In memoriam Boris David…

Daris Basarab alias Boris David

 (n. 10 mai 1929, Ismail – d. 1 seprembrie 2015, București)

,,N-a fost să fie…”, prietene! Așa cum afirmai odată, este foarte greu de a scrie despre un prieten la trecut. Știu că ai fi dorit să-ți respecți promisiunea făcută Margaretei… De a nu pleca încă… Și ai plecat… Strigătul tău a fost auzit. Îmi paralizaseră toate simțurile când intuisem ce va urma.

Ce ne-a apropiat? Totul!

Tu un basarabean dezrădăcinat, eu o fiică de bucovineni pribegi. Demni și curați ne-am luptat cu viața, păstrându-ne credința: ,,Nihil sine Deo!” ( Nimic fără Dumnezeu!)

Boris David (cu pseudonimul literar – Daris Basarab) s-a născut în Basarabia, în orașul port la Dunăre, Ismail, la 10 mai 1929. Frământat de prezent, este cu gândul la cum „a fost”, străduindu-se să se adaptez la „cum este”…și-a făcut,  cu încăpățânare, un modus vivendi al său.

Sentimental, visător, sclav al propriei poezii, veșnic îndrăgostit, ”de cursă scurtă”, așa cum afirma în ultima vreme,  a beneficiat de un mediu artistic deosebit, în care s-a complăcut  spre  surprinderea  prietenilor  din activitatea sportivă. Aici s-a  ascuns, de fapt, adevărul despre refuzul său de a se opri la vreo disciplină cu profesionalism. ,,Am fost, și am rămas un amator, precum cei din arta naivă, dacă mi-e permisă comparația. Am cules, în sport, ca și în poezie, informația primară, am stors-o după capul meu și, în multe privințe „autodidact”

Prietenul său din tinerețe, Titus Popovici (scriitor și scenarist român, membru corespondent al Academiei Române), apreciind calitatea versului și cea de comentator, i-a sugerat un pseudonim, Daris, luând din nume și prenume începutul și sfârșitul. După mulți ani, a mai adăugat  un  Basarab.

Boris David,  ca brav basarabean, bolnav de românism, s-a identificat cu versul său, strigându-și dorul prin cânt, tânjind după Ismail. Și-a urmat drumul, remarcându-se în toate domeniile.

În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupație sovietică, scapă dintr-o coloană de deportați. Războiul de eliberare se termină greu pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiți să ia drumul pribegiei. Un lung și istovitor periplu prin orașe din România: Călărași, Râmnicu Sărat, Beiuș, Oradea, se încheie în Cetatea Episcopală, unde, sub protecția, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Studiază la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea. Urmează apoi la Universitatea Politehnică din Timișoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. Munca în cercetare i-a adus cele mai mari satisfacții. Dosarul politic a fost o piedică în calea ascensiunii lui în domeniul universitar. Dar, brevetele de inventator certifică calitatea și pregătirea chimistului Boris David.

A lucrat la Compania națională a Uraniului ca inginer chimist din 1954, unde s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare și radioactive realizând câteva invenții și inovații (împreună cu un colectiv de cercetători) și numeroase lucrări de specialitate, comunicări științifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecțiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) și Mozambic (1977-1978). Dragostea sa pentru Africa nu s-a stins niciodată. ,,AFRICA – DRAGOSTEA MEA” – ne mărturiseşte autorul la începutul volumului Dor de ducă încă de la început. Boris a prins gustul ,,vieții de hoinar”… iubind natura, călătoriile. În paralel, continuă visul din adolescență, scriind poezie și proză.

Pentru Boris David alias Daris Basarab volumul  ,,N-a fost să fie…” a rămas un roman neterminat. O plecare grăbită și neașteptată, acum un an, de 1 septembrie 2015.

,,N-a fost să fie…” . ,,La 85 de ani, am adunat destule ,,momente critice” şi nu ştiu dacă încercând o mediere a lor, aş putea ajunge la o definiţie cuprinzătoare a stării sufleteşti care te cuprinde”, afirma în ultimul său interviu, consemnat de doamna Emilia Ţuţuianu.

Nu ne-am întâlnit niciodată, decât prin puterea cuvântului, legați de același dor, Basarabia și Bucovina. Un prieten rar. Îmi lipsește… A fost și va rămâne printre puținii prieteni dăruiți într-o viață de om. Dispar chipuri dragi, oameni pe care i-am prețuit…

Ne-am cunoscut prin intermediul prietenului comun, Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. „Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. După plecarea din lumea aceasta, a profesorului Mihai Rădulescu, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009, împreună cu Boris și Monica Levinger,  am încercat să-i păstrăm ,,neîntinat” crezul: ,,Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul”. Acest crez le-a insuflat celor doi prieteni, Boris și Mihai, puterea de a răzbi în viață, măcinați de adevăruri ce se doresc uitate. Am găsit înțelegere în presa internațională pentru a-l aduce în memoria colectivă pe cel care, Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești i-a schimbat destinul.

În discuțiile private, am descoperit în Boris, un suflet răzvrătit, uneori un rebel sentimental. Un model de soț și părinte. Un prieten cum rar îți este dat să întâlnești într-o viață de om. Trecea printr-o suferință care mă marcase și pe mine… Nimeni nu poate să înțeleagă ce este în sufletul unui om, ce poartă cu el boala secolului… Întrebări curioase de genul… ,,sunteți bine, aveți loc…?” Da, sunt bine, suntem bine! Am avut grijă ca din acest punct de vedere, să-i ocup mintea lui Boris prin provocări directe.  Am dorit să-i dau încredere și putere de a depăși  boala cu seninătate,  pe unde de vers, prin poeme personalizate… A fost o luptă pentru VIAȚĂ! I-am prezentat oameni minunați, care între timp i-au devenit prieteni. Actorul Florin Nan, poetul Eugen Emeric, dar cea mai implicată s-a dovedit a fi editoarea și poeta Emilia Țuțuianu.

Prozator, Boris David alias Daris Basarab, s-a făcut remarcat prin volumele sale ,,Povod” și ,,Ecvestra” , volume ce au atras multe ecouri în țară și străinătate.

Pentru Boris tăcerea a avut glas, ,,între sunet și lumină”, povara anilor l-au făcut nostalgic deși fiorul tinereții sufletești l-am regăsit mereu. Poemele sale reflectă viața așa cum o percepe poetul, un îndrăgostit de Eminescu, un păstrător al anilor de pribegie. Acid și critic, purtând încă durerea pentru BASARABIE, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată…

Prin Editura Mușatinia din Roman, Boris s-a dovedit prolific în creații, bucurându-se de noi apariții  și ecouri pe măsură. Volumul de poeme Postume vii, ce îmi fusese dedicat, m-a copleșit. Un dar unic, un dar de suflet așa cum și Boris pentru noi toți a fost un dar ceresc.

Cum aș putea uita grija de care m-am bucurat în urma unui infarct? Îi simțeam tristețea și ne trimiteam câte un semn…! Doar un semn de exclamare… Și totuși, intervenția pe cord m-a schimbat… O schimbare pe care nici eu nu o înțeleg… M-am închis în mine, am refuzat să mai scriu. Totul a fost interpretat… Și Boris și Emilia au suferit în tăcere… Am fost poate nedreaptă…

Plecarea lui Boris, mi-a marcat mai mult sufletul… Emilia și  Dorin, au fost prezenți până în ultima clipă, la marea despărțire. Un gest nobil față de un prieten nobil… Mulțumesc celor care s-au implicat și se implică la pomenirea lui după tradiția ortodoxă…

Boris David, nu poate să fie uitat! Cărțile și descoperirile sale unice îl vor situa pe Basarabean alături de românii de frunte. Modestia și demnitatea lui sunt remarcabile. S-a  pregătit  pentru viață, în felul său optimist, pentru a nu ceda disperării în fața nereușitelor și a continua senin drumul omului încrezător în destinul său. Pentru el ”nereușita” era trecut, iar visul Dorului era viitorul de neoprit… Avea un simț al umorului dezarmant. Unchiul Alex îl învățase multe…

Boris David a devenit de curând, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova,  anunțul fiind făcut de  Președinta-fondatoare a acestei uniuni, poeta Diana Ciugureanu-Zlatan.

La 1 septembrie 2016, sunetul clopotelor se vor transforma în rugă. Rămas bun, dragul meu prieten…

Acum, ești împreună cu cei plecați întru viaţă veşnică.

Nu te vom uita, BORIS DAVID!

,,Nu-mi reproșez nimic din acest fel de a fi, nici cu gândul la trecut, nici la ceea ce sunt astăzi. Mereu în sufletul meu a fost tumult și nu mai am timp să scap de el. Când voi ajunge Dincolo, voi avea destul timp să mă analizez, convins, mai mult ca oricând, de faptul că sufletul nu moare niciodată. Deci: Avanti Boris, Poessis Cossa!, ca într-o revoluție made in Italia”. (Boris David)

Mariana Gurza

Timișoara

1 septembrie 2016

***

Creații literare

Povod, Editura Semne, București, 2004;

Ecvestra, Editura CONPHYS, București, 2007;

Postume vii, Editura Mușatinia, Roman, 2014;

Dor de ducă, Editura Mușatinia, Roman, 2014;

Rugul creației – Nicolae Otto Kruch, Editura Mușatinia, Roman, 2014;

Primăvara sunetelor, Editura. Mușatinia, Roman, 2015;

Mai multe creații http://www.darisbasarab.com/

Cercetare științifică

Inovații și invenții:

Ing. David Boris, Fiz. Nichita Irina, Teh. Indrei Maria – Analiza spectrogeochimică, Certificat de Inovator Nr. 17/26.01.1963, TPEM, București RO;

Ing. David Boris, Chim. Văcariu Vintilă Teodoru, Teh. Anghel Elena – Determinarea colorimetrică a uraniului din soluții de tributilfosfat. Certificat de Inovator Nr. 3/25.10.1972, MMPG, TMR, Bucuresti RO;

Ing. Boris David , Ing. Gheorghe Filip, Chim. Vintilă Teodoru Văcariu și Cornel Eftimescu. Procedeu și instalație de extracție continuă a uraniului. Brevet de Inventator Nr. 60714/13.12.1974, București RO;

Chim. Vintilă Teodoru Văcariu și Ing. Boris David . Procedeu de obținere a monocarbonatului de uranil. Brevet de Inventator Nr. 59085/07.01.1975, București RO;

Dr. Ing. Ioan Niederkorn, Chim. Vintilă Teodoru Văcariu, Ing. Dan Georgescu, Ing. Carol Matyas, Ing. Boris David , Ing. Gheorghe Circo, Ing. Nicolae Frățilă, Chim. Rozalia Mathe, Ing. Ileana Iorga. Procedeu de valorificare complexă a unor minereuri de metale rare. Brevet de Inventator Nr. 99378/20.11.1979, București RO;

Ing. Boris David , Chim. Rozalia Mathe. Procedeu de extracție a elementelor radioactive și rare din soluții sulfurice complexe. Brevet de Inventator Nr. 77379/30.05.1981, București RO;

Ing. David Boris, Chim. Mathe Rozalia. Procedeu pentru recuperarea din jarositul potasic a SO3, Fe2O3 și a K2SO4 ca atare, sau convertit în Na2SO4 și KOH. Brevet de Inventator Nr. 82155/22.12.1982, București RO;

Ing. Filip Gheorghe, Ing. Bejenaru Constantin, Ing. David Boris, Dr. Ing. Tătaru Sever, Chim. Văcariu Vintilă Teodoru. Procedeu de recuperare a uraniului din ape reziduale uranifere. Brevet de Inventator Nr. 87604/25.03.1985[3], București RO;

Ing. David Boris, Ing. Filip Gheorghe, Dr. Ing. Tătaru Sever, Ing. Vasile Constantin, Chim. Văcariu Vintilă Teodoru. Procedeu de eliminare și recuperare a uraniului din ape reziduale uranifere. Brevet de Inventator Nr. 118948 B1/30.04.2004, București RO. Medalia de Argint la Salonul Internațional de Inventică ECOINVENT 2005, Iași RO[4][5].

Publicații și comunicări ştiinţifice:

V. Cocheci, B. David. Studiul asupra condițiilor optime de obținere a cărbunelui activ din coji de semințe de floarea soarelui. Comunicări Științifice și Tehnice. Institutul Politehnic Timișoara. Anul II, 1956;

Ing. David Boris și Fiz. Irina Nichita. Aplicarea analizei spectrale de emisie în prospecțiunile geochimice. Revista Minelor, Vol. XIV, 8, 370-373, București 1963;

V. Patriciu, M. Olteneanu, N. Bonciocat, B. David. O nouă metodă pentru determinarea cantitativă și corelarea depunerilor de săruri de potasiu și magneziu.Revista Minelor, Vol. XV, 9, 455-459, București 1964;

B. David. Metodă modernă de analiză a materiei prime minerale. Analiza Spectrală de Emisie. Revista Minelor, Vol. XVI, 4, 155-160, București 1965;

B. David, Gh. Filip, S. Tătaru. Comportarea unor schimbători de ioni fabricați în RSR în condițiile hidrometalurgiei uraniului. Simpozionul privind Sinteza, analiza și utilizarea schimbătorilor de ioni. C.C. Victoria, 24-25 Noiembrie 1967;

V. Ianovici, I. Măldărăscu, B. David și Irina Bratosin. Quelques particularites concernant les teneurs en certains elements-traces dans les volcanites des Carpates Orientales. Revue Roumaine de Geologie. Tome 12, 1, 3-26, Bucharest 1968;

C. Udrescu și B. David. Utilizarea lățimii liniilor spectrale la determinarea Litiului în roci. Metrologia Aplicată. Vol. 15, 2, 75-79, București 1968;

B. David. Analiza Spectrală a Componenților Majori din Rocile Silicatice. Revista de chimie. Vol. 19, 9, 536-541, București 1968;

Boris David, Mihai Olteneanu. Analize de laborator utilizate în practica geologică. Editura Tehnică. București 1968[6];

B. David, Gh. Filip, S. Tătaru. Comportarea unor schimbători de ioni fabricați în țară în condițiile hidrometalurgiei Uraniului. (I) Revista Minelor, Vol. XIX, 1, 24-29, București 1968;

B. David, Gh. Filip, S. Tătaru. Comportarea unor schimbători de ioni fabricați în țară în condițiile hidrometalurgiei Uraniului. (II) Revista Minelor, Vol. XIX, 4, 150-153, București 1968;

B. David, Gh. Filip, V. Văcariu și S. Tătaru. Extracția Uraniului cu Tri-n-Butilfosfat. Revista de Chimie, Vol. 19, 8, 459-463, București 1968;

S. Tătaru, Gh. Filip et B. David. L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence du Ferocyanure. Revue Roumaine de Chimie. Tome 13, 4, 429-436, Bucharest 1968;

S. Tătaru, B. David et Gh. Filip. L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence du Permanganate. Revue Roumaine de Chimie. Tome 13, 6, 787-791, Bucharest 1968;

Constanța Udrescu, B. David și Viorica Mândroiu. Determinarea rapidă a Sodiului și a Potasiului în roci, utilizând lățimea liniilor spectrale. Revista de Chimie, Vol. XX, 3, 243-249, București 1969;

