Diana Ciugureanu-Zlatan – Decizia adoptată de Consiliul de Administrare al USEM…

Bună ziua și LA MULȚI ANI, dragi colegi de la USEM, pieteni, rude, susținători!
Astăzi, prin decizia adoptată de Consiliul de Administrare al USEM, 11 scriitori de pe ambele maluri e Prut au îmbogățit echipa noastră frumoasă! Felicitări nouă, tuturor! Noii membri ai USEM sunt:
1. Paulina Georgescu, Buzău;
2. Nicolae Musat, Buzău;
3. Veronica Pârlea-Conovali, Chiișinău;
4. Dumitru Dănăilă, Buzău;
5. George Șerbănescu – Radacinile Iubirii, Buzău;
6. Diana Hristisean, tânără poetă, Chișinău;
7. Trandafir Simpetru;
8. Mugurel Puscas; Reghin, România;
9. Dacina Dan, Timișoara;
10. Costache Nastase, București;
11. Vasilica Grigoras, Vaslui.

Le mulțumim pentru încredere și Doamne ajută! Cu aleasă prețuire , Diana Ciugureanu-Zlatan.

Adina Dumitrescu: Poeme de sfârșit de an

CE CAUTĂ

 

Oare ce caută zâmbetul de

gloată, circ sau bun simţ lipsă

în clisa pâinii coapte din casa

florilor? Printr-o pată îmi pot

şterge imaginea de alb, verdele

cânepii la dospit fuiorul

întregitor, al fiorului risipit

de viaţă. Îmi fac dorinţă dintr-o

poză voalată, tocmai în clipa cu

bătaia gongului, osana fiinţelor

bune,  perfecţioniste,

ale malului stâng.

Cabiria, cântă şanţul de bocetul tău,

ascultă scâncetul căţelului după proscris!

Mai am ceva  interzis de zis?

Da, prea multe pete negre

puse să-mi ascundă gânduri albe,

prea multe lucruri perfecte,

tăiate impulsuri, prea multe dări

la o parte, tăiate ca la cartea de etică.

Bulboana mi se face vârtej, mă înec

în ea, mă înghite, merg în jos cu

regretul refuzului inumanului,

singură mi-am fost inamicul

corpului, aşteaptă-mă

dacă poţi pe fundul oceanului,

prinde-mă, scoate-mă

vârtejului, târăşte-mă

în Grand Canaria, taie-mi

amocul, dă-l binelui înjumătăţit

răului dacă nu-i prea târziu,

plimbă-mă printre flori carnivore,

ia-mi putinţa trăirii în

rochia imaculată singură,

spune-mi că şi tu eşti o pată

nearătată, întoarce-mă

într-un An Nou, un amalgam

între ce am făcut bun şi ce trebuia

să fac vieţuind, păcătuind.

De Revelion, arată-mă din cenuşie,

neagră, ninge-mă zgură prezentului

maculat, timpului instaurat…

 

RENAŞTERE

 

– Ei, acum, asta la primăvară!
– Ştiu, dar, să zicem…
– Să zicem, spune, ce te paşte?
– Să zicem că am o grădină bătrână
şi-n ea un măr creţesc la fel de
bătrân. M-am tot întrebat,
dacă pe măr îl iubesc
ce să fac, cum să fac să-l
întineresc?
– Dă cumva semne?
– Nu dă, Doamne fereşte să
ajungă la aşa ceva, întreb mereu
grădina şi nimeni nu-mi spune.
– Prima soluţie şi după mine,
ar fi cel mai bine să mă asculţi,
e o tăiere zdravănă de
întinerire.
– O, nu, să n-aud de tăiere, taie unii
porcul, coada câinelui,
înţelesul cuvântului, capul!
-Atunci, fă-i o altoire!
– Aha, m-am gândit şi eu
mai mereu, dar m-am temut
de urmare şi-ţi spun de ce:
altoiul trebuie să fie tânăr
altfel nu merge altoirea nici
în ochi, nici în T, nici cap
în cap.
– Exact, exact!
– Am să-l altoiesc, prea
îl iubesc, am şi spus odată
că-i deschis ţarcul de mânze
cu nări dilatate, în loc să mă
înţeleagă măcar pe jumătate,
a luat-o anapoda, dar îmi fac
„mea” că prea-mi umple
grădina şi merele-s bune,

minune!

 

 

SONATA LUMII CU INSTRUMENTE DEZACORDATE

 

când în marginea de pădure nu dănţuieşte aer frânt şi-ntrupat iar în triluri,

în şoapte când e fuga mistreţilor mai săracă în tropote decât vocea gonacilor
când gâtul privighetorii se ascunde pe fundul cuibarului

şi răgacea are cleştii pliaţi lângă ramuri uscate trecute
iar din zare se-aude bubuit şi se vede doar fulgerul despicând vârful de brad
când poiana-i umbrită de norul cu ploaia cu praful

şi cu lipsa arcuşului în acordare de greier
când ca marea e lacul petrecut de stihia de valuri fără bras

de broscoi-despicare de aer
fără tremur d-elitră unduire de şarpe peste frunză de nufăr
când pe mirişte macul îşi pierde petala mestecând-o ciulinii de mov şi albastru
şi de praf şi de fir cenuşiu ce-a picat de pe oaia cu mielul alături
când se-ascunde pescăruşul sub mal
pe sub corp de stabilopod tot cu ochi pe pontonu-n mişcare de val

când se-nalţă acesta cât casa pe tălpici care muşcă din plajă-un castel de nisip risipit

răsucit şi urcat coborât şi pleznit de alt val ce-l aduce-napoi

şi-n cochilii golite de midii l-aşază
când alunecă dealul de sus de pe coamă pe casă şi pe văi de torente săpate
când plângându-şi din sevă cad retezaţi brazi peste boabele roşii de fragi

peste frunzele verzi şi uscate când stăpână-i furtuna
când stăpână-i tornada cu fir alb răsucit cum e miţa de lână de oaie pe fus
melodia se desface în sunete grave nebune şi te-ntunecă norul

