Irina STAVER: Mai poetic

 

(NE)LOCUIBIL

 

Ne locuim casele, nu şi sufletele,

Uităm drumul către mama.

Nimic mai trist decât un cer de noiembrie.

Vine iarna.

 

Am rătăcit prin Univers 1000 de ani,

Adică, în mine.

Am căutat luceferi, am căutat luna, am căutat soare,

N-am găsit decât resturi

de lumină.

 

Mâine voi ajunge la destinaţie.

Azi se întunecă şi devine mâine.

Aşa şi viaţa se trece printre noi

Ca un strigoi,

În noi şi dincolo de noi.

 

 

MAMA, ÎNAINTE DE IERI ŞI DINCOLO DE MÂINE

 

Şi mai întâi a fost Mama.

Din inima ei, Dumnezeu a făcut cetate pentru sfinţi

şi sălaş pentru prunci.

Şi a văzut Dumnezeu că lucrarea aceasta este bună

Şi a făcut-o suverană peste întinderi…

Pământul a înnobilat-o cu naturaleţe şi prospeţime

Marea i-a oferit curăţenie şi adâncime.

Florile primăverii au ţesut pentru ea veşmânt mai frumos

decât o ploaie străpunsă de curcubeu.

Iar păsările i-au dat glas.

Glasul cu care mi-a cântat copilăria.

Mama. Înainte de ieri s-a născut

şi dincolo de mâine va păşi printre luceferi.

 

 

POEM ÎN LIMBA ROMÂNĂ

 

La un colţ de masă plânge-o lumânare,

Peste-o ţară-ntreagă luminează un soare.

Pe pământul negru, iarba-şi ţese urma,

De tine, Românie, mi-e dor întotdeauna!

 

Iubim în limba noastră, sperăm, iertăm, trăim…

Mai plângem câteodată, dar tot mai mult zâmbim.

Ne cresc din urmă paşii prin lanele de grâu,

Pe limba cea română, de-a pururi o slăvim!

 

Pe braţele bunicii, atâtea primăveri…

Şi copilării atâtea prin mâinile ei…

Buneii mă aşteaptă şi azi să le strâng mâna,

Mi-e dor de România şi ieri şi azi şi-ntruna!

 

De când te-am cunoscut, îţi tot admir făptura,

Te-au zămislit zeiţe, ori te-a creat natura?

Căci ochii ţi-s de nimfă parcă

Dar trupul florile ţi-l îmbracă.

 

Atât de înţeleaptă şi-atât de răbdătoare,

Şi-n ceas de rătăcire, şi-n ceas de regăsire,

De parcă  viaţa toată ţi-a fost înseninată,

De curcubeu şi soare şi nu de-a lacrimilor ploaie.

 

Aş vrea să stăm de vorbă şi vorbele să curgă,

Uşoare, mlădioase, ca roua-n spic de grâu

Şi-n urma noastră alţii, s-asculte de povaţă,

O limbă am prin veacuri, pe ea o cânt, pe ea o ştiu.

 

Nu ţi-am cerut să-mi laşi averi,

Căci poate n-am fost vrednic eu,

Eu numai vreau să-ţi mulţumesc,

Că mi-l laşi viu pe Dumnezeu.

 

Şi-apoi, să-ţi cer ce-aş mai putea?

Când lumea la picioare-mi laşi

Iar lumea mea e chiar aici,

Acasă, lângă-ai mei părinţi.

 

Cum te-au blamat unii, au încercat să mi te fure,

Cu forţa, trup de suflet au desprins,

Bolnavă lume, păcatu-ţi e de neiertat

Că-n două, Basarabia de România ai dezbinat!

 

Şi-acum, mai merg în vizite, câteodată

Românii de aici, la cei de peste Prut,

Să-ntrebe de sunt bine, de au pe mese pâine,

Să-şi spună cordialul şi veşnicul, salut!.

 

Ce te mai doare, spune-mi,

Tu, limbă-nfloritoare pe acest pamânt difuz…

Vorbită, tălmăcită, trădată, gângurită,

Tot dreaptă mi te-nalţi, un astru, colo sus…

Şi nuştiu cum trăieşti, ori de eşti fericită,

Când plec de lângă tine, te simt dezamăgită

Şi mi te-arăţi în vis cum te ştiam de mică

O Românie mare, de-ai săi copii iubită.

————————————-

Irina STAVER

mai 2016

Chişinău

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/09/02/irina-staver-mai-poetic/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s