Minodora Ursachi – Fenomenul artistic romașcan

Deşi oraşul Roman nu a dus lipsă de-a lungul anilor de manifestări expoziţionale, de existenţa artiştilor plastici, el nu a beneficiat însă, de un studiu privind evoluţia fenomenului artistic (cu excepţia artei religioase), din perioada modernă şi din zilele noastre.

Câteva informaţii, dar relevante, privind fenomenul plastic, se referă la interesul intelectualilor locali, de la începutul secolului XX, de a crea un climat favorabil preocupărilor pentru artă. Fie că este vorba de o manifestare a unui artist consacrat sau aflat la început de drum, fie de conferinţe susţinute de mari personalităţi ale culturii româneşti, ele sunt mărturii asupra deschiderii artistice a oraşului.

Abia în anul 1957, odată cu înfiinţarea Muzeului de Istorie, concomitent cu cercetările arheologice au fost întreprinse şi primele cercetări privind dezvoltarea mişcării artistice şi, ca o necesitate culturală, înfiinţarea unui muzeu de artă.

Accentul a fost pus pe cunoaşterea creaţiei artiştilor legaţi afectiv de aceste locuri şi împrejurimi, fie prin naştere, fie prin petrecerea unei părţi a existenţei lor în această parte a ţării – ca elevi, profesori, expozanţi, vizitatori la rude şi prieteni, unii dintre ei stabiliţi în alte oraşe ale ţării sau pe alte meridiane.

Rodul cercetărilor s-a materializat în constituirea patrimoniului muzeal, prin acumularea de valori artistice (pictură, grafică, sculptură) aparţinând unor reprezentaţi de seamă ai artei româneşti din perioada interbelică şi din zilele noastre, punând la dispoziţia publicului un fond reprezentativ pentru fenomenul artistic romaşcan, precum şi în organizarea expoziţiei permanente. Activitatea an de an de dezvoltare a patrimoniului a făcut ca instituţia muzeală să fie dinamică, să-şi sporească prestigiul ştiinţific şi interesul pentru public.

Vizitatorii Muzeului vor cunoaşte astfel numele unor artişti care s-au impus atât în conştiinţa publicului, a colecţionarilor şi a criticii de specialitate, prin participările la expoziţiile colective, Saloanele Oficiale anuale, pe simezele sălilor din capitală şi din provincie, prin forţa de expresie şi capacitatea de implicare în viaţa societăţii. Creatori, care sub influenţa curentelor noi din importantele centre europene din perioada interbelică ori a conceptelor şi viziunilor stilistice ale fenomenului plastic contemporan au mers pe linia extinderii şi adâncirii modalităţilor de exprimare în crearea unor opere de mare frumuseţe şi strălucire, proprii artei româneşti (Ion Mateescu, Maria Ciurdea Steurer, Stavru Tarasov, Constantin Bacalu, Constantin Popescu Isachie, Jean Leon Cosmovici, Tache Cristian Soroceanu, Nicu Enea, Iliescu Gheorghe, Ion Stanea, Sandu Darie, Corina Lecca, Rodica Botez Bondi, Adrian Şecoşeanu, Otto Briese, Petre Hârtopeanu, Aurel Vlad, Beca Rind-Lupescu, Petru Buzatov, Octavian Angheluţă, Dan Hatmanu, Maria Niculae, Clement Pompiliu, Iulia Hălăucescu, Eugen Crăciun, Crăciun Costin Georgeta, Emilia Iacob, Gheorghe Apostu, Ion State, Gheorghe Stoica, Valentin Sava, Ailincăi Cornel, Romeliu Ieronim Copilaş, Ştefan Pristavu, Constantin Chiţimuş, Neculai Păduraru, Nelu Grădeanu, Silvia Tiperciuc, Ovidiu Kloşka).

