Gheorghe Constantin Nistoroiu: Fiicele Fecioarei Maria în rezistența anticomunistă

                   FIICELE FECIOAREI MARIA în REZISTENŢA

                            ANTICOMUNISTĂ DACOROMÂNĂ

                                                partea a II-a


         „Dă-mi, Doamne, durerile toate

                           şi lasă-mă fără dor

           Dar fă şi un pic de dreptate

                      pentru acest popor.

           Că-i lacrimă pâinea pe masă

           Şi-i sângeră fruntea de spini, 

           Mâncat de vânduţii de-acasă

           Vândut de mâncăii străini.”

(Sfânta Fecioară MARIAIcoană-Mânăstirea Sihăstria)

   Fecioara Maria este Odorul cel mai scump, cel mai dorit şi cel atât de mult aşteptat al Maicii sale, ANA-cea de care Bunul Dumnezeu s-a îndurat, s-a bucurat şi a hărăzit-o spre bucuria întregii lumi, spre fericirea cerului, a pământului omenirii şi a celui pelasg.

 

   Dumnezeiasca Maică ANA poartă în sânul zămislirii sale cel mai curat suflet în care s-a întrupat Frumosul, Binele, Adevărul, Hristosul, deschizând fereastra întregii lumi, aducând mugurii Primăverii ce se sparg în ramuri, fascinează şi inundă verdele veşniciei.

   Noi, creştinii în fiecare zi Îi adresăm Fecioarei MARIA rugăciuni cu cereri foarte multe și chiar dacă  adesea uităm să și mulțumim dovedeşte, totuşi,că o cinstim permanent.

   În Icoana sublimităţii Fecioarei Maria se reflectă Apoteoza marilor destine româneşti.

 

În Icoana MAICII Domnului cu PRUNCUL, părintele Benedict Ghiuş ne îndrumă privirea asupra sublimităţii Sfintei Icoane, <<Dulcea sărutare>>: „Chipul Fecioarei-Mame pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată dumnezeirea, iar strânsa alipire a obrazurilor lor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni.” (c.f. Aspazia Oţel-Petrescu, Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p. 99)

Întreaga viaţă a Maicii Domnului înseamnă Veşnicia, şi-o împleteşte prin dragostea Ei faţă de toţi oamenii, pentru ca împreună să slujim Iubirii întru Dumnezeu şi Neam.

Unul dintre marii Duhovnicii ai Rugului Aprins Ortodox, al slujirii Maicii Domnului,  Arhimandritul Arsenie Papacic desprinde o rază din Taina Împărătesei divine: „ Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiţi, slabi şi prigoniţi, în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar  şi cu dreptatea divină, apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar pe cei nepăsători… Dragii mei, Maica Domnului este aşa de desăvârşită încât nu putem decât să-i zicem: <<Iartă-ne că nu te putem înţelege, dar noi te iubim!>>” (Între timp şi veşnicie –Viaţa părintelui Arsenie Papacioc.Ed. Accent Print-2014, p. 251)

Tocmai această dragoste nesfârşită, această sacră compasiune, această dumnezeiască comuniune a MAICII Domnului faţă de noi a făcut să se reverse FRUMUSEŢEA Ei fără asemănare, ca  o mireasmă cerească într-o multitudine de daruri şi să ţâşnească în firul vieţii inimoaselor creştine, uneori abia înverzit, alteori abia înmugurit, deseori abia înflorit, nimbul angelic, focul mistic ori crezul partizan ca un fior sublim al Suferinţei creştine şi al Jertfei curate, ce s-a întrupat într-un ideal sfânt al reînnoirii şi al demnităţii noastre dacoromâne.

   Marea şansă a omenirii şi privilegiul divin pentru dacoromâni, cred cu tărie că a fost naşterea pe pământul Daciei Mari a Fecioarei Maria şi asumarea destinului ei mistic-uman întru Destinul dumnezeiesc al mântuirii.

    Fiicele Fecioarei Maria, Luptătoarele-eroine au fost sortite Destinului Crucii lui Hristos.

În infernalele lagăre concentraţionare, unde biciuia permanent crivăţul teroarei, unde se rostogolea ca o avalanşă toate sudalmele ordinare, unde se năpustea tot mai des ca un uragan apocaliptic ura acelui proletariat dresat să muşce şi să sfâşie la arătarea biciului stăpânului, în celulele încremenite cu zăvoarele coborâte în bernă, Aripa Duhului Sfânt alina sufletul reînmugurindu-l spre viaţă. Jalea deodată dispărea ca o ceaţă grăbită, iar suferinţa prindea nimbul de rouă al rugăciunii care răspândea mireasmă în jur ca pe o sublimă cântare.

Locul deznădejdii eroinelor se purifica în suflet încet la început, abia ca o flacără plăpândă, apoi pe măsură ce Duhul sufla lumina iubirii, deodată focul se înteţea lăuntric, dând putere urcuşului spiritual spre marile năzuinţe serafice ale cuminecării crezului lor, ale împlinirii sensului comuniunii cu Dumnezeu, cu Fecioara, cu Sfinţii, cu Martirii, cu Neamul.

Drumul Crucii asumate le-a luminat Calea fidelităţii față de idealul ales, înnobilându-le serafica dăruire.

În Dacia Marelocul aşezării lui Dumnezeu, harul şi binecuvântarea au fost oferite diferit: pentru femei frumoase-pământene  şi pentru femei frumoase cu destin ceresc, astfel:

   MARIA Cantemir-fiica cea mare a Voievodului Dimitrie Cantemir, una dintre cele mai erudite şi mai frumoase prinţese ale Europei acelei vremi, descendentă a frumuseţii traco-geto-dace princiare, regale, imperiale ori eroic-legendare,Reginele Hestia, Tomiris, Dochia, Sf. Împărăteasă Elena-mama Împăratului Constantin cel Mare, Sf. Muceniţă Ecaterina, poeta Sapho, Maria Voichiţa, Despina Basarab-Maica Platonida, Anastasia Rudeanu, Teodora Cantacuzino-Maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Maria Lupu-Radziwill, Ruxanda Lupu-Sultana, Maria Brâncoveanu, Marghioliţa Roznovanu, Mărioara Sturdza, Ana Bantăş-Cantemir-bunica, Casandra Cantacuzino-Cantemir-mama, Raluca Iuraşcu-Eminovici, mama Luceafărului Emin, Iulia Haşdeu, Raluca Sturdza-Monahia Maria, Maria-regina României Mari, Ileana-Maica Alexandra, Felicia Avramescu-Sturdza-muceniţa, Maria Tănase-regina cântecului, Marieta Iordache-Maica Mihaela, Florica Savu-muceniţa, Elena Bagdad-muceniţa, Aurica Munteanu-Baciu C. Petru, Oltea Manoliu Bellu, Maria Popa-Beiuş, Natalia Nicolicescu-Vasilcovschi, Patricia Codău-Maica Ecaterina, Ecaterina Gâţă, Maica Tatiana-Tismana, Anastasia Popescu-Mama Sica şi toate fiicele Daciei Mari de pretutindeni.

TEODORA Ageu, născută la Ţărăţel-Arad în 1923, luna Martie, ziua 6. A fost una dintre strălucitele studente al Universităţii din Cluj. O militantă de excepţie a naţionalismului creştin ortodox, Teodora s-a căsătorit cu Ioan Ageu-liderul Centrului Studenţesc Creştin Ortodox-filiala Cluj. Teodora a fost arestată în Iulie 1948, executând în fiorosul lagăr pentru Femei-Mislea, 6 ani de groază şi tortură, până la eliberarea din 12 August 1954.

(Corneliu Cornea, Luptători şi Martiri ai Rezistenţei Anticomuniste din Judeţul Arad. 1945-1989. Ed. Multimedia-Arad-2007, p. 21)

Teodora şi-a luat viaţa în serios ca pe o şansă divină dăruind-o înmiit celor dragi.

ANA Bacoş-fiică a Aradului născută în anul 1910. Fire dârză, energică, hotărâtă, purtătoarea a cinstirii strămoşeşti, zeloasă amazoană modernă şi-a pus toată fiinţa ei în slujba naţiei creştine, înrolându-se rezistenţei religioase anticomuniste. A fost arestată în 1952 şi condamnată la muncă silnică pentru 15 ani din care a executat 12. După eliberare a rămas aceeaşi fidelă luptătoare aflată permanent în vizorul securităţii comuniste. (ibid., p. 30)

Ana şi-a făurit prin sacrificiu o făptură nouă capabilă să admire frumuseţea vieţii.

ECATERINA Crişan (Nănuţa)-tot arădeancă, născută în 1911. Ambiţioasă, consecventă, credincioasă, contabilă, Ecaterina îşi dorea să-şi pună conştiinţa în dragostea divină şi dorul de Ţară. Trădarea regelui Mihai, a camarilei sale şi invazia sovietică i-a oferit şansa să devină o luptătoare înfocată pentru Moşia neamului, Crucea lui Hristos şi a Strămoşilor Daci.

A fost arestată de securitate şi condamnată de Tribunalul Militar Timişoara la 10 ani, pe care-i execută integral între 1953-1963, în fioroasele temniţe: Timişoara, Mislea, Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea. (ibid., p. 74)

Ecaterina a ţesut cu urzeala comuniunii harului prefigurarea fericirii vieţii sacre.

 

EUGENIA Focşa-Donici s-a născut în Ajunul Sf. Ierarh Nicolae în anul 1928, ca un dar preţios şi binecuvântat. A moştenit o inteligenţă genetică, devenind una dintre studentele sucevene de merit, dar şi o râvnă dacică, străbună dovedindu-se o partizană înfocată. Omniprezenta securitate pune gheara roşie, care a sfâşiat mii de suflete pure, pe ea la 25.08.1950 şi o condamnă prin Tribunalul Militar Iaşi la 6 ani temniţă grea. Înfruntă cu demnitate toate ororurile închisorilor: Iaşi, Suceava, Botoşani, Miercurea Ciuc, Mislea, Jilava, până la eliberarea din 22. 08. 1956. (ibid., p. 98)

Eugenia a dobândit puterea de a preface visul libertăţii în adevărul vieţii creştine.

 

MARIA Godea s-a născut la 24 Septembrie 1932, într-o familie evlavioasă de arădeni harnici. A crescut în leagănul legendelor străbune care-i configura neamul dârz într-o aură de legendă. Fire tenace, cu dorul de ţară permanent aprins în piept şi cu nădejdea în izbânda Crucii, Maria s-a alăturat soţului ei Ioan Godea-liderul unui grup al studenţilor naţionalişti creştini, situându-se la înălţimea partizanilor eroi anticomunişti. Cu o zi înainte de împlinirea a 21 de ani, pe 23 Septembrie 1953, a fost arestată şi condamnată de Tribunalul Militar Timişoara la 7 ani de temniţă. A trecut cu suferinţă şi demnitate prin funestele penitenciare: Timişoara, Miercurea Ciuc şi Mislea. S-a eliberat în 20 Septembrie 1960. (ibid.,p. 108)

Maria nădăjduind în destinul Neamului a acceptat orice provocare sortită vieţii.

 

   VICTORIA Holtean a văzut lumina zilei în cetatea Aradului la 5 Iulie 1928. După bucuriile Dumbravei copilăreşti, devine o adultă ambiţioasă, consecventă, studioasă şi zeloasă naţiunii sale dacoromâne. În 1945, pe când era elevă este remarcată de ocupanţii sovietici samavolnici şi arestată. Suferinţa în detenţie a făcut-o şi mai îndârjită în cauza românismului pe care o susţine cu un simţ profund, responsabil de învăţătoare, dar şi cu un înalt devotament naţionalist. Aceeaşi sinistră securitate o arestează la 16.04.1961. Tribunalul Militar din Cluj a condamnat-o la muncă silnică pentru 12 ani de zile. Îndură cu stoicism calvarul temniţelor din Jilava, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea. A fost eliberată odată cu marele Lot din anul de graţie 1964.  (ibid., p. 117)

Victoria şi-a răsfrânt crezului, împlinirea maturităţii lăuntrice,  ca pe o datorie a vieţii.

 

MARIA Huiu vine ca o binecuvântare în casa familiei sale arădene în 25 Aprilie 1936.

Astrele împreună cu ursitoarele i-au hărăzit pe lângă frumuseţea selenară, caracterul unui curaj de cremene, de neclintit parcă predestinată încercărilor tot mai grele. De pe baricada luptei anticomuniste unde răspândea atâta entuziasm, cade în cursa securităţii. Tribunalul Militar-Iaşi, ca toate celelalte tribunale roşii, teritoriale, subordonat securităţii a condamnat-o în 1956, la 6 ani închisoare. Ani pe care i-a purtat cu umilinţă, suspine, trudă şi teroare prin lagărele Arad, Miercurea Ciuc, Suceava. N-a plâns, s-a cutremurat doar, lăsând câte un surâs înlăcrimat ca o dâră de speranţă celor din jur. Graţie comportamentului ei exemplar regimul sadic ateu a favorizat-o cu încă un an în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu. (ibid., p. 119)

Maria a sporit şi s-a întărit în conştiinţă, în focul luptei consfinţindu-şi chemarea.

 

ALEXANDRINA TeglaruVoinea, fiica lui Laurenţiu şi Alexandrinei, născută în Topliţa la 18 Ianuarie 1924. Rămâne orfană de ambii părinţi. Conducătoare a Centrului Universitar Creştin Ortodox-Cluj, Alexandrina a fost o studentă eminentă, cu un spirit de analiză rar întâlnit, cu o capacitate de sinteză şi o înţelegere a lucrurilor profunde, care-i dezvelea înţelepciune. Energică, hotărâtă, educată în spiritul moralei creştine, Alexandrina devine o înfocată naţionalistă aruncându-se în vâltoarea luptelor privind rezistenţa anticomunistă.

Anul coşmarului absolut-1948, s-a năpustit peste viaţa universitară a studenţilor creştini precum bombele atomice americane la Nagasaki şi Hiroshima, arestând aproape toată Frumuseţea Primăverii înflorite a Vieţii ortodoxe daco-române.

Cine simţea româneşte şi trăia după normele creştine era considerat cel mai temut duşman al proletariatului Internaţionalei comunisto-democrat din România şi din afară.

Ataşată zelului ei se alătură partizanilor conduşi  de avocatul Leon Şuşman în primăvara anului 1949, dar după câteva luni pleacă în Munţii Apuseni. A fost prinsă şi arestată.

Securitatea i-a smuls copilul din braţe, iar Tribunalul fără-de-legii a condamnat-o la 15 ani muncă silnică. Micuţul a fost internat într-o creşă M.A.I., dar a făcut infecţie şi a murit.

   „… Era foarte bolnavă… Era încă sub efectul drogării, spunea colega ei de suferinţă scriitoarea mistică Aspazia Oţel-Petrescu, nu-mi dau seama ce i-au sugerat nenorociţii pentru că Dina avea halucinaţii înfiorătoare: torturări, execuţii, imagini terifiante care o umpleau de groază… Nu-şi putea domina spaima şi durerea pentru că în toate scenele de groază victima principală era fiul pe care i l-a smuls din braţe la arestare.”

În urcuşul sufletului ei către azurul ceresc camarada Aspazia îi prinde de aripa angelică acel adio celest care, se răsfrânge nouă, urmaşilor lor ca un îndemn sfânt: <<Să detronaţi pentru totdeauna minciuna, să studiaţi istoria şi s-o refaceţi! Să realizaţi asanarea morală a acestui neam! Fără ca sufletul să fie vindecat de frică şi să-l preamărească pe Dumnezeu, nu puteţi face nimic! trebuie să ştie şi copiii voştri despre viaţa şi faptele înaintaşilor, să le urmeze pilda şi să meargă cu fruntea sus spre Înviere!>> (Aspazia Oţel-Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 189-190;  Ion Gavrilă Ogoranu/ Elis Neagoe-Pleşa/ Liviu Pleşa, Brazii se frâng, nu se îndoiesc, vol. VII. Rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni. Ed. Marist, Baia Mare-2007, p. 331)

 

Mărturisirea credinţei, crezului, suferinţei, jertfei ei şi a unei părţi a camaradelor partizane anticomuniste acoperă cele două volume pe care le-a dorit, le-a trăit şi le-a asumat tipăririi: Lacrima prigoanei-ca o mărturie sacră daco-română pentru Cruce, Glie, Adevăr şi Libertate.

Alexandrina şi-a pus sufletul temelie Neamului, din care susură permanent Lacrimile prigoanelor, neîncăpute în râuri şi mări, ca un Imn de foc adus cerului neînserat al Fecioarei Maria-Ocrotitoarea tuturor fiicelor Ei.

 

Eroismul şi atitudinea Partizanelor noastre anticomuniste au fost la înălţimea ostaşilor bravi din linia întâi care au luptat pentru întregirea şi reîntregirea Patriei creştine şi a martirilor din sânul Batalioanelor de sacrificiu jertfiţi pentru dezrobirea fraţilor încătuşaţi de ateismul sovieto-bolşevic.

Tinereţea, chemarea, cântarea, binele, frumuseţea, vibrarea, adevărul, îmbrăţişarea, râvna, dăruirea şi jertfa lor-un torent al lacrimilor prigoanelor s-a aprins ca un azur sublim în petale de Dor, în aură Eroică, în cunună Mucenicească, în bucium mistic, în surâs serafic de Cer.

Ele şi-au aprins sufletul Primăverii lor de la Vestalele nemuritoare dace, pentru a-l arde continuu în veşnicia altarului ortodox creştin.

„Eu n-am avut, Doamne, aur să-i dau/ Vieţii vrăşmaşe tribut./ Din anii mei tineri ce-n mine sunau/ O salbă de preţ i-am făcut.// I-am dat şi grădinile-mi grele de flori,/ Belşug de culoare aprinsă/ Şi-aripile care m-au dus peste nori/  şi fruntea cu zare încinsă.// Dar viaţa hapsână a vrut să mai pun/ un galben în salba de foc/ Şi-am rupt ca pe-un mugur din cerul meu bun/ Şi steaua ce-mi poartă noroc.// Iar anii din salbă au ars ca de jar,/ Cu ei şi întregu-mi avut…/ Nimic n-am dat vieţii vrăjmaşe în dar,/ I-am dat tinereţea, tribut!”

