Diana Ciugureanu-Zlatan: Poesis

Tac să mă auzi cândva

 

Întrebările tale sunt reperele tăcerii mele.

Frâurile în galopul neașteptărilor, îmi sunt pacea.

 

Pot decorseta doar dragostea ca verdele din jur,

De care te resping durerile cunoașterii anesteziace.

 

Să fie timpul, apa cea vie? Fără a fărâmița oglinzi

Ori chipul de care mă descos, îmi cere bucuria odinei?

 

Orele din temnița abundând în galaxiile noastre,

Mă iartă pentru ceva încă lacrimogen, contra visului.

 

Mă ții de mână urcând pe dealul copilăriei

Și îți văd curajul de a deveni însăși semința divină.

 

Floarea de lumină răsare în eternul aici și acum,

În care te invit să mă vezi adusă de ruga armoniei.

 

Mierea prin smerenie

 

Stăm prizonieri în lagărul de concentrare a singuraticilor,
Din setea de perfecțiune, în această evaporare de valori,
Ne zâmbim din poze și ne îmbrățișăm în secret,
Neștiind despre venirea vreunui pas.

 

 

Îți zîmbesc prin întrebarea dacă-mi zâmbești,
Mă prind copilă năzbâtioasă privind, în oglinda apei,
Visul despre dragostea-împăcare
Și îmi cânt din inima ta, curajul descătușării.

 

 

Te las să-mi vânezi înțelepciunea lacrimii
Și mă amuză straiele camuflaj cu tot cu pușcă.
Te crezi carnivorul norocos
Sau, poate, ai înțeles că nu există cuvântul noroc?

 

 

Vom ține post ca să iertăm sârma ghimpată
Și pădurea ne va fi doar mamă prin inocentele animale.
Am renunțat la numele de Zeiță a vânătoarei
Și ochesc, smerită, veșnicia în mierea ochilor tăi.

 

Raiul – la vremea Lui!

 

Eu le aduc o veste
Iubiților mei îngeri,
De lecția-poveste,
De care, Cerul plânge.

 

Am lăcrimat o viață,
Acum pot doar să cânt,
Durerea ta măreață
Și sufletul tău sfânt!

 

Pot să mai plâng o clipă,
Dar strict revelator,
De ce să fac risipă
De forțe pentru zbor?

 

Aș vrea să simți Lumină
În ochi-mi de copil,
Să te-mplinesc, senină,
În drumul tău umil.

 

Nu mi-ai întins o cursă,
Dar m-ai înlănțuit,
Aveai, însă, o scuză –
În taină, m-ai dorit.

 

Să nu regreți, căci gata,
Eu m-am rugat atât,
Încât schimbăm și soarta
În Rai, din vis urât.

 Diana Ciugureanu-Zlatan

Chișinău

Moldova

Sursa: http://dianazlatan.blogspot.ro/

Anunțuri

Viorel Roman: Deus ex machina – Brexit

Incercarea entuziasta a celor care au supravietuit celui de al doilea mare razboi civil european de treizeci de ani, 1914-1945, de a reface Sfantul Imperiu Roman, de a integra pasnic zeci de natiunii a esuat ca si primul, la fel de religioas si devastator, 1618-1648. Conflictul dintre protestanti si catolici nu s-a incheiat.

Marea Britanie paraseste marele proiect de pace, bunastare si solidaritate al Uniunii Europene. Rezolvarea pe calea referendumului a conflictului milenar dintre lumea romano-catolica si cea anglo-mozaica, dintre axa maritima Washington-Londra-Ierusalem si cea comtinentala Paris-Berlin-Moscova prin interventia proniei divine, vox populi vox Dei, n-a surprins decat pe farizeii de servici de la Bruxelles si a avut loc simultan cu incheierea lucrarilor Sfantului si Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe in Grecia.

Fundamentul fara Dumnezeu al cultului tehnico-stiintific, la care se inchina lumea materialista, secularizata propagata de iluminismul Revolutiei Franceze, e mult prea subred pentru a integra trei mari traditii religioase, juridice, culturale multiseculare: protestantismul germanic, catolicismul latin, ortodoxismul greco-pravoslavnic si last but not least iudaismul. Din nou sunt adepatii Vechiului Testament in conflict cu cei ai Noului Testament?

Dihotomia din Imperiu Roman de Rasarit, Bizant, dintre ,,a doua” Roma, Constantinopolul grecilor speculativi si ,,a treia” Roma, Moscova pravoslavnicilor mesianici a facut ca si Sinodul sa nu fie Panortodox. Patriarhatele slavilor din Moscova si Sofia n-au venit. Preafericitul Patriarh Daniel a contribuit constructiv la Sinod, conform crestinismului pragmantic roman, diferit de cel slav sau grec, a ,,patra” Roma, Bucuresti. Parafrazand un roman celebru, pe frontul de vest si est, nimic nou.

Cei de facut? In ciuda tuturora, adeptii atei ai cultului tehnico-stiintific al globalizarii, al unei Europe fara Dumnezeu nu se simt pusi la indoiala de Brexitul anglo-mozaic si cu atat mai putin de Sinodul Ortodox din luna iunie 2016. Dupa toate probabilitatile, ei vor sarbatorii inca mari succese si triumfe, totusi neglijarea credintei, atat de draga ipocriziei politic corecta, nu mai e posibila, mai ales in vremea protestului islamic devastator din zilele noastre.