Rezultatele investigaţiilor de patrimoniu au fost valorificate prin publicarea în reviste muzeale sau cu profil literar-artistic a unor studii şi articole, comunicări ştiinţifice, evocări, organizarea de expoziţii temporare tematice, precum şi prin apariţiile editoriale – Muzeul de Artă Roman 50 de ani (2007) şi Identităţi artistice la Roman (2013).

Dacă zeci de ani, pictorul şi graficianul Gheorghe Iliescu, (stabilit la Roman din anul 1945), unul dintre cei mai influenţi artişti şi pedagogi din spaţiul artistic romaşcan a avut un rol deosebit în menţinerea şi dezvoltarea vieţii artistice romaşcane, în formarea a zeci şi zeci de tineri care s-au afirmat apoi ca pictori şi graficieni, în condiţiile când a fost singurul artist plastic cu statut de profesionist, căruia i s-au alăturat profesorii – pictori: Grigore Andriescu, Dumitru Avram, Dumitru Savin, Adela Moga, Irimia Munteanu, Gheorghe Toniţa şi autodidact, Victor Stanciu – ulterior, creşterea numărului artiştilor şi a calităţii creaţiei lor, au fost determinante pentru configurarea şi impulsionarea fenomenului artistic local. Artişti din generaţii diferite, pictori, graficieni, sculptori: Florin Zaharescu, Iosif Haidu, Aionesei Vasile, Romeo Andronic, Virgil Mancaş, Monica Carp, Ionel Cristi Prisacaru, Cărpuşor Ovidiu, Remus-Lucian Ştefan, Mihai Percă, Raluca-Elena Popescu-Olaru, Cătălin Băluţ, Răzvan Bontaş, Claudiu Diac, Alexandru Panatta Codreanu, Oana Ţepordei, Adrian Răzvan Guşul, Heliana Adalgiza Rotariu, Elena Antochi, Viorica Vasilişin, Bârjoveanu Constantin, Doina Colescu, Violeta Lăcătuşu, Mihai Olteanu, Mihail Simion, Viorel Andriescu, Florin Mareş, Viorel Maxim, Irina Lazăr, Iulian Negru, Sabin Francisc Pal, Eugen Răchieru, Cornel Paiu, Naiana Vătavu, Alina Alexandra Vasile, Adina Vasiliu, Gherghel Mihaela, Ştefan Leonte etc. prezenţi constant la zeci de manifestări colective, de grup, anuale, expoziţii personale, în ţară şi străinătate, posesori a unor binemeritate premii, cu opere în muzee, lăcaşuri de cult, locuri publice, colecţii particulare, publicaţii literare, au contribuit efectiv la modelarea spaţiului cultural local, la formarea şi dezvoltarea interesului faţă de valorile artistice. Un grup de artişti entuziaşti care se impun prin bogăţia universului lor artistic, prin spectrul larg al abordărilor stilistice, al demersurilor de orientare estetică inovatoare în redarea densităţii gândirii plastice, în raport cu propria structură sufletească, prin creaţii autentice şi de certă valoare artistică.

Deschiderea a numeroase expoziţii temporare personale, de grup sau colective a condus la impunerea în conştiinţa publică a celor mai reprezentativi artişti contemporani din ţară şi din Roman, ca şi la posibilitatea promovării şi valorificării talentelor de formaţii şi valori diferite locale.

Editarea unor cataloage şi pliante, cronicile de artă, comentariile prilejuite de vernisaje (susţinute de muzeograf Minodora Ursachi, prof. Gheorghe A.M. Ciobanu, criticii de artă Lucian Strochi şi Valentin Ciucă), articolele, studiile şi evocările publicate în presa locală şi judeţeană ori în reviste de specialitate, expunerile publice au avut un rol substanţial la informarea, cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului artistic naţional şi local, a caracteristicilor fiecărei identităţi artistice, analizate în contextul istoriei artelor frumoase româneşti.