(Eugenia Indreica Damian-„Tribut”)

Supremă şi permanentă supravenerare Fecioarei Maria!

Admiraţie, respect, recunoştinţă, cinstire, gloriei nemuririi Eroinelor dacoromâne!

   Tuturor Mariilor, Anelor şi nu numai lor, binecuvântare cerească şi aleasă preţuire!

 

 Alese mulțumiri  Fondului de carte-Arhiva Dumitru Ionescu-Bucureşti.

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/09/07/gheorghe-constantin-nistoroiu-fiicele-fecioarei-maria-in-rezistenta-anticomunista/

Iulian CHIVU: Prefață la volumul ,,Etern, într-o eternă noapte-zi”

Interviul, literar sau jurnalistic, îşi revendică neîndoielnic identitatea ca gen, şi într-un caz, şi în altul, mai înainte de toate, prin relevanţă; personalitatea intervievatului, abil provocată, fiind singura în măsură să confirme sau să infirme supoziţii, teze, subtilităţi şi, de ce nu, intenţii, teorii, speculaţii. Practicat în literatură din vechime, el, astăzi mai mult ca oricând, scurtează căi rătăcitoare, spulberând ipoteticul şi misteriosul, iar celui care reverberează prelung la remanenţele lecturii îi iluminează orice nepătruns. Asta vrea şi reuşeşte să facă în chip elevat conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin, de la Literele Universităţii timişorene, printr-un eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu, intitulat „ETERN, ÎNTR-O ETERNĂ NOAPTE-ZI”, remarcabilă carte de interviuri, după ce a izbutit nu de mult o ediţie critică [1] a operei cunoscutului poet timişorean.

Libertatea autorului de a alege tema, cunoaşterea fără aproximări a personalităţii intervievate, documentarea şi profunzimea înţelegerii operei, modalităţile abordării sunt doar câteva dintre condiţiile sensibil esenţiale ale genului. Precăderea unora sau altora se repercutează nemijlocit în finalizările colocuţiei, în estetica ei. Aşa se explică şarmul Convorbirilor Ioanei Revnic[2] cu Alex. Ştefănescu şi tot aşa se explică investigaţiile hermeneutice din cartea Mirelei-Ioana Borchin. După substanţialul eseu conexiv din Nirvana[3], autoarea constată că ar mai fi câte ceva de spus, că dialogul cu Eugen Dorcescu ar putea continua dincolo de poetica treptelor –  o aplicată trimitere la perspectiva hiperlucidităţii metafizice, a cuprinderii arhi- în arhe- şi invers –  şi că fericirea poetului[4] nu se poate concepe decât în libertatea lui, în receptare, în spirit; modalitatea cea mai relevantă, iată, fiind interviul. Poate că premisele întregii cărţi de interviuri a Mirelei-Ioana Borchin se concentrează în teza formulată de poet, atunci când îşi proclamă identitatea: „Eu nu sunt nici teolog, nici filosof; eu sunt poet”, deşi poezia lui

Eugen Dorcescu, în metafizica ei, nu poate ocoli nici onticul, nici epistemicul.

Dumnezeul lui, mărturisit cu fervoare, se relevă dincolo de religie, într-un numinos hibrid. El este un El Shaddai, care remodelează adânc în spirit: „De câte ori v-a omorât El Shaddai?” (întreabă autoarea – n.n.). „De multe ori. Cel mai recent, când mi-a luat-o pe Olimpia-Octavia. Oricum, de fiecare dată când am fost mai mult duh decât carne.”[5] Între revelaţie şi epistemă, pentru poet primează cunoaşterea prin suferinţă[6] şi, pe culmile ei, are loc revelaţia[7] desăvârşită, care nu anihilează, ci comunică în chip abisal. Aşadar, interviurile Mirelei-Ioana Borchin, aproape uneori de spiritul Dialogurilor platoniciene, vin să confirme, în acord cu poetul, ceea ce, sintetic, se consemna în eseul din ediţia critică. Prea puţin contează dacă autoarea a avut în intenţie o carte de interviuri, dar demersul lor exploratoriu evidenţiază contiguitate ideatică şi algoritm analitic aplicat, structurat pe niveluri constitutive care, cu atât mai mult, fac utilă apariţia editorială. Cele zece titluri din sumar o confirmă: Despre avatar, Despre forma poetică, Despre asocierea marilor religii, Despre O arhi-amintire, Despre libertatea poetului, Despre receptare, Despre un proiect de cercetare semiotică, Despre Shunyata, Despre Bătrân, Despre beatitudine şi spirit.

Volumul stă sub semnul unui motto ales cu inspiraţie din discursul poetului, prilejuit de lansarea ediţiei critice, la care am făcut trimitere mai sus, şi care vizează fericirea desăvârşirii artistului în operă: un topos karatos dincolo de materie şi spirit, unde fiinţa tinde spre eul profund al Fiinţei, percepute după o filosofie compozită, la interferenţa dintre vacuitate şi El Shaddai, asupra căreia Mirela-Ioana Borchin insistă suficient mai apoi. Se ştie însă că un interviu reuşit este o operă colectivă, în care autorului îi revine, fireşte, gloria, numai prin răspunsurile pe care le primeşte, dar pe care le-a provocat prin tehnici de valorificare a întrebării. În cazul Mirelei-Ioana Borchin, chiar dacă l-ar fi cunoscut pe Eugen Dorcescu numai cu ocazia realizării ediţiei critice Nirvana.

Cea mai frumoasă poezie, e uşor de presupus că se poate angaja cu acesta în interviuri documentate, interesante. Or, şi aşa, reperele dialogului, formularea întrebărilor, conducerea discuţiilor presupun o stăpânire riguroasă a tehnicilor interviului: stabilirea scopurilor, a tipologiei întrebărilor, conceperea acestora, evidenţierea cauzalităţilor etc. Sunt excluse, deci, din start, întrebările închise, întrebările dirijate, întrebările nesincere, sibilinice, se evită blocajele şi doar rareori se ajunge la nevoia clarificării punctelor de vedere, ceea ce, implicit, dă vioiciune dialogului: „E.D.[8]: […]Dacă ţin minte bine, la început tu nu ai fost foarte entuziasmată de ea [despre arhi-amintire – n.n.], dar, treptat, te-ai tot apropiat, până la stadiul de acum. M.-I.B.[9]: Cum nu am fost entuziasmată?!… Am considerat-o artă poetică. Coagula toate poeziile Dumneavoastră cu spiritul ei… E.D.: Ai fost, dar parcă nu o situai neapărat între cele de frunte.”[10] De regulă, dialogul decurge calm, printr-un ritm dictat de preambul şi precăderea interpretărilor sclipeşte evident: „Poezia Dumneavoastră trebuie reevaluată, fiindcă sunteţi un Poet ascendent, cu semnificative volume apărute după 2000, despre care este imperativ să se pronunţe specialiştii. În Spania, aţi fost promovat începând din 2008. Interesant este că v-a recomandat hispanicilor tot Virgil Nemoianu, cel ce vă considera unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.”[11] Răspunsurile urmează cu acelaşi calm relevant: „Întâlnirea cu mediul literar şi universitar hispanic poate părea de-a dreptul providenţială. Un eseu al Profesorului Virgil Nemoianu a fost publicat de o revistă spaniolă şi, instantaneu, mi s-au cerut texte, ba chiar mi s-a propus să mi se traducă acolo un volum. Am fost onorat de propunere. Şi am publicat El camino hacia Tenerife, în tălmăcirea minunatului meu prieten, poetul, eseistul şi profesorul Coriolano González Montañez.”[12] Mirela-Ioana Borchin simte uneori nevoia de a extinde informaţiile şi atunci, fără a divaga, adaugă doar: „Care v-a luat şi un interviu, v-a tradus, a scris eseuri despre Poemas del Viejo şi despre Las Elegías de Bad Hofgastein, a învăţat limba română. E inimaginabilă devoţiunea lui. Motivată de convingerea că a descoperit un mare Poet.”[13] Suficient ca Eugen Dorcescu să completeze cu precizări pertinente şi importante, nu doar pentru poet: „Trebuie spus că iniţiativa a aparţinut, întotdeauna, spaniolilor, începând cu Rosa Lentini, care a dorit să-mi citească poemele traduse în franceză. Au urmat alţii. Spre exemplu, poetul, eseistul şi profesorul Andrés Sánchez Robayna, după ce a citit El camino hacia Tenerife, mi-a scris pentru a-mi cere să-i trimit toată poezia mea în spaniolă. Şi mi-a prefaţat al doilea volum, Poemas del Viejo, publicat de poeta Rosa Lentini, în Editura Igitur, din Montblanc, Tarragona. Această prefaţă, preluată la scurt timp de revista argentiniană „Analecta Literaria”, al cărei editor principal este Doamna Mónica Delia Pereiras, va rămâne un reper în exegeza poeziei mele.”[14]  Mirela-Ioana Borchin este atentă ca întrebările să asigure continuitatea ideilor şi, după caz, ele sunt când explorative[15] (preponderent ale determinării), când recurente[16] (sau de autoreglare) şi chiar de etichetă[17] (simple constatări care direcţionează tacit). Nivelul de cunoaştere  reciprocă a colocutorilor şi a subtextului poetic conduce spre un nivel de exprimare în consecinţă, colocuţia implicând acordul registrelor, ca de pildă: „M.-I.B.: Poemele în care apare Atotputernicul sunt limpezi şi luminoase, ca un cer de vară…  Şi câtă uşurinţă a rostirii, câtă inocenţă, în toate acestea! E.D.: Întâlnirea cu Domnul în pridvor? E aidoma celei din Poiană („Domnul străbate Poiana”) sau celei din zori, tot din Poiană („urma Lui”). E clipa revelaţiei, precum în poezia ce se încheie cu versul „Şoptind, ca ucenicul: Domnul este! (Cf. Evanghelia după Ioan, 21).” [18] Însă, dincolo de aceste aspecte, să le spunem tehnice, care scapă de regulă ochiului neavizat şi asupra cărora nici noi nu insistăm mai mult, în cartea Mirelei-Ioana Borchin strălucesc analizele –  ca demers şi sintezele –  ca orizont, de aceea subtitlul ei, Eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu, se cere considerat cum se cuvine, fiindcă, de facto, poetul Eugen Dorcescu este coautor al eseului dialogat, o observaţie ce se cere consemnată cu onestitate. Întregul este o singură partitură, comprehensiunea îşi are incidenţa în contiguităţile colocuţiei, argumentele –  covârşitor-persuasive –  întemeiază inferenţe care nu prisosesc, cu atât mai mult când se statornicesc în metatext. Iată de ce rezervăm acestui fapt în continuare spaţiul cuvenit şi, chiar dacă reluăm ideea, merită să o facem: fiecare interviu are suficientă identitate, exprimată în titlu, dar, toate la un loc, realizează ceea ce reţine subtitlul cărţii, adică un eseu hermeneutic în dialog cu poetul. În deschiderea acestuia, Mirela-Ioana Borchin decide să vorbească despre avatar cu o falsă vanitate: […]„De pildă, am vrut să înţeleg poetica avatarurilor, care irigă cu mister lirica dorcesciană. Cum de nimeni, în afara mea, nu s-a referit la ea?” Şi este adevărat: prea puţini s-au apropiat înaintea Mirelei-Ioana Borchin de acest subiect, deşi despre poezia lui Eugen Dorcescu s-a scris destul de mult şi cu temei. „Eu am aflat că aceste umbre se numesc avataruri (sau, mai rar, avatare, ori avatari), după ce le-am căutat ani întregi, după ce le-am descoperit”, ele fiind, de fapt, o străveche dimensiune psihologică, abia recent intrată în atenţia mentalului colectiv, mărturiseşte poetul. Din deschiderea acestui interviu, se face o apreciere generală a operei poetice dorcesciene, ceea ce a determinat, cu siguranţă, aşezarea lui la începutul sumarului: „Din punct de vedere semiotic, vă aflaţi într-o paradigmă postromantică.

Toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăţi şi reconfigurate. Poezia nu se opreşte la inversarea polilor, ci revalorizează unitatea acestora: […] În poezia Dumneavoastră se amestecă femininul cu masculinul, când, cum. De exemplu: lupul Dumneavoastră e puternic, superior, masculin; însă nu muşcă, nu sfâşie, nu atacă, nu se apără. Nu e de temut. Se retrage, face o mişcare feminină; în context, asta e soluţia cea mai înţeleaptă, deci masculină.[19] De asemenea, cavalerul, războinic, supradeterminat de arme, de conflict, e şi trubadur. Sigur că şi trubadurul e un iniţiat, e creator, dar nu de cântece de luptă, ci de cântece de amor.” [20] Uluirea colocutoarei de a descoperi mecanismele subtile ale trăirii poetice, de a le scoate din inefabil conduce spre „conştiinţa lucidă care ne separă de noi înşine şi cea supralucidă care ne readuce în noi înşine”, în contextul unor paradoxuri, dincolo de care totul e vacuitate, libertate, iluminare, Nirvana, El Shaddai –  nonconveţionalul, nondiferenţierea[21]. Surjectivitatea ideilor accede spre piscurile metafizicului, cu predilecţie în interviul despre asocierea marilor religii (III), în cel despre Shunyata (VIII), ori în cel despre Bătrân (IX). Pe de altă parte, dar pe aceleaşi temelii textuale şi în aceleaşi întemeieri ale reflectării, se situează discuţiile despre forma poetică (II), despre libertatea Poetului (V), despre un proiect de cercetare semiotică (VII) şi, nu în ultimul rând, cele despre receptare (VI). Eseul final, despre beatitudine şi spirit (X), coronat opus, fără îndoială. Primul dialog, cel despre avatar, deschide către toate celelalte. Prin plurivalenţa lui, avatarul, cu etimologia lui în religiile hinduse, trimite, prin semnificantul şi semnificaţiile, care l-au consacrat ca simbol, spre reîncarnări succesive, spre surprinzătoare modalităţi de penitenţă, sau chiar spre începuturile epifaniei, spre proto-epifania orientală. Mirela-Ioana Borchin identifică, aşadar, în poezia lui Eugen Dorcescu, reflexe ale opţiunilor sale pentru cultura orientală, pentru reprezentări din hinduism şi buddhism, care se conjugă, alături de cele din marile religii occidentale, în conştiinţa care nu poate fi neant şi nu poate fi stinsă; de pildă, şi Apocalipsa vorbeşte despre continuitate prin Cartea vieţii veşnice. Discuţiile în metatextual ating probleme spirituale înalte, sensibile chiar, fără a fi simple divagaţii erudite: „E.D.: Asta e altceva. […] Or, religia e cult. […] Buddhismul nici nu neagă, nici nu afirmă existenţa unui creator, în timp ce Biblia vorbeşte de un început, de Creaţia lui Dumnezeu. Dar există şi alte diferenţe importante.” [22] Potrivit spiritului creştin, Mirela-Ioana Borchin ştie că „omul religios îşi găseşte în textele sacre speranţa că există o cale spre zeu, spre binele suprem, dorindu-şi ca, măcar prin ritual, prin rugăciune, să fie într-o relaţie cu acesta”, însă poetul se identifică într-o diferenţiere: „Religia e calea instituţionalizată spre zeu.

Misticismul e calea individuală, a fiecăruia, e o relaţie nemijlocită cu zeul.” Cu care zeu, însă? Cu unul necontroversat, cu un zeu al începuturilor, revelat patriarhilor ca El Shaddai, nume canaanean, cu rădăcini în Sumer, probabil un zeu al munţilor. Or, căutarea aceasta nu se face în scop cultic, ci pentru a împăca zeul cu eul însuşi, un lucru imposibil ca atare, atât pentru creştin, cât şi pentru buddhist, posibil însă la zeul începuturilor, care nu face diferenţe: El Shaddai. Discuţia se detaliază cât se poate de interesant cu evocarea unor amănunte, cum ar fi citarea îndemnului adresat de Buddha discipolilor săi: Nu sunt eu lumina voastră. Fiţi propria voastră lumină![23] Simultan, îmi vin în minte trei versete din Evanghelia după Matei 5.14-16: Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Eugen Dorcescu preia anumite orientări din buddhism, după cum îi mărturiseşte interlocutoarei sale, dar nu a renunţat la convingerea că această lume este totuşi creaţie şi, cu toate acestea, mărturiseşte „o religiozitate independentă, o sinteză, sau un misticism sincretic, de fapt, o metafizică”, elaborată îndelung: „S-a şi vorbit de influenţe reciproce între creştinism şi buddhism. Buddhiştii au studiat atent Noul Testament, Predica de pe Munte (care este, de fapt, Legea creştină) şi au spus despre creştinism că e adevărat, că e un buddhism… încă nedesăvârşit.” [24] Discuţiile Mirelei-Ioana Borchin cu Eugen Dorcescu, de fiecare dată pe suportul poeziei acestuia, la nevoie cu reproduceri de text, sunt captivante, deschise intervenţiilor, chiar şi controverselor. „Întrebărilor li se răspunde, în creştinism, prin revelaţie; în buddhism, prin iluminare, prin trezire. E vreo diferenţă? Doar că buddhiştii spun că şi revelaţia vine din noi înşine, nu ne e trimisă din afară.” [25] Teologia creştină însă, cum ştim, susţine cunoaşterea apofatică alături de cea catafatică şi de revelaţie.