Prof. Dr. Viorel Roman

Consilier academic la Universitatea din Bremen

Bremen la 4 iulie 2016

 www.viorel-roman.ro
http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/

Vavila Popovici: Despre LUCRUL DREPT și NERUȘINAREA

„Cinismul este de multe ori vecin cu nerușinarea” – George Budoi

 

Filozofie înseamnă iubire de înțelepciune. Ea nu ne îndepărtează de viață, ci ne apropie și ne dă o oarecare orientare în viață. Pornind de la gândirea marilor filozofi, ne putem crea o filozofie proprie și putem astfel merge pe drumul propriei înțelepciuni. Filozofia este un stimulent pentru reflecție, pentru cunoașterea spiritului uman. Pentru Socrate – filozoful Greciei antice pe care-l voi aminti în cele ce urmează – a filozofa însemna a îmbina ideea cu viața, teoria cu practica. Gândirea fiecărui om și a propriului său popor este util a fi comparată cu gândirea altora, în primul rând cu gândirea prețioșilor filozofi ai Greciei antice. Hegel spunea că filozofia este floarea cea mai înaltă a unei culturi.

Voi începe acest subiect de reflecție – Nerușinarea – amintind de lucrarea lui Platon (428-348 î.de Hr.) „Criton”, cu subtitlul: „Nu trebuie să facem nedreptăți. Să ne supunem legilor”, în care este redat dialogul dintre Socrate(470-399 î.de Hr.) și Criton – prietenul lui cel mai vechi. Amintim că opera lui Platon este alcătuită din numeroase dialoguri, treisprezece scrisori și poezii.

Socrate nu a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice  au fost reconstituite, în special de genialul său elev Platon și de către  Aristotel – elevul lui Platon. Despre triada Socrate – Platon – Aristotel s-a spus că Socrate a fost  „sămânța” care a germinat,  Platon – „floarea” care a înflorit, iar Aristotel – „fructul” care a rodit în istoria filozofiei antice grecești. Până la Socrate filozofii se ocupau de „lume”, voind să știe din ce elemente este constituită. Socrate a fost cel care a mutat  preocuparea de până atunci asupra lumii exterioare, la cea interioară, de la cosmos la om, adică a reorientat reflecția filozofică de la universul fizic la cel moral. Filozoful roman Cicero (106-43 î.Hr.) considerat „homo universalis” aprecia că Socrate a coborât filozofia din cer pe pământ. Socrate a fost un martir al filozofiei murind nevinovat, prevestind parcă, soarta celor martirizați pentru mărturisirea credinței creștine, numit mai târziu, de către unii, „profet religios”. Faimoasa  maximă de pe frontispiciul de la Delphi „Cunoaște-te pe tine însuți” devenise maxima lui Socrate; prin ea a apărat dreptatea și valoarea absolută a adevărului. După condamnare, Socrate a fost dus în închisoare, pe drum a întâlnit câțiva dintre elevii săi plângând (unii spun că a fost vizitat de soția sa care începuse să plângă), și răspunde: „Ai vrea să mor mai bine vinovat?”

Dialogul mai sus menționat începe cu Criton care reușește să pătrundă în celula lui Socrate și îi propune acestuia să evadeze. Aristocratul atenian își oferă chiar averea pentru a-l scoate pe Socrate din închisoare,  Socrate este de acord cu acest lucru doar dacă Criton îi va demonstra că acesta este un lucru drept. Criton își pune la dispoziție averea, întrucât oamenii cetății care sunt de partea lui, consideră că acuzațiile care i-au fost aduse lui Socrate sunt mincinoase și din această cauză s-a produs o nedreptate. Socrate respinge afirmațiile lui Criton, demonstrând că singurele păreri pe care cineva trebuie să le ia în seamă sunt cele ale oamenilor care au ajuns să cunoască Ideea lucrului, în dialogul de față – ideile de bine, frumos, drept fiind aproape sinonime; nedreptatea nu trebuie săvârșită cu niciun chip și chiar dacă cineva a fost nedreptățit, nu se cuvine ca acesta să răspundă printr-o nedreptate; evadarea este un rău deoarece o cetate în care Legile nu mai au nicio putere, nu mai poate dăinui. În accepțiunea lui Socrate, legile l-au adus pe lume prin instituția căsătoriei, l-au crescut și instruit prin educație; Atena este o democrație, oamenii pot pleca oriunde în lume dacă legile nu le sunt pe plac, o rămânere însemnând un acord, cetățenii fiind obligați să respecte legile, chiar dacă acestea nu sunt bune. Ca o paranteză amintesc proverbul nostru românesc: „Unde-i lege, nu-i tocmeală”.

Continuând dialogul care cuprinde acea argumentare și respingerea evadării propuse, vedem că Socrate are de fapt ca țintă datoria – după cum apare în subtitlul lucrării – de a respecta deciziile Cetății, precum și alternativa – ele să fie ignorate prin fugă sau sfidare. La momentul când Criton îi propune evadarea, Socrate îi reproșează: „Oare așa de înțelept ești, încât nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supară, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătaie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai duce în război, să cazi rănit sau mort? Că datoria noastră cere supunere, că dreptatea cere să nu ne dăm în lături, nici să ne codim, nici să părăsim rândul? Că și în război și la judecătorie și peste tot trebuie: sau să săvârșim ce va porunci patria și statul nostru sau să-l convingem pe calea pe care ne-o dă dreptatea? Că în sfârșit, dacă samavolnicia nu este cuviincioasă nici față de mamă, nici față de tată, cu mult mai puțin este îngăduită față de patrie? Ce vom spune la aceasta, o, Criton? Mărturisi-vom că legile vorbesc adevărul, ori nu?” „Mi se pare că da”, i-a răspuns Criton judecând drept și convins de pledoaria lui Socrate.