şi te-ameninţă cerul când se ceartă căţeii pe ţâţa de lapte golită

şi se-ncalecă loc să apuce
mai aproape de pielea fierbinte-a căţelei numai piele şi os
când se-ascunde porumbelul rotat cu cap alb sub aripă
sau degeaba îşi cată cu ciocul penajul ce-i acoperă sternul
când te scuipă pisica şi-şi găseşte loc în ungher

şi cu coada făcută covrig se acoperă ea şi culcuşul
când se ceartă vecinii pe mejdina împărţită de ani de hârtii

şi de panglica de ruletă
când pluteşte veninul între fraţii de-o mamă de-o prispă
când pe stradă se plimbă cuţitul ascuţit în afara cămăşii
când străbate desculţă aleea ţâfna de orice din nimic
când poetului noaptea pe lună îi e frig de sonată

şi fugite-s ascunse şi rima şi muza
când la marginea drumului se încearcă-n zadar dezghiocarea din fiare
şi-n afară de piste se tot cată cutiile negre printre giulgiuri şi fumuri
când se uită vorbirea trecută legea apărând parapete
focuri pale sau vii când se-aprind peste lumi

se-nteţesc se înalţă se întind pe ţinut de legende
când îţi aperi în gând fapta bună şi-ţi bagi capu-între umeri numărând la mătănii
când dreptatea nu-şi găseşte nici acul nici locul nici omul
când se-ncuie sipetul cel de azi ca şi cel din poveste
când veninul lipeşte fişicul bancnotelor puse bine pentru zile mai negre
când se uită-nţelegeri şi răsar noi pretenţii
când nu ştii de apare sau nu curcubeul după ploaia cu stropii de sânge
când spre cer în plutire vezi pian răsturnat cu piciorul cu coada pe sus
ciocănel rămânându-i captiv corzii-ntinse a registrului grav
gravitând după el tot pământul pe-un bănuţ apărat doar de puşcă
s-a pierdut s-a uitat acordajul
şi-ţi astupi din urechi băgând capu-între umeri murmurând rugăciuni

imn închini spre iertare
imn te leagă de imn psalmi acoperă stâlpi într-o mare de-mpreunare
voci angelice aşteptând din eter acordaj de pian

în sonată acordaj dintre lume şi stare

———————–

Adina DUMITRESCU

Râmnicu Vâlcea

31 decembrie 2016

Adrian Botez: Poeme pentru un Nou An

 

CÂNTECUL CAVALERILOR ROUREI

 

Sudori de înger bem în veac

Însărăcindu-l pe sărac

Şi din potir şi din aripă

Ne-agonisim în cer risipă

 

Scoici când se răstignesc – nu mint:

Tainic învie-n mărgărint –

Spăşirea sevei înspinate:

Naramzele încoronate

 

O – lină vină de lumină

Neistovit vis de Grădină:

În sânge slovenim amurg –

Din noi în Tine toate curg

 

Fiece deget e-o Golgotă

Şi – fremătând din notă-n notă –

Stârnim furtună-n mâna dreaptă:

În pumn e Fulgerarea-Faptă!

 

*

Albesc de har copacii-n munţi

Arhangheli fac – din spade – punţi

Din vizuini – spre Empireu

E alfabet de Dumnezeu

 

Păstori de raze – Miel de Foc

Plauri de lumi fără soroc

Zenituri şi entelehii

Asfixieri de elegii

 

Logos Divin – Perfectă Rimă

Spre epopee se înclină

Şi stele toate – fir cu fir

Se-ntorc în inima-Potir

*

 

frânţi în genunchi pe-un strop de rouă

şoptim feţele lunii – două:

căci între fulgere şi beznă

zării din Iuda doar o gleznă

 

spre răsărit Ierusalim

din cavalerii câţi venim

nu se zăreşte-n cavalcadă

decât o înfocată SPADĂ

 

 

JOACĂ DE ÎNGERI

 

la cină  –  Dumnezeu zahăr le-a-mpărţit

îngerilor : în zvăpăiată

joacă  –  ei alb zahărul l-au împrăştiat  –  dulce viscolire

a iernat  –  peste pomii pământului

 

stau în mijlocul lumii  –  ca-n

mijlocul unui tort de nuntă  –  în care

urmează lumânările să se-aprindă

mirii să intre-n colindă

 

somnoroşi  –  îngerii s-au dus

la culcare: să strângă  –  de pe mese

Sărbătoarea  –  nu se ştie cine va avea grija

rigoarea

 

fierbinte  –  afundat cu genunchii-n visul zăpezii

mă rog să nu apară

de nicăieri  –  servitorii  –  nici

zorii

 

e-atâta parfum cald  –  în plin frigul

minunii : alaiuri  –  crai şi crăiese de abur  –  zăbovesc

sporovăiesc  –  prin somn  şi haruri  –  la fântâna

sticlindelor daruri

 

MULŢI ANI

 

mulţi ani  –  nu-nseamnă motiv de

trufie: doar

să priveşti  –  cu liniştea soarelui

lumea-n ochi  –  iar privirea

 

maiestuos transatlantic  –  să-nainteze   –  trainic  –  prin

mrejele tulburi de

alge  –  printre bancuri de scoici

bănuit perlifere  –  printre bancuri de peşti sumedenii

brăzdând  neguroase mituri de chiţi

 