Poetul, aşa cum se afirmă, se situează prin poezia lui într-un „cronotop sacru, mistic, acolo unde gândul a depăşit filosofiile, ştiinţa, tot.” Credinţele lui de un sincretism original („Eu am creat pornind de la sinteza dintre hiperluciditatea subiectivă şi triada spirit-conştiinţă-vacuitate”[26]) ating limanul desăvârşirii în Poemele Bătrânului (Poemas del Viejo). Acolo se atinge libertatea, prin iluminare, după depăşirea avatarurilor –  o dramă metafizică, existenţială, în care duhul (altceva decât spiritul) depăşeşte în Samsara perisabilul material, trupul, apropiindu-se de Nirvana. „Bătrânul este centrul poeziei Dumneavoastră. Trimite raze spre toată opera”, constată Mirela-Ioana Borchin.[27] Elementele hinduse, corect asimilate în poezia lui Eugen Dorcescu, printr-o bogată şi temeinică lectură a marilor opere din literatura universală, îşi revarsă simbolismul pentru cei mai mulţi doar ca ecouri adânci şi numai celor mai avizaţi li se relevă cu tot denotativul: „M.-I.B.: De când aţi asimilat noţiunea de vacuitate? E.D.: Prin lectură, i-am dat un nume. Eu o ştiam din experienţă, din intuiţie. Spiritul e încă definibil. Vacuitatea nu, e orizontul cel mai îndepărtat, esenţa esenţelor, Marele Simbol, Mahamudra. M.-I.B.: Ce bine sună cuvintele sanscrite! Samsara, Nirvana, Karuna, Karma, Mahamudra. […] E.D.: Da, sună splendid. Vacuitatea mai e numită Shunyata. […] M.-I.B.: Shunyata!!! Ce simbol solar, câtă lumină!”[28] Sunt destule motive pentru Mirela-Ioana Borchin să constate că poezia lui Eugen Dorcescu nu admite o lectură literară obişnuită, sau, dacă o admite, nu se relevă în toată splendoarea. Ea invită la relectură, la întâmpinarea elementelor-surpriză, cu turnúri spre liricul ascendent, la respectul pentru cultura limbii în care scrie poetul, fără a o silui: „Eu simt că am ceva de spus, nu am nevoie să chinuiesc cuvintele.

Găsesc, pentru orice gând, singura exprimare posibilă în acea situaţie. Sunt atât de fireşti, încât se integrează imediat în flux.”[29] Rigorile limbii, presimţirea conexiunilor spirituale erudite, echilibrul constant menţinut la cote înalte, moderaţia care evită excesivul sunt gustate de cititorii tineri, cu atât mai mult de cei însetaţi de cultură, din mediul universitar, interesaţi inclusiv de receptarea poeziei dorcesciene în critica literară, lucru de care se ocupă criterial-axiologic Mirela-Ioana Borchin în dialogul VI (Despre receptare). Sunt amintite aici interpretările lui Virgil Nemoianu, Laurenţiu Nistorescu, Marian Popa şi ale altora, adăugate girului primit la apariţia volumului de debut, Pax magna (Ed. Cartea Românească, 1972), din partea lui Marin Preda, a lui Mircea Ciobanu, Mihai Gafiţa, Alexandru Philippide, apoi prin referinţele lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Mircea Şerbănescu, Boris Crăciun, ale Olimpiei Berca şi, mai apoi, prin ecourile din mediul hispanic, datorate unor nume avizate, precum Mónica Delia Pereiras, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, M. Cinta Montagut, Jaime Siles etc. Poezia lui Eugen Dorcescu, poet european în aprecierea lui Andrés Sánchez Robayna, şi nu numai a acestuia, aduce o respiraţie nouă în literatura română, fără îndoială graţie harului şi orizontului său cultural, care îi permit să se angajeze în teme filosofic şi teologic sensibile, în versificarea inspirată a Psalmilor şi a Ecclesiastului, cu convingerea că există [totuşi] un public capabil să înţeleagă – cu şansa unei cărţi ca aceasta –  şi să iasă din străvechi anchiloze de sorginte spirit-materie[30], lucru care dă o energie uriaşă sufletului, minţii şi duhului, poate însăşi libertatea nemărginită a cugetării, încercarea Iluminării, fericirea de a nu mai avea aversiune faţă de vânarea de vânt şi de a nu mai fi copleşit de ea, ca să-l parafrazăm pe poet.

O fericire a desăvârşirii, prin căutare şi acceptare, străină multora. Ea vine din raportarea la unul dintre cele trei corpuri ale lui Buddha, profunzimea în care spiritul existenţial, conştiinţa depăşesc materialitatea şi în care starea poetică exprimă o altă ontologie –  poezia: Oratio sensitiva perfecta, cum spunea Baumgarten, citat de poet. Acest tip de percepere a realităţii este el însuşi beatitudinea cunoaşterii, „beatitudine care nu e simplă jubilaţie, ci trăire liberă, în vastitatea conştiinţei. Iar expresia acestei trăiri, comunicată semenilor, poate fi dureroasă, dar, indiferent cum ar fi, rămâne esenţialmente încrezătoare, fiindcă nu se mai teme de nimic…” [31] Poezia, în această situaţie, este tocmai fiinţarea Fiinţei, care a depăşit, aspaţial şi atemporal, şi bucuria, dar şi tristeţea; este Nirvana –  dramatică nădăjduire a fiinţei individuale spre Fiinţa ca atare, tripartită, sub spectrul celor trei guna[32]. În religiile buddhiste, aceasta este tocmai Samsara, spaţiul spiritual în care suferinţa ajunge conştientă de propria-i cauză şi încearcă să i se sustragă. Astfel, într-o ciclicitate subtilă, se justifică şi mottoul ales de autoare. Şi, alături de aceste destăinuiri, Mirela-Ioana Borchin îi mai smulge poetului, în final, încă o confirmare: „Eu sunt un om credincios, dar nu sunt poet religios. Or, cei mai mulţi fac asemenea confuzii. Toţi marii scriitori de până în secolul al XX-lea, sau aproape toţi, au fost oameni religioşi. Dar nu înseamnă că au fost şi scriitori religioşi. Nimeni nu zice de Dante că e poet religios. Sau de Dostoievski, acel Dante al Ortodoxiei, că e prozator religios. Sau de Lamartine. Sau de Baudelaire etc.”[33] Şi, dacă aşa stau lucrurile, un gând insolit ar vrea să ştie ce mai este atunci Fericirea? Poetul se întunecă, ezită: Nu ştiu. În niciun caz, viaţa…[34]

Aşadar, se poate spune că Mirela-Ioana Borchin, prin aceste dialoguri/interviuri, realizează cea mai bună exegeză de până acum a operei lui Eugen Dorcescu, iar, dincolo de aceste puţine adnotări pe marginea cărţii, cred că întoarcerea la opera cunoscutului poet timişorean şi european înseamnă nu numai o confirmare, ci şi o înnoită bucurie estetică, de care spiritul are necontenită nevoie.

———————————————-

[1] Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Ed. critică de Mirela-Ioana Borchin, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015.

[2] Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Bucureşti, Ed. Alfa, 2013.

[3] Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei.

[4] „O, nefericitul de mine!/ O, Dumnezeul meu preaiubit!/ Cât de crunt m-ai făcut/ să-nţeleg!/ Cât de crunt m-ai trezit!” (Nirvana, 11).

[5] V (Despre libertatea Poetului), p. .

[6] „Cea mai sigură/ cale către/ cunoaştere/ e suferinţa.” (Moartea tatălui).

[7] „N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./ Aseară am vorbit cu Dumnezeu./ La fel de clar, de simplu, de senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin…/ E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/ Iradia în fiecare gând,/ În fiecare şoaptă şi impuls,/ În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/ Tăcerea era drumul către El./ Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/ Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis.”  (În tăcere; vol. Biblice).

[8] Eugen Dorcescu.

[9] Mirela-Ioana Borchin.

[10] IV (Despre O arhi-amintire), p. .

[11] VI (Despre receptare), p. .

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] M.-I.B.: „Taina e mai puternică decât cuvântul care o ascunde??? Aşa cum sugeraţi în finalul din Ecclesiast?” VIII (Despre Shunyata), p. .

[16] M.-I.B.: „Aşa am şi spus în eseu. Cu alte cuvinte. Şi cu încuviinţarea Dumneavoastră. Un alter-ego nu putea fi insensibil la avataruri.” E.D.: „Nu am o înţelegere clară asupra Bătrânului, nu m-am gândit şi mi-e greu să mă fixez pe o calificare a personajului. Eu cred însă că tu ai dreptate, cu precizarea că Bătrânul ar putea fi asemănat, şi e firesc să fie asemănat, cu cei ce îşi gândesc existenţa – de oricând şi de pretutindeni. Se distinge de avataruri, care nu sunt, neapărat, entităţi reflexive. Ele SUNT şi ACŢIONEAZĂ, după cum le e firea. Bătrânul mai întâi gândeşte, apoi este. Avatarurile sunt.” IX (Despre Bătrân), p. .

[17] M.-I.B.: „Învăţătura vi s-a transmis cândva, în ascendenţa Dumneavoastră. De fapt, e irelevant cine a fost avatarul cui, dacă suspendăm factorul temporal.” VIII (Despre Shunyata), p. .

[18] X (Despre beatitudine şi spirit), p.

[19] „În 1 decembrie, la data când am luat acest interviu, Eugen Dorcescu nu scrisese încă recentul Avatar, în care lupul, feroce, corespunde arhetipului cultural” (n. – M.-I.B.).

[20] I (Despre avatar), p. .

[21] IV (Despre O arhi-amintire),p. .

[22] III (Despre asocierea marilor religii), p. .

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] IX (Despre Bătrân), p. .

[27] Ibidem.

[28] VIII (Despre Shunyata), p. .

[29] II (Despre forma poetică), p. .

[30] X (Despre beatitudine şi spirit), p. .

[31] Ibidem.

[32] Sattva (calmul, comprehensiunea, virtuozitatea); rajas (agitaţia, incertitudinea, instabilitatea); tamas (obscuritatea, pasionalitatea, bestialitatea).

[33] X (Despre beatitudine şi spirit), p. .

[34] Ibidem.

————————————————

Iulian CHIVU

Roşiorii de Vede

iulie 2016

Cezarina ADAMESCU: Între suflet și cuvânt – o legătură nevăzută

PE O CRUCE DE LUMINĂ

Antologie-culegere de texte pascale

Editura StudIs, Iaşi, 2016

 

Alcătuirea unei astfel de Antologii de texte pascale, este un semn binecuvântat că Dumnezeu lucrează prin credincioşi, insuflându-le harul compunerii unor texte şi lucrări picturale care să reprezinte un strop din dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru Biserică. Dar gestul acesta dăruitor mai are o semnificaţie: acela de a-i uni în Credinţă pe aceia care pun mai presus de oarecare interese proprii, Iubirea pentru semenii lor, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume în care, prioritatea constă în a te afirma de unul singur, pe plan profesional, spiritual şi uman şi de a ocupa, dacă se poate, toate locurile pe un eventual podium, cu riscul de a-l înlătura pe cel de lângă tine. Ceea ce au întreprins semnatarii acestei Antologii de texte pascale este rodul trăirii de credinţă şi de iubire, dar şi mărturiile lor literare, structurate într-o carte remarcabilă, cu un aspect grafic de excepţie, o bucurie a ochiului şi a sufletelor curate care caută în cuvânt şi în rugăciune, alinare şi prilej de speranţă în mântuire. Iniţiativa îi aparţine lui Ioan Muntean şi este cât se poate de lăudabilă.

O mână de oameni uniţi în rugăciune şi evlavie, caută frumosul prin artă, fără pretenţii de clasificare, ierarhizare ori competiţie. Şi într-aceasta constă frumuseţea gestului lor: nu vor premii, diplome, medalii ori alt fel de distincţii. Răsplata va veni, însă, de la Dumnezeu care pentru un simplu gest din partea omului, dăruieşte cu asupră de măsură, adică însutit şi înmiit.

Pornind de la simbolul cristic, Crucea – devenită cruce de lumină, pe care purtătorii o duc cu smerenie pe porţiunea de viaţă dăruită de Dumnezeu, aşa cum Simon din Cirene a purtat Crucea Mântuitorului pe drumul spre Golgota, autorii refac Drumul Crucii, oprindu-se de fiecare dată la câte un moment semnificativ din care cititorii pot trage învăţături pentru lumea de azi, o lume din ce în ce mai cufundată în confuzie şi haos în care valorile fundamentale s-au diminuat ori au pierit cu totul, locul lor luându-l falsele tentaţii şi non-valori. Drumul vieţii de credinţă are, pentru fiecare om specificul lui. Nu drept şi lin, dar cu multe obstacole şi încercări. Însă, la capătul acestui drum, pe credincioşi îi aşteaptă cununa învingătorilor.

Crucea este şi Breviarul întregii vieţi a lui Iisus Hristos, în ea este cuprins şi Misterul Credinţei: Moartea şi Învierea Domnului nostru. Nici un alt element cristic nu e mai cuprinzător decât acesta. Crucea însoţeşte viaţa omului încă de la naştere, mamele făcând semnul sfânt al crucii pe fruntea fiecărui nou născut, apoi, prin acordarea celui dintâi Sacrament – Sfântul Botez, care deschide poarta vieţii în Duh şi-i conferă nou născutului, calitatea de Copil al lui Dumnezeu, ştergându-i şi păcatul strămoşesc, scăldându-l în apa vieţii şi-n uleiul sfinţitor.

Despre purtarea Crucii şi despre Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, vorbeşte părintele stavrofor Radu Botiş, în Prolog la această lucrare de însemnătate excepţională, nu numai pentru cei care studiază Teologia, dar pentru toţi cei care doresc să înainteze şi să se adâncească în viaţa de credinţă. O strălucită şi cutremurătoare dizertaţie omiletică privind aceste momente fundamentale: Patima, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, momente de referinţă la care se raportează întreaga creştinătate de aproape două mii de ani.

E un lucru ştiut: Drumul Crucii nu e uşor de străbătut. El presupune: răbdare, înţelegere, îngăduinţă, smerenie, tărie-n credinţă, dăruire. Abia atunci se poate ajunge la Urmarea lui Hristos.

În Prologul său, părintele Radu Botiş pune accent pe faptul că moartea lui Iisus nu a fost una singulară, particulară, a unui simplu om, aşa cum e pentru fiecare dintre noi. El şi-a asumat prin acest gest de Jertfă răscumpărătoare, moartea noastră, a tuturor, act prin care ne-a iertat păcatele şi ne-a absolvit de vină. Este foarte important acest lucru. Se ştie că fiecare moare pentru sine şi doar în mod excepţional, eroii, mor pentru alţii (pentru o cauză, pentru ţară, pentru salvarea altor semeni). În cazuri extreme, unii părinţi ajung să se sacrifice în locul copiilor. Dar Iisus Hristos este mai presus de orice erou din istoria lumii: El şi-a asumat prin moartea Lui, ridicarea păcatului omenirii. Iată cum formulează autorul această Jertfă Supremă: „Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui.” E vorba aici de suferinţa participativă şi substitutivă a lui Iisus. E o mare taină, dincolo de înţelegerea omenească, faptul de a se fi putut substitui întregii omeniri şi a muri în locul ei. Închipuiţi-vă, un trup muribund şi pe Iisus Hristos coborând în acest trup, luând asupra lui durerea şi păcatul şi murind în locul lui. E de neimaginat. Şi totuşi, deşi cuvintele omeneşti nu sunt în stare să exprime această imensă Jertfă universală, Iisus s-a identificat cu fiecare om. O dovedesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel din  „Galateni, 2, 20:  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

Este admirabil acest pasaj care ne insuflă curaj şi nădejde că Iisus Hristos e cu noi până în ultima clipă a vieţii şi că va lua asupra Sa greutatea păcatelor noastre, căci a murit pentru noi şi a Înviat pentru noi pentru ca şi noi să înviem după moarte. Şi, fapt cu totul extraordinar, tristeţea, durerea Morţii  lui Iisus s-a transformat în bucuria Învierii Sale, conferindu-ne arvuna învierii noastre. Iisus Hristos ne-a învăţat drumul de la viaţă la moarte şi de la moarte la viaţa adevărată. Prin Învierea Lui, moartea a fost învinsă şi a devenit temporară, până la naşterea la adevărata viaţă.

Natura divino-umană a lui Iisus Hristos semnifică în primul rând o apropiere a lui Iisus de Tatăl, ca om, dar şi de oameni, având în vedere că a suferit şi a murit ca om. Învierea lui Iisus a deschis o nouă perspectivă asupra vieţii şi morţii, practic este începutul noii creaţiuni a lumii. Învierea nu este o doar o părere a unora care L-au văzut şi au vorbit cu El, ci este probată printr-un număr de 12 apariţii în faţa diferitelor persoane, a apostolilor, a Mariei Magdalena, a celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus, în Cenacol unde erau adunaţi ucenicii după moartea Lui, împreună cu Prea Sfânta Fecioară Maria.

După Înălţarea lui Iisus, la patruzeci de zile după Învierea Lui, Domnul îl trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, cu darurile lui asupra oamenilor. Lucrurile acestea pot fi de neînţeles pentru un mare număr de oameni, sunt taine pe care doar lumina Duhului Sfânt le poate descifra. Ciclul autorilor care au ilustrat liric ceea ce a formulat preotul Radu Botiş este deschis cu Lilioara Macovei care a compus un eseu frumos, numit “Mâinile”. Multă sensibilitate şi candoare, un lirism în proză care aduce parfum de proaspăt într-o atmosferă nostalgică, impregnată de dorul de mama şi de mâinile ei aspre, muncite, care totuşi miroseau a curat. Dar, oricât de aspre ar fi fost, mângâierea lor era totdeauna catifelată. Mâinile mamei sunt asemuite cu două petale de iris.