La un alt moment al dialogului i se spune lui Socrate: „Nu prețui mai mult decât dreptatea: nici pe copii, nici viața, nici orice alt lucru…”. Și în cele din urmă Socrate îl roagă pe Criton să lase totul la o parte, adică toate încercările de a-l convinge să evadeze, și să purceadă la calea aleasă de el „fiindcă așa ni-a orânduit-o Dumnezeu!”. Pe Socrate îl interesează sufletul său, nemurirea acestuia, pe care nu vrea să o piardă printr-o faptă nedreaptă, pe care ar săvârși-o, bazat pe înaltul principiu socratic și anume, că a suferi pe nedrept este mai bine decât a făptui răul. Nu moartea este ceva rău pentru el, ci viața lipsită de o semnificație înaltă.  În rezumat, Dialogul explică gestul lui Socrate, apologia lui și a prietenilor, și demonstrează libertatea de opțiune care trebuie să existe în viziunea dreptății, adică a binelui, frumosului din această lume.

Și cu această succintă introducere, cobor și mă întreb ce fel de dialoguri se poartă în zilele noastre? Care sunt ideile, vocabularul folosit, respectul pentru lege, având în vedere evoluția acestor peste două mii de ani? Am ajuns ca legile să fie sfidate de către oameni nerușinați. Nerușinarea este definită conform dicționarului: Lipsă de rușine; comportare, afirmație, faptă lipsită de bună-cuviință; necuviință, impertinență, neobrăzare” și având ca sinonime: necuviință, obrăznicie, impertinență, nesimțire, insolență. Mai dureros și revoltător  este faptul că am avut la cârma țării, în acest timp al post – revoluției, oameni care au folosit vorbirea obscenă, vorbirea indecentă, dovadă de necinste, de lipsă de respect pentru semeni și chiar pentru țară – ei fiind cei care o reprezentau. Comportamentul imoral s-a datorat cuvintelor care le foloseau și care se mai folosesc, dar și a faptelor, vorbitorii și făptuitorii fiind persoane impertinente și fără de rușine, crezând că astfel pot amuza poporul, coborând treptele bunei cuviințe și arogându-și o personalitate unică. Am sperat și mai sperăm ca exemplul de comportament civilizat al celor aleși să-i determine pe mulți alții să-și controleze vorbele și faptele, dar, iată, că se perseverează în rău, se aruncă vorbe nedrepte, vorbe fără judecată sau cu judecată falsă pentru a ne duce în eroare; se jignește, se folosește tonul ironic, vorbele vulgare, se spun neadevăruri.

Trecând la înțelepciunea biblică, avem cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spune despre cel ce vorbește obscen, adică vulgar: „Dacă șuvoiul vorbelor sale este atât de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia… căci din prisosul inimii grăiește gura”.

În cartea „Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute” (Sfântul Nectarie din Eghina, Ed. Sophia, 2012) se vorbește detaliat despre „grăirea în deșert”, adică folosirea cuvintelor de prisos, cuvinte care spun prea puțin sau nimic esențial, cuvinte lipsite de înțelepciune, având uneori tentă ironică. Folosirea lor dovedește lipsa de educație, sau un caracter prost construit, și din păcate am avut multe exemplare de acest gen, în fosta conducere a țării din ultimii ani. Dacă pe unii îi amuză sau îi conving astfel de cuvinte, oamenii cu judecată nu găsesc nimic amuzant în ele. Conform spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai de rușine decât cel care se amuză pe seama altora…”, cu alte cuvinte individul este considerat un flecar și guraliv, care jignește, vorbește necugetat, prostește. Unui astfel de om îi place clevetirea, ironia, vorba rea, bârfa și defăimarea. Se spune că flecăreala este o patimă cumplită, un rău ce nu poate fi stăpânit. Flecarii, bârfitorii și oamenii ironici sunt răutăcioși. Se mai spune că omul flecar, cel care vorbește mult și uneori când nu trebuie sau ce nu trebuie, incită la minciună și ură. Sfântul Nectarie consideră „flecărirea” tronul pe care se așază cel ce iubește slava deșartă pentru a se slavi pe sine.

Omul – și cu atât mai mult un conducător – care vorbește mult, nu va fi apreciat niciodată de oamenii înțelepți, și va avea parte de totală desconsiderație. Un proverb românesc spune că  „Vorba multă este sărăcia omului”, făcând referire la lipsa oricărei înțelepciuni sau deviere de la înțelepciune. Acest tip de om niciodată nu va învăța nimic, pentru că nu vrea să asculte pe alții, el iubește numai părerile sale proprii, care sunt îngrădite prostește în mintea sa.

Cel care clevetește amuzându-se pe seama altora și mai devine și ironic, dovedește un caracter ușuratic, gol în interiorul său, ori maschează vicii mari, dezordine în gândire, inexistența respectului pentru celălalt. Râsetele cu tentă ironică, de asemenea, sunt manifestări ale nerușinării, adică a lipsei de respect pentru alții, dovada că omul nu are ceva prețios în mintea sa. De multe ori acest comportament este determinat de o ambiție a omului, de o dorință arzătoare pentru a dobândi glorie și renume. Să ne ferească Dumnezeu de astfel de prieteni sau conducători! Dar istoria recentă ne-a dovedit că nu am fost feriți.

Scriitorul și moralistul de origine greacă Plutarh (46-125 d. Hr.) a numit ambiția de a dobândi propria faimă – negoț cu virtutea, întru­cât cei doritori de glorie nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slavă; ei „înțeleg slava ca pe un idol și nu fac nimic sincer sau pe față, ci numai o grămadă de lucruri neînsemnate și ipocrite”. Doritorii de glorie deșartă, de parvenire sunt oameni orgolioși care nu știu să cedeze.

Ioan Gură de Aur (347-407 d.Hr.), venerat cu titlul de „doctor al Bisericii”, spunea: „Iubi­rea [aprigă] pentru slavă este cumplită, groaznică și plină de o mulțime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decât foarte greu și o fiară neîmblânzită și cu multe capete, care se pregătește să înceapă războiul împotriva celui ce o hrănește. Așa cum viermele roa­de lemnul din care se naște, și rugina, fierul, stricând locul de unde provine, iar molia – țesăturile, la fel și vanitatea nimicește sufletul care o hrănește”. Vanitosul se înșală pe sine, socotind că este cineva, însă nu este nimic, deoarece se lasă stăpânit de mândrie din cauza slavei deșarte. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni în calea virtuții; slava deșartă îi subjugă pe cei mai simpli; cel care caută slavă deșartă este gol de toată virtutea lăuntrică”.