şi s-ajungă  –  în fine  –  dar

negreşit  –  la locul de proapăt

susur  Luminii

 

 

NINGE…

 

ninge  : artileria şi-a micşorat

pulverizat  –  microscopic  –  proiectilele  albe  –  spre-a obţine

astfel mărirea  –  halucinantă  –  a

orizontului de tragere  –  şi  –  prin asta

garanţia că

nimic nu-i va scăpa  –  din bătaie  –  iernatic dezlănţuit

tirului gheţii

 

 

VREMURI

 

au fost cândva  –  în vremuri pline

voievozi şi de mărire duhuri :

bouri veneau să se închine

l-al Pajurii tron din văzduhuri

 

au fost cândva  –  în vremuri sfinte

oşteni născuţi de stânci şi codru :

vârtej de vitejii şi modru

şi hori de zâne pân’ la grinde

 

au fost cândva  –  în vremuri pline

icoane şi grădini de rai:

eroi ai spadelor cu grai

arhangheli   –  împărţeau  lumine

 

au fost cândva  –  în vremuri sfinte  –

dar cine-şi mai aduce-aminte ?

acum e crivăţ şi pustie

zbătut neam în nemernicie

 

au fost cândva  –  în vremuri pline  –

azi  –  dintre păsări – corbul vine

şi din moşia necuprinsă

a mai rămas o vatră stinsă

 

a fost cândva  – cine s-o ştie

când bate vântul de robie…

lungi şiruri  –  umbre fără cale

se scurg pe drumuri voievodale

 

şi nici măcar nu-s rupţi de jale…

 

lumină  –  unde eşti  –  lumină ?

te-ai stins  – şi noi suntem de vină :

din sus de cruce  –  răstignit

Hristos ne mustră  –  şi-i mâhnit

 

 

E NOAPTE ŞI E VISCOL…

 

e noapte şi e viscol şi cutremur

stau în odaie ca în fund de peşteri

prin aer zboară aşchiile lumii :

s-au pus pe desfăcut nebunii meşteri

 

de frig  –  nici o fiinţă nu-ndrăzneşte

să spargă porţile încremenirii

sub pleoapă-o lacrimă îmboboceşte :

între pustiuri  –  seacă şi martirii

 

 

LICORNUL

 

Licornul blând

Coboarã sfânt

Dintre pãduri

De dumnezei

 

E tot flãmând

De duh şi cânt

Şi trece rar

Pe la smarald

 

Licorn tãcut

Coboarã scut

Peste virginul

Prinţ din tei

 

E tot amurg

Walkirii curg

Spre câmpuri pline

De eroi

 

Sub cornul dalb

Nebun hidalg

Scuturã pomi:

Cad dulcinei

 

Licorn din lunã

Arme sunã:

Iubiri – rãzboi

Suie în mit

 

Îngenuncheaţi

Fraţi cruciaţi:

Aţi fost aleşi

Paznici la Graal

 

Arhangheli grei

Sunteţi tustrei

Chemaţi la cer:

E-ospãţ de zei

 

Licorn de pazã

Ia în vazã

Pe cei ce-ajung

Prin rãstigniri

La Sfântul Duh

 

 

PLÂNGÂNDU-L PE IISUS

 

Plângându-L pe Iisus – un copil

Adormi la ferestrã: şi-L vãzu pe Ucis

Plutind lin – lebãdã sângerie

Scurgându-se-n cântecul ultim – spre

Lac

 

Rãnile Lui erau tot atâtea ciudate

Lumini – guri de peşteri – strãpungând spre

Orbitoare Grãdinã

 

Şi copilul – în vis – o porni spre

Eternele dimineţi – iar

Când s-a trezit – nu mai avea

Nicăieri de ajuns

————————-

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

Crăciun 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/31/adrian-botez-poeme-pentru-un-nou-an/

 

Dorina Stoica: Poezia în care “umbra se face litanie” – Dumnezeu și umbră de Mariana Gurza

Mariana Gurza este fără doar și poate o poetă ce a ajuns la maturitatea scrisului său. O poetă creștină ce mânuiește cu măiestrie cuvântul spre zidire, îndemn la cercetare lăuntrică a fiecăruia dintre noi, în raport cu cei din jur. Ne-o dovedește volumul bilingv “Dumnezeu și umbră” apărut în toamna anului 2016, la Editura Singur în condiții grafice deosebite, așa cum sunt toate cărțile apărute la această editura, în colecția “Scrisul de azi’’, prin grija scriitorului editor Ștefan  Doru Dăncuș. Un plus de valoare este dat cărții prin traducerea în limba engleză de către renumitul scriitor specializat în indianistică, traducător şi eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică, prof. dr. George Anca. Acesta,  în   cuvântul de întâmpinare “Frumoasa doamnă între Dumnezeu și umbra” sesisează “singurătatea poetei de neam și nemaineam”, purtând rezistența prin logos, înviere la înviere”. Poemele se caută liturgic și “au mai mereu dimensiunea rugăciunii Tatăl Nostrusubliniind și că, în versurile poetei, ”umbra se face litanie.”