Cuvântul de ordine în această proză este dor. Scrierea e un poem sublim dedicat mâinilor mamei. Dar mai presus de toate, mâinile mamei, ne-au învăţat cum să ne împreunăm propriile mâini în rugăciune. Un cântec sublim îngânat de mâinile copiilor pentru mâinile mamei care: „miroseau a pământ şi apă, a flori şi iarbă, a lapte şi pâine, a miere şi dor. Da, miroseau a dor. Era dorul lor de ale noastre, voiau să ni le atingă. Miroseau a mângâiere, a iubire, a îngăduinţă şi erau aspre.” Şi, cu totul neaşteptat, autoarea are în faţă mâinile sfinte ale lui Iisus Hristos: „Două răni adânci făcute de cuie negre în mâini cu care binecuvânta, le vedem şi acum”. O dată cu această odă închinată mâinilor mamei şi mâinilor lui Iisus Hristos, Lilioara Macovei expune şi imaginile a trei icoane pe lemn pictate în stil tradiţional, lucrări care respectă toate canoanele picturii de icoane.

Următorul autor este Florin I. Roman care se prezintă cu o selecţie de versuri în stil clasic şi modern. O poezie meditativă, foarte expresivă, cu multe simboluri, cu metafore inedite. Se remarcă poemul „Tânguire de îngropare”, un fel de litanie în care poetul îşi asumă vina pentru toate nedreptăţile şi nelegiuirile lumii, pentru care îşi cere smerit iertare. Metafore inedite: ciuturi de lumină, prispa dimineţii, ş.a. Claudia Bota este o altă poetă care a dăruit Antologiei prinosul său de suflet, imensitatea trăirilor transpuse în versuri sugestive. Poeta este convinsă că: „Muzica sufletului meu/ Capodoperă fără egal” (Imensitate). Autoarea  foloseşte şi licenţe poetice: „Să văd răsărite surâsurile mii/ A oamenilor ce dus-au tăcerea” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…) Poeta strecoară şi versuri reflexive, de tip panseistic: „Cine nu crede că viaţa ne lasă,/ Puterea de-a trece prin ea,/ Să ducă tristeţea şi inima grea.” (Mi-aş fi dorit mai mult de la oameni…) Versuri memorabile, panseuri lirice sunt presărate peste tot: „Atunci când timpul pleacă/ Sufletul este cel care te adapă”; „Lumina nu se pierde nici în întuneric”; „De vrei să rămâi în Lumină/ Atunci nu răni, nu lovi…”; ş.a. dar şi invocaţii interogative de genul: „Doamne, încotro să mă duc de la Tine? / Căci nu este loc unde să mă simt atât de bine” ş.a.

Nicu Doftoreanu, un alt semnatar al Antologiei, în care invocaţiile, rugăciunile, chemările de tip sapienţial sunt frecvente şi pot fi rostite ca şi rugăciuni pe timp de zi sau de noapte. Sunt gânduri închinate lui Dumnezeu, din prea plinul inimii, cu atât mai preţioase cu cât sunt sincere şi curate. Autorul ne avertizează asupra dragostei false care duce la patimă arzătoare transformată-n păcat. Are şi o explicaţie logică: „Pentru că dragostea adevărată o trăieşti/ Numai atunci când simţi în tine PACEA,/ Ca stare care te încearcă dintr-o dată/ Şi-ţi dă din nou puterea să doreşti/ Minunea ÎNVIERII şi LUMINII” (Tangou de Paşti). Autorul are o dorinţă: „Să ne rămână treaz izvorul ancestral” (Dau gândurile mele toate pe-un vis). Aproape toate versurile au trimiteri la pericopele evanghelice sau la Pildele şi Parabolele lui Iisus.

O notă de specificitate: Fiecare autor are, la începutul selecţiei sale de versuri, unul sau două motto-uri, fie din Biblie, fie din Înţelepciunea vieţii, spuse de filozofii şi gânditorii lumii, de-a lungul secolelor. Dar şi ziceri din categoria „Filozofie glumeaţă de cafenea”. Căci unde filozofează omul, decât acolo unde bea un pahar cu vin sau o ceaşcă de cafea, care te îmbie la cugetări adânci precum negrul din ceaşcă. Nicu Doftoreanu aminteşte şi adevăruri care nu mai trebuiesc demonostrate: „Fiindcă unde e credinţă…totul este cu putinţă”; „Dacă ne ţinem cuvântul, chiar dacă-l rostim… cu/ gândul/ Care s-a păstrat curat, chiar şi-atunci…Am/ câştigat!!” (Tangou despre cuvânt).

O idee ziditoare, luminoasă: „PERSISTĂ…/ Doar fiindcă există/ Lumina iubirii” (Tangou oprimist de Paşti). Autorul introduce conceptul de remântuire, ori, se ştie că mântuirea îţi este acordată o singură dată pentru totdeauna. Învăţături pilduitoare cum e aceasta, la întrebarea „Ce lucru nu se vinde”? un răspuns pe măsură: „Ştiu: Nu se vinde Vântul, Dorinţa, Depătarea,/ Ştiu: Nu se vinde Gândul, Speranţa, Remuşcarea,/ Ştiu: Nu se vinde Dorul, Durerea sau Uitarea” Şi în continuare: „La întrebarea pusă./ Da! Ştiu: Nu vindem Cerul, Pământul sau Dreptatea,/ Da! Ştiu: Nu vindem Gândul, Speranţa, Demnitatea,/ Da! Ştiu: Nu vindem Cinstea, Durerea, Libertatea”  (Tangoul vârstelor). Sunt acestea principii de viaţă creştină, cu accente profund patriotice. Un alt postulat teologic creştin: „Nimic nu poate fi iertat mai înainte de a fi JUDECAT!” (Tangoul Judecăţii de Apoi).

Următoarea autoare este Nicoleta Mija care, încă din primele fraze din Preambul, spune: „Lumina Învierii este pentru toţi”. E păcat să nu ne bucurăm de ea, fiindcă ne cuprinde pe toţi şi e berechet. Lumina ne guvernează existenţa şi doar prin accident, unii nu se bucură de ea. Dar şi aceştia au o anume lumină lăuntrică, lumina spirituală, care-i luminează pe ei şi se reflectă şi asupra celor din jur. Gânduri smerite despre Jertfa Mântuitorului, transpuse-n simţiri pe măsură. Cuvinte simple şi de bun simţ: „Ca o doină străveche, lină şi măiastră”(Un gând smerit). Blânde şi expresive, pline de recunoştinţă faţă de Mântuitorul, aceste convorbiri cu Dumnezeu emoţionează şi aduc pace în suflet, ceea ce nu e puţin. Autoarea invocă în vers puterea cuvintelor care, potrivit părerii sale, ne pot uni pe viaţă, ne pot şi vindeca, ne pot şi ierta, ne pot aduce bucurie şi iubire în suflet. În faţa icoanei Maicii Domnului, poeta îi mulţumeşte pentru toate darurile primite, pentru răbdarea în încercări şi puterea de a merge mai departe, chiar şi atunci când totul părea a fi imposibil.

Poeta cântă noaptea de triumf a Vieţii asupra Morţii, noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos: „Un clopot se aude de departe/ Se alătură altora, credinţă împarte./ Privesc cerul care şi el se bucură/ Lumina se va aprinde de la flacără,/ Creştinii se duc cu toţii spre altar/  Îngerii ne dau cântece sfinte în dar/ Pe cerul în stelat este mare sărbătoare/ Oamenii au lumină în suflet şi o floare,/ Steaua Domnului să o călăuzească/ Arhanghelii se grăbesc să vestească./ Din mormânt răsare Hristos învingător/ Lumină aduce pentru întregul popor” (E Noaptea Învierii). Autoarea este de părere că nu vei fi osândit, câtă vreme ai aprinsă candela credinţei: „Existăm prin credinţa de suflet cântată/ O lumânare care nu se stinge niciodată” (Candela credinţei). În cuvinte simple dar de adâncă simţire, autoarea scrie micro-eseuri despre „Când cerurile se deschid”; despre „Bucuria iubirii”.

Ioan Stoian Subţire este un alt creator care şi-a încredinţat scrierile acestei Antologii. Autorul subliniază faptul că, oricât timp ar trece, oricâte anotimpuri s-ar roti, din seminţele căzute vor răsări alte flori, în altă primăvară: „În fructe stropi de soare cad/ Mişcarea vremii ne-nfioară!/ Seminţele căzute-n nou răsad/ Cresc alte flori, în altă primăvară…” (Trecere). O dată cu căderea razelor în fiecare suflet, renaşte şi Speranţa Reînvierii.

Anişoara Vleju dedică versuri minunate celei mai mari sărbători a creştinătăţii: Învierea: „E seara Învierii/ în care se aşează/ câte două mâini în rugăciune,/ Dumnezeu coboară/ în casa sfinţeniei mele.// (…) // Îl primesc pe Iisus/ În casa plină cu iarbă,/ Dumnezeu mă iubeşte,/ condiţie primă mi-e sufletul/ secerat de mâna Lui/ la începuturile timpului.” (Secvenţă).

Ion Părăianu scrie versuri în stil popular despre Bunavestire. El plasează această minunată sărbătoare în satul său, reactualizând în vers minunata Veste pe care Maria a primit-o din partea Îngerului Gabriel, dar aminteşte şi despre tradiţiile şi datinile legate de această sfântă zi în care a fost anunţată Naşterea Mântuitorului lumii.

Gabriela Mimi Boroianu – încheie seria autorilor din această minunată carte. Autoarea pune accent pe Pătimirea Domnului, pe durerea Maicii Sfinte.

În ansamblu, Antologia „Pe o cruce de lumină” este nu numai o lectură plăcută, dar şi un ghid de terapie spirituală în care găseşti o oază de lumină unde poţi să-ţi odihneşti trupul, ochii şi sufletul.

———————————–

CEZARINA ADAMESCU

29 Gustar 2016

Solemnitatea Tăierii Capului

Sfântului Ioan Botezătorul

Prof. Dr. Viorel ROMAN: Napoleon, Hitler, Merkel

Napoleon, Hitler, Merkel,

proiectul Europa Mare, nu este in interesul anglo-saxonilor, declara ministru de externe al Marii Britanii Boris Jonson, pe cand pleda pentru Brexit, inspirat de Churchill in vreme de razboi, ca tara sa sa devina eroina eliberatoare. Si d-na Le Pen, Frantul National frencez, vrea asta. Nici protectorul ortodocsilor nu-i de acord cu UE/NATO. Putin ii vrea pe greco-pravoslavnici in Eurasia sa.

Jonson, Le Pen refuza €, UE, politica germana, care incalca tratate in timp de pace si ii obliga pe englezi, francezi si alti memebrii ai UE, sa plateasca sute de miliarde € pentru Grecia, sa suporte criza €, administratia lui Junker, invazia a milioane de mahomedani si idolatrii etc. Aceasta destabilizare promovata de Berlin nu lezeaza interesele Moscovei, din contra.

Popularitatea d-nei Merkel a scazut de 75% la 45%. La recentele alegeri din Mecklenburg-Vorpommern, Uniunea Crestin Democrata este surclasata de Alternativa pentru Germania / AfD, care arunca peste bord mai toate taburile. Deja nu mai e sigur ca prima femeie cancelar, reprezentanta DDR-ului, va mai candida sau castiga alegerile din 2017. AfG a ajuns de la 0 la 20%. In SUA, dupa Brexit, americanizarea, nu globalizarea, motiveaza electoratul.

Se stie cum au esuat Napoleon si Hitler. Dece insa invita Merkel afro-asiatici incompatibili cu traditia crestina si teologia muncii? Dece nu respecta tratatul monedei comune €? Dece nu vede ca e responsabila de Brexit, de protestul grecilor, italienilor, ungurilor, care dirijeaza refugiatii spre Berlin? Dece a ajuns dependenta de Turcia lui Erdogan? Dece genereaza costuri de un bilion de euro pentru germani, dar si pentru toti europenii, fara sa intrebe pe nimeni? In interesul cui destabilizeaza Merkel marele proiect Europa?

Nu exista raspuns la aceste intrebari pe care si le pun germanii si mai toti europenii. Ele vor fi gasite probabil de istoricii genaratiilor viitoare in arhive. Pana atunci sa ne marginim la intrebarile si constatarile sine ira et studio, fara ura si partinire, din articolelel anexate: Alternativa pentru Germania, AfD; Dezmembrarea Europei; Brexit 2016; Criza d-nei Merkel; Era d-nei Merkel; Invazia barbarilor.

www.viorel-roman.ro

viorel-roman-bremen.over-blog.de/

Timisoara, 5 septembrie 2016

Universitaet Bremen

Anatol COVALI: Poesis

Nu credeţi că-i destul?

 

Şi totuşi când vom da cu pumnu-n masă
şi vom urla puternic, din rărunchi,
că nu mai vrem să stăm la noi acasă
cu sufletele pururea-n genunchi?

 

Nu credeţi că-i destul, că ne ajunge,
cât am răbdat şi cât am suferit?
Durerea nu vă arde, nu străpunge
inima voastră-acum ca un cuţit?

 

Şi totuşi când vom face şi dreptate
acestei ţări ce-a îndurat atât,
stând ani întregi cu mîinile legate,
călcată în picioare de urât?

 

Nu credeţi că-i destul să stăm întruna
fără mândrie în netrebnic plâns,
răbdând cu resemnare ca minciuna
să ţină laţul urii cât mai strâns?

 

Şi totuşi când o să pricepeţi oare
că este necesar să fiţi şi demni,
că trebuie să staţi şi în picioare,
căci doar aşa, ceva poţi să însemni?

 

Nu credeţi că-i destul şi că se cere
o răzvrătire din acest infern,
că avem dreptul la o înviere,
că acest chin nu poate fi etern?

 

Şi totuşi când sublima demnitate
va străluci în ochii voştri iar,
când veţi avea din nou identitate
şi visul vă va fi incendiar?

 

Nu credeţi că-i destul statul în umbră,
c-aţi suferit şi-aţi îndurat prea mult
şi că-n această lume rea şi sumbră
se cere pentru-o vreme un tumult?

 

Să-ncalec cai

Va trebui să schimb ceva în toate,
nu se mai poate pe acest făgaş
pe care risipirea mea se zbate
cu acest mers mereu iavaş-iavaş.

 

Se cere o-nnoire-n gînd şi-n fapte,
toată fiinţa mea vrea un avînt
care să schimbe-n zori această noapte
şi să transforme scîncetele-n cînt.

 

Îmi trebuie un zbor de ciocîrlie,
chiar dacă ai mei umeri sunt bătrîni.
Nervii mei vor un ceas de nebunie,
să-şi iasă pentru-o vreme din ţîţîni.

 

Un iureş de dorinţi aud în mine
şi-ncerc din ele una să aleg,
spre-a-i da din plin tot ce i se cuvine
ca mai tîrziu întreagă s-o culeg.

 

Vreau să opresc această risipire
ce curge spre sfîrşit fără de rost,
să fiu pentru o vreme împlinire
uitînd că-n îndoială sclav am fost.

 

E timpul să ţîşnesc din resemnare
şi plînsul cu trufie să-l alung,
chiar dacă drumul către-o altă zare
îmi pare-ntortocheat şi mult prea lung.

 

Să nu-mi mai fie niciodată frică,
să îi desfid pe cei ce mă răpun
şi nu-ncetează să îmi interzică
din multa mea risipă să m-adun.

 

Va trebui să-mi schimb o vreme viaţa,
să-mbrac al împlinirii splendid strai,
să-mi spăl cu a speranţei rouă faţa,
să nu mai merg pe-asini, să-ncalec cai.

 

 Totuşi

Totuşi este-un sfârşit
şi-al durerilor noastre.
Nu putem în dezastre
să stăm necontenit.

 

Totuşi fi-va şi-o zi
când dreptatea va-nvinge
şi când nu va mai ninge
din dureri atât gri.

 

Totuşi trebuie toţi
să sperăm că odată
ţara va fi scăpată
de pramatii şi hoţi.

 

Totuşi nu e târziu
de-o-mpăcare deplină
şi fântâni de lumină
să săpăm în pustiu.

 

Totuşi n-am coborât
în abisuri prea tare
şi suntèm încă-n stare
să scăpăm de urât.

 

Totuşi încă sperăm
să nu fim luaţi de valuri,
mai avem idealuri
şi adesea visăm.

 

Totuşi anii ce trec
neluându-ne-n seamă,
nu-s făcuţi doar din teamă,
din greşeli şi eşec.

 

Totuşi simt scânteind
săbii încă în teacă
şi revolte, chiar dacă
lumânri doar se-aprind.

 

Anatol COVALI

București

4 septembrie 2016

George ROCA: Mihaela Ungureanu-Binder într-un Concert de excepție la Biserica Ortodoxă „Sf. Antonie” din Viena.

Renumita mezzosoprană de talie internaţională, Mihaela Ungureanu-Binder, va susţine un Concert de muzică sacră, în cinstea Maicii Domnului, împreună cu invitatele ei la Biserica Ortodoxă „Sf.  Antonie” din Viena.

Repertoriul pe care îl vor susţine cele trei mezzosoprane Mihaela Ungureanu-Binder, Eva Piterova (Slovacia) si Tatiana Gonzales (Ecuador) va conţine arii faimoase, precum “Ave Maria” în trei versiuni compoziţionale: Schubert, Gounod şi Caccini; dar şi Duette remarcabile. La pian  Eliana Moretti.

Mezzosoprana Mihaela Ungureanu-Binder este renumită pentru ambitusul său vocal particular şi pentru rolurile de marcă. Şi-a făcut debutul la Opera de Stat din Viena în 1998, iar din 1999 a cântat pe toate scenele importante din Europa. A avut apariţii radio şi de televziune pe mai multe posturi impoartante precum: ORF, ZDF, ARTE, RADIO FRANCE.

Evenimentul are loc pe 11 septembrie 2016, la orele 18:00

Adresa: Pouthongasse 16, 1150 Viena

 

Intrarea este libera.