S. Tătaru, Gh. Filip și B. David. L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence du Chlorate et du Perchlorate. Revue Roumaine de Chimie. Tome 14, 5, 599-604, Bucharest 1969;

B. David, V. Văcariu, Gh. Filip. Studiul reextracției Uraniului din soluții de Tributilfosfat. Consfătuirea Tehnico-Științifică „Posibilități de valorificare a minereurilor radioactive din RSR”. CNIT, CEN, MM, 8-9 mai 1969, București;

V. Văcariu, B. David, Gh. Filip. Metode de control analitic a proceselor de purificare a Concentratelor Chimice de Uraniu. in hamacul din spatele curtii; Consfătuirea Tehnico-Științifică „Posibilități de valorificare a minereurilor radioactive din RSR”. CNIT, CEN, MM; 8-9 mai 1969, București;

V. Văcariu, B. David, E. Anghel. Aplicații ale metodelor fizico-chimice de analiză în industria Uraniului. Conferința Republicană de Chimie-Fizică Generală și Aplicată. 1-4 septembrie 1970, București;

S. Tătaru, B. David et Gh. Filip – L’adsorption de l’Uranium par les resines echangeuses d’ions en presence des anions SO4. Revue Roumaine de Chimie. Tome 16, 4, 625-630, Bucharest 1971;

Dr. Ing. S. Tătaru, Ing. I. Niederkorn, Ing. E. Jude, Ing. B. David, Chim. A. Andronescu, Ing. S. Bojin. Tehnologia complexă de prelucrare a unor minereuri Uranifere cu caracteristici mineralogice diferite. CNIT, MMPG, CSEN. A II-a Consfătuire Tehnico-Științifică: Stadiul actual al cercetărilor în domeniul aplicării tehnicilor nucleare în prospectarea minereurilor radioactive, construcția de aparatură geofizică. Oraș Dr. Petru Groza, 14-16 octombrie 1971;

B. David, S. Tătaru, V. Văcariu. Recovery of Uranium from Mine Waters. The 3rd Symposium on Ion Exchange. Hungarien Chemical Society, Budapest Balatonfüred, 1974;

Tătaru S., Bojin S., Matyas C., David B., Anastase H., Balog A. Reducerea poluării radioactive la complexul de sortare a minereurilor de Uraniu. Simpozion „Probleme de radioprotecție la extracția și prelucrarea minereurilor radioactive”. MMPG, CMMN, Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Minereuri și Metalurgie Neferoasă Baia Mare. Stâna de Vale, 8-9 octombrie 1981;

B. David, Antoaneta Roman, Mariana Nina Oprea. O nouă metodă de dozare fluorimetrică a Uraniului Total din soluri și roci. Simpozion IMR, aprilie 1988, București;

B. David, Raluca Pascal, Mariana Nina Oprea. Purificarea peroxidică a Concentratelor de Uraniu. Simpozion IMR, aprilie 1988, București;

B. David, Antoaneta Roman, Mariana Nina Oprea. Dozarea fluorimetrică a Uraniului Total din soluri și roci. Al III-lea Congres de Chimie. Septembrie 1988, București.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_David

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/08/30/in-memoriam-boris-david/

Valeriu Dulgheru: De Ziua Limbii Române


„N-avem două limbi şi două literaturi,

ci numai una, aceeaşi ca peste Prut”.

(A.Mateevici)

 

Pentru orice neam limba este cea mai mare comoară, este fondul de aur al spiritualitatii unui neam, pe care trebuie să-l păstreze cu sfinţenie pentru a nu pieri. Se spune pe bună dreptate că un popor există atâta timp cât îşi vorbeşte limba. Popoarele care şi-au pierdut graiul au dispărut. Dovadă sunt cele peste 100 de popoare mici din Rusia care, pierzându-şi limba şi scrisul, au dispărut, s-au topit în acest babilor cu numele „rosiane”. Dovezi sunt şi marea parte a aromânilor din jurul României, care din cauza politicilor de deznaţionalizare promovate de Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia, Ucraina ş.a. încetul cu încetul dispar.

Despre importanţa limbii la românii basarabeni vorbesc mai multe. Limba română a fost cântată de clasicii literaturii româneşti. Constient de faptul ca numai o limbă dezvoltată poate să devină forţă motrice care duce spre civilizaţie şi propăşire, marele M. Eminescu a militat pentru valorificarea eficienta a tezaurului limbiiMăsurariul civilizaţiei unui popor astăzi e o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic sentimente…Numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin… Dacă în limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?”. „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată…” scria la 1917 A. Mateevici, poezie care din 17.08.1995 a devenit imnul Republicii Moldova. Regretatul poet basarabean N. Costenco, exilat în Siberia în perioada 1940-1955, scria: „Limba mea sfătoasă, /Creangă ce-a iubit-o /Şi-a înaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvârşit-o /În cultura lumii spre a ne mandri”. Printre multele poezii dedicate limbii române scrise de clasicul contemporan Gr. Vieru spicuim: „În al limbilor tezaur / Pururea o să rămână / Limba doinelor de aur, / Limba noastră cea română”. Poezia lui N. Dabija „Cât trăim pe acest pământ”, avea să devină, în anii 1988-1990, Imnul Mişcării de Eliberare Naţională a basarabenilor, fiind cântat de cei peste 700 mii de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, care cereau dreptul la Limba Română, Alfabet Latin şi Demnitate.

Limba română şi alfabetul latin au fost obiectivele de bază ale Mişcării de Eliberare Naţională de la 1988-1989, depăşind obiectivele cu aspect economic. La toate protestele de stradă se vedeau transparante cu textul „Limbă şi alfabet”, „Codru, apa şi pământul! Alfabetul şi cuvântul!!” ş.a. Este probabil unicul stat în lume care are decretată o sărbătoare a Limbii – Limba Română, devenită de curând sărbătoare naţională a tuturor românilor. Imnul Republicii Moldova a fost scris în baza frumoasei ode limbii române scrise de A. Mateevici – Limba noastră. Din cauza prea cruntei oprimări sub aspectul limbii în perioada ţaristă şi sovietică, rusificării acerbe Limba în Basarabia a fost sacralizată. După ocuparea ei în a. 1812 Rusia ţaristă a stăruit prin toate mijloacele (colonizare, rusificare acerbă prin şcoală, biserică, administraţie, armată) să transforme Basarabia într-o gubernie, iar pe românii basarabeni – în adevăraţi ruşi. S-a întâmplat însă o minune. Ruşii, ucrainenii, bulgarii aduşi în Basarabia se moldovenizau. Unul dintre cei mai aprigi susţinători ai rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut”. Iar academicianul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi…Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă”. Acerst proces de moldovenizare a ucrainenilor a avut loc mai intens în alte zone ale Basarabiei.

Românii basarabeni, în mare parte au supravieţuit, renăscând ca pasărea Phoenix prima oară la 1918 după acerba rusificare ţaristă de peste 100 de ani şi la 1989 după rusificarea sovietică diabolică promovată sub masca internaţionalismului proletar de peste 70 de ani (mă refer la raioanele de est – Transnistria). Conaţionalii noştri din Transnistria, aflaţi în „raiul ruso-sovietic” doar cu 20 de ani mai mult decât noi, sunt alţii, gândesc altfel, vorbesc altfel. Dacă imperiul ruso-sovietic ar mai fi existat vreo 50 de ani, probabil că noi, ca exponenţi ai naţiunii române, am fi dispărut, iar limba vorbită (şi la bucătărie) ar fi fost limba rusă. Ceea ce ne-a salvat întrucâtva de la asimilare completă a fost acea vecinătate permanentă favorabilă pentru menţinerea flăcării aprinse (mă refer la ţara-mamă de peste Prut). În perioada ţaristă intelectualitatea basarabeană se refugia peste Prut pentru a-şi păstra limba şi istoria. În perioada sovietică, pentru cei rămaşi în Basarabia graţie, progresului tehnic, limba română trecea Prutul, chiar dacă acesta avea şapte rânduri de sârmă ghimpată şi era păzit vigilent.

După alegerea la 19 mai 1987 a unui nou Consiliu al Uniunii Scriitorilor din RSSM şi a scriitorului D. Matcovschi în funcţia de redactor-şef al revistei „Nistru” a devenit posibilă publicarea eseului „Veşmântul fiinţei noastre” de V. Mândâcanu (1988), în care se punea problema repunerii limbii române în toate sferele de activitate şi revenirii ei la alfabetul latin. După alegerea lui N. Dabija la Congresul VI-lea al Scriitorilor din Republica Moldova (6 mai 1986) în funcţia de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta“, săptămânalul „Literatura şi Arta”, organ al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, publicaţie ce a declanşat la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia, a crescut de la tirajul de 2000 de exemplare la cel de 260000 de exemplare în 1989-90, fiind „ziarul literar cu cel mai mare tiraj din Europa”. De menţionat că la 15 iunie 1989, cu aproape trei luni înainte de adoptarea Legii privind trecerea la alfabetul latin, sub coordonarea lui N. Dabija săptămânalul Literatura şi Arta iese în grafie latină.

Fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească a fost practic unica din spaţiul sovietic care a formulat scopul de bază al redeşteptării naţionale revenirea la limba maternă în straiul ei natural – alfabetul latin, surghiunit îndată după ocuparea Basarabiei de regimul sovietic la 1940. De ce problemele limbii au fost prioritare, prevalând chiar şi faţă de cele economice? Întotdeauna harnicul nostru ţăran îşi câştiga (drept, pin multă sudoare) hrana materială. Ceea ce ia lipsit mai mult, în special, în perioada ţaristă – hrana spirituală. Instruirea în şcoală, slujbele în biserici, toată administrarea – de la cel mai înalt funcţionar până la cel mai de jos funcţionăraş  se făceau exclusiv într-o limbă neînţeleasă lui – limba rusă. Şi în perioada de ocupaţie sovietică (după 1940) instruirea s-a făcut mult timp în limba rusă, iar Dumnezeu în genere a fost izgonit din Basarabia de sataniştii comunişti.

Dar şi după adoptarea Legilor despre limba română în straiul ei natural drept limbă de stat duşmanii nu s-au liniştit nici până astăzi. Au fost diferite încercări de a fundamenta „ştiinţific” existenţa limbii moldoveneşti. Una din aceste „opere ştiinţifice” este şi scandalosul „dicţionar moldovenesc-românesc” al lui V. Stati. În „cuvântelnicul” lui Stati totul e inversat. De exemplu, ţăranul nostru, spunând în frumosul grai moldovenesc al limbii române: „Am mâncat colţunaşi cu cartofi şi am băut un pahar de vin roşu”, va trebui să spună în „limba moldovenească” a lui Stati: „Am hălit haidamaci cu chelea cu handraburci şî am chilit pe gîtireadză o haleaucă de preamoi”. Cum vă place domnilor? Ce s-ar alege atunci din viul grai moldovenesc dacă oamenii din satele noastre vor începe să vorbească după „dicţionarul lui Stati”?

Lacheii Kremlinului împing cu înverşunare ideea aşa zisei „limbi moldoveneşti”, iar pe a lor (rusa – n.n.) o iau sub protecţie de stat. Preşedintele Rusiei, V. Putin, a promulgat legea, care îi obligă pe imigranţi să susţină un examen privind cunoaşterea limbii ruse. Chiar şi măturătorii de stradă în Rusia trebuie să cunoască limba rusă, iar în acest colţ de ţară uitat de Dumnezeu chiar marii demnitari din parlament îşi permit să vorbească în limba altui stat (limba rusă – n.n.). „Peştele de la cap se strică”, spune o veche zicală. Pe când, sti­maţi aleşi ai poporului şi stimate domnule Preşedinte al Republicii, va fi adoptată şi în Republica Moldova o lege similară cu cea din Rusia? Din păcate pentru o mare parte dintre ei ar fi mai prejos de amorul lor propriu de „rasă superioară” să înveţe „limba aborigenilor”.

Pe lângă puzderia de năuci autohtoni unul dintre aceştia este şi şeful Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul Dumei ruseşti, Aleksei Puşkov, care a declarat recent (după declararea de Curtea Constituţională a denumirii limbii oficiale drept limba română): „Republica Moldova a recunoscut limba română drept limbă oficială, contrar prevederilor propriei Constituţii (ca să vezi, mare apărător al constituţiei noastre!). Acesta este încă un pas spre despărţirea definitivă de Transnistria” (!!!). Încă din 1989 guvernanţii ruşi şi-au ascuns planurile de anexare a acestui teritoriu prin acest fals argument. La unul din mitingurile organizate în la Comrat (cu implicarea Rusiei) o oarecare Maria Ivanovna vocifera din toţi bojocii: „My skajem reshitel’noe NET rumynskomu yazyku v Moldove (Noi vom spune un NU categoric limbii române în Moldova). Ca să vezi, ei, vreo 4% din populaţie, ne vor dicta nouă, băştinaşilor, ce limbă vorbim!

Deşi legislaţia lingvistică a fost adoptată în urmă cu apr. 27 de ani, aceasta nu se aplică în toate sferele de activitate din Republica Moldova. Avem o clasă distinctă a guvernanţilor, care şi astăzi, după 27 de ani de la decretarea acestei legi, o numesc cum vor: „limbă de stat”, „limbă maternă”, „limbă natală”, iar în ultimul timp tot mai mult – „limbî moldovneascî”.  Iar insti­tuţiile statului continuă să boicoteze limba română, fără a fi sancţionate.

Totuşi în urma adoptării acestei legi avem astăzi mai multe generaţii de tineri, care gândesc şi se exprimă corect într-o română perfectă.

Valeriu Dulgheru

Viorel Roman: ,,Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor”

Viorel Roman: ,,Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor”

Imagini pentru Factorul intern. România în spirala conspiraţiilorFactorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de gen. Aurel I. Rogojan, editată de Compania, seria ClarObscur, coordonată de Petru Romoşan, Bucureşti, 2016, 556 p., împreună cu Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, 2011, 572 p., sunt două analize inegalabile ale soartei românilor în calea imperiilor islamic, ortodox şi catolic, care luptă pentru moştenirea Imperiului Roman de Răsărit, Bizantin, Otoman.

Stafia conspiraţiilor Chestiunii Orientale e mereu aici. Nici nu s-a volatilizat stafia comunistă care bântuia prin Europa, conspiraţia lui Karl Marx, nepotul unui rabin ranchiunos, inspirat de profetul Amos, că războiul dintre islamici, pravoslavnici şi occidentali e la ordinea zilei. Românii sunt în calea tuturora, dupa cum vedem şi în această carte, unde sunt prezentate sine ira et studio argumente în mai multe adevărate mari dosare de interes naţional.

În „Politica sinonimă cu frauda”, să ne mărginim la consemnarea titlurilor inspiratului autor, care spun mai mult decât ar putea-o face un prezentator: Autoevaluarea guvernării V.V. Ponta. Abuzuri, persecuţii politice, calomnii, nedreptăţi, trădări şi dezamăgiri; Dosarul Nana vs. Constituţia României; Secretele murdare ale puterii; Românii de pretutindeni sunt pe nicăieri; Falsuri, taine şi minciuni ca în anii socialismului victorios; Miniştri lunatici, transpuşi într-o lume ireală; Aceşti iresponsabili care ne guvernează; Pe mâna cui joacă Iohannis, preşedintele nimănui?!; Falimentul politicii externe a României.