Umbra este de fapt omul, ființă minunată dar căzut prin luciferică mândrie, perdant al raiului. Dacă în poezia Marianei ar fi vorba despre umbra propriu-zisă, lucrurile ar fi un pic mai simple, dar această alăturare, Dumnezeu – umbră poate crea o adevărată filosofie în mintea celui ce încă nu a deschis cartea. Umbra este zona de graniță între amintire și uitare. Un titlu foarte ispirat și plin de înțelesuri teologico-esoterice. Lucrurile pe care vrem să le uităm le punem întâi în umbră, iar într-un final ele ajung în întuneric. Umbra creează secretul. Fiecare om este un secret. Lumea în care trăim este un mare secret, pentru că nimic nu este dezvăluit în totalitate, “//Totul e un simulacru/ de moarte/ E doar o șaradă//” (Iubitule voi fi umbra ta). Sau “Am crezut că ştii/ cine sunt/ şi umbra şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/  că-n oglinda timpului/ nu  eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie alba,/ o flacără de lumânare,/ un ou roșu,/ o bucățică de prescură,/ un ochi de lumină//.( Spune-mi cine sunt)

Putem vorbi de o poezie lirică filozofică în care poeta își pune unele probleme în legătură cu existența omenească. Se poate vorbi de un universul poetic firesc, a unui cotidian trist o durere nu atât persoanală cât pentru cel aflat în suferință, un dor de părinți, de bunici, grija pentru fii, nepoți,  amestecate cu multă dragoste și cu nădejde în Dumnezeu, în sfinți și în Maica Domnului.

Poeta are conștiința imperfecțiunii lumii în care trăiește. Ea visează o lume plină de iubire, de compasiune și ne mărturisește simplu, fără subtilități, frumos : // ”Spre infinit m-aș duce/ cu un cântec de dor păgân,/ și-n lacrimi tremurânde,/ aș semăna iubiri;/  m-aş prinde printre stele/ cu mâinile de flori,/ și-aș îngenunchia o lume, / o lume plină de erori”(Speranță)

Durerea pe care o simte pentru suferințele semenilor este la fel de puternica ca durerea persoanală. Ea suferă pentru acei care și-au pierdut serviciile, pentru copilul orfan, dar și pentru acei îndestulați care trăind în opulență uită de semenii lor . //”Trecătorule/ privește în jurul tău/ și spune-mi ce vezi./ Cum arată ochii copiilor,/ ai bătrânilor..”//( Indiferență). Mariana Gurza crede că omul este viu prin puritate și curățenia gândului, iertare și iubire:  //“Lăsați-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsați-mi sufletul curat/ Și visele plăpânde”//(Manifest pentru viață)

Înțelepciunea conținută de majoritatea poemelor rezultă din cunoașterea și trăirea credinței. Totul însă este dozat, discret, subtil, smerit: //”Am reușit să-mi zăresc  îngerul/ rătăcit în mine,/ căutându-mă/ în gestul meu de umilință.”//(Cerul plânge în inima mea).

Poezia Marianei Gurza trebuie citită de mai multe ori, o primă lectură nu-ți dezvăluie decât parțial mesajul profund creștin. Ei îi pasa! De oameni, de lume, de sufletele care se pierd, de copiii care se nasc într-o lume poluată moral și spiritual, globalizată.

Ea face parte din categoria poeților exegeți care cred într-o lume mai bună ce ar putea fi posibilă dacă oamenii s-ar schimba prin credință și dragoste. //“Deschid geamul și simt/ Răceala stropului de lume/ plâng și eu, nu pot să tac,/ dar simt/… și simt că mi-e stăpân/ doar Domnul cel ceresc.”

Parafrazându-l pe N. Steinhardt, conform căreia Omul însuși e mister (adică o Taină), poeta Mariana Gurza prin poemele sale, se destăinuie pios prin reflecție, ajungând la esenţa umanului, în strânsă legătură cu esența Dumnezeirii. “Nihil sine Deo”!

 Dorina Stoica

18 decembrie 2016

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/18/dorina-stoica-poezia-in-care-%e2%80%9cumbra-se-face-litanie%e2%80%9d/

Cezarina Adamescu: Poemele surghiunului sufletesc

Virgil Ciucă

Aduceţi Basarabia acasă

Fundaţia-Editura Scrisul Românesc

Craiova, 2016

 

 

Scriitor român din Diaspora americană, Virgil Ciucă s-a impus în literatură prin spiritul său combatant, prin lupta neobosită cu sine şi cu ceilalţi. Vocea lui este un vuiet necontenit, care tulbură, conştientizează, scoate din ţâţâni, atenţionează, ameninţă, îndeamnă, este asurzitoare ca un tunet, făcându-se astfel auzită. Nu mi-a fost dat să citesc un poet mai vehement decât Virgil Ciucă, trimis să vestească prăbuşirea unei lumi în declin, a unui „veac ipocrit”. El are curajul unui proroc veterotestamentar, proferând anateme împotriva nedreptăţilor sociale. Glasul său de stentor se aude şi de peste ocean, către românii de pretutindeni, chemându-i, când la judecată, când cu arma în mână, la apărarea fruntariilor.

În cele şase volume anterioare ale sale, intitulate semnificativ: „Blestem străbun”, Editura SemnE, 2007; „Versete dumnezeieşti”, Editura SemnE, 2008; „Pierdut în lume”, aceeaşi editură 2010; „Chemarea la judecată”, Editura SemnE, 2012; „Condamnarea”, Editura SemnE, 2013; „Execuţia”, Editura SemnE, 2014, glasul său tunător, îndeamnă la trezire, la acţiune, la luptă, la scuturarea de prejudecăţile veacului, la căutarea adevărului şi a dreptăţii sociale. Pare că nimic şi nimeni nu-l poate opri să-şi declame nemulţumirile.

Un destin singular, scufundat într-un destin colectiv.

Imaginea acestui poet nonconformist este dublă, ca într-o oglindă cu două feţe, aceea a unui om drept, corect, demn, care caută adevărul, demască minciuna şi corupţia şi luptă împotriva lor şi imaginea unui autor care se foloseşte de cuvânt, de acest mod de exprimare lirică, pentru a-şi revărsa sentimentele potrivnice şi a-şi demasca duşmanii.