Cât despre ceartă – discuția în contradictoriu care se ivește între oameni, fiecare parte dorind ca opinia lui să fie cea recunoscută, ca și cum ar fi dreaptă și plină de înțelepciune – ea îi adună pe oamenii  îndărătnici, iubitori de gâlceavă, goi pe dinăuntru. Nu adevărul este recompensa controverselor, ci dorința de a se impune asupra opiniei celuilalt, ceea ce face ca rațiunea lor să nu mai funcționeze, încercând să ajungă la biruință cu ajutorul strigătelor sau al ironiilor. Urmează mânia și furia, însoțite de o „gâlceavă turbată”, până când unul dintre cei doi este învins cu ajutorul violenței vorbelor sau faptelor. Certăreții sunt încăpățânați, semeți și iubesc slava deșartă. Ei nu sunt buni profesioniști, dar vor să pară. Exemplificând, fostul nostru prim ministru, cel care a obținut titlul de doctor și a fost acuzat de plagiat, se visa Tony Blair, iar blonda ministreasă – Margaret Thatcher. Dar și mulți alții, în alte funcții. Și ce este chiar amuzant, cum după faptele lor rușinoase – unele condamnate de instanța judecătorească – râvnesc în continuare la funcții de conducere, și cum se acuză unii pe alții: „minte cu nerușinare!” – eticheta care se aruncă frecvent – îndemnându-se – tot unii pe alții – să mintă, fiindcă este greu ca un mincinos să devină sincer și corect – dar să mintă cu… rușinare!? În acest mod s-au obținut funcții importante cu minciuni, șpagă, s-au construit vieți conjugale pe minciuni, interese, s-au obținut recompense cu minciuni, averi prin furt, dreptatea uneori a fost vândută cu minciuni, influențe, voturile s-au  obținut cu furt și minciună, cu alte cuvinte – fericiri clădite cu nerușinare. Și cum „Peștele de la cap se strică”, dacă suntem mințiți la nivel înalt și înghițim atâta nerușinare de la oamenii care s-au deprins cu nerușinarea, ce vom face cu adevărul și dreptatea, mult așteptate?

Am citit un frumos comentariu în care cineva spunea că trăim în vremea minciunilor: „Au înlănțuit Adevărul și l-au aruncat într-o temniță…iar el plânge atât de mult, încât inundă pământul… Iar oamenii îl aud plângând, îi simt lacrimile la picioare, dar calcă în continuare înnoroiați prin lacrimile lui și nu realizează nimic din aceasta…”.

Jurnaliști curajoși scriu – am citit în ziarul „Adevărul” de astăzi un articol, din care transcriu începutul: „Dragă Victor Viorel, știu că este inutil să te întreb dacă ți-e rușine. Nu îți este. Așa că nu te întreb. Știu că e inutil să te întreb și dacă nu ți-e silă când rămâi de unul singur, tu cu tine, și te vezi cât de mic, cât de gol, cât de putred și de slab ești pe interior […] Ți-ar trebui puțin bun-simț, puțină conștiință. Și nu le ai… Mai știu și că ar fi degeaba să te întreb dacă nu ți-e milă de poporul acesta pe care l-ai mințit, pe care l-ai furat, pe care l-ai umilit, pe care l-ai făcut de râs în toată lumea…”.

Interpelați de ziariștii aceluiași ziar, absolvenții liceelor au afirmat că sunt încrezători în generația lor care va putea salva România de mediocritate. Să-i ajute Dumnezeu!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Valeriu Dulgheru: Vom putea oare să ne ridicăm la înălțimea Generației Unirii de la 1918 ?

Istoria anului 1917-1918 ne-a dat o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate, se poate forma un flux puternic şi bine orientat”.

(Iurie Colesnic. Generaţia Unirii).

 

Cum să facem ca „din mai multe forţe slabe, dezbinate, să se poată forma un flux puternic şi bine orientat” spre realizarea Reîntregirii din 2018 atunci când doar pe extrema dreapta avem vre-o patru partiduţe slabe şi dezbinate?

Un prim examen în această direcţie ar fi alegerile prezidenţiale din toamnă, care pot fi câştigate de forţele de dreapta, dacă vor fi uniţi doar în jurul unui singur candidat. Fiindcă cele parlamentare, în felul cum decurg lucrurile, nu vor avea loc mai devreme de 2018. Iată aceste alegeri prezidenţiale ar putea fi acel coagulant, acel centru cristalizator al tuturor forţelor de dreapta. Pentru a realiza frumosul deziderat al Reîntregirii în a. 2018 aceste forţe unioniste trebuie să câştige alegerile parlamentare din a. 2018. Dar cum de făcut acest lucru?

Marea problemă e în moş Ion – bunul, harnicul dar şi prea credulul nostru ţăran, debusolat de-a binelea de tot soiul de dodoni, care au schimbat mârţoaga uniunii vamale cu mârţoaga moldovenismului primitiv. Avem la români o prea frumoasă zicală: „Nu tot ce zboară se mănâncă”. Moş Ioane, cioroiul pre nume Dodon nu se mănâncă.

Aici e un front imens de lucru. Să ne aducem aminte de inspiratele sfaturi ale lui Alexe Mateevici din mai 1917: „…Mai întâi de toate să ştiţi că fără unire nu vom dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal…Să staţi cu mare putere la straja intereselor naţionale. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru (moş Ioane, srl-ul socialist al lui Dodon nu luptă pentru neamul nostru ci pentru interesele Rusiei – n.n.) Să nu uităm norodul, ţărănimea care a suferit atâtea până acum! Să-1 luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum noi nu putem face nimic fără el…”. Deci, „să mergem în norod, să-l luminăm” ne îndeamnă marele Mateevici.