„Războiul politicii cu serviciile secrete” are tradiţie. Paralela de la Porţile senzuale ale Orientului dintre Carol II şi duduia Elena Lupescu (Magda Wolf, Duta Grünberg etc.), şi cuplul Băsescu-Elena Udrea, Gură de Aur, o vedem în Politica, spionajul şi mafia. Elena Gură de Aur – doar emblema unui deceniu de guvernări cleptocrate?!. Urmează alte întrebari retorice incomode: Corupţii clasei politice au certificate de bună purtare de la serviciile secrete?!; De ce plătim şapte servicii secrete?!. Pentru că la CNSAS agenţiile străine se simt ca acasă. Fascinant e şi traseul revoluţionarului Mircea Dinescu, de la coadă de topor şi creaţie a organelor noastre la baron local de Cetate, proprietarul moşiei, conacului, morii care au aparţinut boierilor Barbu Drugă şi Bibescu.

O constatare ce depăşeşte cutumele paternaliste turco-fanariote, ortodoxe moldo-valahe: în ultimul sfert de veac, România nu a avut parte de alegeri, ci de insurecţii electorale. Insurecţiile electorale din primul deceniu postbelic au salvat  Occidentul de comunism şi Estul de capitalism. În prezent, insurecţiile electorale retrasează ori consolidează noile spaţii de siguranţă dintre potenţiali inamici. Şi din nou întrebări retorice chinuitoare: Prezidenţiabili sub steag străin. Pe mâna cui dăm România?; Campanie electorală de criză. Cum votăm? Ce alegem?. Să ne mai mirăm că la alegerile locale din primăvară prezenţa la vot a fost de numai 30% din cetăţenii ţării cu acest drept?

Capitolul „Sus cortina, domnilor … escu! Foştii preşedinţi ai României, discipoli şi mentori ai poliţiei politice” începe cu Traian Băsescu – un dosar ordinar sau extraordinar?, apoi îi vedem pe Emil Constantinescu învins de sistem, pe Renate Weber sau look-ul noii femei-comisar şi pe Mogulii versus securitatea naţională, cu Spionaj la Cotroceni pentru afacerişti şi corupţi. Jurist de formaţie, autorul nu uită de „Justiţie în ţara suspecţilor” şi nici de „Fapte şi acte în dosarul chestiunii maghiare”, cu Noi file din cronologia neorevizionismului maghiar, in viziunea căruia Ţinutul Secuiesc nu este România.

Mai ales la români, factorul intern nu poate fi înţeles fără a lua în considerare factorul extern, prezentat pe larg într-o parte (pp. 417-501) din această carte: „Războaie vechi cu variaţiuni noi: jihadism, terorism, spionaj cibernetic, schimb de informaţii…” şi „Nesfârşitele războaie geopolitice”. Aici se potriveşte şi începutul factorului intern şi extern din anul revoluţionar 1989: „Adevărul generalului Vlad în lupta cu falsul”. La întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu, „Generalul Iulian Vlad, erou sau trădător?”, răspunsul e simplu: pentru români este un erou, iar pentru reprezentanţii intereselor imperiale este un trădător.

Lectura a peste o mie de pagini nu mai este la îndemâna cititorului de azi, alimentat cu informaţii scurte, tendenţioase, pe care nici nu le mai ia în serios. Vedem asta în absenteismul de la alegeri. Se ştie că aspiranţii la fotoliile puterii îşi cumpără locurile pe liste şi funcţiile în administraţia centrală şi locală. Asta e cutuma la boieri, baroni locali, parlamentari, miniştri de şase secole la Bucureşti. Totuşi, nu-ţi poţi înfrâna un sentiment de disconfort, pe care l-am găsit şi în comentariile acad. Dinu C. Giurescu şi Corneliu Vlad. Cu atât mai mare este meritul acestor cărţi, unicate în cultura politică duplicitară de ploconire faţă de Occident şi de muşamalizare a unei realităţi cosmetizate după cum bate vântul. Autorul refuză celebrele scuze ”Capul plecat…” şi „Aici suntem la porţile Orientului, unde nimic nu este luat în serios!”. Cine nu citeşte aceste două cărţi nu înţelege mai nimic din România contemporană.

Viorel Roman

Timişoara, la 28 august 2016

 

www.viorel-roman.ro

viorel-roman-bremen.over-blog.de/

Dorina Stoica – Mi se întâmplă mereu minuni!

Adeseori am premoniții legate de cele ce urmează să mi se întâmple într-un viitor apropiat sau mai îndepartat. Întâmplarea este declanșată de un vis, o imagine, o întâlnire reală sau virtuală, un anunț, o știre…

Acum trei ani am primit pe email de la o persoană cunoscută pe un forum creștin ortodox o icoană -Maica Domnului cu pruncul Iisus. În imagine era și o bisericuță din lemn veche, frumoasă ca o bijuterie. Pe iarbă  două prosoape cusute cu motive naționale. Pe unul dintre ele stătea un înger. Anul urmator într-un vis mi-a apărut acel loc din imagine: biserica din lemn, crucea din fața ei cu Mântuitorul răstignit, iarba verde,  și eu în fața bisericii mirându-mă de ușa de la intrare foarte mică, sub formă de gaură de cheie.

Mi-am amintit de acea imagine și am căutat pe internet bisericii vechi de lemn din zonă. Am găsit în cele din urma biserica Mănăstirii Lăpușna, Mureș.

Anul trecut pe peretele de facebook mi-a apărut într-o dimineață anunțul despre Festivalul concurs de poezie religioasă CREDO, organizat de către Direcția pentru cultură Mureș, în parteneriat cu Biblioteca Municipală Reghin. Aveam o Antologie de autor, de poezii rugaciuni, “Când nu Te iubeam”, edit Pim- 2014 pe care am trimis-o la concurs de volume. Dorința de a fi printre cei învitați era extrem de mare, dar nu am câștigat decât unul dintre premiile revistei Vatra veche nefiind printre cei 15 invitați.

Mă tot gândeam cum aș putea să ajung acolo, am socotit distanțele, căutând variante de drum și mijloace de transport convenabile plănuind să pornesc într-o călătorie de una singură spre locul acela, doar ca să văd biserică și să mă închin în ea. Dar cum Dumnezeu le așează pe toate cele de folos după rosturile pe care doar El le cunoaște, iata că anul acesta, în 2016 visul avea să se împlinească, legându-se toate, parcă de la sine într-un șir de întâmpări favorabile.

Am trimis volumul publicat în 2015 “Ochiul curat”, poezie și un grupaj de poeme inedite. Mare mi-a fost bucuria când domnul Nicolae Băciuţ, inițiatorul acestui concurs, m-a invitat să mă pregătesc de drum lung. Cât de lung avea să fie drumul m-am convins, vineri 5 august, când am plecat cu mașina din  București. Un singur popas am făcut, în Sighișoara. Pentru că era foarte aproape de localul unde am sevit masa, am urcat sus în Cetatea veche singură, pentru a vedea acel loc și am făcut câteva poze.

Dupa opt ore și ceva de mers, am ajuns în Reghin.  Aveam mari emotii pentru drumul până la Lăpușna despre care citisem pe internet că este destul de prost.

Drumul însă fără a fi asfaltat a fost acceptabil, aș putea spune chiar bunicel dacă e să-l comparăm cu drumurile spre alte mănăstiri aflate în inima pădurii. Am mers mult pe acel drum puțin circulat, trecând  printr-o singură comună și n-am întâlnit decât tiruri lungi, încărcate cu lemne. Peisajul frumos desfătare privirii, aerul curat spre bucuria  plămânilor, zgomotul alb al apei odihnă creerului, și verdele brazilor liniște ochilor, recompense ale călătoriei! Pe măsură ce mașina înainta pe drumul forestier, a pus stăpânire pe mine o teamă de necunoscut conștientizând cât sunt de departe de casa. Gândul că aș fi putut porni la acel drum cu trenul, fără să cunosc pe nimeni, mi-a dat fiori reci. Am mulțumit în gand lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung cu mașina, însoțită de oameni dragi.

Am oprit mașina în fața mănăstirii unde era mai multă lume și toți vorbeau la telefon. Am fost mirată de aceasta dar am aflat că este singurul loc unde este semnal. Cineva ne-a arătat drumul spre Castelul de vanatoare de la Lăpușna, unde aveam sa fim cazați. După ce ne-am asigurat că vom avea unde dormi am pornit în recunoșterea  locului, iar  mai apoi m-am apropiat de grupul poeților veniți ca și mine la  festivalul Credo. Gândul îmi era însă la mănăstire și nu mai aveam răbdare, voiam să văd în seara aceea biserica din lemn din visul meu.  Am găsit pe cineva să-mi arate drumul pe scurtătură. Deși destul de târziu, poarta nu era încuiată, de parcă cineva mă aștepta. Cănd am văzut biserica ce era exact ca în vis, am plâns de bucurie și am mulțumit în gând Maicii Domnului, și tuturor celor care au făcut posibila această împlinire.

Peste tot întuneric. Lumina era doar în spatele bisericii într-o clădire de unde venea miros de mâncare. Mi-am dat seama că acolo este trapeza. Părintele Arsenie, așa cum aflasem că se numește, cu gesturi sigure, îndemânatice pregătea mâncarea. Înainte de a-mi face cunoscută prezența, l-am privit pret de un minut. Gesturile sale aveau ritmul rugăciunii, “Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, muluieste-mă pe mine, păcatosul”. Mi-a spus să fiu la ora opt la biserică, întrebându-mă dacă avem unde dormi. La plecare am mai poposit preț de câteva minute în fața bisericuței din lemn, cu ușa asemenea unei găuri de cheie!

Sâmbătă dimineață, pentru sărbătoarea Schimbării la Față  am îmbracat costumul popular pregătit  special pentru acesată zi și la sfârșitul Sfintei Liturghii, m-am “apropiat cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste “ de Sfintele Taine.

Festivalul „Baladele Verii”, este organizat de Primăria Municipiului Reghin şi de Biblioteca Municipală „Petru Maior”, în parteneriat cu Primăria Ibăneşti şi SC Grand S.A, prin Claudia Pescar, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş și Asociaţia Culturală „Casa dinainte”. In cadrul acestui festival are loc si Festivalul de poezie religioasă Credo, singurul festival de acest fel din  tară ce a ajuns la ediția 17-a si se desfășoară de trei ani în acestă locație, Castelul de vânătoare de la Lăpușna. Este singurul festival de creație religioasă de asemenea anvergură din România, având scopul de a redescoperi poezia religioasă și a o pune în valoare.

Festivitatea de premiere a  avut loc în altarul de vară al Mănăstirii Lăpușna, după Sfânta Liturghie. L-am cunoscut pe poetul și inițiatorul acestul concurs, Nicolae Băciuț datorită căruia am ajuns în acest loc binecuvântat de Dumnezeu. M-a recunoscut și l-am recunoscut din prima clipa deși ne văzusem doar în spațiul virtual. Pe doamna Sorina Bleoj, directoarea Bibliotecii Minicipale din Reghin, pe poetul Răzvan Ducan și pe cei mai mulți dintre poetii particpanți îi cunoscusem cu o seară înainte la masă și la focul de tabară unde am cântat împreună cu cantautorii prezenti până după miezul nopții. Între cantautori prezenți am recunoscut pe Florin Săsărman și pe Angela Mariasiu. În cuvântul său părintele Arsenie a subliniat faptul că poezia religioasă trebuie să pornească din trăirea credinței și dintr-un sentiment religios profund, autentic.

“Avem mari poeti religioși, in frunte cu Sfinții închisorilor. De la Eminescu la Ioan Alexandru, după ce a fost pusă la index timp de 50 ani, promovarea poeziei religioase este necesară,  este datorie și chiar obligație morală. Eu nu cred în clasamante literare, talentul  este sau nu este. Creațiile literare premiate au valoare literara și credință, rugăciune. Scriitorul nu scrie doar pentru el, a scrie literatură înseamnă intrarea în dialog cu cititorii. A scrie literatură religioasă înseamă a intra în dialog și cu Dumnezeu…”, a spus în cuvântul său, domnul Nicolae Băciuț, preşedintele Consilului Judeţan pentru Cultură Mures, la rândul său creator de poezie religioasă.

Domnia sa a mai spus că departajarea a fost dificila deoarece fiecare poet are propria sa modalitate de exprinare lirica si este foarte greu să spui ca unul este mai talentat decât altul, nexistand vrea unitate de măsura pentru talent.

Acodrarea Marelul premiu al festivalului concurs cartii mele “Ochiul curat” Editura Pim 2015, cu grafica lui Mihai Cătrună și grupajului de poeme inedite, în manuscris m-a umplut de bucurie. Mă așteptam desigur la unul dintre cele cinci premii importante dar, nici nu visam că voi fi numarul unu în acest concurs. M-am bucurat nespus!

La festivitatea de premiere au fost prezenti doamna Claudia Pescar, cea care a făcut posibilă găzduirea invitaților în această locație de vis, patroana hotelului Premier din Reghin și administratorul castelului de vânătoare Lăpușna. Cel care a sponsorizat premiile se numește Peter Shules, un om de afaceri aflat pentru a doua oară la Festivalul mureșean “Baladele verii”, îndrăgostit de România si mai nou, de acest loc mirific. Pe drept cuvânt domnia sa a afirmat în cuvântul său, “…daca ai fost în România și nu ai vizitat castelul de vânătoare de la Lăpușna, nu ai văzut nimic, păcat că drumul din Reghin până aici este destul de greu de parcurs, nefiind asfaltat”. Sorina Bleoj, directoarea Bibliotecii municipal din Reghin, o persoană pe cât de gingașă, pe atât de energică, preocupată ca toată lume să se simtă bine, mereu zâmbitoare, a reusit să fie la înălțime și să lase o impresie deosebită.

După masa de prânz în foișorul din curtea castelului, premianții concursului Credo au susținut un recital din poeziile lor. Atmosfera a fost animată de cântăreții folk, cu atat mai plăcută fiind cu cât au interpretat melodii puse pe muzică din versurile poetului Nicolae Băciuț.

Deoarece aveamun drum lung de parcurs, am plecat după ce am improvizat un moment poetic scurt. Mi-am luat rămas bun de la gazdele primitoare, de la poeti și cantautori, de la doamna directoare Sorina Bleoj și de la domnul și doamna Băciuț cu speranța că ne vom mai revedea vreodată.

Drumul pana la Sibiu unde am ajuns pe înserat mi s-a părut cu mult mai scurt ca la venire.

Aș mai putea scrie o pagină, poate chiar două despre popasul la Sibiu, despre peisajele de vis de pe valea Oltului, despre popasul la mănăstirea Curtea de Arges, despre bucuria purtată în suflet în acea fumoasă și de neuitat duminica de vară. Si despre multe altele aș scrie…Mă opresc însă aici cu povestirea. Port în inimă bucuria unui vis împlinit, o Schimbare la față, și în bagaj o valoroasă icoana pe sticlă a Sfintei Fecioare Maria!