Poetul, adeseori întocmeşte rechizitorii cu întrebări retorice, adresate puternicilor zilei, nu lasă nimic neanalizat, nepurificat.

Tilul cărţii este revelator pentru dorinţa de Unire a românilor sub vechile ei graniţe: „Aduceţi Basarabia acasă”. De asemenea şi desenul de pe copertă – harta României Mari, este un convingător îndemn la Unirea tuturor românilor.

Cartea este dedicată „Generaţiei care va avea curajul şi dorinţa de a se sacrifica pentru reîntregirea pământului şi a neamului românesc”, o dedicaţie impersonală care se adresează celor din viitor. Şi aici trebuie specificat că autorul consideră că până acum, generaţiile nu s-au învrednicit de acest măreţ gest patriotic.

Poezia care deschide volumul nu putea fi alta decât cea care dă titlul cărţii. Stilul interactiv al poetului îl apropie de cei cărora li se adresează direct, în cuvinte emoţionante, de trezire a conştiinţei românilor. Motivaţia poetului este că Basarabia „este plai cu suflet românesc”. Iată: un plai cu suflet, nu numai cu forme geografice frumoase, dar şi cu oameni frumoşi sufleteşte. Dar şi pentru că Basarabia este „Pământ străbun din zestrea dacilor”. În acelaşi ton este scrisă şi poezia „La mulţi ani, Limbă Română!” Aici ţara este numită „Mamă România” şi zână iar poporul este „Bravul meu popor!” Cuvinte dure, vehemente foloseşte poetul împotriva vânzătorilor de neam asupra cărora el invocă blestemul. Cele mai frecvente cuvinte sunt: ciocoiul, „tiranii/ crescuţi în ritul drăcesc”; clanul grotesc, ipocriţi, „şarlatanii trădători de ţară”, „criminale eresuri” – dar şi „avalanşă de himere” şi „inefabile chemări”. În legătură cu aceştia, poetul se exprimă fără milă: „Mulţi criticăm pe stradă şi pe „post”/ Pe şarlatanii trădători de ţară/Dar îi votăm tăcuţi şi fără rost/ Pe veneticii impuşi din afară…” (Lamentări).

I-atâta obidă, atâta revoltă în glasul poetului protestatar! Dar puţini mai sunt poeţii din ziua de azi care au curajul acesta de a striga adevărul. Împotriva tuturor acestora poetul este necruţător şi merge până la măsuri extreme: „Ţara n-are apărare/ Graniţele sunt burete/ Armatele mercenare/ Se desfată-n cabarete// Sperjuri, hoţi şi farisei/ De popor şi-au bătut joc/ Cum suntem născuţi din zei/ Pentru Zeus le dăm foc” (Pentru Zeus). Şi totuşi în această lume plină de cei de mai sus, poetul îşi trăieşte nostalgiile fireşti legate de trecerea timpului şi mai mult, recheamă poezia: „Nu-i prea târziu să-ţi retrăieşti trecutul/ Nu-i prea târziu să re-nviezi plăceri/ Poate curând vei regăsi sărutul/ Pierdut pe un peron de nicăieri// Nu căuta fantome în oglindă/ Nici amintiri din vremuri de coşmar/ Lasă senzaţii care te colindă/ S-adauge surâsului nectar// Aleargă să vezi codri de aramă/ Pe dealuri de iubire şi de dor/ Ascultă-ţi simţurile care cheamă/ Să reaprinzi tăciunii de amor// Chiar de-i sădi fire de fericire/ Fie în piatră sau pământ arid/ Vei intui – cuprinsă de uimire/ Că dragostea nu-i sentiment sordid// Nu contempla fantome în oglindă/ Priveşte-n zbor de pasăre măiastră/ Lasă iubitul tău să te surprindă/ Cu serenadele de la fereastră” (Nu-i prea târziu). De aici rezultă că pentru poet, dragostea e un sentiment sacru şi nu-şi permite să glumească pe seama ei.

Ţara e „pământescul rai” populat de iubire, tandreţe, dorinţe, fericire, cu totul altceva decât imprecaţiile din unele poezii: „De admirat trăirea în iubire/ Prin sufletele care-o definesc/ Odă de slavă întru fericire/ Chemării din destinul omenesc// Dorinţele se mistuie-mpreună/ Eşarfele de raze de pe plai/ Vor împleti trăirilor cunună/ Să preamărească pământescul rai// Sublima dăruire cu tandreţe/ Reverberează-n clipocit de râu/ Luceferii dau stelelor bineţe/ Când sunt culese spicele de grâu// De amirat iubirea fără stavili/ Pe un pământ pierdut în infinit/ De admirat gândirea fără pravili/ Ce-nfruntă secolul dezlănţuit”. (De admirat).

În viziunea lui Virgil Ciucă, lumea este iadul, care „se hrăneşte cu toteme”, condusă de „imbecilii generali” şi de şarlatani care „Au vândut brazde de ogor”, pe câtă vreme „Destinele nu sfârşesc singulare,/ Căci au ecou în hău de frământări/ Cât soarele pe ceruri mai răsare/ Ne amăgim cu false dezmierdări.” (N-am să rechem). Gândurile sunt „cu blesteme” şi „Greu vor străjui oftatul/ Adunate-n anateme/ Ne hrănesc apostolatul” (De-ai să-mi furi) – spune poetul silit să trăiască în această lume plină de contradicţii, invadată de „străine hoarde”, în care „din adâncuri ne pândesc rechinii” şi care produce în om, confuzie, teamă, anxietate, „Când Terra-i controlată de smintiţi” (De vă jucaţi). În această situaţie, „Popoarele de bogăţii furate” – „Acuză prin blestem apoteotic/ Guvernele de crime vinovate” (Daciei nepieritoare). Poetul îi incriminează pe acei a căror credinţă e „doar praf şi vorbe goale” (Unui confrate). De asemenea, el este necruţător cu acei care se complac în rugă deşi continuă să facă păcate, închinându-se la sfinţi, în timp ce au uitat „de glie şi părinţi”, „Cu gândul la pomeni şi decoraţii”. Aceasta este o credinţă fariseică şi nu foloseşte la nimic. (Unui confrate).