——————————-

George ROCA

Rexlibris Media Group

1 septembrie 2016

Mirela-Ioana BORCHIN: Etern, într-o eternă noapte-zi

Etern, într-o eternă noapte-zi

Eseu hermeneutic –

în dialog cu poetul Eugen Dorcescu

Editura Mirton, Timişoara, 2016

Notă explicativă

 

Această carte s-a scris din motive variate, dintre care se cuvin a fi menţionate, într-o ordine aleatorie: multiplicarea şi diversificarea instrumentelor de abordare a unei opere literare; valorificarea convorbirilor cu Poetul Eugen Dorcescu, înregistrate de mine în perioada 1 iulie 2015 – 1 iulie 2016, într-un text interpretativ incitant, dinamic şi consistent; introducerea interviului în cercetările mele de lingvistică aplicată, datorită rolului său în obţinerea de informaţii; perspectiva, mai mult sau mai puţin apropiată, a monografierii creaţiei marelui scriitor timişorean, care, din 1 august 2014, este cetăţean de onoare al oraşului de pe Bega etc.

Pentru intitularea eseului DESPRE FERICIRE, a fost utilizat un vers din poemul lui Eugen Dorcescu În codrii fără capăt, în ideea că enunţul „Etern, într-o eternă noapte-zi” reflectă, concentrat şi memorabil, crezul său artistic.

„Eseul hermeneutic în dialog” – gen hibrid, ivit la graniţa dintre eseu şi interviu – este structurat în  zece capitole tematice, concepute astfel încât să evidenţieze numeroase aspecte ale implicării Poetului în scrierea şi analiza operei sale. Fiecare capitol aduce în dezbatere tema indicată între paranteze, care constituie o componentă fundamentală a ceea ce înseamnă, în momentul de faţă, cercetarea liricii dorcesciene. Temele sunt concordante, admit diverse recurenţe, la intersecţia cărora ies la iveală conceptele-cheie, definitorii pentru originalitatea unei gândiri complexe şi a unei enunţări artistice distinctive, care încununează cinci decenii de creaţie. Ori de câte ori fluxul discuţiei a ocazionat referirea la anumite poeme, acestea au fost citate integral. Materialul ilustrativ a fost preluat din antologia Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015; şi din revista „Portal Măiastra” XII (2016), nr. 1 (46), p. 29, unde au fost publicate poemele scrise ulterior (Avatar, El Caballero).

Cu prudenţă, se poate afirma că, prin problematică, viziune şi calitate, prezentul demers continuă şi dezvoltă semnificativ, graţie colaborării sistematice cu Poetul, eseul meu Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei, consolidând o direcţie hermeneutică în exegeza dorcesciană.

——————————-

Mirela-Ioana BORCHIN – Conferenţiar doctor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Doamna Mirela-Ioana Borchin s-a specializat în câteva domenii de bază ale studiilor umaniste: Lingvistica generală, Limba română contemporană, Semiotica şi Pragmatica. În ultima vreme, şi-a valorificat competenţele şi în Hermeneutică. Scrieri (selectiv):Modalitatea şi predicatul verbal compus,  Timişoara, Editura Helicon, 1999; Lingvistica în ştiinţa secolului al XX-lea, Timişoara, Editura Excelsior, 2001; Paradigme ale comunicării – limbaje şi limbi, Timişoara, Ed. Excelsior, 2001; Dicţionar de comunicare lingvistică şi literară, I. Ştiinţele limbajului, ştiinţele literaturii, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2002 (în colab.); II. Textul literar, Timişoara, Editura  Excelsior Art, 2003 (în colab.); III. Stilistica limbii, Editura Excelsior Art, 2005 (în colab.); Vademecum în lingvistică, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004; Manual de ortografie şi punctuaţie, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2005; Comunicarea orală, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2006; Comunicare şi argumentare, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007 (în colab.); Prelegeri de lingvistică, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2010; Punctul interior [roman], Timişoara, Editura Excelsior Art, 2010; Semantica modurilor incertitudinii, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2011; Spre nicăieri [(roman], I. Piatra de silex; II. Întâmplător sau nu? Timişoara, Editura Eurostampa, 2014 (în colab.); Apa [proză scurtă], Timişoara, Editura Mirton, 2016. Ed. îngr.: EUGEN DORCESCU, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Selecţie, schiţă biobibliografică şi eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin, Timişoara, Editura Eurostampa, 2015. 

 

Victor – Nicolae Ciobanu: Eurile din iubire (teatru)

Personaje :

Smith – 33 de ani       

 

Numele meu este Smith. Am 33 de ani şi … ca să încep cu o minciună : sunt căsătorit, am un băieţel, Mark, de 7 ani şi deţin funcţia de inspector la banca naţională din New York. Credeţi că v-am spus cine sunt eu sau ce e mai important despre mine sau ce vreţi voi să auziţi?

Recunosc…uneori mint pentru a mă proteja. Şi mai e ceva! Ştiu că nu eu mint, ci toată societatea în care trăiesc se minte prin vorbele mele şi zâmbetul meu mândru…mai ales râsul.

E ca atunci când toţi te întreabă „ce faci?” şi tu minţi tot timpul : (zâmbeşte exagerat) „foarte bine, excelent, superb!”.

(zâmbeşte exagerat şi arată semnul „ok” cu degetul mare) Sunt tare, nu? Sunt foarte ok, nu? Eu sunt ok, tu eşti ok, toţi suntem ok. Sau… tu eşti un dobitoc şi eu sunt un dobitoc? (râde, apoi se opreşte brusc. serios) Dar nu-i aşa.

Ştiţi? Eu am un secret. Da, am un secret! Dar, cu răbdare, secretul vi-l voi spune ceva mai târziu.

Eu duc o viaţă dublă de mai bine de 10 de ani de când am cunoscut-o pe soţia mea, Suzanne.

Ne-am cunoscut într-o seară la o petrecere. O prietenă ne-a făcut cunoştiinţă. Suzanne stă pe un scaun. Simt o atracţie inexplicabilă faţă de ea, aşa că mă aşez lângă. Ne privim puţin în ochi când deodată (surprins) eu sunt ea iar ea e eu. Nu vă pot spune, dar e ca şi cum ai privi pe cineva şi ajungi să te priveşti şi să simţi din el. „Nu te speria”, îi spun. O întreb :  ”Ştii?”, ea spune: „da” . Atunci ne luăm de mână şi plecăm. Şi aşa am rămas.

Am mers cu paşi egali până la mine acasă sprijiniţi umăr în umăr. De atunci, ea stă cu mine şi eu cu ea.

Nu spun că a fost uşor. N-a fost deloc. Mai întâi a trebuit să trecem peste toate emoţiile şi… mai ales orgoliul meu.

(râde) Ştii? Eu sunt zodia leu… mai bine zis eram, acum nu mai contează.

Cel mai greu a fost să nu mai fiu tatăl şi mama mea. Cel mai greu!

Oricum ar fi, e greu să găseşti pe cineva căruia să-i bată inima la fel şi care să te mângâie precum te-ai mângâia tu dacă ai plânge şi asta era Suzanne pentru mine. Ne bate inima la fel şi nici măcar nu bem cafea.

E adevărat. Noi am fost mai şmecheri. Nu degeaba am apărut în revista anului 1955 ca familia lunii august. Ne-am jucat cu ei. Ştii câţi bani ne-au dat ? Să-ţi spun ? Chiar vrei să ştii? Ţine-te bine : zece mii de dolari! Dar noi doi eram oricum înţeleşi. Ne-am jucat rolul, am provocat…promovat capitalismul, mie mi-au luat interviu în Times Magazine, iar apoi ne-am luat concediu şi ne-am dus direct în Peru, într-un trib, unde am participat la o ceremonie cu ayahuasca şi peyote.

Acolo l-am cunoscut pe Don Juan, şamanul tribului, dar asta e o altă poveste.

Am stat pe malul Amazonului o lună de zile.

N-am vrut să ne mai întoarcem , dar am făcut-o pentru copil. Pe-atunci nu ne dădeam seama ce prostie facem că-l mai ţinem la şcoală.

Aaa…şi copilul…Mark. Ştiţi de ce l-am făcut ? Că am fost şmecheri, de-aia.

Eu cu Suzanne ne-am dat seama din primul an al relaţiei noastre că nu ne iubim, ci doar credem asta pentru că am văzut prea multe filme..Păi nu ? Ne-a fraierit vulpea. 20th Century Fox cu vizuina între Holly şi Wood…

Practic e o amestecătură cu multă… multă imaginaţie.

Şi copilul : asta e şmecheria !

Ne gândeam că el va fi alcătuit din noi doi la un loc, deci vom vedea legătura noastră în el şi ne vom retrăi copilăria. Va fi ca o busolă a iubirii sau ca jocul cu cald si rece când cauţi obiecte, în cazul nostru: iubirea.

Şi mai e ceva: va face multe prostii, foarte multe, de aceea va trebui să-l iertăm şi să-l iubim continuu. Ce lecţie de răbdare! Şi ce şmecheri egoişti am fost!

V-am mai spus : eu trăiesc o viaţă dublă, sau triplă…cvadruplă…câte vreţi…

Şi am hotărât asta cu Suzanne imediat ce ne-am dat seama în ce lume trăim.

„Hai să ne protejăm! Ştim ce vrem, dar ştim şi ce facem şi cel mai important e că ştim cine suntem! Fie ca bastionul nostru să fie iubirea, sau măcar să tindem spre ea, orice ar fi!” Mă înţelegi? Ştii de ce spun orice ar fi?

Pentru că atunci când Suzanne şi cu mine ne spunem „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc”(repetă „te iubesc” în multe feluri,cu intonaţii diferite, de mai multe ori), de fiecare dată simţim altceva. Cum aşa? E ca şi cum în spatele iubirii se află zece…o sută…o mie de forme diferite!

„Asta e iubita mea!” , strig fericit : „sunt emoţii!” şi ne-am luat amândoi în braţe bucuroşi. „Hai să avem răbdare să vedem dacă mai e ceva dincolo de ele”, am convenit noi doi. Dragii de noi! Parcă porumbeii mai fac asta…şi peştii parcă, nu? Dar peştii cică nu gândesc.

Şi aşa ne-am înţeles. Eu mergeam la servici, copilul la şcoală, Suzanne la serviciul ei şi ne vedeam acasă precum nişte partizani din mişcarea de rezistenţă. (râde) Eram ca într-o lume în care e interzis să iubeşti, unde crezi că eşti liber dar poliţia iubirii te verifică zilnic. Au ochi electronici peste tot.

Ştiu indienii ce ştiu când spun că nu vor să fie pozaţi ca să nu fie furaţi ! Da, da…suntem furaţi zilnic şi am uitat să mai verificăm contul din banca personală şi independentă. Ei bine, oricum, noi o udam, zilnic şi încă cum: în stil mare. Mă refer la ceva precum ai avea o floare în interior şi o uzi zilnic şi ea creşte bucuroasă şi te trezeşti în fiecare dimineaţă pentru ea şi te culci cu gândul la ea şi respiri parfumul ei, iar floarea nu face diferenţă de nimeni şi nimic şi-şi oferă parfumul tuturor. Asta e singura floare care merită udată pentru că are mai mult de patru anotimpuri.

Nimeni nu ştia ce facem noi acasă, nimeni şi nici vouă nu vă pot spune. Nici măcar Mark, copilul, nu ştia ce facem. Noi eram daţi dracului! Ştiam ce prostie am făcut că am dat copilul la şcoală. Deci, în el putea să zacă cel mai mare trădător cu creierul spălat bine cu înălbitor şi cocolino pentru oameni moi şi extrem de pufoşi . Dar, hai să nu exagerăm totuşi. Viaţa ne-a ajutat să nu fie chiar aşa, Mark fiind prea adult ca să îl intereseze ce făceam noi. Asta era şi provocarea de altfel. Aveam foarte multe de învăţat de la el şi greu făceam faţă. Era un profesor mult prea exigent. El preda materia prezentului unde nu ai timp să gândeşti, ci doar să simţi sau măcar să intuieşti. Sincer, cred că el va ajunge maestru spiritual. Pare nebun, dar are disciplină militară în asta. Şi mai ales, mai ales asta: nu are un punct de vedere! Ştiţi? Un punct! El nu s-a limitat la un punct din tot orizontul, adică nu a ales un punct din tot orizontul şi asta e mare lucru, get the point ?

(scoate un ziar) Citesc ceva într-un ziar, în pauza de cafea. Unul dintre părinţii capitalismului, Victor Lebow, în teza lui scrie: (citit în stil de propagandă politică) „Enorma noastră economie de producţie cere ca noi să facem din consum stilul nostru de viaţă, ca noi să transformăm cumpărarea şi folosirea produselor în ritualuri, ca noi să căutăm satisfacţia spirituală, satisfacţiile ego-ului nostru, în consum. Nivelul poziţiei noastre sociale, a acceptării sociale, a prestigiului, se va găsi acum în obiceiurile de consum.  Adevărata semnificaţie şi adevăratul scop al vieţii noastre se vor exprima astăzi în termeni de consum.

Cu cât mai mare presiunea asupra individului de a se conforma la standarde sociale unanim acceptate, cu atât mai mult va tinde el să-şi exprime aspiraţiile şi individualitatea prin ceea ce poartă, ce maşină conduce, ceea ce mănâncă, casa lui, obiceiul lui de a mânca, hobby-urile lui…”

(nervos) Cum naiba!? Ăştia-s proşti!? Dacă ai multe lucruri eşti doar distras de ele şi nu-ţi mai dai seama ce-i cu tine, de fapt! Logic, nu? Îţi ocupi prea mult timp cu ele, mintea ta e plină cu ele! Confortul te ţine într-un somn treaz. Adică ce treabă are ce port sau ce am, cu cine sunt!? Adică voi v-aţi uita altfel la mine dacă aş fi prost îmbrăcat!? This is not the american way! Toţi sunt luminaţi egal de soare!

Aşa m-am enervat! Deci, aşa m-am enervat!

Mă duc la bar. Beau un scotch cu gheaţă…”on the rocks”. Mai beau două şi mă trezesc şi eu „on the rocks”. Băutura asta tare îţi arde gâtul. Îţi dă senzaţia unui leu însetat. Ai putea să mergi pe stradă, să ieşi de pe banda rulantă şi să strigi : „Deranjez?!  Deranjez?!”. Cam aşa face un leu normal.

Ajung acasă beat. Parchez maşina dintr-o lovitură : asta înseamnă când ajungi acasă cu o idee!

Ai putea spune că-s dus, dar uite ce i-am spus lui Suzanne:

(beat) „Suzanne, de care obiecte din casă te simţi legată sufleteşte, care îţi plac atât de mult,de care te bucuri, dar care nu sunt deloc practice ?” Şi ea mi-a zis: „ceasul vechi de la bunica, cerceii de aur ,brăţara din ametist, setul de porţelan, laba de iepure de la străbunica, statuia lui Martin Luther King, discurile cu John Lennon, secretele Victoriei, cărţile „do it yourself”…” şi multe altele. Şi, crede-mă…erau multe !

Eu râd. Râd tare. (vorbeşte ca la un meci de fotbal, cu intesitate ce creşte până la „goool”) Le sparg şi le arunc pe toate. Pe geam, prin geam, la gunoi, în WC, peste tot. Sar ca o maimuţă nebună. Nu-mi vine să cred : Suzanne face pe ea de râs. Arunc laba de iepure pe geam! Îmi bag capul în tablourile din casă! Figura mea apare prin peisaje de iarnă, toamnă, vară, toate anotimpurile, toată colecţia! Statuia lui Martin Luther King face o întoarcere stânga sus, cade cu viteză, prinde din zbor o brăţară şi se crapă în două! Capul lui zboară spre geam, trece prin el şi goool! (serios) Apoi trecem la lucrurile mele. Ne rupem hainele. Îmi revenisem din beţie. Acum mă gândeam să dau foc la casă şi să plecăm… dar repet, îmi revenisem din beţie şi nu s-a mai pus.

Mint! Mint…am uitat, sau…mint? Am păstrat discurile cu John Lennon. Ni se părea că John ştie ceva. Aţi observat ? În toate cântecele vorbeşte numai despre iubire  (fredonează  „All you need is love”).

Ne-am culcat bucuroşi. Ne ţineam în braţe, aveam gurile deschise, buzele lipite unul de celălalt. Suzanne sufla aer în mine şi eu în ea…respiram unul din celălalt…

Suzanne zice să facem şi noi asta : să vorbim ca John Lennon…şi am făcut-o. Am vorbit zilnic numai despre iubire, ne-am umplut gurile şi minţile cu iubire, urechile şi ochii cu iubire, nasurile cu iubire, pielea cu iubire… ce naaaiba?! Nu ne-am mai intoxicat în nici un fel minţile…nici măcar cu televizorul. Da! Era chiar în perioada în care Elvis a împuşcat televizorul!

Am făcut asta, deci am vorbit zilnic numai despre iubire, până când am ajuns să găsim iubirea. Şi e una singură. Nu zece, nu o sută, nu o mie. Acolo-i totul! Acolo e adevărul! Şi încă ceva. Iubirea pe care o simt poate fi declanşată şi de alţi oameni, şi asta doar când mai ştiu să las şi eu de la mine sau, în cel mai bun caz, când abandonez ceea ce cred că sunt, dar nu sunt… Uneori cred că-s aşa de complicat, fire complexă…rahat! Tot copil sunt, dar acest adult pe care-l vedeţi în faţa dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, acest adult este tot un copil cu singura diferenţă că are gusturi mai rafinate! Iar aceste gusturi rafinate, aceste complexităţi sau monstruozităţi îl fac precum un turn înalt la care cu greu ajunge iubirea care e foarte simplă! Este simplitatea întruchipată! Doamne, dacă aţi şti cât de important e să stai pe lângă oameni care pot declanşa iubirea din tine ?! Dac-aţi şti cât de important e? E greu să iubeşti tot timpul, uneori uiţi. De-aia e important pe unde şi cu cine umbli.