Castigarea marelui premiu al Festivalului Credo anul acesta ( 2016) pentru poezia mea religioasă, faptul că am ajuns la Mănăstirea Lăpușna, unde m-am închinat și cuminicat în bisericuța din lemn, visată acum doi ani, ce poartă în ea istoria unui neam de oamnei cuminți, poate prea cuminți si credinciosi, discuția duhovnicească avută cu părintele Arsenie despre credință și poezie, dar în mod special ocazia de a -l cunoaște personal si asculta pe poetul preferat Nicolae Băciuţ, un om ce înmulțește necontenit talantul pe care îl au acei care scriu și cred, dar și întâlnirea cu multime de poeți, cantautori mureșeni cunoscuți unii doar virtual, este o bucurie nespusă și o împlinire.

Aceasta este o povestire adevărată, despre o călătorie spre inima unei țări preafrumoase în care se nasc mereu poeți cu suflete gingașe, scrisă pentru informarea celor care vor mai ajunge acolo prin voia lui Dumnezeu, pentru acei care nu vor ajunge,  dar si pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste amintiri.

Multumesc Doamne!  Sunt o faptură minunata și am parte mereu de minuni. Nu ma laud. Minunați sunt oamnii  care cred în minuni.  Dorina Stoica –Barlad

LAUREAŢII FESTIVALULUI-CONCURS DE POEZIE RELIGIOASĂ „CREDO”,


Mănăstirea Lăpuşna, 5-7 august 2016
Direcţia Judeţeană pentru Cultură Mureş, Biblioteca Municipală „Petru Maior” din Reghin a organizat, în parteneriat cu ASTRA Mureş, cotidianul „Cuvântul liber”, Asociaţia Culturală pentru Descoperirea, Susţinerea şi Promovarea Valorilor Culturale şi Profesionale, alte instituţii publice şi ONG-uri, a XVI-a ediţie a Festivalului Concurs de Poezie Religioasă „Credo”. 
Festivitatea de premiere va avea loc la Mănăstirea Lăpuşna.
Juriul (preşedinte Nicolae Băciuţ, secretar Sorina Bloj) au acordat următoarele premii
Volume:
Dorina Stoica, Bârlad, Vaslui – Marele Premiu (manuscris şi volum Ochiul curat, Editura Pim, 2015)
Mihaela Aionesei, Cămaşa de sare, Editura Vatra veche 2016 – Premiul Special al Juriului
Răzvan Ducan, Chiriaş într-o revoltă, Editura Vatra veche 2016 – Premiul Special al Juriului
Cornelia Jinga Hetrea, Cina cea din taină, Editura Nico, 2016, Premiul Special al Festivalului “Credo”
Raul Constantinescu, Spre Alef, Editura CronoLogia, 2015 – Premiul revistei Vatra veche
Viorica Şutu, Cumpăna din adâncuri, Editura Nico, 2016, Premiul Direcţiei pentru Cultură Mureş 
Claudia Vodă, Al treilea anotimp, Ed. Nico, 2016 – Premiul Bibliotecii Municipale “Petru Maior”, Reghin
Ciprian Vesteman, Avânt preasfânt, Blaj, 2016 , Menţiune
Manuscrise
Armina Flavia Adam, Nazna, Mureş, Marele Premiu (manuscris)
George Filip, Montreal, Canada, Premiul Special al Juriului
Dorin Istrate, Târgu-Mureş, Premiul Special al Juriului
Gabriela Costescu, Sighişoara, Premiul Special al Juriului
Doina Berceanu, Târgu-Mureş, Premiul Special al Juriului
Magdalena Hărăbor, Braşov, Premiul Revistei Vatra veche
Mihaela Raşcu, Târgu-Mureş, premiul revistei Vatra veche
Cornel C. Costea, Cluj-Napoca, Premiul “Ioan Alexandru”
Ştefan Martinescu, Cluj-Napoca, Premiul Editurii Nico
Mugurel Puşcaş, Reghin, Premiul ziarului Cuvântul liber
Carolina Baldea, Teiuş, Alba, Premiul I
Ana Munteanu-Drăghici, Sighişoara, Premiul I
Georgeta Muscă Oana, Rediu, Galaţi, Premiul II
Oana Camelia Sîrbu, Oradea, Premiul II
Gabriela Ana Bălan,. loc. Al. Vlahuţă, Vaslui, Premiul III
Ileana Luca, Sibiu, Premiul III
Aurelia Panait, Vîlcăneşti, Prahova, premiul III
Nicoleta Imrea, Dărmăneşti, Bacău, Premiul III
Cristian Emanuel Ştefănescu, Câmpulung Muscel, Argeş, Premiul III
Teodor Lăurean, Meşcreac, Alba, Menţiune
Lenuţa Rusu, Fălticeni, Suceava, Menţiune
Piri Hanea, Sighişoara, Menţiune
Medeea Iolanda Roşca, Menţiune
Alina Carmen Puşcaş, Premiul Bibliotecii Municipale “Petru Maior”, Reghin
Maria Breja, Reghin, Premiul „Excelsior”
Maria Bucin Crişan, Sânmihaiu de Pădure, Mureş, Premiul “Etos”
Folk
Angela Mariaşiu, Reghin, Marele Premiu al Festivalului “Credo”
Traian Comşa, Sighişoara, Premiul Special al Juriului (N.B.)

“Pasărea măiastră” l-a chemat la veşnicie pe Prof. Dr. Petrea Iosub, după o lungă şi grea suferinţă

Toamna plecărilor

 

Au plecat mai întâi

cocorii

încolonaţi ca într-o paradă

fastuoasă de gondole

şi luând în zborul lor

spaima copacilor

şi gingăşia firului de iarbă

nins şovăielnic de roua

dimineţilor timpurii

după cocori s-au zbenguit frunzele

să-şi ia tălpăşiţa

de pe braţele vânjoase

ale copacilor

şi să golănească pe alei

măturate de vânt-

semn al autonomiei lor

autumnale

a venit apoi

rândul nostru de plecare

şi-am început să comandăm

picioarelor şi mâinilor

că nu e treaba lor

cee ce se întâmplă pe-afară

că şi aşa drumurile

se scurtează cu câţiva centimetri

la fiecare zvâcnitură de tâmplă

şi-n loc să mergem

am început să vorbim cu ele

despre mers şi intoleranţă

la depăşirea vitezei

de circulaţie

înima însă

privea cu întristare

la gropile săpate de toamne

pe cărările ei către mădularele

cu care întreţinem conversaţia

iar la un hop

se poticni

şi începu să urle la ambulanţele

din scoarţă

intrate şi ele într-un regim

sever de îndelungată conservare

în zadar…

pierdusem mersul trenurilor

iar toamna ne cuprinsese şi pe noi

în poala rochiţei ei ucigaşe

(Iosub, Petrea – Poemele toamnei, Vaslui, Editura Thalia, 2009)

 

Profesor, filosof, poet, publicist Petrea Iosub s-a născut la 20 iulie 1938, din părinţii Natalia şi Gheorghe, în comuna Coropceni, judeţul Iaşi.

A urmat cursurile primare şi gimnaziale  în satul natal  şi şcolile din Dolheşti şi Ciorteşti;  studiile liceale le-a făcut la Liceul Naţional din Iaşi.

Încă din timpul liceului este membru al cenaclului literar patronat în anumite întruniri de poeţii Nicolae Ţaţomir, Nicolae Labiş şi Florin Mihai Petrescu. Din acest forum mai făceau parte  foştii săi colegi Dan Laurenţiu (Ciobanu), Cristian Simionescu, Adi Cusin (elev la Negruzzi), prozatorul Ionel Popescu, ş. a.

Este absolvent al Facultăţii de filosofie a Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi, cursuri de zi, durată 5 ani, promoţia 1964, susţinându-şi examenul de licenţă cu lucrarea “Filosofia românească şi revista Contemporanul”.

În timpul studiilor academice participă la întâlnirile Cenaclului municipal şi Cenaclului studenţesc, patronat în câteva rânduri de Geo Bogza, publică în Flacăra Iaşului  şi colaborează săptămânal la Radio Iaşi. Profesorul va fi mereu în contact cu mari personalităţi ale artei şi culturii, oameni de ştiinţă, academicieni, în care un rol esenţial l-a avut distinsul filosof Ernest Stere şi va închega durabile prietenii cu reprezentanţi de frunte ai generaţiei sale, poeţi de aleasă sensibilitate şi profunzime.

După absolvirea cursurilor universitare a fost profesor la liceele din Negreşti şi Vaslui, redactor şef adjunct al ziarului  Vremea nouă, şef al Sectorului învăţământului de stat, director,  inspector şcolar de specialitate, inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui, director la Colegiul Economic “Anghel Rugină”.

Publică periodic în Contemporanul,  Cronica, Economistul,  Naţiunea, Scânteia, Academica (revista Academiei Române), Anuarul Muzeului “Ştefan cel Mare” Vaslui, etc.

Ca redactor şef-adjunct al cotidianului Vremea nouă orientează activitatea spre abordarea cu profesionalism şi virulenţă a domeniilor sociale şi economice, deschizând accesul larg unor intelectuali de valoare în paginile ziarului, printre care Ion Gugiuman, Ion Alexandru Angheluş, Ion Iancu Lefter, Avram D. Tudose,  cât şi unor tineri care se vor împlini prin creaţia literară şi ştiinţifică şi în publicistică.

Îşi susţine gradele didactice în învăţământ  (definitivat – 1967,  gradul didactic II –  1980, grad didactic I –  1982) cu rezultate excelente.

În anul 1973  se înscrie la doctorat la Universitatea din Iaşi, iar în 1975 încheie ciclul celor 3 referate şi 4 examene şi îşi pregăteşte finalizarea tezei. Dispariţia prematură a prof. univ. dr. Ernest Stere îl decepţionează. Este transferat oficial la Universitatea Bucureşti, în coordonarea prof. univ. dr.  Alexandru Boboc, pentru susţinerea lucrării. Abia în 1985 se decide să  susţină  teza de dizertaţie  intitulată “Tipologia experienţei în filosofia contemporană” în faţa unei comisii naţionale formată din academicianul Alexandru  Boboc, prof. dr. univ. Ion Tudosescu, prof. dr. univ. Titus Raveica, prof. dr. univ. Tudor Ghideanu şi prof. dr. univ. Gheorghe Cazan. Calitatea deosebită şi originalitatea temei lucrării, modalitatea abordării unui subiect de mare interes pentru filosofie, competenţa interpretării şi a soluţiilor, vasta bibliografie utilizată,  dar  şi modul de expunere au captivat auditoriul, obţinând elogioase aprecieri.

Ca director de liceu şi inspector şcolar general este iniţiatorul unui plan curajos de reformare a învăţământului, punând accent pe reconstrucţia reţelei de şcoli, obţinând  pentru finalizarea lucrărilor (1995-1996),  peste 40 miliarde lei, introducerea aparaturii de informatică, autonomizarea învăţământului în raport cu factorul politic, aspecte reflectate în cele peste 60 intervenţii în presa centrală şi locală, Radio Iaşi şi Bucureşti, la televiziuni.

Este un animator al schimbării opticii şi metodologiei inspecţiei şcolare, ale managementului în domeniu şi stimulează dotarea şi sporirea rolului bibliotecii în pregătirea elevului şi educatorului, introducând, pentru prima dată, în şcoli 10 exemplare (36 volume, fiecare cu CD) din Marea enciclopedie britanică.

Iniţiază şi conduce ziarul Glasul cetăţii,  revista şcolară La Steaua, înfiinţează Fundaţia Didactică “Ştefan Bârsănescu”, iar în cadrul ei sprijină şi conduce revista Ethos, ca semn al preţuirii marilor săi fondatori Nicolae Bagdasar şi Ştefan Bârsănescu.

Sub patronajul său se consolidează sala de sport şi clădirea liceului, este construită “Rotonda”, ia fiinţă  Fundaţia Ştiinţifică “Anghel Rugină”.

Odată cu reconstrucţia, extinderea şi modernizarea Liceului nr. 2 Vaslui, împreună cu academicianul Anghel Rugină, reuşeşte înscrierea pe coordonate competitive a acestei unităţi de învăţământ, lucru reflectat în sesiunile internaţionale de informatică susţinute anual în acest liceu. Iniţiază, cu sprijinul Academiei şi al Ministerului Tineretului şi Sportului, un curs de vară de Cultură şi civilizaţie românească pentru elevii, studenţii şi profesorii români din Ucraina, Basarabia, Iugoslavia şi alte ţări limitrofe.

            Reforma începută în şcoală va fi extinsă la nivelul întregului sistem de învăţământ din judeţ prin numirea sa ca Inspector Şcolar General, la 1 iulie 1995. În timpul cât este coordonatorul Inspectoratului Şcolar,  urmăreşte şi realizează câteva obiective de mare interes: reabilitarea, prin consolidare, a peste 27 şcoli generale şi a 4 licee: “Gheorghe Roşca Codreanu” Bârlad, “Anghel Rugină” şi Liceul “Mihail Kogălniceanu” Vaslui, Liceul Industrial Negreşti, construirea sediilor Casei Corpului Didactic şi al Inspectoratului Şcolar.

Fiind înştiinţat de amploarea activităţii de reconstrucţie şi de faptul că o parte din şcolile vasluiene beneficiază, printre primele din ţară, de elemente de modernizare, academicianul Anghel Rugină va menţiona, într-o scrisoare din 8 martie, 1996: “Prietenul meu Iosub nu poate să stea liniştit şi să se bucure de roadele obţinute la Liceul A. Rugină, ci cu o vigoare fizică şi intelectuală fără pereche încearcă să-şi întindă câmpul de activitate prin iniţierea unei adevărate revoluţii pedagogice şi sociale, în spiritul lui Spiru Haret, pe toată întinderea judeţului Vaslui.”

De-a lungul anilor, în simpozioane locale, zonale şi naţionale a susţinut peste 500 de comunicări, menţinând totodată legături neîntrerupte cu forurile academice şi universitare, bucurându-se de aprecierea şi prietenia unor mari personalităţi.

Bogata sa cultură umanistă şi ştiinţifică, experienţa de viaţă şi dragostea faţă de oameni şi valorile lor îi permit, într-un climat total răvăşit şi dezorientat, să atenueze relaţiile conflictualizate şi animozităţile şi să polarizeze eforturile profesioniştilor adevăraţi spre atingerea unor obiective de mare interes pentru reforma învăţământului din zonă. Interogativ şi exigent cu sine, dar dialogant cu ceilalţi – în stil maieutic – profesorul Iosub demonstrează prin activitatea sa şi defineşte remarcabil cum ar trebui să fie un lider didactic: “extrem de cultivat şi mobil în gândire şi acţiune, cooperant, dar nu  lipsit de exigenţă când e vorba de interesele şcolii”. Iar în evaluarea directorilor preciza într-un interviu: “…o să pornesc de la nivelul cum au visat ei şcoala şi dacă au coborât ceva din fiinţa lor onirică în realitatea pe care o vede toată lumea. De ce? Pentru că mi se pare că unii au visat coşmaruri şi au fabricat din şcoală coşmaruri reale şi pentru colegi şi pentru elevi”.