Când ostenit de-atâta răzvrătire, poetul caută o zare de lumină, el face apel la „Apărătorii de cetate” – să salveze ce a mai rămas şi să nu se lase umiliţi şi îngenuncheaţi de puteri străine. În această poezie glasul poetului este mâhnit peste măsură: „Cu teorii despre democraţie/ Ne-au fost impuse legi umilitoare/ Îngenuncheaţi sub jug şi silnicie/ Ne-au sufocat ginte minoritare// Secătuită ţara se destramă/ Finanţele-s pe mână de borfaşi/ Preşedinţia – permanentă dramă/ Senatul ţării – pentru arendaşi// Se construiesc secrete catacombe/ Atacă corbii cerul României/ Şi croncănesc ca Ţara să sucombe/ Plătim cu viaţa drumul sărăciei// Ne înjosesc minorităţi păgâne/ Modificând versete din scriptură/ Ne-au interzis „Deşteaptă-te, române!”/ Tehno-guvernul e o agentură// (*)// La asfinţit când ceasul morţii bate/ Pornesc torentele din vârf de munte/ Şi strâng Apărătorii de Cetate/ Să lupte cu puterile oculte”. Aceasta este o poezie concludentă, emblematică pentru poziţia de patriot a poetului şi este scrisă recent, din Bucureşti, în 3 iunie 2016.

Poemul demonstrează că Virgil Ciucă, deşi locuieşte în străinătate, nu e străin de nici un eveniment petrecut în ţară, spre deosebire de unii care pleacă şi nici nu se mai uită în urmă. Iată dovada, în viziunea poetului Virgil Ciucă, a acelora care uită de unde au plecat: „Aţi dat cu pietre şi cu vorbe grele/ De-aţi zguduit infernul din ţâţâni/ Aţi tulburat şi apele din stele/ Şi-aţi otrăvit izvoare din fântâni// Vă închinaţi, o, ce nesăbuinţă!/ La venetici şi trădători de ţară/ V-aţi depărtat de glie şi ştiinţă/ Şi-aţi pângărit speranţa milenară// Omagiaţi filozofii nebune/ Amanetând schelete din morminte/ Nesocotiţi preceptele străbune/ Nepăsători la port şi jurăminte -// Zadarnic invocaţi divinitatea/ Nu mai doiniţi de dor printre străini/ Aţi obosit să protejaţi dreptatea/ Şi nu mai vreţi să vă numiţi români!// Aţi dat cu pietre şi cu vorbe grele/ De-aţi tulburat şi apele-ngheţate/ Împăunaţi cu titluri de lichele/ Aţi trădat ţară, grai şi libertate!” (Aţi dat cu pietre). O dovadă a acestui fapt remarcabil este că Virgil Ciucă scrie cuvântul ţară, totdeauna cu majusculă, numind-o Mamă, zână şi Cetate, Neamul străbun căruia i se închină, găsindu-le acestora, atributele cele mai frumoase şi emoţionante.

Dovadă că spune adevărul şi că acest adevăr îl doare nespus, este faptul că autorul nu se fereşte, nu îi este frică de nimeni, demască răul de la rădăcină la vârf şi nu iartă pe cei ce aduc prejudicii de orice fel, ţării şi neamului său. Din această pricină, poetul este un incomod, ca şi profeţii veterotestamentari, care adeseori erau pedepsiţi şi chiar omorâţi pentru ceea ce proroceau şi pentru că strigau adevărul în faţă şi regelui şi conducătorilor acelor neamuri. Să ne gândim numai la Isaia, la Zaharia, la Osea, Amos, dar şi la Ioan Botezătorul care stă la crucea celor două Testamente şi care, pentru curajul său de a striga lumii adevărul despre Irod, a fost decapitat, la cererea Irodiadei.

Ceea ce se remarcă la acest autor este o bună cunoaştere a istoriei, a culturii şi civilizaţiei româneşti, adusă la zi, deşi autorul locuieşte departe de ţară de câteva zeci de ani. Patriotismul său pentru neamul românesc şi pentru limba maternă, este destul de pregnant, de vreme ce îl doare orice lucru care se întâmplă aici. Autorul n-a pierdut legătura cu ţara, el revine în fiecare an, se informează cu tot ce se întâmplă şi nu-i este indiferentă nici o mişcare petrecută aici. Din acest punct de vedere, versurile lui sunt un fel de seismograf, înregistrând mişcările telurice ale politicii, economiei, culturii, problemelor sociale. Românul Virgil Ciucă, nu numai că stă de veghe la fruntarii, dar se implică afectiv şi efectiv în tot ce se numeşte ţară şi neam.

E adevărat că mulţi nemulţumiţi sunt în ţară dar foarte puţini au curajul de a striga adevărul, aşa cum o face Virgil Ciucă. Acest lucru i-a atras, nu o dată consecinţe şi necazuri. Dar, fiind o fire revoluţionară, n-a pregetat să-şi susţină punctul de vedere în faţa lumii. De aceea spune cu năduf: „În neagra adversitate/ Înfrunt capete de hidră”. (Gând de primăvară). De multe ori, poetul îşi acordă un răgaz din revolta de care este cuprins şi atunci e năpădit de suave flori, de nescrise vise, de ape imaginare, buchete de narcise, ţărmuri primitoare, de imagini tandre, ireale, armate de ondine, de crângurile milenare unde se adapă „caii poeziei”. Toate acestea chemate de nicăieri, în poezia „Suave flori”.