Şi dac-aţi şti ce important e televizorul? De ce vă uitaţi aşa la mine? Da…din cauza televizorului, mi-a luat ani de zile să o văd pe Suzanne aşa cum este ea. Adică te naşti şi de mic vezi femei peste tot : în reviste, pe ecrane şi ajungi să fii învățat ce e frumuseaţea, ajungi să fii învățat ce-ţi place şi ce nu-ţi place, ajungi să fii învățat ce să vrei și ce să ”cumperi” ! „Dar asta e cea mai mare porcărie!” , mi-a spus Suzanne. Şi avea dreptate! Adică ajungi să compari ce vezi pe ecrane şi în reviste cu ce întâlneşti în viaţa ta REALĂ ! Adică ajungi să cauţi aia, la naiba! Ajungi să fugi după ea! După imaginea din ecran! Și mai rău…ajungi o imitație, un cățeluș bine dresat care vrea ceea ce crede majoritatea că e bine…

Ştiţi? Suzanne colecţionează reviste cu femei. Femei în modă, filme, artă. E o colecţie imensă. Şi ne mirăm noi într-o seară cum de în perioada cutare imaginea femeilor frumoase era cumva, mai târziu altfel, apoi altfel şi tot aşa,în schimbare și din ce în ce mai subţire! Păi cum aşa ?!

Ce ciudat ! Hmm…cine avea telecomanda pentru programul ăsta ? Cine avea astfel de gusturi ? Şi de ce atât de subţire !?  Oare nu mai făcea faţă formelor feminine ?!

Vedeţi voi, Suzanne nu e frumoasă ca în reviste. Mi-a luat ani de zile să o văd aşa cum e: absolut superbă, fascinantă şi fascinată.

Dac-aţi şti ce important e să stai pe lângă oameni care pot declanşa iubirea din tine?! Dac-aţi şti, aţi mai fi oare aici? Aţi mai fi aici?

Aşa era şi cu Ioan.

Într-o zi mă plimb prin parcul central. Eu cu gândurile mele şi trec pe lângă uşa deschisă a unui atelier de sculptură. Aud ceva care îmi atrage atenţia! Se auzea precum un lemn lovit cu un alt lemn mai mic…un fel de percuție din lemn… Intru şi îl cunosc pe John sau „Ioan”, cum mi-a zis el . Un om cu barbă albă, masiv cu nişte ochi cum n-am mai văzut. Atât de curaţi, limpezi şi veniţi dintr-o ţară numită România. Nu auzisem de ea.

În atelier sunt multe sculpturi cum n-am mai văzut : cruci cu cercuri, coloane, mese, decoraţiuni ce seamănă parcă cu cele din Peru. Dar e ceva care mă atrage. Un trunchi scobit cu o cruce în mijloc. „Ce e asta?” zic. „Asta e iubirea” cu o voce pătrunzătoare. „Şi ce e iubirea?”. „Cum te cheamă?” . „Smith”. „Smith , imaginează-ţi că vine un cutremur şi moare tot oraşul New York, dar tu scapi ! Te plimbi o săptămână, două, trei şi la un moment dat vezi un om în depărtare. N-o să te mai intereseze că-i Kennedy sau oricine, ci o să fugi urlând, zbierând de fericire către el. Asta e iubirea! Ascultă, asta e iubirea!”.

Am atins iluminarea acum doi ani. Sunt acelaşi om, cu diferenţa că atunci când mi-e foame mănânc, iar când mi-e somn, dorm. În rest, nu sunt nici bine…nici rău. A…şi când mi-e sete, beau. Mai pot bea şi un whiskey cu gheaţă la un grătar cu mici. E foarte ok, nu sunt exclusivist.

Aaa… şi de obicei mănânc bine înainte de a filosofa: doi – trei hamburgeri, cheesburgeri, sau ceva pe-acolo, orice care curge cu cola şi care are multă carne. La noi se numeşte „Macdonalisation”. Apropo, carnea te ajută să gândești și te învață să muști la momentul potrivit când nu se așteaptă nimeni…

La fel am atins şi iluminarea : am mâncat într-o zi cât pentru şapte. Apoi nu am mai putut gândesc…mintea mi s-a tranchilizat precum a unui motan înainte de a fi castrat… Mi-aduc aminte că vorbeam numai prin pârţuri şi râgâituri, adică un fel de… mortificare.

Atunci am reuşit în sfârşit să răspund la întrebarea „a fi sau a nu fi?” , răspunsul este „fii, doar fii !”. Ăsta este secretul despre care vă spuneam mai devreme.

Acum, cu iluminarea asta, pentru prima dată, dumnezeul meu nu mai este curentul electric. Prefer să stau la lumânare şi s-o privesc, iar dacă e vreun bec, ştiu că se aprinde de la sine ca la desene animate când ai o idee. Şi încă ceva: obişnuiam să am coşmaruri în care eram legat de un fotoliu şi priveam la o cruce mare făcută din televizoare. Erau vreo şapte televizoare, unul pentru fiecare zi, toate pornite şi rulau nişte programe oribile, repetitive, robotice. Absolut oribil! Nişte porcării! Ce ciudat! Ultima dată am visat că am găsit telecomanda: era chiar sub fundul meu. Aşa mi-am dat seama şi de ce niciodată nu stăteam comod în pielea mea. Am stins televizoarele, am aruncat bateriile ca să fiu sigur, am scos televizoarele din priză şi din cabluri am făcut un lasou pentru când voi merge în Texas.

Ne-am dat seama că-l iubim pe John Lennon, dar el a fost împuşcat. Noi n-am plâns, doar ne-am iubit mai mult.

La Ioan în atelier miroase a brad. Câtă disciplină!

Timp de trei ani, Ioan a cules câte un fir de iarbă, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, din aceeaşi pajişte. Din firele de iarbă a făcut un cuib pentru rândunele. Mi-a spus că mergea zilnic pe acelaşi drum, iar drumul părea altul în fiecare zi. Mi-a explicat ceva de realitatea interioară care e adevăr şi realitatea exterioară care e iluzie. Eu n-am înţeles. Şi, normal că el a râs, mai exact, cum să nu râdă când eu nu înţelegeam cel mai evident lucru. Mi-a zis să merg în România. Cică acolo ”mintea de-aia-i minte că te minte”. La americani nu e acelaşi lucru. Noi mai credem…scrie chiar şi pe bancnote : „In GOD we trust”.

Când mă uit la Ioan mă văd pe mine. Suzanne mi-a spus acelaşi lucru, că se vede pe ea. Câtă iubire!

„În România…”, mi-a spus, „sunt oameni îmbrăcaţi în negru, nu mulţi, bine ascunşi, care sunt actori precum tine, Smith, doar că ei vorbesc numai despre iubire. Au început să joace un singur rol până ce şi-au dat seama că erau deja personajul şi s-au acceptat pe ei înșiși aşa cum erau. Şi au ales să facă asta pentru că au crezut. Vezi foc în ochii lor, iar când te apropii de ei, în inima ta se aprinde foc. Aia-i iubirea şi nu e ceva comod sau uşor sau frumos sau urât. Nu are adjectiv, ci doar este ceea ce este !”

Hmm…mă uit la Suzanne, ea la mine…ne-am înţeles din priviri. Vom pleca în România, vom căuta oamenii în negru. Ştiţi? Eu cu Suzanne nu prea mai vorbim. Când e ceva de exprimat, vorbim în limbi, adică : „ple, ple, maicom , aşhta ri ni sol si man goi ohm mala ticos vib bras bras naiaram del hai nam şirta hai nam sirta oi” , adică orice îţi vine. E foarte ok. Puteţi încerca! Absolut orice îţi vine. Vreţi? Adică: „mir bahta maşi valaie boma torme torme yuy gului os mana padi pade pax pala man…”. Ne-am putea înţelege mult mai bine aşa şi vă spun asta din experienţă.

(Nostalgic) Mi-aduc aminte de prima mea prietenă, Erika, din Budapesta. Nu puteam să vorbesc nimic cu ea . Nici ea cu mine. Tot ce puteam să ne spunem era : „I love you”. Nu făceam nimic altceva decât să ne uităm unul la altul, să râdem şi să ne sărutăm toată ziua. Hmm…deci nu puteam vorbi absolut nimic, nu aveam cum să ne alterăm în nici un fel relaţia. Ne înţelegeam de minune !

Gata ! Ne-am hotărât! Da, cu Suzanne am decis dintr-o singură privire!

Vom vinde casa din New York şi vom pleca în România. La noi s-a pierdut totul. Ştim că s-ar putea să ajungem în România şi să nu fie nimic, dar n-o să ne pară rău, o să ne iubim mai mult şi a doua oară nu vom mai pleca nicăieri.

Înainte de a ieşi din atelier, îi spun despre planul nostru lui Ioan.

El râde, dar se poartă foarte ciudat. Umblă de colo colo agitat. Dispare când deodată îl vedem că vine cu cuibul de rândunele în mână. Vine direct spre mine şi mă ia tare de guler. Are o privire pe care n-o pot descrie. Ochii lui sunt roşii, cu pupile mari, care parcă se învârt în spirale, ca la şerpi. Îmi spune : ( ca în transă/delir. Se sugerează rostirea pe o melodie hip-hop cu intonația specifică ) „fii atent şi fii atent că acum îţi spun acum ce nu va mai fi în alt veac. Lumea nu va mai fi aşa cum o vezi acum sau cum o crezi. Lumea va fi dezbinată şi ucisă încet în aşa hal încât oamenii nu vor mai şti ce se întâmplă cu ei, care e adevărata cauză a suferinţei şi nu vor mai şti să strige după ajutor pentru că nu le va mai fi clar de ce strigă după ajutor,din cauza somnului și a confuziei interioare, şi nu vor mai ştii de ce slăbesc pe zi ce trece şi de unde slăbesc şi unde e puterea lor şi cum şi-o pierd şi cine şi ce se hrăneşte cu puterea lor. Vor fi dezbinaţi şi în interior, precum şi în exterior. Nu vor mai şti de cine să asculte în interiorul lor pentru că nu vor mai avea inimă. Inima lor va fi putredă cu „E-uri”. Ascultă aici, Smith, de te vei duce în România, şi ştiu că vei face asta, aşteaptă 7 ani şi du acest cuib unui om pe nume  Ulleg Maun (accent pe ”u”). Îl vei găsi în Bucureşti, iar el va şti cine eşti şi îţi va da ceva în schimb, fluierând un cântec vechi. Îţi va da o carte sau un cartonaş a cărui culoare nu o ştiu încă. Ascultă Smith, niciodată şi pentru nimic să nu-ţi stingi flacăra din inimă! Niciodată şi pentru nimic să nu dai focul mai mic la lampă! Chiar dacă lumea îţi va sta împotrivă, mergi înainte, iartă-i şi nu privi înapoi! Şi dacă vrei să găseşti oamenii în negru, nu te uita deloc la televizor pentru că nu acolo îi vei găsi. Nu citi ziarele că nu acolo îi vei găsi. Nu asculta radioul că nu acolo îi vei auzi. Nu sunt în prima linie din societate, nu sunt în vârf : asta-i prima regulă. Pe o parte dintre ei îi vei găsi într-o clădire veche, în ruine, prin acoperişul căreia au crescut copaci. Cealaltă parte e foarte împrăştiată…” , iar ultimele lui cuvinte au fost „şi stânga are nevoie de ceva…”

Şi aşa ne-am despărţit. N-o să uit niciodată, dar aşa ne-am despărţit.

Totul e decis, într-o lună vom pleca în România.

Nu-i uşor să abandonezi totul şi să pleci. Mai ales când pleci pentru tine, pentru iubire, când alegi viaţa.

Tu-ţi dai seama cât de legat eşti? Îţi dai seama?

Crezi că ai casa ta, banii tăi ? Ei bine amice, asta-i cea mai mare iluzie care te ţine pe loc… confortul, aparenta siguranţă… e cea mai mare iluzie care te ţine pe loc, dar asta e o altă poveste. Nici măcar banii nu există și vă spun asta din experienţa de la servici. Dacă lumea va vrea să-şi scoată banii din bancă, atunci băncile vor da faliment pentru că nu au bani, nu au acoperire. Băncile emit bani, dar nu au acoperire. Eu personal am făcut o investigație ca să verific dacă rezerva federală de aur are acoperire pentru banii emiși de bancă… și ghici ce ? Investigația a fost oprită ! Statul doar emite monedă fără acoperire, apoi schimbă bancnotele, inflaţionează, puterea de cumpărare a banilor scade iar prețul crește.  Nimic nu-i al tău oricum, nici măcar gândurile. Păi cum să fie ale tale dacă ai fost dresat bine de părinţi, bunici , stră bunici, de stră stră străăăăă….strănut (strănută) .

Eu, recunosc, eram foarte speriat. Mi-am dat seama că nu fac ce-mi place, doar cred că fac asta, dar nu o fac. Nu fac ce-mi aduce linişte. E ca şi cum fugi după ceva, dar mai fugi şi de ceva pe deasupra.

Berea curge şi iar curge. Şi asta s-a întâmplat în ultima lună: două cuvinte – mult circ .

L-am chemat pe cel mai bun prieten al meu, Sam. I-am spus : „Sam , într-o lună plec, las totul. Hai să trăim pe muchie, sau pe margine, cum vrei tu! Între viaţă şi moarte! Ce-i acolo? Între două gânduri ! Ce-i acolo ?”. Şi da, asta am făcut. Totuşi …îmi amintesc.

Ne-am îmbătat…căci aşa încep cele mai bune poveşti şi mai era şi lună plină pe deasupra, căci aşa încep alte poveşti la fel de bune. Un Cadillac furat noaptea… O sutădouăzeci de mile pe oră, doi oameni, eu cu Sam, în maieuri , bem whiskey. Eu conduc în timp ce Sam trage cu pistolul în două blocuri turn…ambele mari… şi corporaţii.

Câteva geamuri se sparg…noi am vrea toate, dar poate altcineva ne va îndeplini această dorinţă efemeră. Roy Orbinson sună la maxim…”In dreams”…şi noi suntem orbinsoni şi nu numai atât : avem şi faza lungă, dar oricât de bine ar cânta, Roy Orbinson nu face ca o sirenă de poliţie, nu ? „Sam, nu?” .

„Smithy, e poliţia după noi !!!!”, urlă Sam.

Fugim sau o călcăm tare, tot una… o ştergem. Ne ascundem în spatele şcolii unde am învăţat eu. Ce coincidenţă! Elevul tot la şcoală trage, dar de data asta la altă oră, la altă lecţie : ora practicii intensive. E o lecţie pe care n-am făcut-o la şcoală printre atâtea teorii… Poate n-aveau profesor pentru ea. Stingem farurile, parcăm printre nişte maşini şi ne lăsăm jos râzând.

Şi aşa am ţinut-o două săptămâni. La ultima întâlnire am dat foc unui cinematograf.

Şi ce adrenalină e când trăieşti aşa. Sparg lacătul. Ce noroc! În ghereta portarului scrie: „Sunt plecat în cinematograful Astoria. Revin la 3 a.m.”. Bine de ştiut! Eram foarte însetați de atâta whiskey. I-am băut toată apa din gheretă. Sus în birourile vechi este un fişet plin de dosare. „Sam? Vrei un foc?” şi îi aprind o ţigară din fişet. A ars totul până dimineaţa. Până să ardă, urcăm în pod. Pe bloc sunt antene mari, parabolice. „Sam! Uită-te la farfuriile astea mari, hai să le facem zburătoare ca la televizor, ca OZN-urile alea din zona 51!” Le rupem : una , două, trei. Le arunc de pe bloc împreună cu Sam. Oooo….ce zbor încântător ! Au căzut în curtea ambasadei Rusiei, care era lângă cinematograf. Aşa a început războiul rece. Nu toate războaiele sunt regizate. Unele încep din orgoliul a doi cocoşi. Dar cocoşi, cocoşi…(face ca un cocoş şi se plimbă ţanţoş, orgolios) oricâte găini şi cocoşei ar avea, oricâte ar face ei, oricât ar sta în cap, oricât s-ar înfrăţi cu urlătorii papagali, sau cu fazanul care-ţi ia ochii…toţi cocoşii au interese ascunse: petrolul albastru curge prin venele lor şi oricât ar bea ei, tot sete le e, oricât ar mânca ei, tot foame le e…şi lista continuă la nesfârşit și de obicei se termină în trei cuvinte : informație, control și putere…un fel de treime modernă…

Dar oameni buni, de ce să vă fie frică de vulpe când sunteți din neamul leilor?

Dar, nu-i chiar aşa…mai sunt şi găini, dar sunt şi vulturi care se nasc printre găini şi nu ştiu că-s vulturi şi nu-şi mai iau zborul. Şi ştii de ce? Pentru că toți le-au spus că-s găini, pentru că nimeni nu face asta în jurul lor, pentru că nimeni nu are curaj, pentru că toate găinile au fost dresate și pentru că nu l-au avut pe profesorul Vultur la şcoală, la ora practicii intensive, singurul curs care avea mai mult decât teorie !

Mai aveam o săptămână până la plecare. Am învăţat să nu mai beau pe lună plină.

Doamne, scapă-mă de arme ! Ştiţi, la noi se cumpără arme foarte uşor. Toţi au o armă, o casă, o maşină , o femeie…bine…femeia ţine de natura firii umane, iar eu pe Suzanne o iubesc.

Ea mi-a spus că trăim într-o lume masculinizată.

Ea nu crede în emanciparea femeilor. Ea zice că e o farsă pe care o numeşte „masculinizarea femeilor”. „Suzanne, îţi mulţumesc că mă faci să văd, să înţeleg!”. Uneori mă simt de ca şi cum aş avea o privire de 180 de grade cu hipermetropie plus cinci, adică văd numai în depărtare tot felul de bazaconii, iar când Suzanne vine lângă mine văd un om cu o privire de 360 de grade unde nu e nici urmă de viitor…e doar bucurie! Câtă înţelepciune! Ea mi-a spus că puştile şi maşinile sunt o prelungire a penisului bărbaţilor. Eu am crezut-o, deci trebuie să scap o dată de armele astea şi mai ales acum că plecăm! Trebuie să redevin bărbat !

Eu am două…două prelungiri : un Whinchester şi un Colt. Le folosisem la vântătoare o singură dată .