Încâlceala vremurilor, îmbulzeala nonvalorilor de a se impune, lipsa de orizont a unora, manifestarea răutaţii şi  negativismului altora, îl fac pe profesor să consemneze în lucrările sale:

          “Pasiunea, efortul şi pregătirea au început să fie apreciate şi, pentru prima dată, după câteva luni, am văzut zâmbind oameni care nu ştiu că există pentru ei o asemenea bogăţie”.

“Ura trebuia convertită în toleranţă, patima în pasiune, condescendenţa în prestigiu recunoscut, profesia în act profund şi pasionat de cultură, lenea în hărnicie, prostia trebuia învăţată să se ruşineze şi să respecte inteligenţa şi cultura, agresivitatea în decenţă şi dialog civilizat ca formă de eliberare energetică, şi ca îndemn pentru următorii directori;”

“Învaţă să lupţi până şi cu propria ta neputinţă, pentru că cu răutatea şi îndârjirea lumii te vei întâlni la tot pasul, dar să nu te laşi atras în vârtejul urzitorilor de intrigi şi de distrugeri morale. Învaţă că numai cultura are darul de a face oameni, în timp ce natura naşte creaturi care nu au nici un rost dacă nu sunt adăpate mereu, iar şi iar, la izvoarele dătătoare de nobleţe ale cunoaşterii şi acţiunii…

De va fi să îngenunchezi vreodată, s-o faci nu pe la uşi lustruite cu fală, ci în faţa propriei tale conştiinţe care este adevărată icoană a sufletului. Să ai întotdeauna răbdarea raţiunii şi demnitatea argumentului clădit pe ştiinţă şi pe înţelepciune, căci numai astfel toate răfuielile se vor dizolva în bârfe şi se vor stinge cu timpul, iar tu vei rămâne ca un stâlp neclintit al următorului următorului” (Sechestraţi în tranziţie)

            Robusteţea şi optimismul gândirii sale, mereu nevoia de a “ctitori” se regăsesc  nu numai în comportamentele şi atitudinile cotidiene cu care a înnobilat mulţi ani viaţa şi calitatea şcolii vasluiene, a sădit şi împlinit speranţe şi vise într-o perioadă de degringoladă morală şi economică, ci mai ales în lucrările sale.

Profesorul Petrea Iosub caută mereu omul şi acolo unde îl găseşte încearcă să-l pună în valoare cu toate resursele sale psihice şi intelectuale, sădindu-i încrederea în sine şi puterea de a se dărui cu ce are mai bun şi mai luminos în propria fiinţă.

Omului Petrea Iosub i-a fost predestinat să îmbrăţişeze profesia de dascăl.  Nu poate fi o dovadă mai grăitoare în acest sens decât maniera în care îi descrie la superlativ pe elevii săi:  “… Copii frumoşi, sensibili, dăruiţi de natură, inteligenţi şi harnici”, “…luminile pure din ochii copiilor mei, care-mi sunt atât de dragi pentru deşteptăciunea, inteligenţa şi marea lor frumuseţe morală şi intelectuală”.

Aleasa pregătire şi prestigiul său profesional sunt apreciate pe măsură de către specialişti universitari şi ministeriali, inclusiv de Misiunea de evaluare a Băncii Mondiale, care, în documentul final, consemnează: “În particular, în Vaslui, Misiunea  doreşte să-şi exprime admiraţia pentru extraordinara primire, excelenta activitate şi profesionalismul conducerii Inspectoratului şcolar al judeţului” (Raportul Misiunii B.M., Bucureşti, 14 iunie, 1996).

Înalta sa ţinută  profesională şi civică, echilibrul şi înţelepciunea în relaţiile cu ceilalţi, bunătatea şi omenia pe care le degajă s-au impregnat puternic în structura relaţiilor din comunitatea şcolară, rămânând  ca valori acoperite de neuitare în sufletele generaţiilor pregătite de domnia sa, în conştiinţa colegilor şi a părinţilor, în patrimoniul spiritual al acestei instituţii în plină ascensiune. Ca semn al recunoaşterii prestaţiei sale de profesor şi manager al învăţământului din judeţ, în anul 2005 i se conferă Diploma de Excelenţă de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice.

Profesorul dr. Petrea Iosub si-a pus amprenta şi în domeniul cercetării şi creaţiei filosofice (scrieri filosofice) şi al creaţiei literare (poezie, eseu, publicistică). Mărturie stau lucrările semnate de autor şi însemnările elogioase ale oamenilor de cultură care le-au citit.

Cărţi publicate: Elemente de arheologie metafizică, Editura Odeon,  Iaşi, 2000; Omul – O  fiinţare privilegiată”, Editura Thalia, Vaslui,  2003; Pluralismul ontologic, (modelări şi tipologii), Editura  Thalia, Vaslui, 2004; Metafizica existenţei, Thalia, Vaslui,  2007; Lucian Blaga – Metafizica, Editura Thalia, Vaslui, 2008;  Alexandru Boboc sau Intrarea în permanenţă, Editura Thalia, Vaslui, 2008;  Incursiuni de arheologie metafizică, Editura Thalia, Vaslui, 2010 ; Avatarurile conceptului de filosofie”, Editura Thalia, Vaslui,  2011; Sechestraţi în… tranziţie, publicistică,  Editura Thalia, Vaslui, 2002; Însemnări pasagere, publicistică, Editura Thalia, Vaslui, 2003; Semnele trecerii, versuri, Thalia, Vaslui, 2006; Poemele toamnei, versuri, Editura Thalia, Vaslui, 2009; Contemporan cu viitorul, (file de istorie),  Editura Thalia, Vaslui, 2006 (coautor); Anghel Rugină – Omul şi Savantul, Editura Thalia, Vaslui, 2010  (coautor); România – între  umilire şi demnitate”, Editura  Thalia, Vaslui, 2013; Scrisori către „a” mic, (portrete şi pamflete), Editura  Thalia, Vaslui, 2014; Pagini de filosofie românească, Editura Thalia, 2015.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace!

Vasilica Grigoraş

 

 

Octavian D. Curpaș: „Domnind peste împrejurările vieţii” o carte de psihoterapie creştină

Feminitatea este o calitate şi o caracteristică importantă, ce ţine de latura psihologică a unei femei. Componentele ei sunt blândeţea, răbdarea, bunătatea, sensibilitatea. Feminitatea se poate învăţa şi educa şi se poate manifestă în funcţie de împrejurări. Societatea noastră apreciază feminitatea şi aşteaptă de la orice femeie să fie feminină în felul ei propriu. Despre feminitate şi despre modul în care aceasta trebuie înţeleasă şi dezvoltată vorbeşte şi  cartea Ligiei Seman, „Domnind peste împrejurările vieţii. Un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”.  Autoarea li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cum să faci faţă momentelor dificile din căsnicie, cum să îţi susţii şi să îţi formezi copilul, cum procedezi atunci când totul pare să îţi fie împotrivă, cum te manifeşti faţă de cei cu care te întâlneşti pentru închinare şi părtăşie sunt tot atâtea întrebări la care cititoarele vor găsi răspuns, în studiul realizat de Ligia Seman.

De altfel, „Domnind peste împrejurările vieţii” prezintă aplicarea unor metode de psihoterapie creştină şi cu siguranţă, că pentru multe cititoare va fi un lucru cu totul deosebit faptul că Biblia le poate ajuta să facă faţă nevoilor curente, de zi cu zi. Într-o lume ce le propune femeilor tot felul de trucuri, tabieturi şi reguli surogat pentru a rezista la serviciu, în familie şi în biserică, „Domnind peste împrejurările vieţii” le va convinge că prin Cuvântul lui Dumnezeu pot să obţină vindecare spirituală, cu implicaţii pozitive asupra vieţii lor. Acelea care vor deschide acest volum, vor vedea că autoarea a îmbinat într-un mod fericit, studiul Cuvântului cu metode psihoterapeutice de o certă valoare.

„Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia – vine după alte trei romane de succes ale Ligiei Seman. Cartea a apărut în 2006, la editura Cetate, Deva. Cunoscută cititorilor pentru romanele sale creştine, “Funiile dragostei” (1995), “Handicapul conştiinţei” (1999) şi “Tragedie şi triumf” (2004),  autoarea urmăreşte să demonstreze în volumele pe care le-a scris că dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile Ligiei Seman, dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi redobândi identitatea – rămâne obiectivul de bază, firul călăuzitor.

„Domnind peste împrejurările vieţii” le propune cititoarelor o sistematizare a metodei de studiu biblic, care să le conducă la vindecare interioară. Pe parcursul a 11 săptămâni, acestea pot traversa un itinerariu spiritual menit să le îmbogăţească sufleteşte şi să le ofere puterea de a domni peste diferitele circumstanţe ale vieţii. Fiecare capitol se încheie cu un verset de memorat şi cu concluzii recapitulative. „Spunea un om înţelept: „Dumnezeu Se plimbă cu chibritul printre casele noastre şi aprinde pentru binele nostru ceea ce am zidit, uneori, cu trudă şi renunţări. Şi-o face de mai multe ori…” Noi plângem şi ne simţim dezorientaţi, nemaiavând puterea de a construi ceva. De fapt, numai atunci am înţeles lecţia: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.” (Ps. 127:1) Cartea de faţă le învaţă pe cititoare cum să îşi zidească o casă pe stâncă, pentru ca şuvoaiele împrejurărilor vieţii să nu aibă puterea de a le lăsa fără un adăpost spiritual.

Începutul acestei călătorii de vindecare interioară este fundamentat pe ideea că orice femeie are preţ în ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este esenţial, pentru că de obicei, se întâmplă ca tocmai femeile să fie privite în societate ca având o valoare inferioară bărbatului. Şi de aici, se nasc o serie de lucruri nefericite, aducătoare de probleme. În prima săptămână, pe parcursul a cinci zile, orice femeie care studiază ajunge să înţeleagă că „oglinda cerului, Cuvântul lui Dumnezeu, arată imaginea întregii făpturi a femeii.” Înţelegem deci, că slăbiciunile” unei femei „indică faptul că are nevoie ca puterea Lui să se adauge puterii” ei limitate.

Mai departe, vedem că lui Dumnezeu Îi pasă de fiecare femeie, venind în întâmpinarea nevoii de protecţie cu care aceasta a fost creată. Câte categorii de femei sunt? Din ce categorie faci parte şi cum să îţi asiguri protecţia pentru viitor, iată doar două din întrebările cărora autoarea le răspunde folosind Biblia şi metode eficiente de consiliere creştină.  Rezultatul este că nici mai mult, nici mai puţin, „umblarea cu El, încrederea deplină în El”, le-a schimbat femeilor pe care Ligia Seman le prezintă ca exemple, pe deplin, viziunea asupra vieţii. În continuare, în a treia săptămână de studiu, constatăm că El împlineşte nevoia de iubire ce a fost sădită la creaţiune, în inima oricărei femei. „Cum să pornim în căutarea adevăratei iubiri alături de partenerul nostru? Acest tip de iubire presupune efort şi disciplină”, ne spune Ligia Seman în cartea sa. Evoluând de la particular către general, aceasta extinde ideea şi se întreabă: „Să fie oare asemănător şi în relaţia cu Domnul? A sufocat oare stilul nostru „feminin” ceea ce trebuia să ne aducă frumuseţe, motivaţie şi putere de luptă?”

Nu este suficient însă, ca femeie, doar să primeşti iubire, ci trebuie să o şi dăruieşti şi de aceea, în săptămâna a patra, studiem modul în care o femeie poate să dăruiască iubire pe calea indicată de Dumnezeu. Viaţa este complexă şi să nu uităm că „frământările, eşecurile, tragismele, bucuriile, câştigurile sau pierderile fac parte din viaţa noastră.” Mai poţi dărui deci iubire, când ai parte de suişuri şi coborâşuri? Când ţi se pun beţe în roate şi trebuie să faci faţă la tot felul de situaţii şi presiuni exterioare, te mai simţi capabilă să oferi iubire? Cum să ai o stare de spirit bună, încredere în ceea ce eşti, în ceea ce poţi şi în ceea ce ştii să faci, când totul îţi este parcă, împotrivă? Soluţia? Legea Duhului de viaţă.

Pe drumul devenirii spirituale, observăm cum Duhul lui Dumnezeu le dăruieşte femeilor acea putere de a domni peste o fire rebelă, ce generează probleme la orice pas. „Dacă şi tu vei înţelege cu adevărat soluţia, vei fi schimbată şi odată cu tine şi lumea din jurul tău. Dumnezeu nici nu-ţi cere mai mult!” Astfel, trecem la o latură biruitoare şi pricepem cum începe să devină realitate ceea ce promite Cuvântul, şi anume, că orice femeie poate domni peste împrejurările vieţii. „Soluţia este să-L lăsăm pe Dumnezeu să trăiască viaţa Lui în noi. Sfârşitul nostru este începutul lui Dumnezeu! Salvamarii ştiu că nu poţi salva un om de la înnec, decât după ce a renunţat să se mai zbată pentru a face el însuşi ceva.”

Să nu ne imaginăm că firea pământească va ceda atât de uşor şi de aceea,  în următoarea săptămână, ni se arată modul în care Duhul o ajută pe fiecare femeie să aleagă ascultarea de Dumnezeu, mai degrabă decât ascultarea de păcat. Cum se va realiza acest lucru? „În loc să caute rezolvarea în mijloacele posibile care nu au condus la îmbunătăţirea relaţiei”, orice femeie ar trebui să se prăbuşească în genunchi „cu lacrimi şi cu inima deschisă până în cele mai profunde cămăruţe ale ei, zicând: „Da, Doamne, am crezut că pot iubi prin propriile forţe, dar iubirea nu este aşa cum am vrut eu s-o arăt. Eu nu am iubit aşa cum am văzut că sunt atributele dragostei din 1 Corinteni 13; am vrut să amestec cu iubirea egoismul de a-mi cere drepturile. Nici acum nu pot altfel, dar Tu poţi să iubeşti prin mine.” Şi astfel, Cuvântul Său devine în oricare femeie rhema, adică un Cuvânt viu, lucrător.

În săptămâna a şaptea, cititoarele învaţă ce înseamnă să fie beneficiare ale legământului pe care o femeie credincioasă îl face cu Dumnezeu.  Cu alte cuvinte, află cum se poate să primească o inimă de carne. Vinovăţia noastră şi neprihănirea Lui este una din realităţile pe care ar trebui să o avem necontenit în minte. „Îţi dai seama că El, care şade la dreapta lui Dumnezeu, cunoaşte atât de bine lupta ta cu tine însăţi, domeniile încă necâştigate, înfrângerile tale, piedicile tale, rigorile societăţii? Îţi dai seama ce înseamnă a fi în legământ cu EL?” Dacă orice femeie este conştientă că Dumnezeu îi ştie toate problemele, că o vede, de ce nu ar învăţa să I se închine prin laudă? De ce nu ar fi prin laudă, o beneficiară a legământului?