Pentru Virgil Ciucă, acesta e un „veac aberant” unde „Încerci temător să trăieşti/Şi-aduni amintiri de prin oaze/ Clădindu-ţi castele cereşti” (Mă mir). Dacă ai răbdarea şi bunăvoinţa să citeşti până la capăt, dincolo de revolta şi mânia sfântă care-l cuprind pe poet de câte ori vorbeşte despre cei care fac rău ţării şi neamului său, descoperi un om romantic, visător, nostalgic, sensibil, iubitor de frumos şi dedicat cu totul Poeziei pe care o slujeşte cu credinţă. Un om pe care, până şi vorbele-l dor, şi îşi clădeşte „castele cereşti” (Mă mir).

Iată şi Crezul poetic al autorului: „Nu m-am rugat, nici n-am cerşit credinţei/ Respectul îl sădesc, nu îl impun/ Nu mă aplec sub jugul umilinţei/ Eu mă închin doar Neamului străbun// Nu am visat la râuri de lumină/ De raza lor se iroseşte-n van/ M-am ridicat încrâncenat din tină/ De-am fost lovit de Marele Divan// Am înfruntat şi bezna, şi teroarea/ Speranţe am avut numai în Eu/ Am refuzat uitarea şi iertarea/ Ordin de front proscrisului ateu// Singurătatea mi-a rămas pustie/ Când uneori tăcerile vibrau/ Vedeam în neguri viaţa cum învie/ Şi trâmbiţele morţii cum mureau// Eu urmăream comete călătoare/ Şi-n universuri stele scânteiau/ Din haos se născuse un alt soare/ Când fără margini jubilau” (Neamului străbun). Fior şi reverb simţi când vorbeşti despre ţară şi neam, dar şi când citeşti versuri care îţi spintecă sufletul de dor şi de jind.

Adeseori, poetul strecoară meditaţii filozofice de tip aforistic, care pot fi însuşite ca atare. Ex. „Un popor are renume când respectă înţelepţii”; ş.a. Nu o dată, autorul invocă „Ziua Judecăţii” pentru acei trădători şi jefuitori de ţară: „Nu le pasă dacă ţara a ajuns o colonie/ Pentru ei „patria-mamă” e o vorbă pe hârtie/ S-au împăunat cu titluri, fac avere prin trădare/ Viitorul le rezervă ani în ocnele de sare// (…)// Vine ziua judecăţii şi-i vom condamna la moarte -/ Ne-au vândut fără ruşine impostorii fără carte” (Judecata scurtei veşnicii).

Spirit combativ, neliniştit şi vehement, Virgil Ciucă nu se dezice în poemele sale, ci înfăţişează adevărul în oglinda sufletului său, ceea ce face să fie uneori contestat de confraţii contemporani. Dar, poeţii blânzi nu prea au loc într-o lume tulburată şi răsturnată. În spirit minulescian, poezia „Ecou romanţei „Către nime” – autorul îşi declină personalitatea într-un vers: „Dar eu rămân soldat pe bastioane”delimitându-şi Crezul artistic: „Nu desluşesc cum de plutesc fantasme/ Cum nici de-i vis ori doar ignor realul/ Nu am crezut şi nici nu cred în basme/ Deşi-i cu fiere, îmi golesc paharul!”

Şi în poezia „Picături de viaţă” autorul îşi manifestă aderarea la crezul unionist şi spiritul militant care îl animă în vers: „Picături din apa vie/ Inima unui torent/ Visăm Marea Românie/ Pe străvechiul continent// Picături de apă vie/ Suntem fluviu în prezent/ Iar Unita Românie/ Ni-i supremul argument// Împotriva iobăgiei/ Luptăm fără armanent/ Întregirea României/ N-o cerşim în Occident// Suntem picurii de ploaie/ Adunaţi pentru Unire/ Cum vrem pace, nu războaie/ Cerem ţării re-ntregire” – Ideea care străbate acest poem-manifest este transformarea acestor picături într-un ocean: „Suntem picurii de viaţă/ Preludiu de uragan/ Alungând norii de ceaţă/ Vom redeveni ocean” (Picături de viaţă).

Şi nu o dată, în ton autoironic, autorul persiflează moartea, luându-se la trântă cu ea: „Nu aştept căderea nopţii/ Când bat cliopotele-n dungă/ Îmi urmez cărarea sorţii/ Răbdător, căci viaţa-i lungă// Salvând moartea de la moarte/ La răscruce de milenii/ Geamurile vieii sparte/ M-au ferit să am vedenii// Salut, onorată moarte/ Mergi ferice, sănătoasă/ Eu mai am de scris o carte/ Până să-ţi slujesc la coasă.// Salve, onorată moarte/ Când popoarele se-nfruntă/ Pentru bruma de dreptate/ Eu sunt pregătit de luptă!”(Salut, onorată moarte!)