Acest lucru îl face foarte bine „Acţiunea 2012”, organizaţiile de tineret „Tinerii Moldovei”, „Onoare, Demnitate şi Patrie” (ODIP) – părţi componente ale Sfatului Ţării II, care în această vară au plecat „în norod”, formând grupuri de tineri care se opresc în fiecare sat pentru câteva zile, vorbind la direct cu moş Ion.

Acest lucru îl face „Acţiunea 2012” prin frumosul program ca „100000 de basarabeni” să viziteze România, s-o cunoască din văzute nu din auzite de la Dodon, Ceban, Voronin. În această frumoasă acţiune s-au implicat cu trup şi suflet fraţii noştri de peste Prut. Îi auzeam zilele trecute discursul înflăcărat al prorectorului de la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” de la Iaşi prof.dr.ing. Cezar Oprişan – un mare probasarabean, despre acţiunile lor de primire a basarabenilor. L-am întâlnit întâmplător la Iaşi pe mult stimatul V. Reabţov, beneficiar al acestei frumoase acţiuni. Mă miră însă reticenţa unora dintre ai noştri, care declară „că această acţiune nu va rezulta cu nimic”, că este imposibil „să-l luminezi pe moş Ion” ş.m.a. Desigur nu se va reuşi dacă vom sta doar în poziţii de observatori şi comentatori.

În această frumoasă acţiune michiduţă deja şi-a băgat coada. Este natural fiindcă tocmai iluminarea lui moş Ion nu este dorită de alde Dodon. Îmi spunea deunăzi un participant la una din aceste acţiuni (o excursie la frumoasele mănăstiri din preajma Sibiului!) că în rândul celora care pleacă să viziteze frumoasele locuri ale României sunt infiltraţi provocatori, sarcina cărora este ca prin comportamentul lor „porcesc” să sporească reticenţa românilor din ţară faţă de românii basarabeni, aşa cum ţiganii au făcut imagine proastă României în Europa.

Priveam cele câteva crâmpeie prezentate la ProTV de lângă monumentul Marelui Voievod pe 2 iulie când acest „devenit mare adorator al sfântului Ştefan cel Mare, rămânând în acelaşi mare adorator al satanistului Lenin” Dodon depunea flori la monumentul domnitorului sub înălțătorul cântec „Noi suntem români!!!” cântat de inegalabilul ansamblu folcloric patriotic „Ştefan Vodă” condus de T. Ungureanu, care n-a coborât nici pe o clipă de pe baricadele deşteptării naţionale de peste 28 de ani. „Noi vom interzice partidele unioniste. Eu asta vă promit” a declarat belicos acest Pavlik Morozov, această coadă de topor, acest Ivan fără memorie Dodon. Nimic nu e nou sub soare. La propunerea Consiliului Directorilor Generali de a chema armata română în Basarabia bântuită de anarhie deputata socialistă N. Grinfeld declara la 28 decembrie 1917: „Să fie aduse în Basarabia orice fel de trupe, numai nu cele române”. Dodon astăzi ne spune: „Să ne unim măcar şi cu Patagonia numai nu cu România”. A schimbat „mârţoaga uniunea vamală” cu „mârţoaga moldovenismului primitiv”, pe care o călăreşte de zor. Mi-a plăcut replica unui domn din preajma monumentului la declaraţia unui papagal de-al lui Dodon că Ştefan cel Mare vorbea în limba moldovenească: „Atunci în ce limbă o fi vorbit Ştefan cel Mare cu Matei Corvinul”. Enteres şi iar enteres” cum ar spune I.L.Caragiale.

Alianţa Poporului Rus” –  o societate extremă, cu scopul propagării ideilor naţionaliste ruseşti şi cu tendinţă pan-rusificatoare, care a deschis o mulţime de secţiuni prin toată Basarabia…Ţeranii noştri se înscriu în „Alianţă”” scria reputatul istoric N. Iorga în a. 1912. Din păcate astăzi „ţeranii noştri” se înscriu în „alianţa poporului rus” a lui Dodon, denumit impropriu psrm. Moş Ion încă se află sub tipajele sovietice că 28 iunie este ziua eliberării de „sub jugul moşierilor români”, uitând că invadatorii sovietici „l-au eliberat” pe bietul ţăran de toate: de familie, de gospodărie, de baştină, de ţară, ducându-l până la Cercul Polar. Este vorba de aşa numitul sindrom Stockholm, când victima îşi venerază călăul.

Că 22 iunie este ziua începerii „marelui război pentru apărarea patriei”. Cine să-i spună adevărul că războiul al II-lea mondial a început la 1 septembrie 1939 şi a fost declanşat de cei doi căpcăuni – Hitler şi Stalin. Fiecare din cei doi ocupând partea sa care îi revenea conform Protocolului adiţional secret la Pactul semnat: Hitler – întreaga Europă de vest, Stalin – Europa de est (jumătate din Polonie, Finlanda, ţările Baltice şi Basarabia cu o populaţie de peste 23 milioane de oameni). Iar 22 iunie este ziua Dezrobirii Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, ziua când România recupera ceea ce îi fusese răpit un an înainte.

Ce să mai vorbim despre moş Ion când la Chişinău unicul, care a comemorat recent (pe 22 iunie) ziua Dezrobirii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa a fost patriotul Vasile Şoimaru, care a organizat o Conferinţă Şrtiinţifică Internaţională. Cu regret televiziunile moldovenesti au mediatizat pe larg actiunile unor partide de stanga, care au comemorat „ziua invaziei fasciste asupra u.r.s.s. şi intrarea ei în primul război mondial”, iar la Bucureşti Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură a organizat o masă rotundă cu genericul „75 de ani de la începerea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Experiența și învățămintele anului 1941 (dar a anului 1940!!! – n.n.)”.