Cartea însumează o parte a acestor forme menţionate, de valorificare a cercetărilor concentrate asupra fenomenului artistic local şi a susţinerii acestuia, desfăşurate ca muzeograf-şef instituţie, scoţând în evidenţă rolul şi influenţa Muzeului în dezvoltarea şi stimularea lui, a educării sensibilităţii şi gustului estetic, ca şi contribuţia generaţiilor de artişti la dezvoltarea patrimoniului artistic local şi naţional, la dezvoltarea continuă a mişcării artistice contemporane care întregesc o imagine mai largă a unor perioade şi problematici artistice, iar apariţia ei, ţinând seama şi de continua creştere a publicului interesat de fenomenul artei vizuale, prezent în număr mare la manifestările expoziţionale din Roman, am considerat a fi necesară.

Editura Mușatinia

Roman

Emilia Ţuţuianu – Argument, contemplare, artă, frumos… şi un nume: Minodora Ursachi

Minodora Ursachi, muzeograf, publicist, s-a născut la 22 decembrie 1934, în localitatea Negrea, comuna Lascăr Catargi, Galaţi. Urmează cursurile primare în satul natal (1942-1946), Liceul de Fete Mihail Kogălniceanu în Galaţi (1946-1953) şi Facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi (1953-1957). După terminarea facultăţii este repartizată ca profesor-muzeograf la Muzeul de Istorie din Roman, unde a activat între anii 1957-1968.

Fire sensibilă, autodidactă, inovatoare, fondează Muzeul de Artă din Roman în anul 1970, unde îşi va dărui 30 de ani de viaţă profesiei de muzeograf (1970-2000).

În anul 2002, la Sărbătoarea culturii romaşcane, primeşte Premiul pentru Cultură şi Diploma de Recunoştinţă pentru susţinerea cercetării arheologice şi contribuţia adusă la dezvoltarea şi valorificarea patrimoniului muzeal, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la fondarea Muzeului de Istorie Roman (2007).

Cărţi publicate: volumul Muzeul de Artă Roman 50 de ani, Editura Muşatinia, 2007, pune în valoare patrimoniul deţinut de această instituţie. Dicţionarul de artă, Identităţi artistice la Roman, Editura Muşatinia, 2013, prezintă personalităţi ale lumii artelor care au onorat cu prezenţa lor Muzeul de Artă din Roman; volum apreciat la superlativ: ,,un excelent dicţionar – album de artă” de către criticul literar Constantin Tomşa.

A organizat peste 300 de expoziţii temporare la sediul Muzeului de Artă şi peste 200 de expoziţii itinerante precum şi numeroase activităţi culturale. A scris cronici, articole, studii, comunicări în diferite publicaţii: Pictura, artele Plastice (Istoria oraşului Roman, 1392-1992), Donaţia Maria Steurer Moţatu şi Leonida Moţatu (Carpica XXXI, 2002), Profesorul Ion N. Teştiban (Melidonium I, 2009) având colaborări la diverse reviste de cultură şi artă.

Prezentă în volumele Portrete printre rame, autor Gh. A.M. Ciobanu, 2012, Personalităţi române şi faptele lor 1950-2010, autor Constantin Toni Dârţu, Un dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ, Constantin Tomşa 2014, Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ, 2014.

Minodora Ursachi, o prezenţă de marcă a vieţii culturale romaşcane şi-a lăsat amprenta asupra Muzeului de Artă din Roman, constituind un etalon de profesionalism şi un model de urmat în viaţa muzeală. În timpul cât a condus activitatea Muzeului de Artă, nume importante ale plasticii româneşti au avut manifestări expoziţionale în localul de cultură romaşcan.
Un caracter luminos, energic şi entuziast, doamna Minodora Ursachi a ştiut să respecte valorile culturale autentice şi să contribuie la promovarea lor.