Autorul, cu alte cuvinte, se împrieteneşte cu moartea, o onorează, o respectă, în mod paradoxal, chiar o salvează de la moarte şi-i promite, că dacă o să aibă răbdare o să-i slujească şi la coasă. În acelaşi timp îi declară în faţă că e pregătit de luptă şi nu se lasă uşor înfrânt. E o luptă, în viziunea autorului, fair-play, sportivă, de pe poziţii egale. Ridicarea omului în rang de demnitate, de adversar al morţii, este notabilă. Ideea care străbate acest poem este că Poezia, creaţia transcende până şi moartea. Un gest patriotic al unui român plecat de zeci de ani în străinătate: el revine ori de câte ori simte că ţara îi cere ajutorul, revine şi luptă cu toate forţele, pe baricade să-şi apere Cetatea: „Mulţi cred că-i absurditate/ Să revii când arde glia/ Apărători de cetate/ Ca ostaş de România// Revin, onorată ţară/ Fără pic de ezitare/ Am trăit prea mult afară/ Sunt sătul de deportare”. În această poezie răzbate spiritul de luptător al poetului.

Ca o caracteristică a poetului Virgil Ciucă este uşurinţa în versificare, versul clasic de 11 silabe, (endecasilabic), cu o rimă încrucişată, mijloace artistice obişnuite: metaforă, epitet, comparaţie, personificare, autorul stăpânind foarte bine regulile de teorie a versificaţiei. Poemele au în general 5-6 strofe. Eufonia este fără cusur. Drumul vieţii sale, parcurs până în prezent, poate fi rezumat astfel: „Am înotat în ape de oceane/ Ce se lovesc de ţărmuri fără nume/ Cetăţi la malurile riverane/ Le desluşesc din apele în spume// Lovit ades de nemiloase valuri/ Am reuşit să scap de uragane/ În nopţi senine meditez pe maluri/ Când îţi compun poemele profane” (Spre astre).

Elementul politic, în special cel istoric, este predominant.Totodată, autorul se consideră „cavaler din veacul efemer”, în poemul: „Hohotul tăcerii”: „Tăcerile ce-ades mă înconjoară/ Cu aşteptări ce nu primesc răspuns/ Îmi sparg timpanele! Raza solară/ A-ncremenit în spaţiul nepătruns// (…)// La poarta unei inimi zăbrelite/ Eu, cavaler din veacul efemer,/ Ţinteam săgeţi din gânduri nălucite/ Închise în poemul mesager”. Emoţionantă este şi poezia „Dor de emigrant” în care, cu o sinceritate dezarmantă, autorul îşi aşterne gândurile şi sentimentele faţă de ţara de unde a plecat. Poezia este scrisă în ritm de doină de alean. Remarcabilă ideea: „Doru-i rupt din demnitate/ Dor pentru eternitate” (Dor de emigrant).

Comparativ însă cu volumele precedente, în acest cel mai recent volum al său, tonul lui Virgil Ciucă este mai blând, mai plin de înţelegere şi îngăduinţă, mai nostalgic şi cu mult mai înţelept. Ceea ce nu poate fi decât salutar. Altfel, aşa cum spune Virgil Ciucă, „Pavându-şi calea către răstignire/ În vremuri măcinate de orgolii,/ Cu strigăte-n deşert, fără oprire,/ Pe drumuri străjuite de magnolii” (Percepţie). Ceea ce e remarcabil la acest autor este atitudinea hotărâtă, voinţa de a nu abdica de la principiile sale, spiritul justiţiar, caracterul ferm şi o anume directeţe în exprimare. El nu se teme să spună lucrurilor pe nume, oricâte consecinţe ar presupune aceasta. Aceste calităţi sunt preferabile în poezie, decât ambiguităţile şi bâjbâielile unor confraţi de condei care caută şi nu ştiu ce vor, împrumută stiluri care nu le sunt proprii şi nu iau poezia în serios, aşa cum ar trebui să facă orice creator, ca mesager al Cetăţii, ca trimis să strige adevărul.

În toate poemele respiră un sentiment patriotic eminent şi crud: „Am revenit din depărtări bizare -/ Te-am regăsit frumoasă, dar mâhnită/ Cum soarele doar din „Apus” răsare/ Tu ai ajuns o biată urgisită// Priveşti tăcută la migraţii sumbre/ Străjerii tăi au adormit în front/ Pe cerul tău au năvălit din umbre/ Armatele unui imperiu tont// Am revenit să mai ascult o dată/ Legendele despre vitejii daci/ Acum avem o jalnică armată/ Care-a trădat şi ţară şi cârmaci// Am revenit din lunga pribegie/ Sperând s-apuc şi ziua Re-ntregirii/ Dac’adoptăm şi crez şi strategie/ Să fim prin veacuri fii ai nemuririi” (Am revenit).

Într-o încercare reuşită de sonet, poetul îşi exprimă căutările de-o viaţă: „Am căutat cu multă pietate/ Cuvinte de amor şi voluptate/ Am îndrăznit şi ţi-am trimis legate/ Poemele pe foi catifelate// Am căutat prin versurile nude/ Cetatea unde gândul te ascunde/ Vroiam s-asculţi poeme să-ţi aline/ Tăcerile când n-ai zilele senine// Am căutat să aflu de-o cetate/ Cu uşi şi porţi închise cu lăcate/ Unde te ţine Zâna să mai scrii/ Poveşti cu feţi frumoşi penru copii// Te-am căutat din zori la asfinţit/ Te-am căutat, dar nu te-am mai găsit…” (Am căutat). Cel mai ades, în poezia lui Virgil Ciucă, răzbate cuvântul Dor, aproape în fiecare poem. Dorul şi nostalgia întoarcerii îl definesc pe deplin pe acest autor în deplina putere a creaţiei, care a rămas demn şi vertical, în pofida tuturor încercărilor vieţii.

———————————

Cezarina ADAMESCU

13 Undrea, 2016

Galaţi       

http://www.marianagurza.ro/blog/2016/12/19/cezarina-adamescu-poemele-surghiunului-sufletesc/