Şi totuşi sper în marea minune a Reîntregirii, care se va realiza în a. 2018. Marii înaintaşi au realizat acest lucru în condiţii mult mai dificile. Basarabia – o aşchie ruptă din trupul Ţării mame, rămasă orfană şi supusă celui mai despotic proces de asimilare şi deznaţionalizare pe parcursul a peste o sută de ani s-a trezit atunci. Au trezit-o puţinii intelectuali, şi aceia formaţi prin şcoala rusească. Marii înaintaşi Pan Halipa, Pelivan, Erhan, Cuciureanu au pus interesele neamului mai presus de interesele personale. Promovând Unirea ei ştiau că nu vor mai fi preşedinţi de ţară, prim miniştri, dar totuşi au făcut Unirea. Cred că şi acum Basarabia, deznaţionalizată pe parcursul a 50 de ani de un regim mult mai diabolic – regimul sovietic, dar şi pe parcursul a peste 25 de ani de orbecăiri în întuneric condusă de proroci falşi, va fi trezită de intelectuali, de generaţia tânără, crescută cu limba şi istoria română, care sunt mult mai mulţi ca atunci, mai bine pregătiţi dar din păcate nu prea uniţi.

Şi totuşi tăranul „dobitoc”, soldatul „prost”, intelectualul „provincial” basarabeni, cum erau consideraţi de către funcţionărimea velicorusă şovină, atunci când a apărut această posibilitate, au realizat unirea cu Patria-mamă în condiţii foarte grele. Iată că ţăranul considerat „dobitoc” de ultimul funţionăraş rus a demonstrat contrariul. Şi acum tov. Dodon şi alţii să ştiţi că „înapoiatul”, debusolatul moş Ion până la urmă va vota Reîntregirea Basarabiei.

 

Valeriu Dulgheru

Vasile FILIP: Universul singurătății

De un număr de ani – nu prea mulți – Vavila Popovici citește și scrie – trăiește – în America, acolo unde se află de ceva mai multă vreme partea tânără a familiei sale. Desigur, familia este familie; America este America. Pentru că eu le știu doar – fără a le cunoaște, însă – nu-mi asum riscul de a formula opinii. Mai ales pentru motivul că despre Vavila Popovici vreau să scriu. Adică despre recenta ei carte – a 37-a, – al VI-lea volum de „Articole, eseuri. „Made in the USA, Charleston, SC, 30 May, 2016”.

Și această carte împlinește portretul scriitoarei în tușe definitorii. Eseistul (gânditorul bun observator și profund analist) se armonizează cu prozatorul (meșter în scrierea limpede), aripa necăzătoare a poetului asigurând deopotrivă delicatețea și durabilitatea zborului. La temelia acestora neaflându-se ambiția autorului de a se manifesta pe mai multe planuri, ci îndemnul lăuntric de a participa la viață cu toate simțămintele și cu toată priceperea, într-o descătușare intelectual-artistică în stare să atragă luarea-aminte a oricărui cititor… practicant.

Edificatoare, între multe altele, mărturisirea autoarei are valoare de spovedanie. Spovedania unui însingurat care, integrat total universului pe care și l-a apropiat și-i susține existența, se simte, totuși, mult mai bogat spiritualicește și mai dăruit de Dumnezeu cu darurile Sale. „Omul este cel care gândește, filozofează de unul singur și în acele momente iese din viață, pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogățit de idei, acționând cu forțe noi, spre binele lui, al societății în care trăiește…” Și recurge la ajutorul poetului filosof Lucian Blaga: „… eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Existența umană și artistică se conjugă la Vavila Popovici la toate cele trei timpuri: trecut, prezent, viitor. Totul ilustrat de propria experiență, dar și de trecerea prin acești trei timpi (nu doar gramatical văzuți) a unor oameni care au lăsat urme perene în cultura națională și universală. Prezente sunt, de asemenea, și felurite întâmplări, pe care scriitoarea le integrează ansamblului unui univers al ei, dar și al tuturor. Împreună cu toate acestea, o precizare se impune, pentru a lămuri mai mult sensul demersului acestei cărți, care nu este unul pur şi simplu istoric. Sau literar. Ci, mai curând, moral. Omul prezent este ținta.

„Frica, problema omenirii de astăzi” este titlul unui eseu care are ca motto o zicere a lui Mark Twain: „Curajul este rezistența în fața fricii, meșteșugul de a domina frica, și nu absența fricii”. Reiese că spectrul fricii este, în zilele pe care le trăiește omenirea la timpul prezent, unul nelimitat. El e rodul societății în ansamblul ei, precum și al fiecărui component în parte: omul. Omul este creatorul binelui și al răului. Starea – bună sau rea – în care se află el este și produsul aportului sau indiferenței sale. Nu Dumnezeu îi pedepsește pe oameni, pentru că răul nu-i de sorginte divină, iar Cel de Sus este ocrotitor al propriei creații, nu distrugătorul ei.

Mai sunt și alte texte în acest volum în care binele și răul se conjugă la toate cele trei timpuri: „Alegerea, nu șansa determină destinul nostru”, „A vedea pentru a prevedea”, „Nevoia de echilibru”, „Despre conștiință”, „De ce construim Catedrala Mântuirii Neamului”, „Unitate versus dezbinare”. Printre argumentele cu ajutorul cărora Vavila Popovici își susține opinia în legătură cu prea mult controversata problemă a Catedralei se află mai întâi ideea. O idee, care a răsărit în mintea și inima românilor într-un timp trecut, va să se înfăptuiască în timpul prezent, iar viitorul se va bucura de această operă creștină, în speranța că străbuna credință ortodoxă va dăinui. Scrie Vavila Popovici: „Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al demnității naționale, al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni, prin stilul arhitectonic tradițional bizantin-românesc, va fi reprezentativă pentru credința majorității poporului român”.