Rocky Mountains. A plouat. Urc cu greu, alunec, dar urc. Ajung în poiană. Pădurarul, Michael, ne-a împărţit pe toţi. Eram sceptic. Mulţi erau beţi. Sunt hotărât! Daca vine ceva, trag în sus şi-l las să scape, orice ar fi. Păi, nu? Pădurarul ne-a poziționat pe toți ca la șah. Începe goana !

Dobitocul mai apropiat de locul meu era un „antivultur”. La o sută de metri în sus, un vânător trage. La o sută de metri în jos sunt eu care speră altceva: o altă viaţă. Prima dată aud focul…tunetul. Răsună cu ecou în vale. Simt miros de praf de puşcă. Ceva aleargă rupând crengile către mine. Simt cum duduie pământul. Un mistreţ uriaş apare rănit. Colţii lui lucesc ca argintul. „La dracu cu etica lor! Un animal rănit nu trebuie lăsat să se chinuie!” şi trag o dată şi încă o dată. Sunt lângă el. Tremur. Respiră repede, adânc. Pufăie. Ultima inspiraţie e cea mai adâncă, iar ultima expiraţie e precum cel mai adânc oftat care te eliberează de cea mai puternică emoţie. Apoi un timp mort – nu există timp acum. Văd totul dilatat, în reluare. Un abur se ridică la cer, deasupra mistreţului şi… să fiu al nabii că-l văd şi plâng. Rămân doar eu care plâng în tăcere…

M-am hotărât să nu mai plâng niciodată în tăcere! Nu eşti om când faci asta, când taci plânsul. Să nu taci plânsul niciodată! Aşa m-am lăsat de vânătoare. Am vândut armele. Aleg viaţa!

Să nu taci plânsul niciodată! Să nu taci plânsul niciodată! Da, asta e!

În ultimele zile, înainte de a pleca în România, mergeam plângând pe străzi şi luam copacii în braţe. Curios lucru…când mergeam la servici îmbrăcat în costum, toți mă observau, iar acum plângând, nu mă vedea nimeni…

Doamne, cât am mai plâns ! E…e foarte ok. Şi Suzanne plângea. Mi-a povestit că stătea pe nişte scări şi plângea. Un câine s-a apropiat de ea, a privit-o şi i-a făcut cu ochiul. Atunci ea a plâns mai tare.

Când vin ieri spre casă, îl văd : nu are casă, masă, nu are nimic… El e Jackson C. Franck, omul străzii. L-am văzut lungit pe trotuar. Lumea trecea pe lângă el fără să-l vadă. M-am apropiat și l-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. Atunci el s-a cutremurat și lacrimile au început să-i curgă. S-a căutat în haine, mi-a întins niște bani și mi-a spus : ”Da, mă poți ajuta. Bea un vin din partea mea !” și așa l-am cunoscut pe Jackson, am preferat să beau vinul împreună cu el. Am vorbit ore întregi, iar la final mi-a cântat melodia lui, ”Milk and Honey”.

Mâine plecăm ! Doamne cât am mai plâns Suzanne!

Ioan mi-a spus că prin plâns ajungi la iubire. Da, dar eu văd că nu mă mai opresc ! El mi-a zis că prin plâns renunţi la tot ceea ce nu eşti.

Prin plâns mori, iar când te naşti, plângi. Când inspiri te naşti iar când expiri mori. Apoi îţi duci viaţa între plâns şi râs. Iarăşi între. Apoi mai e viaţa care te trăieşte ! Dar, dacă ai curaj şi vrei cu adevărat, tu poţi fi cel care îşi trăieşte viaţa şi vei transforma atunci viaţa în cea mai mare aventură care a fost vreodată.

„Du-te în România”, mi-a spus , „dar să priveşti totul din interior! Priveşte din spatele ochilor, din spatele tău, din jurul tău. O aţă cu două capete. La un capăt eşti tu, la un capăt e ceea ce priveşti. Fixează-te cam pe la mijloc!” . Nu ştiu dacă l-am înţeles. I-am strigat (ca un cowboy) : „Hipi kay ya yey !” . E ultima zi! Mi-e frică! Mi-e foarte frică! Dacă o să mă ratez? Dacă o să-mi pierd anii degeaba? Dacă o să aleg prost? Dacă mă voi întoarce cu coada între picioare, falit şi bolnav? Dacă o voi pierde pe Suzanne? Dar ce prost sunt ! Cât de tare fug! Oare mi-e frică de necunoscut? Mi-e frică să deschid odată aripile? Dar mă doare (arată către inimă) aici când spun toate astea! Iată busola mea: când gândesc aşa, inima zice că e foarte rece ! Deci, voi pleca!

Vom pleca cu bine! Voi pleca acolo unde doare cel mai tare! Acolo unde-i frica cea mai mare!

(doină – cântec de caval pe fundal)

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

(Strigătură)

Am noroc că știu cânta

Că-mi astâmpăr inima

Horile-s de-astâmpărare

La omul cu supărare

(cântec tilincă și tobă)

SFÂRŞIT

 

Victor – Nicolae Ciobanu

„Încă o pană iscusită” de Corneliu Traian Atanasiu

Imagini pentru corneliu traian atanasiu

Prefaţă la cartea STAREA VREMII AZI: senryu,  de Vasilica Grigoras

Două lucruri sînt importante pentru autorul de senryu: să aibă haz şi să o facă cu detaşare şi delicateţe. Primul poem al volumului dă tonul acestei exigenţe cum nu se poate mai fidel şi totodată mai graţios:

primele ştiri –

două vrăbiuţe-n zori

toacă liniştea

La prima oră nu le tace gura, toacă verzi şi uscate, aceleaşi de ieri şi, cu siguranţă, şi cele de mîine. Pălăvrăgesc, flecăresc, pentru că, evident, e vorba de o alegorie, de o mică fabulă. Oarecum inocentă, pentru că şi ciripitul lor de vrăbii gureşe este mai degrabă inofensiv. Tulbură doar tihna dimineţii. Cu duhul blîndeţii, îngăduitoare, autoarea nu pune la inimă, îşi cultivă doar seninătatea…

Nicicînd personajele implicate într-o relaţie, acum umană, nu mai sînt doar deghizări zoomorfe, umorul nu este caustic, abia de face aluzie la un poncif prea vehiculat pentru a-l persifla. Desigur, potriveala sufletelor împerecheate nu e chiar măgulitoare.

suflete pereche –

dânsa prea decoltată

el cam deocheat

Pe aceeaşi temă, a cuplului deocheat, jocul de cuvinte cu fundal publicistico-literar alunecă pe nebăgate de seamă spre veşnica meteahnă a traducerii în amor. Soţia este cu siguranţă bibliofilă.

soţ de poveste –

traduceri după traduceri-n

ediţii de lux

Iar de data asta, situaţia incendiară îşi etalează făţiş rezultatele deja scontate:

foc mocnind de mult –

alături de un pârlit

tot mai des friptă

Cuvintele cu două înţelesuri, bine plasate, asigură o canava pe care ţesătura derapează lesne spre intriga amoroasă.

război iminent –

vecina mai tânără

încurcând iţele

Dar nu numai cuvintele polisemantice sînt mînuite cu măiestrie de autoare, expresiile sînt şi ele un material verbal la fel de eficace în a realiza opoziţii, echivocuri, efecte ironice. În poemul de mai jos, nu mai ştii cine pe cine trage în piept.

macazul schimbat –

păpuşari traşi pe sfoară

de-ale lor păpuşi

Tematica pe care autoarea o abordează cu mai multă vervă şi aplicaţie este aceea politică. De la ţinuta morală a aleşilor:

armonii de-april –

lalelele degrade

edilii în dungi

la prestaţia verbală:

din nou alegeri –

în răspântii mori de vânt

îşi dau aere

şi la stratagemele ipocrite:

simţ electoral –

cu momeala pe la uşi

pun picioru-n prag

totul este doar înşelătorie, inclusiv parada patriotardă:

steagul arborat

de florile mărului –

speranţa în plop

Nici evoluţia vremii nu e trecută cu vederea. Nu numai merii sînt anul ăsta din nou în floare, ci şi merele de sub bluza fetelor în floare dau să rupă nasturii.

merii în floare –

bluza de anul trecut

mult prea strâmtă

Un joc de cuvinte poate vorbi simultan şi de imprimeul rochiei, şi de privirea prea indiscretă a vreunui admirator. Nu ştim ce e mai decoltat în poem, rochia sau insistenţa privirii. Şi nimic nu ne obligă să alegem.

balul bobocilor –

pe rochia decoltată

ochiul boului

La urma urmei, ispita rămîne unul din condimentele vieţii:

ajun de Crăciun –

Moşul ispitit din nou

de poale în brâu

Sînt în carte şi destule poeme care sînt înclinate prea mult să biciuiască moravurile satiric şi sarcastic. Sînt şi poeme în care se vede numai exersarea în folosirea unor expresii. Voi încheia însă cu un poem care merită toate laudele:

concediu altfel –

cerul şi marea în

ochii pruncului

Prima parte e calchiată pe sintagma des folosită în ultimii ani şcoala altfel. Substituţia şcolii cu concediul este extrem de subtilă. Înclin să cred că e vorba de un concediu într-un fel ratat sau interzis de ivirea pruncului. Şi că cerul şi marea din ochii lui (posibil albaştri) sînt mai mult decît o compensaţie pentru concediul pierdut în acest an.

Fără discuţie, Vasilica Grigoraş îşi află locul între cei doar o mînă de autori cu talent evident pentru acest poem hîtru fără a fi veninos – senryu.

Corneliu Traian Atanasiu

 

Adrian BOTEZ: Schițe din munții Bucovinei (versuri)

MII POPOARELE DE CETINI

 

mii popoarele de cetini se smeresc sub vânt de soare

rugăciune murmurată se înalţă din izvoare

strecurată printre sfinţi şi-n miresme de altar

viu lumina mântuirii plouă peste-al meu zadar

 

cruci de vulturi din tărie liturghii binecuvântă

şapte turme-n vârf de munte mistice tăceri descântă

ierburi din poieni văratici unduiesc liniştea vastă

nor de raze îl pogoară pe Hristos aici pe coastă

 

şi pornesc lucrări serafii şi orânduiri heruvii

gura mea-i pecetluită – precum deltele de fluvii:

către Mare ea rosteşte cuvântări de Înalt Mist

din drum graiul nu-l întoarce – ci-n orbiri de ametist

 

alte capete-n coroană – alte frunţi sub joc de săbii

alte lumi şi alte soarte – cum şi vele de corăbii

mână-n ţarc de semne-arzânde rosturile învechite

şi-n noi viersuiri – noi fraze – trec Cuvântul prin noi site…

 

…o minune-i veşnicia  – din crin cer până-n pământ

dar destăinuiri nu face Înviatul din Mormânt…

 

de vezi semne în abisuri: taci – asculţi şi înţelegi

nu-ţi tocmeşti tălmaci uimirii nici pe magi şi nici pe regi

…nu poţi şti – uitând de Munte – chiuind la cânt de flaute:

adâncind lumini în suflet – vine Ravvi să te caute!

 

PLECAREA VÂLVELOR

 

vâlva munţilor – mâhnită şi proroacă

scurmă lira-nfriguratelor păduri:

vii copacii – strune-n van invoacă

viersuiri ce-s stinse în trecute guri

 

vestejite-s azi moşiile de stele

vestejiţi heralzi sunt îngerii din glas

tristă – vâlva s-a pierdut după perdele

norii stânelor în alte zări au mas

 

fluiere s-au frânt – tăcut-a Duhul Sfânt

noaptea vieţii s-a fost tras din munte

moarte e din cer până-n pământ

 

iar Poetul strânge între palme frunte

…când  şi vâlvele-au plecat în lumi păgâne

blândului Hristos ce-I mai rămâne?

 

NECESARA MINUNE

 

în zadar se schimbă nopţile în zori:

unde sunt ciobanii sfinţi şi rugători?

unde-s – dârzi – voivozii – magii crăişori

în această ţară adâncată-n nori?

 

vai – pitice vremuri şi preascunde frunţi

e degeaba încă stâncă-n vechii munţi:

aţi uitat să daţi cu pietre după câini

iar turbaţii v-au muşcat şi piept şi mâini

 

zmeii ne-au sorbit şi sufletul şi glia

ne-a rămas – străin pleoştită – pălăria…

părăsit-am vatra – ni s-a stins mânia

 

râdem când – prosteşte – surpăm temelia

…Criste – simt prin neguri – gâfâit respiri:

iscă-n plebi-cenuşă jarul de martiri!

 

SFÂNT POEMUL LUMII AZI S-A DAT LA FUND

 

sfânt poemul lumii azi s-a dat la fund

din lumina apei ne-am ales cu prund…

aşa – cam pe seară – Crist s-a dat pe-o coastă:

armonìi fugit-au – lăsând drâmbă proastă…

 

vetrele crăpat-au – cruguri s-au strâmbat

stins e focul – stele-au uitat de cântat…

mărăcini sunt munţii – cârtiţe-au coroană

orbii se prăvală cu toţii-n bulboană

 

trezeşte-Te – Criste – varsă iar agheasmă

peste lumi secate de orice mireasmă!

învie Grădina – Maica Mântuirii

 

ochilor-găvane redă raza ştirii!

…când Poet-Hristosul scapă lira-n hume

în cenuşi preface omeniri şi lume…

 

NEDREPTĂŢIT

 

au venit la mine crinii – osândiţi

să le dau şi foc şi sânge – stors din stih

au venit la mine câinii zădărâţi

au venit toţi peştii din recif

 

şi popoarele de stele-au năvălit

crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit

din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi

şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi

 

tuturor le-am fost ieri pròroc şi-ajutor

de cer piscului i-am spus să-i fie dor

nu e duh să nu-i fi fost învăţător

 

şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor

…L-am pârât pe Crist la Inorog:

mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog…

 

MAI RĂU DECÂT MINE

 

am stricat cuiburi de stele

am surprins nuditatea Lunii

poduri surpat-am în cer să se-ntoarcă străbunii

am dezertat din hore de iele

afişe de circ am lipit pe aripi de cocor şi lăstuni

de duşcă-am dat timpul – vulcanii din lumi…

…ce mai vreţi – oameni buni?

mai rău decât mine nu poate fi decât

cel ce-a uitat de

fulgere – spre-a vădi în temple

lumina – sau

cel ce nu şi-a sculptat în

Poem – toată vina

 

DEMISIE

 

obosit – bolnav şi lânced – răstignit pe valuri

vreau arsura unei stele – dincolo de maluri

am vâslit spre nemurire – ciung şi făr’ de-aripe

în priviri frământ ruine – înfrângeri – risipe…

 

am scârbit în ceruri zeii – exhibând năpasta

m-am scârbit pe mine însumi – străpungându-mi coasta

nici n-aştept mustrări de soartă – laşă amânare

scurt poemul ce privirăţi e-o demisionare

 

MITOLOGIA AMURGULUI

 

îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme

orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme

mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri

stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri

 

stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi

nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L vinzi…

din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă

pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă

 

Căţelul Pământului şi cu Inorogul

se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul

regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi

mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi

 

bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă

e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă…

unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită

din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?

 

 

LĂMURIRE

(16 August 2016 – Sfinţii Martiri Brâncoveni)

 

de departe vin ecouri

munţii ning lumini

nunţi de zâne cresc în piscuri

pe-aproape de crini

 

fulgere vestesc venirea

Mirelui Ceresc

păsări – îngeri nesfielnici

ne călăuzesc

 

trăsnete despic’ pământul

pentru duhuri sfinte:

din izvoare – din pădure

se slobod arginte

 

în furtunile de raze

se-mplinesc eroii:

cavaleri ai nunţii firii

vin spre Crist martirii

 

sus în tronul de mărire

stă un orb sălbatic

din barbara lui citire

renaştem hieratic

 

slovă după slovi de fulger

orbul ne aşază

încât nunta lămureşte

lumea într-o frază

 

stele crâncene pogoară

duhurile-n candeli:

Crist în piscuri ne însoară

cu spade de-arhangheli

 

METANOIA BUREŢILOR

 

noi – bureţii din rigolă

târguim din luni gondolă

noi bureţii bureţim

şi pe toţi vă mucezim

 

alelei – bureţi de soartă

scrieţi-mi pe pântec hartă

descreţiţi în maţe-o poartă

burta s-o simţim deşartă

 

colo-i gura iadului

umple gura raiului

pe picior de plai ajunşi

de raze să fim străpunşi

 

să uscăm păcat şi vină

să-ndreptăm tot ce se-nclină

să-nchinăm la sfinţi cocori

grădina cu sfinte flori

 

hai – bureţi întunecaţi

la minune ajutaţi

şi-o să fiţi în ochii Lui

creţi de nori – lumii gurgui

 

BRIC-À-BRAC-URI NECESARE

 

a murit

modern: îngheţat în plin câmp

experimental

 

vă urâm – cu

simpatie: vomaţi din

plin – ca poftă

ce va să fie

 

doi oameni

mugeau – apoi

au început să le crească şi

coarnele: unul dintre ei a dat să

mugească ceva

special – şi-atunci – pe loc

a căzut înjunghiat de

soartă

 

graniţa

garanţiilor se întinde până la

iresponsabilitate

 

un matur – matàr

murdar – şi cu minţile

bazar

 

rămân pe

ţeavă:  n-am nicio

grabă – curând

cu mine voi

împuşca tot

universul – în fel şi chip

zvârcolind

versul

 

observatoarele

gastronomice au identificat pe

cer – umbre de

excremente zburătoare: tocmai ne

pregătim să interceptăm un

closet galactic – să-i

intersectăm – apoi – orbita

oarbă – pentru a ne şi

identifica – în cele din urmă şi

întru totul – cu

religia sa – măgulitor

flatulantă

 

 

DIN VALE

 

ursuză vale de plânsori şi răcnet

scrisă-n funebri fulgeri – Jude-aştepţi:

ai fost cândva icoană-n munţi – sfânt zvâcnet

te înălţai spre aştri – luminaţi nămeţi

 

de ce nu dai iertare – slobozire

de ce nu uiţi păcate slăbănoage

căci Tu eşti Dumnezeu şi eşti Iubire:

schimbă-n văpăi pârâşe terfeloage

 

dureri şi deznădejdi – une prin alte

ne-au prăbuşit din piscul dumiririi

secaţi orbirii – sclavi suntem încalte

 

trăsuri de chip se-nec’ în lutul firii

…îndură-Te – Lumină Preacurată

şi ne mai umple ochii – înc-o dată

 

ŢĂRANII PRUNCIEI MELE

 

curaţii mei ţărani – cei din pruncie

în straie de-mpăraţi şi de vântoase

neam ce s-a pogorât nu doar să fie

ci să-şi lucreze duhuri şi prinoase

 

un neam de crai şi mucenici se scurge

prin munţii mei – ‘napoi la grea poveste

căci iată – lumea-i gata să amurge:

deci neamul se întoarce iar pe creste

 

ţăranii mei se sorb iar în icoane

cu strai de moarte şi cu strai de viaţă

se răstignesc cu toţii în piroane:

 

numai în vârf de munţi să-nvii se-nvaţă…

…voivozii mei ţărani – în vremuri rele

s-au răspândit pe ceruri – iarăşi stele!

