeul Ra), bizantină (mozaic bizantin), românească (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana), apar şi noţiuni din domeniul biologiei (seva, şarpele Boa etc.), însă tocmai acest amestec de elemente savante sporeşte solemnitatea poeziei, îmbogăţind-o din punct de vedere semantic, şi dovedeşte că ştiinţa şi poezia sunt profund înrudite.

O metaforă recurentă este cea a ochiului de ciclop sau a privirii cunoscătoare, plină de gnoză. Ochiul înregistrează asemenea unei camere de luat vederi („Filmam ca un mare cineast”), este cel care deschide uşa către cunoaştere, receptorul prin intermediul căruia informaţiile sunt interiorizate şi prelucrate. Ochiul fizic este conectat cu ochiul minţii, cel care vede ideile şi care le poate face să încolţească şi să rodească. Cu alte cuvinte, ochiul de ciclop este echivalentul id-ei în plan fizic şi simbolic.

Încă o dată, savantul îşi face simţită prezenţa prin imaginarul poetic care împrumută termeni din domeniul geografiei, filosofiei şi istoriei. De altfel, dacă privim cu atenţie, sunt explicate anumite întâmplări esenţiale din evoluţia omului (picturile rupestre, apariţia focului, Marele Zid Chinezesc, piramidele, Renaşterea şi alte puncte cheie din culturile de pe mapamond) şi sunt înzestrate cu capacităţi de sensibilizare, sunt estetizate. Un exemplu elocvent este „Portretul timpului”, unde geneza este delicat expusă în versuri şi figuri de stil. (p. 64). Savantul interpretează istoria umană prin ochi de poet şi caută să atragă atenţia, prin mijlocirea poeziei, asupra pericolului spre care se îndreaptă omenirea. Poetul deplânge decadenţa omului („Picturile rupestre sunt prezentate pe ecrane/ Hipnotizând cu teorii absurde şi barbare./ Acum, în peşterăşi-a încropit culcuş apusul,/ Iar omul îşi caută în bezna grotei răsăritul./ În grota planetară cu miliardele de stalactite/ Se risipeau încet, în picături de timp şi visele!/ Din ochiul meu cel mare, cel uriaş ca de ciclop/ Se prelingea un plâns neîncetat ca un potop/ Care curgea ca o cascadă din sfâşierea mea,/ Terra planeta vieţii era îndurerată ca o Pieta,/ Madonă-ndoliată ţinând în braţe existenţa!…”- Pieta) şi îngustarea luminii cunoaşterii, de care se face vinovat tot omul. Imposibilitatea cunoaşterii duce la imposibilitatea perpetuării existenţei. Planeta întreagă este ameninţată din cauza faptelor omului ignorant. Visul de a atinge absolutul şi orice vis de măreţie este spulberat, omul se zbate în întunericul ignoranţei ca un animal. Ne este înfăţişat un tablou apocaliptic. În încercarea de a aminti omenirii de marile-i realizări, face o listă cu monumente şi personalităţi importante, din România menţionându-i pe Ştefan cel Mare, Eminescu, Enescu şi Brâncuşi, însă feeria generată de astfel de măreţii este brusc curmată de anunţarea unui raid aerian la radio. Războiul este iar o temă subordonată timpului şi antropologiei. Războiul este un cântec al sirenelor ce întunecă judecata oamenilor, este prezentul în care ne aflăm, diametral opus unui trecut glorios. Opoziţia care se face între prezentul sumbru şi trecutul paşnic şi prolific din punct de vedere al domeniilor cunoaşterii este similar celei la care recurgeau romanticii şi este rezultat al unei sfâşieri interioare pentru soarta pecetluită a omenirii. Războiul este un „teatrul absurd şi sângeros./ Botezul blestemat făcând macabrele surprize/ Cu sânge, morţi orbi, invalizi şi jale şi proteze.” (Botezul focului), atingând cote terifiante la Hiroshima şi Nagasaki- „genocidul inuman”. Durerea atinge cote maxime în poezia „Ca Don Quijote”, al cărei mesaj este zugrăvit în imaginea de pe copertă:

Eram ca bietul cavaler rătăcitor

Pierdut în şaua unui vis năucitor

Zburam cu Pegas ca un gând curat

Plutind pe cer ca norii spre neant

Privind perplex şi-ngrijorat Pământul

Uitându-mă ca Don Quijote prin vizor

Şi ochii meu vedeau rănile Terrei

Şi un spectacol dezolant şi înfricoşător!

De sus priveliştea era terifiantă,

Pământul arăta ca o gazelă sfâşiată

Atât de grav rănită de colţi de fiară

Zbătându-se ca un bolnav gata să moară!