Tare omenești, care țin de timpii istorici trecut și prezent, cu vădite tendințe de a se perpetua, poate și mai încrâncenat, în viitor, se fac subiecte de articole și de eseuri, iar autoarea

le tratează nu doar din perspectiva omului îngrijorat, ci și al celui care trudește, atât cât îi stă în putință, măcar la conștientizarea lor. Pentru că eradicarea pare imposibilă… „Puterea banilor și a vorbelor”, „Gustul amar al răzbunării”, „Despre minciună și perfidie”, „Lipsa dragostei”, „Țara din nou la răscruce de drumuri?”, Suferința, uciderea – tragedii pământești”, „Încă un punct de pe harta culturii se vrea șters?”, „Extremism și moderații”. Apelul la „Nevoia de echilibru”, „Despre conștiință”, „Armonie”, „Virtutea – partea sufletului nostru”, „Idee, ideal, idealism”, „Despre viață”. „Vinerea Mare” pare un dangăt de clopot care sună deopotrivă a deșteptare și a acțiune. Căci: „Neliniștiți nu sunt numai tinerii de astăzi, ci și oamenii de toate vârstele”, iar „Spațiul și timpul în care trăim a început să fie perceput fals…”

„Armonia este cea care ne apropie, pentru a putea trăi în pace și a nu ne învrăjbi”; „Virtutea creștină, ca hrană a sufletului, trebuie să fie: Tare în împlinirea faptelor bune; Stăruitoare pe calea binelui. Virtutea trebuie să se arate prin fapte – scrie Vavila Popovici, arătând cititorilor și câteva poteci pe care să se îndrepte ei spre a ajunge la limanul dorit. De unde se poate înțelege că această nouă carte a ei – precum și celelalte, de altfel – e și un Îndreptar Moralicesc. În nici un caz moralizator. Prin curățenia gândirii și a simțămintelor, omul este chemat să afle adevărul. Despre sine, în cel dintâi rând. Căci, scria omul de știință filosoful Blaise Pascal, pe care Vavila Popovici îl evocă în cartea sa: „Nimic nu-ți dă siguranță decât adevărul; nimic nu aduce tihna decât cercetarea sinceră a adevărului”.

Citind mai multe cărți publicate de Vavila Popovici, dar cunoscând într-o măsură și omul, pe care nu-l pot separa, totuși, de creator, mi-am luat îngăduința să botez aceste însemnări cu numele „Universul singurătății”. Am făcut-o dintr-un impuls spontan. Consider că aceasta este starea scriitorului, raportată la cei trei timpi ai tuturor conjugărilor. Dar eu nu înțeleg, în substanța acestei singurătăți, nici măcar ca aluzie, schimnicia, izolarea (fie ea și relativă, pentru că totală nu cred că există, nici în cazul monahilor retrași prin pustiuri sau peșteri). Vavila Popovici păstrează în ființa ei gânditoare și simțitoare un Univers. Unul cunoscut de ea, în parte asumat, în parte separat de concepția ei despre lume și existență. Acesta este, de fapt, rolul acumulărilor și asimilărilor reușit în urma unor strădanii stimulate de o conștiință a utilității omului, trăită într-o lume reală, dar mereu visător la o lume ideală. Cu alte cuvinte, scriitoarea vibrează mai bogat și mai convingător în starea de contopire cu lumea ei, decât ar face-o în clipa topirii în vălmășagul unei mulțimi de semeni reci, egoiști, avari, dezorientați, fără un punct de sprijin, în baza căruia să-și ducă mai departe condiția de oameni ai binelui. Conchide către sfârșitul cărții Vavila Popovici: „Solidaritatea și coeziunea socială depind de valorile care ne unesc, de spiritualitatea care ne definește. Acest fond sufletesc comun nu poate veni decât din educație și cultură”. Și încheie cu o cugetare a lui Anatole France, pe care și-o însușește și ne-o recomandă și nouă: „Trecutul nu poate pieri, căci viitorul se va naște din el”.

Făcând și eu același lucru, dintr-o convingere ce nu poate fi contestată, urmez exemplul autoarei și închei, tot printr-un fel de concluzie. Universul singurătății în care Vavila Popovici citește și scrie – trăiește – este unul bine împlinit cu „gândiri și cu imagini” conjugate la toate cele trei timpuri: trecut, prezent, viitor.

Vasile FILIP

Iași – Iunie 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/07/03/vasile-filip-universul-singuratatii/

Când poetul îşi devine propriul înger – Nicolae Băciuț – ‘La taclale cu Dumnezeu’ Editura Vatra Veche 2016

Dacă aș fi dat o simplă căutare pe net cu numele poetului preferat Nicolae Băciuț, aș fi găsit lesne ultima sa carte, “La Taclale cu Dumnezeu” editura Vatra Veche 2016. Am cerut-o printr-un mesaj privat chiar poetului (îndrăzneală nu glumă, din partea mea). Doream nespus să o citesc, fascinată fiind de poezia religioasă a poetului mai sus amintit și iubitoare a acestui gen poetic în general. Mai citisem poezie scrisă de Nicolae Băciuț, publicată în revista Vatra Veche pe care o patronează, precum și pe pagina de fb dar, o carte întreagă nu mi-a fost dat să am spre lectură, delectare dar şi cugetare la cele înalte ale spiritului.

Inspirației, poetul îi spune stat  “La taclale cu Dumnezeu”. E un titlu incitant, îndrăzneț.