 

ALCHIMIŞTI ŞI SFINŢI

 

athanor

vreau să mor

sori de dor

praf de-ecuator

 

dimineţi

crai isteţi

vând scaieţi

răstignind scapeţi

 

absalom

păr de gnom

metronom

clironom

fără chip de om

 

adonai

mucegai

mă strigai

eu cântam din nai

 

ferentari

fete mari

cu şalvari

sfinţii-s tot mai rari

 

hăulind

dăulind

flori de grind

toţi m-au prins doinind

 

avacum

pisc de fum

nu ştiu cum

trăiesc şi răzbun

 

apelai

la serai

încântai

zânele din rai

 

crai nebun

vai de scrum

căci de-acum

sunt străin străbun

 

DAC ORI ROMÂN SĂ FII NU MAI E VOIE

 

dac ori român să fii nu mai e voie

stârnitu-s-a ciclon de inchiziţii

şi-ocean de ură prăbuşesc bandiţii

când limpezit vrem neamul – anevoie

 

vite să fim – Evropa ni-e imaş

dar nu pământul sfânt ca temelie

nu sânge de străbun să-ţi fie glie:

să paşti – să taci – străin şi orb şi laş

 

Cristul cu tot cu Cruce-l smulg din duhuri

să n-avem prispa raiului nădejde

să nu vedem copilul cum ne creşte

 

sorbind din sfântă limbă – vii văzduhuri

…demoni slinoşi – pidosnici – ne-nvăluiţi în cnuturi

răbdarea strânge trăsnet: iar v-om zvârli în luturi!

 

PATRIA ŞI VÂNZĂTORII

 

adulmec patria şi munţii – dindeparte

precum parfumul unei vechi iubite:

aici zile şi nopţi nu-mi sunt deşarte

şi sori şi nori şi păsări – toate-s sfinte

 

patrie bucovină – stea martiră

cu voievozii stau sub cetini la voroavă

ei mie-mi spun de ştefanida liră

eu lor – cum limba azi ni-e sclavă

 

sub tot copacul – răzeşescul sânge

şi-n toată floarea – -nvăpăiată zâna

aici e veşnic cântecul ce plânge

 

Crist veşnic peste noi îşi tinde mâna

…doar că privighetoarea azi e-un mit

şi-L vindem ne-ncetat pe Răstignit…

 

IZBÂNDA OSÂNDIŢILOR

 

cu noi dimpreună  tot sângeri pe Cruce

Hristosule – Frate mai Mare-al simţirii

când trece-ascuţişul prin carnea osândei

răzbate cu vârfu-n Lumina Sfinţirii

 

nu-i lacrimă frântă-n privazul de lume

să nu-Ţi săgeteze în ochiu-Ţi cu strune

şi nici nedreptate sfruntată-n orbire

pe cari ochiul Tău să n-o-ncrunte-n privire

 

obidă şi lanţuri – scuipaţii prostimii

ne-aduc pe-amândoi în genunchi ca sihaştri:

stau om lângă Fulger în jugul mulţimii

 

dar om şi cu Fulger răscol’ lut şi aştri

…Hristosul împarte cu omul osândă:

deja iscă-n ceruri Catarg de Izbândă!

 

O GLUMĂ ÎN RATE

 

o – tu – lirică iubire – serafimi şi ciori

m-aţi răzbit cu bezne – crâncen – deznădejdi de flori

linge pasărea mâniei câte-un rest de cer

eu Te chem dintre ecouri – Cristule de ger

 

ştiu de chinu-Ţi – ştii de chinu-mi – răstignit Poet

dialogul nostru – însă – miroase-a cuplet:

mii istorii supurânde – infectând candoarea

inversează – în oglindă – ìcon şi scrisoarea

 

bălării de vorbe goale – puradei tiranici

năvălesc în teatrul lumii – şi se cred oceanici…

niciun trandafir nu creşte în calea urgiei

inorogii năpârlit-au cornul nostalgiei

 

velerim şi veler Doamne – sânge scurs în noapte

dragostele cruciate: bordeluri de şoapte…

spade şi deliruri sfinte şopârlesc de zor

raiul palmei templiere: sacru abator…

 

cinici – diavolii-mi descântă între lacuri oarbe

vine Prinţul însuşi – àpoi – stihu-n hău mi-l soarbe

parastas de foi de varză prăznuiesc sobòlii

crivăţul nunteşte-n barba-mi coaşte de orgolii

 

câini scheletici nu mai latră umbre din unghere

gloabe de heruvi în lepre gâlgâie-nviere…

omu-i o jivină oarbă – scrisă de pecingini

numai crima i se ţine – agăţată-n gingini…

 

mântuire-analfabetă scurge zoaie-n zare

se târăşte-un ciot de cântec fără lumânare

balamaua lumii noastre scârţâie de veşti

Criste – au rămas pe garduri gargare popeşti

 

nu mai ştiu citi în stele – nici măcar în stânci

Maica Lumii – umilită – a căzut în brânci:

rugăciuni – podoaba scârnei – vomitate-n zori

cruci de ipocrită soartă ies de sub urdori

 

pân’ şi rău-i gol de rosturi şi scârbit de farduri:

bine” – bărbierit de raze şi-mpuţit de narduri…

histrionii duc solia Minciunii Supreme

…rănit Criste – simţi în coasta-Ţi alifii şi creme…

 

…mi-a-ngheţat şi verbu-n frază – delicată ciumă

molime-n imperiul morţii hotărăsc cutumă

sacadat mi-aud la poluri inima-mi cum bate

mi-a rămas suflet de-o glumă – dar şi-aceea-n rate…

 

 

CONSTATARE

 

au rămas pitici şi munţii

de-atâta osândă

venerabilii-au dat lumea

naibei în orândă

 

păsări se târăsc cu viermii

îngroşând noroiul

ceru-i scufundat sub luturi

delirându-şi sloiul

 

licăreşte putregaiul

peste bărbi de sfinţi

plouă-n două cu pucioasă

florile-au dat dinţi

 

doar moroii – neamuri ploii

stau posaci pe mal

cântecele şi scaieţii

se scurg la canal…

 

clănţănit de stele rele

zbate prin tufiş

circul lumii se închide

(s-a şi pus afiş…)

 

SCOATEREA DIN URNĂ

 

unde am fost cândva – nu ne întoarcem

nici ştim cărarea – gustul nu ni-i harnic

pentru vreun rai: nu ne cunoaşte – noi nu-l toarcem

cine-om mai fi ne întrebăm zadarnic

 

aşa pierduţi – străinii de lumină

vom hoinări istorii fără rost

cei ce-or veni s-or întreba de-am fost

nici Dumnezeu n-avem şi nici pricină

 

la stele rumegăm ca la potlogi

uitând că de ţinut ne ţine glia

de vrem coroane – n-avem scăfârlia

 

vrem a sui: îngeri apteri şi-ologi

…cel ce-o umbla prin ceruri – azi – de jurnă

ne-ar milui – scoţându-ne din urnă

 

DESCÂNTECE

 

târgul târguirii

şarpe nesimţirii

mi-a călcat pe urme

liniştea să-mi curme

 

iele grele din păduri

faceţi dans – descântături

şi-n frunzişul greu

daţi-mi ce-i al meu

 

mă scăpaţi de şarpe

azvârlit în harpe

mă scăpaţi în lună

în floarea nebună

 

nu vreau fericiri

ci doar dumiriri

şi nu vreau lumină

doar inimă crină

 

iele din stejar

zvârliţi-mă-n jar

cruţaţi-mi şi truda

de-a fi iarăşi Iuda

 

ARDEAL

 

Ardealule – abia acuma te pricep:

ţi-aud urletul de mânii şi-obidă

aşa-i – Ardeal: pân’ nu te muşcă-aspidă

nu ştii că lucrurile din otravă-ncep

 

din carne vie – zvârcol – răzbunare

te vei trezi cu pumnu-nfipt în ceruri

un pumn cu viscol – nu cu lumânare

un pumn care promite lumii geruri

 

până-mi voi smulge umilinţa rănii

şi fulger scăpăra-voi toată ura

până satanele n-or plăti samă vămii

 

doar colţi de lup vor umple-mi sânge gura!

…duşmani când voi aduce-n fostu-mi hal

de-atunci abia nu m-oi numi „Ardeal”!

 

SCHIŢE DIN MUNŢII BUCOVINEI – LA SIHĂSTRIA VORONEŢULUI

 

de sunt modern sau clasic – munţilor nu le pasă

ei cresc păduri pe coaste – veste-n tării ascut

de-acolo – de la vulturi – doar câte-un stih îmi lasă:

pe pagina-alburie s-aşterne sfânt şi mut…

 

eu sunt doar mâna slabă – copiind partituri

din simfonii stelare – din dans apoteotic

pe care zâne-l sfarmă de ţărmuri fără guri…

în ierburi – apoi – sufăr de fulgerul despotic

 

şi mă ascund sub glie – ca un pârâu molatic…

şi Mumele – şi vâlve – deasupră-mi ţes lumina

de-ajung prins în gogoaşă – fluture uşuratic:

 

sunt surd şi mut şi sincer: ochii-mi holbează vina…

…da – aştept Învierea – aştept furtuni de raze

Fulgerul Mărturiei – orânduit în fraze…

 

 

sus – pe cresta muntelui

stâna blând Părintelui:

ieslea stă dărăpănată

nu-i potică – nu-i nici vatră

 

s-adunară brazii magi

veniră şi sfinţii fagi:

liturghia nu porneşte

Maica-n cerure boleşte

născare nu porunceşte:

 

boleşte pe-aripi de vultur

răutăţile se scutur’

boleşte pe ghimpi de stea

s-alunge vremea cea rea

 

duhurile de bărbat

prea multe s-au dărâmat

duhurile de femeie

împotrivă vor să steie

 

buruiană au crescut

peste munţi şi peste lut

Veghetoarea-a amuţit

cucuvele-au înmulţit

 

Sfântă Maică Preacurată

Slobozeşte Prunc şi Vatră

iar pe Calea Laptelui

fugă Coada Şarpelui

 

iscă Focul Fiului

pe Drumul Părintelui

iar din Fluierul cel Sfânt

Duh să-nvie-ntreg pământ

 

viperele fă-le îngeri

dintre luturi iscă sângeri

Veghetoarea ardă Cânt

din cer până la pământ!

 

vulturii mării s-au lăsat pe brazi

bătrâne cetini cântă liturghia

nu-i nimeni să măsoare mâine-azi

sfiită-n slavă-oprită-i ciocârlia

 

lumina-a îngheţat un cântec mut

turme-n poiene au făcut popas

păstorii au trecut în nevăzut:

din cer aşteaptă – toate – Sfântul Glas

 

solemn – pâraiele cu ţurţuri iscălesc

pe filele pădurii-n rugăciune

stinghere-n pisc – tălăngile vestesc:

 

trepte de nori se dezvelesc minunii

…în mijlocul de magi şi de păstori

El-Crist aprinde drum de flori…

 

 

maşini care se scapă pe

ele (numai motorină…)

înviorând funebru iarba pădurii

 

burtoşii – doi

câte doi la grătarul

răscrăcărat sub

brazi: nemulţumiţi că

pe tot întinsul

sârmelor sleite – nu-ncap şi

ei – pe de-a-ntregul

(…ce friptură gustoasă de porci

s-ar obţine – la hectar…)

 

sihastrul

a-ntemeiat un vast

oraş de

evlavioase zdrenţe (acareturisite) –

sub Patrafirul Muntelui

 

olandezi – danezi

chinezi – vietnamezi – habarnezi

mişună harnic – în mijlocul pravoslavnicei

răzeşii ştefanice – a Voroneţilor

(…corbul a încetat să se mai mire –

fluturându-şi în ploaie proroacele-i aripi

deasupra acestor ecumeniste muşuroaie)

 

behăie cor pravoslavnic în poieni de-amieze

cu smerenie călcat-am printre căcăreze

un păstor – cu celularul – mugeşte la turmă…

hoţi de lemne şi jindariul fură fără urmă…

 

munţii au chelit măiestru sub securi păgâne

ajutoare-europene”… – edili vor să-ngâne

a trecut pe-aici şi papa…pardon: patriarhul!

şi le-a zis la gură-cască: „ia mai strângeţi ţarcul!

 

au ‘ţeles blugiştii noştri că de-acum românii

în Carpaţii cei Ştefanici nu mai sunt stăpânii

pravoslavnici or să fie rrromi şi-americanii

 

iohănnească rugăciune-or înălţa curcanii…

munţii noştri aur poartă” – zice-un cerşetor:

cristicii Carpaţi de-acuma vor fi abator”…

 

frunzuliţă cu trei flori

vulturi se prefac în ciori

sihaştrii – în moşieri

omănaşii – în vieri

 

unde ai plecat – Hristoase

de ne laşi tot sub baroase?

munţii intră sub pământ

ţara s-a făcut mormânt

 

numai vile cu simbrie

umilită Românie:

nici tu duh – nici omenie!

stăm la maica în chirie…

 

turmuliţă de mânzări

vin corbii din patru zări

hoţii merg fercheşi pe drum

cinstea a ajuns doar scrum…

 

cenuşă de-otavă

pâine cu otravă!

ieri căruţe cu şindrilă

azi – betoane şi şenilă…

 

aveam turme cât hotarul:

zvârlim peste lână varul!

aveam cai de fudulie

aveam strai de-mpărăţie –

azi ne-am uitat grai şi glie

văzduhul ni-i colivie

…ne sufocă fierărie!

 

foaie uscată tot arde

ţărâna să ne-o descoarde

vin puhoi şi vin în hoarde

mii de coarde – „lorzi” şi „loarde”!

 

…se-ntunecă sihăstria

creşte-n suflet bălăria

plânge-n bunget Sân’ Măria

-„unde-aţi ascuns România?

 

puneţi-i măcar o cruce

duhul ei nu se usuce

Crist-Judele să n-o-ncurce!

 

iscoade  prin văzduh vrăbii se ţes

mreajă de seară cade peste cetini

e ceas când toate capătă-nţeles

e ceas când ruga-n gânduri ţi-o încetini…

 

fluturi întârziaţi pe pajişti scriu amurgul

turmele-au pogorât din munte nostalgia

urăsc şi gândul de-a mă-ntoarce-n burgul

unde m-aşteaptă numai – cruntă – astenia…

 

complot de ierburi scumpe şi de raze

mă va-nvăţa-afundarea printre şoapte

din lună-or pogorî preasfintele ucaze

 

pământul spre izvoare mă-ndărapte

…ascuns de veac şi oameni – adormi-voi greu

afar’ din ceas – creşte-voi dumnezeu…

 

bătrânilor cu piscuri şi cu creste

voi aţi ieşit din slovă şi poveste

în loc de munţi vor scrie-aici abisuri

vor renunţa la oameni şi la visuri…

 

sodom de fierătanii vor roì

iar lumea zânelor – încet – se va topi

iar locul vetrelor – bătrâne şi umile

l-or lua toţi monştrii: ură şi şenile!

 

nu mă băgaţi în seamă – lăutari

sunt mai dăunător decât un cari:

eu adevărul vi-l despoi foiţe

 

iar voi rămâneţi goi – un circ cu fiţe…

…ce Răstignit? – ce Crist şi ce supliciu?

sugem cu toţii ţâţa de siliciu!

 

n-au credinţă – au

burţi

 

vagabondez prin

preajma sihăstrieiîn

speranţa  – dementă – că

zoaiele sufletului se pot

limpezi cu străluciri şi clipociri de

acoperişuri crucificate

 

 e cerul atât de senin şi

de-aproape – încât

Îl văd pe Dumnezeu la

Sfânta-i Fereastră – cu coatele sprijinite

de privazul razelor: „ce mai faci?” –

mă întreabă El zâmbind enigmatic… –

scriu – Preasfinte…” – răspund

eu – cam posac şi cu

oarece amărăciune şi

neîncredere-n glas

 

despre ce şi despre

cine?” – o face El pe

niznaiul…

 

despre Tine – Doamne – cum Te pregăteşti să ne

părăseşti – şi cum atât de mult îţi

convine să

pleci din mine…” – nu mă putui eu

abţine…

 

Dumnezeu îmi făcu – aşa – hâtru

cu degetul: „aşteaptă

fiule: aici

nu mai este decât o singură

treaptă…

 

şi – deodată-ntru nenumăraţi

sori – El intră cu buze – cu

nasul şi ochii  – în

aburi de raze şi-n

nori

 

…atunci  am înţeles eu

abia: şi iată cum pun

acum – punct şi

virgulă – la lut – la necazuri

la fiece stea…

———————————–

Adrian BOTEZ

Adjud, Neamţ

31 August 2016

Sfânta Zi a Limbii Române