În următorul interval de şapte zile, se discută despre un concept ce poate părea dificil, dar este necesar – acela al jertfirii de sine, al zdrobirii, care formează în orice femeie „calităţile de blândeţe, smerenie şi dependenţă totală de Dumnezeu.” Cuvântul cheie al acestui capitol este zdrobirea, pe care Ligia Seman o defineşte „ca pe o operaţie în care Dumnezeu scoate inima noastră de piatră şi ne dă o inimă nouă. Numai cu această inimă, în străfundurile căreia Dumnezeu scrie legile Lui, noi vom putea să-L ascultăm, să-L iubim, să trăim în prezenţa Lui.” În acelaşi capitol, autoarea abordează şi subiectul misiunii femeii. Misiunea şi viziunea reprezintă cele două chei de boltă ale unei slujiri autentice. „Ar fi un lucru extraordinar dacă femeile ar înţelege că lucrarea lor pe pământ nu este să schimbe oameni, nici împrejurări, nici un soţ dificil, nici un adolescent rebel, nici mentalităţi greşite ale celor din jur. Dacă ar înţelege că lucrarea lor cea mai mare este să colaboreze cu Dumnezeu, astfel încât comoara cea mai de preţ din ele să poată fi pusă în valoare, cât de multe lacrimi şi-ar găsi sensul real la picioarele Lui, câte case şi biserici nu ar fi pline de… mireasma Duhului Său?”

De la creionarea misiunii, autoarea le conduce pe femei să primească viziunea Sa pentru această viaţă, în ceea ce priveşte rolul de soţie, pe care orice femeie şi-l doreşte. Ce înseamnă, de fapt, viziune? Ligia Seman ne oferă o definiţie proprie, menită să le ajute pe cititoare să reuşească să treacă dincolo de circumstanţe şi de aparenţe. „Viziune înseamnă a vedea scopul lui Dumnezeu pentru pentru viaţa ta, dincolo de tot ceea oferă prezentul.” Care este scopul? „Avem nevoie de o înţelegere specială a unicităţii scopului pentru vieţile noastre ca să fim motivate chiar în lucrurile mărunte pe care le facem, pentru că altfel, nu putem fi fericiţi.” Ca soţie, te poţi confrunta de multe ori cu situaţii mai puţin plăcute, iar Ligia Seman are meritul de a fi pus accentul tocmai pe latura practică a vieţii. „Cum te împaci cu faptul că în căsnicia ta…, mai întâi de toate, tu trebuie să te schimbi?” Poţi să ierţi? „Inima mea de femeie nu poate ierta în orice situaţie pe cei care m-au rănit sau respins, dar inima lui Hristos a iertat pe acei care L-au batjocorit, umilit şi răstignit.”

Iată de ce, în ceea ce priveşte viziunea pe care trebuie să o aibă o soţie, totul depinde de propria alegere. „Dumnezeu îţi dă pacea perfectă în familie, dacă vei alege drumul încrederii în El, astfel încât, cu ajutorul tău, soţul să nu piardă semnificaţia pentru care merită să lupte în viaţă. Urmează provocarea, care înseamnă să reuşeşti să îţi descoperi, ca femeie, capacitatea de a trăi fiecare zi alături de soţul tău, ca pentru cer. „Te provoc la viziunea lui Dumnezeu pentru viaţa ta, căutând să valorifici ceea ce încă nu e pus în valoare în soţul tău, ceea ce poate nu a fost spus în anii de căsnicie, ceea ce nu a fost trăit în puţinul timp pe care vi-l puteţi rezerva să fiţi doar voi doi.”

Dacă ţi-ai însuşit viziunea lui ca soţie, prozatoarea te invită să mai faci încă un pas. Apropiindu-ne de finalul cărţii, vedem ce înseamnă pentru o femeie să fie mamă şi ce viziune a avut Dumnezeu când a instituit familia. Este tulburătoare afirmaţia că „Dumnezeu consideră o mamă cea mai potrivită fiinţă de pe pământ cu care El să colaboreze în materializarea planului Său pentru copiii ei.” Mai mult, El a creat-o pe mamă cu instinctul de protecţie. Dacă în orice femeie există nevoia de a primi iubire şi protecţie, la rândul său, această este chemată să le ofere pe amândouă, în familie. „Atunci când Dumnezeu face legământ cu noi, în acest legământ include întreaga familie. Ai scopuri autentice pentru copiii tăi sau ele sunt influenţate de limitările tale, de lupta firească pentru protecţie, de pretenţiile tale, de  perfecţionism sau ambiţii egoiste?”

La final, în ultima săptămână, ne este conturat rolul femeii în familia lui Dumnezeu, adică în mijlocul bisericii. Biserica vine ca un moment de apogeu, ca o împlinire a tot ceea ce s-a spus până acum. Femeia, soţie şi mamă nu poate atinge desăvârşirea pentru care a fost creată, în absenţa părtăşiei oferite de biserică. Planul Său pentru viaţa ei este o părticică din planul Său pentru Biserică. „Viziunea Lui pentru tine este încadrată în Marele şi Eternul Scop privind Biserica.” Şi astfel, ajungem să înţelegem pe deplin semnificaţia Cuvântului viu, rhema, pentru că „numai în ambianţa părtăşiei putem descoperi acel rhema, acea cale a binecuvântării pentru famila noastră şi familia lui Dumnezeu.”

În încheierea acestei călătorii spirituale, fiecare femeie este îmbogăţită cu un arsenal în a duce luptele vieţii şi în a domni peste împrejurările acesteia, care vin asupra ei neîncetat. Cartea Ligiei Seman rămâne un volum de valoare, ce o va îmbogăţi spiritual pe cea care va avea dorinţa de a o parcurge şi de a aplica recomandările oferite aici. Acest studiu ar trebui să fie o prezenţă permanentă în viaţa oricărei femei, o sursă de informaţie şi o soluţie inedită, atât pentru problemele cotidiene, cărora trebuie să le facă faţă, cât şi pentru cele care apar pe neaşteptate. Recomand cartea Ligiei Seman ca pe o invitaţie şi o provocare la studiu personal şi la schimbare, ca pe o alternativă, dar şi ca pe o decizie de a gândi creativ şi a aborda strategic, viaţa.

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

Vavila Popovici: Startul Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro

„Secretul succesului constă în a vrea să câștigi și a ști să pierzi.”

—    N. Machiavelli

 Brazilia este cea mai mare putere economică națională a Americii Latine. Orașul Rio de Janeiro a fost desemnat oraș gazdă în cadrul celei de-a 121-a Sesiuni a Comitetului International Olimpic, desfășurată la Copenhaga, Danemarca în luna octombrie 2009.

Orașul Rio de Janeiro este primul oraș sud-american care găzduiește Jocurile Olimpice de vară, al doilea din America Latină (1968) și primul din Emisfera sudică (după 2000), probele sportive desfășurându-se pe 33 de arene răspândite în 4 părți ale orașului: Barra, Copacabana, Deodoro și Maracanã.

Torța olimpică a fost aprinsă la templul Herei din stațiunea Olimpia – oraș din Grecia cunoscut ca loc de desfășurare a Jocurilor Olimpice în perioada clasică –, în data de 21 aprilie 2016, iar în 27 aprilie ea a fost înaintată organizatorilor brazilieni la Atena, cu o scurtă oprire în Elveția pentru a vizita sediul Comitetului Internațional Olimpic, Muzeul Olimpic din Lausanne și Biroul Națiunilor Unite de la Geneva. Pe pământ brazilian a intrat în data de 3 mai, a trecut prin 300 de orașe ale țării și punctul culminant a fost aprinderea torței pe stadionul Macaranã, în data de 5 august, când am putut vedea ceremonia de deschidere.

Jocurile au loc în perioada 5-21 august 2016, cuprinzând 28 de sporturi, la care participă 11.000 de sportivi.

Brazilia este o țară tropicală, a 5-a cea mai mare țară din lume, al doilea stat din lume, după SUA, cu cele mai multe aeroporturi, funcționale fiind – 2.500 de aeroporturi. Are cea mai mare populație de religie catolică, reprezentând 64% din populația țării. Simbolul creștinismului brazilian este acel impresionant monument reprezentând pe Iisus Mântuitorul, amplasat în sudul orașului Rio de Janeiro, pe muntele Corcovado (780m), construit între 1926-1931 și având o înălțime de 30 metri, un piedestal de 8 metri înălțime, cu brațele având o lățime de 28 metri, confecționat din beton armat, pentru a rezista vânturilor puternice și eroziunilor. Statuia a fost realizată de sculptorul român Gheorghe Leonida, cel care a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale și care, în vremea comunismului ateist din țara noastră, a fost complet ignorat.

Știind cum începem fiecare zi de lucru – cu o ceașcă de cafea pe masă sau pe birou – ne amintim că Brazilia este cel mai mare producător de cafea din lume; reprezentând o treime din cafeaua consumată pe plan mondial, cu o mare diversitate de tipuri de cafea, datorită diferenței dintre soluri, climă și specii ale arborelui de cafea, dar și diferitelor tehnici de cultivare practicate în regiunile țării.

Cultura braziliană este foarte diversificată datorită caracterului complex al societății. O lungă perioadă Brazilia a fost o colonie portugheză, de aici influența limbii portugheze – ea fiind limba oficială a Braziliei, deși se vorbesc limbi europene ca: germana, italiana, chiar și japoneza –,  a catolicismului – fiind statul cu populația cea mai mare a catolicilor din lume –, și a stilului în arhitectură. Explicația faptului că se vorbesc atâtea limbi este aceea că începând cu secolul al XIX-lea, Brazilia și-a deschis frontierele imigranților și au intrat în țară persoane din foarte multe state, majoritatea fiind de origine italiană, portugheză, spaniolă și germană, ceva mai târziu – imigranți din Asia, mai ales din Japonia și Orientul Mijlociu. În Brazilia trăiește cea mai mare populație de origine italiană din afara frontierelor Italiei, cea mai mare populație de origine japoneză din afara teritoriului Japoniei, mai mulți libanezi decât în Liban și cea de-a doua populație ca număr de origine germană care trăiește în afara statului german. Țara poate fi model pentru lumea întreagă privind toleranța. Datorită acestui fapt au țâșnit idei și s-a statornicit o cultură originală, plină de elan și dragoste de viață.

Germanii și italienii au contribuit semnificativ la cultura Braziliei, dar preponderentă a fost influența popoarelor autohtone și care se poate observa mai ales în arta culinară, muzica vibrantă și dansul –  expresie a tinereții, optimismului și frumuseții. Și să adăugăm faptul că fotbalul este sportul cel mai popular în Brazilia, iar anualul Carnaval de la Rio este cea mai mare petrecere a lumii.

   Regizorul brazilian care a regizat spectacolul, a început cu prezentarea istorică a țării sale, ajungând până în a revela prezentul prin scene superbe în care predomina muzica, dansul; Gisele Bundchen, superbul fotomodel brazilian, a traversat maiestuos arena, în aplauzele spectatorilor.  Regizorul a transmis totodată mesajul de atenționare asupra protejării naturii de pe planeta noastră, înțelegând și protejarea civilizației la care a ajuns omenirea în general și arătând, în mod sugestiv, posibilele pericole în cazul neglijării avertismentelor ecologice.

  A urmat defilarea celor peste 200 de națiuni, în ordinea alfabetului portughez. Se putea urmări numărul participanților fiecărei țări, deci și numărul restrâns al delegației tării noastre. Dar, mai bine mai puțini și valoroși!

   Elanul arzător al participanților dezvăluit la festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice ne-a impresionat. Stând comod în fotolii, am privit minunatul spectacol, culorile fascinante și fantezia concepută de organizatori; de asemenea exuberanța tuturor celor ce defilau pe arenă, dar și a celor care priveau defilarea, întâmpinând reprezentanții fiecărei țări participante cu frenetice aplauze. Uralele se auzeau în valuri, costumele divers colorate cu puternice culori, creatoare a unui admirativ metisaj, transmiteau elan tuturor participanților, dar și celor trei miliarde de spectatori de pe întreaga planetă. Au fost momente de afirmare a fraternității, de iubire și speranță.

În finalul spectacolului, am putut vedea ultimii metri parcurși ai torței olimpice, ținută în mâna maratonistului brazilian Gustavo Kuerten, cel care a aprins flacăra olimpică.

Așteptăm cu înfrigurare momentele de luptă pentru afirmarea valorilor în domeniul sportiv al fiecărei țări. Să le urăm succes! Oh, cât de valoroase sunt, pentru viața fiecăruia, minutele de succes!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

AUREL I. ROGOJAN – Istoria Romaniei dupa directivele lui Stalin si Horthy. DEZVALUIRI

 

Cine este Horia-Roman Patapievici?
La conducerea ICR se află fiul unei fantome a NKVD

Ne-a fost dat sa traim un sfarsit de saptamana marcat de o stire prea repede trecuta sub tacere, desi anunta un grav atentat impotriva constiintei istorice a romanilor. Dintre autorii asumati ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici si Teodor Baconschi. Primul in calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit “Romania medievala”, finantat din bugetul de criza al Romaniei cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca parinte prefatator al volumului cu titlul mentionat, editat de Institutul Cultural Roman. Volumul este, putin spus, o blasfemie la adresa constiintei istorice a poporului roman.

Nu mai referim asupra imprecatiilor pe care cei doi inamici ai Romaniei le gireaza pentru a denigra in fata lumii identitatea nationala a romanilor si a da dreptate nerusinatelor revendicari teritoriale ale neorevizionistilor unguri , dar este nevoie sa stie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Roman, fiindca presedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Basescu.

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

O tradiţie a trădării

Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.

Dosarul cu declaratiile olografe ale lui Dionis Patapievici catre Partid este oferit la sectiunea Blogroll de Pacepa.roNota Z.O. Ascultati si
Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatura, intervievata de Victor Roncea despre securistii ICR si Patapievici

http://roncea.ro/2009/10/08/nobel-pentru-herta-muller-interviu-audio-realizat-de-victor-roncea-cu-herta-muller-despre-securistii-si-turnatorii-promovati-de-icr-si-patapievici/

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.

Furia Hertei Müller

De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.

Traseul lui HRP

În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de “instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Rolul “Căpitanului Soare”

Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.

“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.

Hop şi Virgil Măgureanu

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.

Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.

Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în “intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS

Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alţi camarazi au fost “prinşi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai a lui), faptă ce are consecinţe penale.

Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi kominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile de identitate ale culturii şi spiritualităţii româneşti din toate timpurile.

Ascensiunea lui H.-R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României.

O secvenţă biografică, mare cât o biografie

Conform biografiei oficiale romanţate, tânărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismăneanu l-a prezentat celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic.

Peste ani, Patapievici îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.

Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.

Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.

“Lead”-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României”.

Dionisie Patapievici

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.

Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.

Din l948 şi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat.

Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.

Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost “suspectat şi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.

Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic şi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: Tradiţia trădării în familia Patapievici.

Tradiţia trădării

În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Pătraşcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.

Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”.

Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…

Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini.

Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică “Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece “a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, “pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?