Știu că acestă poezie vine de undeva, din eter, dintr-o anumită stare de curățenie sufletească, fiind trimisă atunci când Dumnezeu vrea, unora. Acești fericiți  devin vase alese ale Harului divin ce curge din Cer spre ei, pentru a-i face mesageri ai Cuvantului ce zidește.

“N-am stat la taclale cu Dumnezeu decât atunci când a fost voia Lui, fiindcă toate poemele mele sunt scrise în această stare, dintr-un suflu, aşa cum ele mi-au fost inspirate, eu nefăcând decât să traduc în cuvinte mesajele pe care le-am primit ( Cănd stai de vorbă cu Dumnezeu).”

In fiecare carte de poezie citită caut filonul acela neprețuit de spiritualitate ce convinge că poezia este dată doar celor aleși. Ea este un talant primit la naștere ce trebuie înmulțit, dar nu oricum ci spre împreună cuminicare întru Cuvântul ce zidește suflete. Omul, este făcut după chipul și asemanarea lui Dumnezeu după cum spune psalmistul David, “Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.”(Ps 8)

“Numai tu nu spui nimic,/ numai tu spui totul/ numai tu eşti pleoapă,/ numai eu sunt ochiul,/ numai tu eşti iarnă, fără de zăpezi /– eu sunt doar lucarnă când doar ziduri vezi,/ eu sunt trup de aer,/ când tu eşti veşmânt,/ eu sunt doar silabă,/ când tu eşti cuvânt.”/ (Paralele inegale- Năsăud, 10 ianuarie 2014).

Sufletul poetului pluteşte într-o lume de dincolo de lume, eliberat de trup și parcă mutat în altă dimensiune, cea  edenică visată de fiecare muritor, trăitor al credinței, ce crede că viața nu e doar “un prag uitat de casa”ci, o Casă veșnică dintr-o Împărăție mai presus de toate împărățiile.

Du-te, du-te, /şi mă lasă/ ca o streaşină de casă,/ ploilor să ţin de palme,/până când,/ sub cer senin,/ foşnetul de aripi calme/ doar pe umeri îl mai ţin./ Du-te, du-te,/  şi mă lasă/ ca un prag uitat de casă,/ peste care niciun pas/ nu e umbră, nu e ceas./ Du-te, du-te şi tot du-te,/ toate vămile-s trecute./ ( Vami – 30 aprilie 2014)

Sunt în acest volum poeme ce au fost puse pe muzică. Cu acestea am interactionat mai întâi și pot afirma dupa cititrea și chiar recitirea unora care mi-au plăcut în mod deosebit, că aproape toate poemele din acest volum ar putea fi puse pe muzică. Aceasta le-ar aduce un plus de popularitate.

Iata un exemplu de text pus pe muzică, deja memorat de mine dupa o primă ascultare: “Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/  ici-colo câte-o cădere./ Pe-aici ai trecut şi tu/  şi n-ai lăsat nicio dimineaţă – / ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă./ Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu./ “(Și eu- Satu Mare, 10 mai 2014 )

In poemele acestui volum nu avem de-a face cu o invocare, căutare a divinitatii, nici cu incertitudini ori îndoilei. Dumezeu exista, poetul are o relație cu El si dorește marea întâlnire:  Doamne, care eşti în cer,/ Doamne din cuvinte,/ într-o margine de ler,/ o să-mi pun veşminte,/ într-o margine de zi,/ o să fiu o zare,/ la nepuse întrebări/ semnul de mirare./ Doamne, care eşti în cer,/ Doamne, nu veni la mine,/ într-o margine de ler,/ voi fugi la tine./ (Margine de ler – 19 septembrie 2014)

Este multă curățenie sufletească, credinţă statornică izvorâtă direct din inimă, fără  patetisme şi cu atâtea conotații teologie câte sunt necesare, încât eu, cititorul nu am decât a mă înfrupata din aceste roade ale cuvintelor, coapte la căldura iubirii celei mai presus de toate iubirile, devenite poezii prin Harul divin.

Am scris aceste rânduri cu sfiala și emoția ce mă blochează de fiecare dată, când mă aflu în fața unei vibrații poetice atât de înalte, încât nu îndrăznesc să o cuprind în sărăcia cuvintelor mele.

Îi doresc poetului Nicolae Baciuț nu gloria perenă a acestei lumi (o și are!), ci să ajungă grădinar în Rai (după ce va mai scrie o mulţime de cărţi)  și să trimită câte o poză cu florile pe care le va îngriji acolo,  pentru a ilustra minunatele sale poeme!

Nu-ţi cer nimic,/ de ce ţi-aş cere,/ când, Doamne,/ singur ştii ce vrem –/ zăpezii cum să-i ceri

să fie albă,/ iar ierbii/ cum să-i ceri să fie verde/ şi sforii, cum să-i ceri/ să fie ghem?/ Nu-ţi cer nimic –/ mi-ajunge viaţa/ din care-mi iei/ câte puţin –/  nici strugurilor nu le ceri/  să fie vin,/ nici soarelui/ să uite dimineaţa!/  Nu-ţi cer nimic –/  la Judecata de Apoi,/ din mine/  dacă mă ridic,/ nu voi fi singur,/  suntem doi./  Nu-ţi cer nimic –/ Dar dacă, totuşi,/ Vrei ceva să-mi dai,/  să mă faci, Doamne,/ grădinar –/ dar grădinar în Rai! (Grădinar, în Rai)27 ianuarie 2016)

Acest vomul trebuie așezat împreună cu cărțile de rugăciune pentru a citi din el în linștea nopții, după rugăciunile de seară. Poemele din cartea “La Taclale cu Dumnezeu”, sunt  aducătoare de liniște, de lumină în suflet, de îngeri buni și de vise frumoase ce au culorile florilor din Eden.

Dorina Stoica – 4 iulie 2016

http://dorinastoica.blogspot.ro/2016/07/cand-poetul-isi-devine-propriul-inger.html