Industria care a poluat la cote alarmante este asemănată cu un monstru care-şi împrăştie otrava peste tot, distrugând întregul ecosistem: „Deşertul măcina verdele ca o moară/ Pădurile ucise se prefăceau în scrum (…)/ Viaţa gonea în trap spre moarte la-ntâmplare/ Pe cai hrăniţi avid cu bani murdari/ Şi adăpaţi cu visele halucinante şi meschine/ Desprinse din coşmaruri şi teroare!”, singurul apărător al planetei rămânând Don Quijote. Condamnând setea după bani care a distrus Pământul prin războaie şi prin industrializarea la scară largă a oraşelor lumii, salvarea pare o halucinaţie, o moară de vânt, iar cei care se luptă pentru menţinerea unei vieţi sănătoase pe pământ sunt nişte Don  Quijote, visători fără şanse. Lamentarea cu privire la moartea iminentă a planetei se soldează cu o întrebare-cheie: ce moştenire lăsăm în urma noastră:

„Şi îmi şoptea uşor în somn Cassandra

De soarta generaţiilor noastre viitoare

Nebănuiţii şi nevinovaţii creditori ai noştri,

Pe care i-am jefuit încet luându-le aproape totul

Aerul, apa, solul şi subsolul, visul şi rodul,

Tot ce cu greu şi-ncet în ani şi ani s-a zămislit!

Cassandra şoşotea în visul meu ca disperată

Că noi am semănat doar vânturi şi păcate

Şi generaţiile care vor prelua ştafeta vieţii

Vor recolta numai furtuni şi mari dezastre (…)”- În somnul lui Morfeu.

La fel, poemul „Cina cea de taină”, reluând motivul Cassandrei care prezesteşte numai rău, pune sub semnul întrebării viitorul culturii. Răspunsul se află, însă, în artă, ca salvare a sufletelor şi a planetei prin pacea pe care o promovează, dar şi în privirea întoarsă către trecut: „Vorbind, Pericle mă-ndemna ca să privesc în urmă/ De mult, cu mii de ani pierduţi ca o lumină-n umbră (…)/ Ca să ridici ceva măreţ, care străbate veşnic timpul,/ Spunea Pericle, trebuie să porneşti cu o idee, / Appoi artiştii, arhitecţii şi filosofii având o cheie/ Deschid porţile timpului şi se găsesc cu nemurirea!” (Sigiliul timpului). Salvatorii sunt artiştii, filosofii şi arhitecţii, doar ei pot recrea lumea.

Dansul şi iubirea sunt alte două aspecte importante dezvoltate în lirica domnului Gheorghiu. Viaţa însăşi este un dans, la fel ca şi iubirea, care reface modelul preluat din cosmos. Tiparul universal al dansului aparţine, se pare, însuşi atomului:

Gândeam că e un joc al providenţei

Că fiii luminaţi ai Greciei, Noii Zeelande,

Ai Danemarcei şi ai României

Au demonstrat la-ntreaga omenire,

Cum copiem cu paşi făcuţi în cerc

Dansul vrăjit, neobservat al electronilor

Jucat neîncetat în totul şi în toate, (…)

Şi vă întreb ca un copil neştiutor, mereu mirat

Dansul universal al electronilor cine l-a inventat?

Dansul minune al materiei, ce nu se-opreşte niciodată,

De electroni neobosit, etern jucat!… (Dansul universal)

La fel ca electronul, viaţa este tot un dans, o „horă perpetuă şi-ameţitoare” (Invitaţie la dans), în vreme ce iubirea este o invitaţie la un astfel de dans. Până şi în ruga adresată divinităţii pentru pace, viaţa este definită ca dans: „Şi viaţa noastră fă-o un dans neîncetat” (Rugă). Simbolistica religioasă este şi ea prezentă alături de cea ştiinţifică, căci savantul nostru înţelege rolul ambelor domenii pentru viaţa unui om şi, mai ales, pentru pacea mondială. Modelul circular ales pentru dans- „dansul tipic de ritual, în cerc şi monoton jucat” (Dansul nemuritor) sau „Dansul rotund, mergând ca cercul” (Dansul universal)- se regăseşte şi în imaginea roţii: „hora ca o roată a norocului” (Invitaţie la dans), „Îi spuneam că orice limbă vorbită de noi este-o roată/ Şi în mişcare perpetuă ne duce oriunde este chemată!/ Roata, coroană a regilor ce o poartă la nuntă mirii,/ Roata supliciului pe care în chinuri o duc martirii,/ Nimbul ca Soare pe creştet de sfânt pictat pe-o icoană,/ Cercul de foc la circul vieţii sărit atât de uşor de o fiară,/ Roata ce scoate apa vieţii tot timpul ca dintr-o fântână,/ Roata care din gură în gură ne poartă ca pe orbi, de mână,/ Roata care trist, în plâns de clopot ne-ntoarce-n ţărână…” (Limba vorbită). Roata, cercul în general este simbolul ciclicităţii vieţii supuse trecerii inexorabile a timpului: „Minunata poveste repetabilă, răsădită de oameni” (Cina cea de taină).

Volumul este o adevărată petiţie pentru revenirea omenirii spre calea cunoaşterii şi a dragostei faţă de semeni şi de Pământ, dar şi un semnal de alarmă pe care poetul îl trage cu privire la soarta fragilă a umanităţii, ameninţată de lăcomie şi ignoranţă: „Iar poetul se-ntreba întristat, atunci lumina?…” (Arborele vieţii). Bogat în figuri de stil (metafore şi comparaţii cu precădere), abordând teme precum viaţa, timpul, cultura şi civilizaţia, cunoaşterea şi arta, opera poetică a lui Florin Gheorghiu constituie o reflecţie asupra condiţiei omului în societatea contemporană.

Pe urma zborului- Στα ίχνη της πτήσης , eveniment care a adunat peste 70 de iubitori de cultură, de poezie, români și greci, prieteni, care apreciază activitatea autorului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s