Viaţă de emigrant în Romania

Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. -, D.P. încearcă recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja, concomitent, inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de “debriefing”, pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor kominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu şi de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiţer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări şi căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor.

Agenţii din categoria “ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea şi prelucrarea informaţiilor, dar şi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism “Renault major 10”. Deşi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu atractiv şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă şi a orizontului de acces la informaţiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaţie care i-ar fi putut influenţa stabilitatea şi continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul “Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi ministerele economice, dar şi profunda sa interiorizare şi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.

În evenimentele “contrarevoluţionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanţe Aurel Vijoli, D.P., ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice “Banca de stat şi sistemul bancar al URSS”. D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că “este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile CAER şi din URSS”.

Nici completările biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. Analiştii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deşi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.

Detalii dintr-o carieră de cercetat

Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis P. la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de către Departamentul Operaţiunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o “coadă a topoarelor” NKVD?

Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija sa exagerată pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”.

Totuşi, Dionis P. era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în PMR, ulterior PCR. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective.

După şapte ani, “double crosse”-ul din acţiunea de contraspionaj “D. Pătraşcu” a primit rezoluţia: “închis cu menţinerea în evidenţă pasivă”.

Se redeschide, însă, fila nouă a tradiţiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei Müller, la onorabilitatea şefului ICR, Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancţiune pentru un act de trădare, dar şi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun “institut cultural” afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că “Micul Führer de Buzău” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înţelege apetenţa lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi şi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de “Micul Führer-Komisar” al culturii române.

Odată cu devalizarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii, atât BND, cât şi succesorii NKVD au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici şi au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate al tradiţiilor înaintaşului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puţin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României…

Aurel I Rogojan

Cotidianul.ro

Sursa: http://georgeanca.blogspot.ro/2016/08/in-gradina-maicii-domnului-colocviile.html

Dacina Dan: Interviu cu pianista Maira Liliestedt

„Muzica este o parte din fiinţa mea”

„Dacă m-aş aşeza acum la pian, aş umple restaurantul de lume!“ a spus Maira în  faţa palatului Lloyd din Timişoara, în timp ce ochii prelungi, ca zborul rândunelelor, urmăreau jocul fiicei ei, printre porumbei. Maira purta pantaloni albi, cu manşeta deasupra genunchiului, iar bluza de mătase înflorea cu roşu de mac lumina ce atârna pe crengile începutului de iunie, 2014. O reîntâlnesc pe Maira după doi ani, în aceste pagini şi-i privesc din nou mâinile ce poartă condurul delicat, pierdut de sunete, pe cea din urmă treaptă a unui castel muzical.

 

Dacina DAN: „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare”  (Nichita Stănescu). Ce înseamnă muzica pentru prof. univ. dr. Maira Liliestedt?

Maira LILIESTEDT: Muzica este o parte din fiinţa mea. Simt că ceva, din propriul meu echilibru, e puternic afectat dacă nu pot studia şi preda la pian. Muzica nu este o profesie pentru mine, ci o necesitate. Dacă ceea ce am afirmat pare poetic, nu aceasta a fost intenţia mea. Este un adevăr pe care l-am simţit acut, dureros, atunci când am fost forţată să fiu departe de muzică şi un adevăr, incredibil de pozitiv, în momentele de vârf ale vieţii mele.

Dacina DAN: Ca pianistă, aduci bucurie şi înălţare sufletească spectatorilor din sălile de concert. Ai obţinut titlul de doctor înainte de 30 de ani, eşti profesor universitar în S.U.A., la University of Mount Union, ai o familie care e mereu alături de tine. Între atâtea realizări (chiar te rog să detaliezi ) e loc şi pentru deziluzii?  

Maira LILIESTEDT: Mulţumesc. Am obţinut titlul de doctor la 27 de ani şi a fost o realizare importantă, nu pentru faptul că am câştigat acest titlu, ci pentru orizontul larg de cunoştinţe care mi s-a deschis. Titlul în sine, nu înseamnă mare lucru pentru mine: sunt tot Maira, cu sau fără el. Dar am muncit mult ca să-l obţin şi sper că am devenit un om mai capabil, mai bun, cu mai multă frumuseţe şi sensibilitate interioară din cauza călătoriei acesteia pedagogice.

O calitate şi, totodată, un dezavantaj al unei vieţi în muzică este faptul că muzica trebuie să reflecte viaţa, în toate detaliile ei. Sunt perfecţionistă, dar ca şi în viaţă, nu există perfecţiune în muzică. Aceasta înseamnă că orizonturile sunt mereu deschise şi întotdeauna este loc de mai bine. Ca pianistă, perfecţionismul meu se luptă puternic cu imposibilitatea de a atinge un ţel perfect în interpretările mele. Acest paradox oferă numeroase eşecuri, dar şi multă libertate în a reda viaţa până în cel mai mic (şi imperfect) detaliu al ei.

Dacina DAN: Ai plecat din România, cu părinţii, la 14 ani, în 1992, după absolvirea a opt clase la Liceul de Arte „ Sigismund Toduţă “ din Deva. Cum ţi s-a părut, la acea vârstă, lumea de dincolo de ocean?  Cât de diferită era, faţă de  România?

Maira LILIESTEDT: Foarte diferită, fireşte. Deşi îmi plăcea limba engleză şi o învăţasem conştiincios în clasele V-VIII în România, dialectul folosit în America este oarecum diferit de limba engleză britanică, predată la Deva. Aveam un vocabular englez relativ bogat, dar în primele luni, mai ales la şcoală, mi-a fost foarte greu să leg cuvintele unele cu altele, ca să formez un limbaj englez fluid. Schimbarea a fost foarte dificilă: în primele săptămâni din clasa a IX-a în State, eram disperată că nu înţelegeam textul din manualele de şcoală. Însă m-am adaptat destul de repede; în câteva luni am reuşit să îmi pun vocabularul în funcţiune şi să mă descurc destul de bine.

Multe alte aspecte erau complet diferite faţă de cele ale vieţii din România. Sistemul şcolar e şi el diferit: elevii se duc de la o clasă la alta în timpul şcolii—de la chimie, alergi la sala de matematică, de acolo la istorie, etc., cu pauze de doar trei minute între ore. Stresant! În plus, deşi toţi elevii şi profesorii au făcut tot ce au putut ca să mă ajute să mă încadrez, liceul respectiv era foarte mic, cu colective de elevi care se cunoşteau încă din grădiniţă. Eu eram, de obicei, în plus: adică nimeni nu îşi aducea aminte să mă includă în activităţile lor. În această situaţie, nu prea am reuşit să îmi găsesc prieteni decât mai târziu, atunci când am ajuns la facultate, unde toţi studenţii încep relaţiile sociale de la capăt, îşi croiesc noi prietenii pe baza intereselor comune. La facultate am întâlnit-o pe prietena mea, Janelle, care mi-a rămas una dintre prietenele cele mai apropiate şi partenera mea, la două piane, de 20 de ani.

Dacina DAN: La ce anume a trebuit să renunţi pentru a te încadra într-un alt stil de viaţă?

Maira LILIESTEDT: Am renunţat la prietenii din liceu, deşi nu a fost alegerea mea. Am încercat să păstrez legătura cu câţiva prieteni din România şi, cu unii, am corespondat mulţi ani, deşi nu ne-am mai văzut niciodată de când am plecat. Cu un fost coleg, Virgil, am corespondat mai bine de 10 ani. Nu m-aş fi aşteptat la asta. Corespondenţa aceasta a fost importantă pentru mine. Era un fir care mă lega de o lume pe care o cunoşteam mult mai bine şi în acelaşi timp, faptul că locuiam într-o altă ţară, îmi oferea posibilitatea să îmbogăţesc prieteniile cu cei din România, prin aspectele noi de viaţă pe care le întâmpinam în America.

Dacina DAN: Ai revenit în România după 22 de ani, în 2014. Iar în 2015 ai fost membră în juriul Concursului  Internaţional „PIANO MODUS VIVENDI”, prima ediţie. Ai susţinut recitaluri de pian în Deva. Cum ai regăsit ţara natală, după atâţia ani petrecuţi în S.U.A.?

Maira LILIESTEDT: De multe ori mi-a fost dor de România, deşi locuiesc în S.U.A. de   aproape 25 de ani. Dar, am fost surprinsă cât de  „acasă”, într-adevăr  „acasă”, m-am simţit în România, la întâia revenire în 2014. A fost un moment aparte, în vara respectivă, când eram în vizită la nişte prieteni : cânta o muzică românească la radio, terminasem o cină delicioasă, tradiţional românească, eram înconjurată de oameni, nemaipomenit de calzi, care mă cunoşteau de când eram copil şi mi-am dat, brusc, seama că mă simţeam mai acasă în acel moment decât mă simţisem vreodată în ultimii 22 de ani. Am fost frapată. Ştiam că mi-e, des, foarte dor de casă, dar am o viaţă minunată în America: e ţara unde mi-am întâlnit soţul, mi-am născut fetiţa şi m-am realizat profesional. Chiar nu mă aşteptam să mă simt atât de clar „acasă” într-un moment, relativ comun, al unei vizite în România, după atâţia ani.

Dacina DAN: Care crezi că ar fi aportul şcolii de muzică româneşti la cariera ta şi cât de diferită este şcoala de muzică din S.U.A. faţă de cea din  România?

Maira LILIESTEDT: Educaţia muzicală pe care am primit-o în România mi-a oferit un început foarte trainic. Am progresat tehnic foarte rapid sub îndrumarea ambiţioasă şi foarte pricepută a d-nei profesoare Doina Ona. Am ajuns în S.U.A. cu mult mai multe cunoştinţe muzicale decât cele ale multor tineri de vârsta mea. Însă şi sistemul de educaţie muzicală în S.U.A. e foarte diferit faţă de cel din Romania. Aici nu există şcoli de muzică şi toate studiile muzicale sunt în sistem de ore particulare. În general, acest lucru înseamnă că multe familii nu îşi pot permite să îşi trimită copiii la ore de muzică. În şcoli se predă muzica generală, (cam o oră pe săptămână), şi din clasa a VI-a se începe de obicei muzica de ansamblu, ori instrumentală ori vocală, în cor. Dar educaţia muzicală intensă cu ore de pian, vioară, etc., plus teoria muzicii, în cadrul orarului normal al unei şcoli de muzică este ceva ce nu există în S.U.A. Şi acest lucru mi se pare foarte trist. Aici, societatea este mult mai fascinată de sportivi celebri şi fiecare şcoală (şi la nivelul claselor inferioare, câteodată) are echipe de baschet, baseball, fotbal american. Liceele mari au de multe ori şi echipe de gimnastică, înot, volei, golf, etc.

Dacina DAN: Eşti muzician la prima generaţie. Cum ai ajuns la pian?

Maira LILIESTEDT: Mama cânta puţin la pian şi părinţii mei cumpăraseră o pianină când aveam doar trei ani. Mama s-a gândit că ar fi interesant să învăţ şi eu, puţin, să cânt şi m-a dat la şcoala de muzică. D-na prof. Ona se pare că a avut încredere în mine şi a găsit un anumit potenţial muzical, pentru că m-a ajutat să fac progrese care acum, după ani de zile de meserie, mi se par surprinzător de rapide. Dar dânsa şi acum are asemenea rezultate, aproape cu fiecare elev al ei. Priceperea pedagogică a acestei profesoare este fantastică. D-na Ona mi-a amintit un episod din clasa I sau a II-a când mă pregătise pentru un concurs important. Însă mama îi spusese să nu mă preseze prea tare şi să mă lase să fac şi eu ce pot. Aşa că, nu i-a spus mamei că acesta era într-adevăr un concurs. Abia după ce am cântat şi am câştigat premiul I, i-a spus mamei despre concurs şi a adăugat “Uite, atât a putut!”

În Statele Unite mi-a fost greu să mă adaptez la stilul diferit al noii mele profesoare de pian. Era o doamnă mai în vârstă, care m-a pregătit într-un mod mult mai relaxat. Nu am ştiut ce să fac, fiind obişnuită cu ritmul rapid al d-nei prof. Ona şi dupa vreo doi ani în America, am început să mă îndoiesc că voi continua cu pianul. Nu aveam nici un interes să studiez şi, bineînţeles că piesele nu aveau să se perfecţioneze singure. Am fost foarte aproape de renunţa la pian. Dar şi în momentul acela, când nu mai voiam să studiez şi mi se părea că nu am nici un motiv pentru a continua, nu am reuşit să îmi imaginez viaţa fără pian. Atunci am hotărât să continui. Şi, de data aceasta, a fost decizia mea, aşa că am investit multă muncă, fiindcă eu alesesem ori să renunţ, ori să studiez pianul, însă la modul serios. De atunci, dragostea mea pentru muzică a crescut continuu. În afara iubirii pe care i-o port familiei şi prietenilor, muzica mă face să mă simt mai plină de viaţă decât orice altceva.

Dacina DAN: Gheorghe Zamfir spunea odată că, naiul este instrumentul cu I mare. Pianul este, cu adevărat, un instrument cu I mare, atât la propriu cât şi la figurat. Un muzician este foarte ataşat de instrumentul său. Însă propriul pian nu poate fi dus in sala de concerte. Cum e întâlnirea cu un pian străin?

Maira LILIESTEDT: Dificilă! Acesta e un dezavantaj clar al pianistului, faptul că nu poate niciodată să se bazeze pe acelaşi instrument. Dar, uneori este şi un avantaj, pentru că în unele săli de concert pianul de la faţa locului este absolut fantastic, cu totul deosebit şi cu mult mai valoros decât cel de acasă. Asemenea întâlniri sunt minunate, pentru că sunt piane care, cu adevărat, fac muzica să sune mai sofisticat, mai cald, mai strălucitor. Dar şi în aceste cazuri, pianistul trebuie întotdeauna să se adapteze la un instrument nou.

Dacina DAN: A intra în lumea muzicii clasice şi a fi pe scenă de tânără, necesită disciplină, multe ore de studiu si dedicare. Te gândeşti vreodată că ai pierdut anumite lucruri în copilărie şi adolescenţă, investind atât de mult timp şi energie în orele de pian?

Maira LILIESTEDT: Aceasta este o întrebare dificilă. S-au facut multe studii ştiinţifice în ultimii ani şi acestea prezintă beneficiile enorme ale educaţiei muzicale/pianistice asupra sănătăţii, inteligenţei şi agilităţii creierului şi asupra capabilităţii unui om de a gândi şi a simţi într-un mod complet aparte faţă de cei care nu au avut studii muzicale. Beneficiile muzicii sunt documentate ştiinţific. Asta nu înseamnă că nu mi-aş fi dorit să am mai mult timp liber când eram mică (sau şi acum!); dar nu regret orele de studiu. Mi-au dat, unele din momentele cele mai frumoase din viaţa mea. Sunt însă sigură că, numai studii muzicale, de o intensitate care începe să înlocuiască trăiri necesare omului din viaţa de zi cu zi, nu sunt un lucru bun. Muzica este modul cel mai universal uman de a comunica. Cei care văd numai clapele unui pian nu vor avea trăiri, destul de semnificative, (pozitive sau negative), care să inspire interpretări muzicale profunde.

Dacina DAN: Eşti apreciată pentru tehnica impecabilă. Mişcarea mâinilor este atât de graţioasă, încât e ea însăşi un spectacol. Cum poţi stabili echilibrul dintre tehnică şi lirismul muzicii, dintre precizie şi pasiune?

Maira LILIESTEDT: Tehnica mea nu este nici pe departe impecabilă! Dar mă străduiesc şi, în general, reuşesc să stăpânesc şi piese foarte dificile. Echilibrul despre care vorbeşti este într-adevăr aproape imposibil de stabilit, deşi este extrem de important. Îţi dau un exemplu: muzica lui Rachmaninov este muzica mea preferată. Simt că este o reprezentare foarte fidelă a interiorului meu, ca om. Dar această muzică este şi foarte dificilă tehnic. Şi acum, piesele lui Rachmaninov, îmi prezintă cele mai mari obstacole pentru că dacă investesc prea mult suflet în interpretarea pieselor, atunci pot pierde controlul asupra elementelor tehnice, dar totodată, puterea sentimentelor transmise în aceste piese este cu mult mai importantă decât elementele tehnice (necesare totuşi pentru transmiterea acelor sentimente!)

Dacina DAN: Fiecare artist are un anumit mod de a aborda relaţia cu muzica şi cu publicul. Am observat că ai o strălucire aparte atunci când interpretezi. De unde vine această „lumină”?

Maira LILIESTEDT: Iubesc muzica din suflet şi cred că este singurul mod de a comunica într-o limbă universală până şi cele mai nuanţate trăiri omeneşti. Probabil că „lumina” de care vorbeşti provine dintr-un adevăr, exprimat cel mai bine de compozitorul Carl Nielsen: „Muzica este viaţă şi, asemenea vieţii, imposibil de înăbuşit.”

Dacina DAN: Se spune că, învăţând pe alţii, te perfecţionezi pe tine insăţi. Mama ta este o distinsă profesoară de chimie, cu un har pedagogic deosebit. În ce măsură te-a influenţat acest lucru în alegerea unei cariere didactice? Ce satisfacţii ţi-a adus faptul că eşti „modelator “ de talente?

Maira LILIESTEDT: Ţin minte cât de respectată era mama ca profesoară. Am multe amintiri din vremea când mă jucam acasă, în timp ce mama preda ore suplimentare de chimie, pentru a pregăti generaţii de elevi pentru admitere la facultate. Mama părea întotdeauna sigură pe sine, profesională, extrem de capabilă, exigentă, dar dreaptă, cu un dar aparte de a obţine rezultate deosebite de la elevii ei, cerând mult elevilor, dar sprijinind progresul lor la fiecare pas. E cert că influenţa ei asupra mea a fost uriaşă . Poate că mi-a plăcut şi faptul că aş putea da ordine ca profesor (mi-a plăcut întotdeauna să fiu eu cea care face regulile. Dar, în mod serios, stima şi rezultatele, dar şi felul elegant şi profesional cum se îmbrăca şi se purta mama, au avut o influenţă foarte mare asupra mea.

Pedagogia mi-a adus multe satisfacţii. Îmi place în special să lucrez cu tineri la facultate. Vârsta aceasta specială, între 18 şi 22 ani, este incredibil de importantă în procesul de maturizare al unui om şi simt că e un privilegiu că pot avea un rol în acest proces de formare al studenţilor mei. Da, predau muzica. Dar cel mai important pentru mine, e faptul că pot încerca să ghidez procesul de maturizare, într-o direcţie pozitivă, în timpul acestor ani, atât de importanţi, din viaţa studenţilor mei şi, mai mult, că reuşesc să ghidez acest proces printr-o lentilă muzicală, care mi se pare cea mai pură reflexie a experienţei umane.

Dacina DAN: Cum percepi diferenţele între a cânta alături de o orchestră, într-un concert mare, a face muzică de cameră sau a avea recitaluri solo? Ce variantă ar fi mai aproape de suflet?

Maira LILIESTEDT: Aceste experienţe au fiecare frumuseţile lor, dar într-adevăr, sunt diferenţe. În cazul unui recital solo, eu sunt complet responsabilă pentru muzica interpretată, deci pregătirea tehnică şi muzicală, interpretarea pe scenă şi comunicarea mesajului sunt absolut toate responsabilitatea mea. E un mare risc, mai ales că, tradiţional, pianiştii interpretează piesele memorate, fără partitură. Şi este o responsabilitate enormă, pentru că este doar datoria mea să pot comunica auditoriului conţinutul, uneori extrem de complicat şi psihologic şi muzical, al unei piese. Dar totodată este şi o mare bucurie, pentru că îmi place să pot forma şi sculpta interpretarea unei piese, aşa cum cred eu că este mai frumos sau mai comunicativ, fără să fiu nevoită să fac compromisuri din cauza părerii altor muzicieni.

Muzica de cameră şi, într-o anumită măsură (mai mică), un concert cu orchestra, impune o colaborare strânsă cu alţi interpreţi. Aceasta duce la nevoia de a face compromisuri între felul în care aş interpreta eu un pasaj şi felul în care ar interpreta alţii, din grup, acelaşi pasaj. Nu vreau să folosesc cuvântul „compromis” numai într-un sens negativ. Este şi greu, bineînţeles, mai ales când toţi cei din grup sunt convinşi că au răspunsul cel mai bun şi atunci, pentru reuşita grupului, fiecare membru trebuie să accepte o interpretare, puţin altfel, decât ar vrea. Dar aceste momente de „compromis” pot duce şi la multe descoperiri minunate. Discuţiile acestea (câteodată verbale, alteori pur muzicale, prin care ne ascultăm unii pe alţii şi înţelegem intenţia interpretativă a celorlalţi), discutiile acestea, deci, dau naştere unor idei cu totul noi, fascinante, care ne îmbogăţesc propria comoară muzicală, şi pe care le putem aplica şi la muzica solo, în viitor.

Îmi plac toate aceste feluri de a face muzică. Des, ţin foarte mult la interpretarea mea pentru o anumită piesă şi din acest motiv, îmi place foarte mult să cânt solo. Totuşi, îmi place şi/nu numai, „convorbirea” muzicală într-un grup de muzică de cameră, ci şi prieteniile care se pot forma, continua, sau aprofunda prin această muncă de suflet împreună. Mă atrage muzica pentru pian şi orchestră, cel mai mult. Repertoriul romantic pentru pian şi orchestră (concertele de Rachmaninov, Chopin, Liszt, Mendelssohn, Saint-Saens, de exemplu), sunt unele dintre piesele mele preferate. Compozitorii romantici ai secolului al nouăsprezecelea, au scris piese masive ( măreţe)  şi din punct de vedere structural şi din punct de vedere al puterii afective, iar asemenea ţeluri înalte mă captivează. Dar realizarea unei asemenea piese, cu orchestra, e deseori puţin decepţionantă, pentru că timpul petrecut de pianist împreuna cu orchestra e, în general, foarte scurt şi nu permite dezvoltarea unei interpretări comune, profunde, ci e des folosit doar pentru detalii practice: „ce tempo luăm în partea a doua?,” „ai de gând să eziţi la revenirea melodiei acesteia?,” etc.

Toate aceste experienţe muzicale, au farmecul lor şi semnificaţia lor anume. Nu există un mod „perfect” de a exprima trăirile, visurile şi sentimentele omeneşti pe clapele unui pian. Dar, pentru mine, această „imperfecţiune” este una din minunatele calităţi ale muzicii: reuşeşte, cu cea mai mare „perfecţiune”, să exprime faptul că noi, oamenii, cu toate sentimentele şi ţelurile noastre, suntem  „imperfecţi”!

Dacina DAN: „O femeie trebuie să aibă clasă şi să-ţi taie respiraţia” (Coco Chanel). Eşti elegantă, frumoasă, plină de nobleţe. Cât de important este stilul pentru tine şi care ar fi legătura lui cu muzica?

Maira LILIESTEDT: Mulţumesc pentru complimente. Stilul e foarte important, pentru că oamenii sunt fiinţe vizuale, care percep şi îşi formează multe opinii de la prima vedere. Deci, dacă impresia vizuală este plăcută şi în plus, potrivită mesajului pe care vrei să îl exprimi, ai mult mai multe şanse să fii auzit şi înţeles. Întotdeauna aleg rochiile de concert cu mare grijă. E minunat să fii femeie şi să ai prilejul să achiziţionezi şi apoi să porţi un anumit număr de rochii foarte elegante şi eu, ca pianistă, sunt răsfăţată de aceste ocazii numeroase care necesită rochii splendide.

Vă dau un exemplu: anul trecut, am dat o serie de concerte cu două programe diferite de recital. Toată seria s-a numit, în italiană, „con passione.” Primul program de recital l-am intitulat „Passionate rose” (Trandafiriu pasionat) şi al doilea, „Passionate crimson” (Purpuriu pasionat”). „Passionate rose” a inclus o muzică nostalgică, sau delicată, cu umor, („trandafirie” şi, cu un anumit fel de zâmbet pe buze), ca de exemplu, Sonata Nr. 50 în Do Major de Haydn şi melancolicul tango „Cafe 1930” al lui Astor Piazzolla.

Programul „Passionate crimson” a inclus piese impulsive, directe, emoţionante, câteodată aproape „sângerând” de durere şi pasiune. Am interpretat Sonata Appassionata Op. 57 de Beethoven, al cărei nume nu cere nici o explicaţie şi Sonata Nr. 6 de Prokofiev, scrisă pentru a comunica groaza, speranţa, ura si frumuseţea sufletească a omenirii, în mlaştina psihologică al celui de-al doilea război mondial.

Revenind la stil, pentru „Passionate rose”, am purtat o rochie de mătase de un roz trandafiriu aprins, iar pentru „Passionate crimson”, am folosit o strălucitoare rochie de un roşu adânc, cu nenumărate puncte sclipitoare. Iesind pe scenă, într-o asemenea rochie, pianista îşi poate asigura atenţia publicului de la început şi acesta este un mare avantaj, pentru că atunci poate comunica intenţia compozitorului, cu mai mult succes şi conţinutul preţios al fiecărei piese.

Dacina DAN: Ai abordat compoziţiile unor mari muzicieni, Beethoven, Bach, Rachmaninov, Chopin, Liszt, Prokofiev, dar şi compoziţiile lui George Enescu. Făcând abstracţie de subiectivismul nostru, ca români, compoziţiile lui Enescu sunt percepute uneori, ca fiind mai greu accesibile. Care e reacţia audienţei din S.U.A. în faţa muzicii enesciene?

Maira LILIESTEDT: Îmi pare rău, dar nu prea pot răspunde. Am cântat, destul de puţin, din repertoriul marelui compozitor român.

Dacina DAN: Pe afişul recitalurilor tale, am observat că menţionezi „Born in Romania“. România e ţara unor „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri“. România e ţara legendei meşterului Manole: creaţia înseamnă sacrificiu. Ce a sacrificat Maira Liliestedt pentru a reuşi în cariera muzicală?

Maira LILIESTEDT: Nu ştiu dacă e vorba de sacrificiu propriu-zis. E multă muncă, e drept. Dar pe măsură ce am crescut, m-am maturizat şi am ales călătoria asta muzicală eu însămi, nu pentru că m-ar fi îmboldit altcineva. Pe măsură ce am crescut, vreau să spun, că munca a devenit ceva al meu, ceva ce  preţuiesc chiar şi atunci când e greu, sau neplăcut, pentru că ştiu că rezultatele şi ţelurile muncii acesteia sunt minunate.

Dacă vorbim de sacrificiu, ca un schimb de activităţi, atunci poate că am sacrificat mult. În copilărie, orele de studiu la pian, le-aş fi putut petrece la joacă. Când eram tânără, în liceu, aici, în America, orele din faţa pianului poate aş fi putut să le petrec la televizor, sau citind, sau scriind, sau făcând activităţi fără importanţă. Ca studentă, poate aş fi putut petrece orele acelea la pian cu prieteni, sau familie, sau pur şi simplu relaxându-mă. Ca adult, aş putea petrece orele acestea dedicate studiului la pian, cu familia, sau visând, sau relaxându-mă, sau făcând miile de treburi comune ale vieţii de toate zilele.

Dar… dacă aş fi petrecut orele acelea departe de pian… poate nu aş fi devenit un copil inteligent, sensibil, cu capacitatea de a înţelege lumea într-un mod, mai uman, mai târziu. Poate nu aş fi găsit în liceu un ţel profesional artistic cu totul al meu, un ţel care mi-a îndrumat viaţa într-un sens puternic pozitiv. Poate că nu aş fi avut marea ocazie, ca studentă, să lucrez cu profesori fenomenali, pianişti de renume, pedagogi întruchipaţi şi oameni, în cel mai frumos sens al cuvântului. Şi desigur, ca adult, nu aş fi avut o pasiune care mă face să mă simt mai împlinită decât orice altceva, exceptând dragostea pe care o port familiei mele, familia fiind intotdeauna pe primul loc. Deci, nu cred că e vorba de sacrificiu, ci de alegeri. Şi alegerile, pe care am fost îndrumată să le fac, sau pe care le-am făcut eu însămi, mi-au adus un dar de nedescris: limba universală pe care o iubesc cel mai mult: muzica pianistică.

Dacina DAN: Ai o fiică minunată care vorbeşte limba română. Nichita Stănescu spunea „Limba română este patria mea!“. Cum ai defini limba română ?

Maira LILIESTEDT: Nu aş putea defini limba română. Ceea ce ştiu este că, deşi vorbesc, cu mult mai multă usurinţă limba engleză decât româna şi acum, îmi face, mult mai multă plăcere, să citesc în limba română. E ceva în sânge, în naştere, creştere, în obiceiuri şi tradiţie şi, toate acestea, nu mă pot părăsi. Şi încerc, din răsputeri, să îi comunic tezaurul acesta şi fetiţei mele.

Dacina DAN: Pentru a învinge într-un spaţiu nou, necunoscut, e nevoie de multă forţă. E muzica un „izvor” de forţă în această lume mercantilă?

Maira LILIESTEDT: Muzica este altceva pentru fiecare. Formează un mănunchi, alcătuit din multe elemente, unele pe care anumiţi muzicieni le au în comun, altele care sunt diferite de la o persoană la alta. În mănunchiul meu, muzica reprezintă pasiune, repaus, minune, aventură, triumf, împliniri, dragoste, durere…de fapt, o colecţie completă de sentimente şi trăiri umane. Pentru că, aceasta e calitatea cea mai preţioasă a muzicii: ea poate reprezenta în toate nuanţele ei, viaţa: „Muzica e viaţa şi, ca ea, imposibil de înăbuşit.” – Carl Nielsen!

Dacina DAN: Îţi multumesc pentru sensibilitatea şi sinceritatea răspunsului. Eşti un ambasador al muzicii de care sunt mândră!

——————————————————

Maira Liliestedt (Maira Balacon), născută la 23 ianuarie 1978 la Deva, România. Profesor universitar dr. la University of Mount Union din S.U.A.

A consemnat,

Dacina DAN

Timişoara

1 august 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/08/02/dacina-dan-interviu-cu-pianista-maira-liliestedt/