Realizând că artele plastice, prin armonie, formă şi echilibrul proporţiilor, apropie oamenii în subtilitatea simţirii, Minodora Ursachi a fost neobosită în promovarea a tot ce ţine de acest domeniu ce încântă ochiul şi sufletul şi contribuie la desăvârşirea interioară a omului.
Modul de prezentare, împreună cu intuiţia şi sensibilitatea artistică, cu dăruirea interioară, ce definesc un artist plastic, îi conferă o reală şi obiectivă receptare şi interpretare a frumosului din Artele plastice.

Pentru Minodora Ursachi estetica devine un mod de cunoaştere, o ţintă contemplativă, prin care argumentează că Frumosul în Artă este reprezentarea sensibilă a Ideii.

Minodora Ursachi a conştientizat, prin prisma meseriei de muzeograf, că noi oamenii suntem dornici de frumosul artistic, ca ecou al umanismului ce ne diferenţiază de lumea necuvântătoarelor, contemplarea produselor artelor plastice fiind momente încununate de sublim, de muzicalitate, de reculegere şi motivaţie. Arta – ca aură a omului, aşa ne-a dăruit-o Minodora Ursachi prin tot ce a oferit comunităţii.

A slujit arta şi tot ce ţine de ea cu un soi de religiozitate înduioşătoare, pătimaşă chiar, ducând o luptă invizibilă pentru asanarea urâtului din viaţa noastră.

Arta îl face pe om mai stăpân pe instinctele sale – spunea scriitorul Ion Agârbiceanu. Trăind într-o lume a frumosului artistic şi înconjurându-se de oameni de caracter, Minodora Ursachi a promovat cu toată fiinţa ei, de-a lungul unei cariere impresionante, focul misterios al creaţiei – ca ardere istovitoare şi neîntreruptă ce răspândeşte Lumina.

În paginile volumului Fenomenul artistic romaşcan vom găsi cronici, comentarii, articole, studii, evocări, amintiri şi comunicări scrise în decursul celor aproape 50 de ani de activitate neobosită în domeniul Artei, a simţirii frumosului ca ,,perfecţiune fenomenală”, a cunoaşterii intuitive, asemănătoare cu cea raţională, ca ştiinţă a cunoaşterii senzoriale din universul artelor plastice.

Lecturând acest volum înţelegem mai uşor mesajul autoarei care îşi ia drept obiect de studiu dăruirea şi contemplarea transpuse în actul de creaţie al artiştilor plastici prezenţi în decursul anilor în galeriile Muzeului de Artă din Roman precum şi activităţile personalităţilor din lumea culturală romaşcană care s-au dăruit comunităţii prin acţiunile lor pline de generozitate şi profunzime.

Emilia Ţuţuianu

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/29/emilia-tutuianu-–-argument-contemplare-arta-frumos

Dorina Stoica: “Momente de răgaz” cu „Poduri lirice – Poetical Bridges”

Am făcut cunoştinţă cu acest concept literar de Antologie în mediul on-line, mai precis pe facebook, acum câţiva ani când o editură din Bucureşti mi-a propus să particip la un astfel de proiect cu texte de proză şi poezie. După ce am primit primele două astfel de cărţi şi am văzut că sunt publicată alături de autori din ţară dar şi din diasporă, unii dintre ei nume consacrate, am înţeles cât de important este să aduni într-o carte 10, 20 autori cu stiluri diferite, în stadii diferite ale creaţiei şi din locaţii diferite. Prin intermediul acelor cărţi am aflat mai multe lucruri despre autorii incluşi în antologie, le-am citit textele, apoi le-am căutat cărţile şi cu cei mai mulţi am devenit cu timpul prieteni în mediul virtual. Pe parcursul a doi ani am tot contribuit cu texte la alcăturirea altor antologii, cu alţi autori din ţară şi diasporă. Am participat şi la câteva lansări ale acestora chiar şi la târgul de carte Bookfest. Dacă până atunci ne cunoşteam doar din mediul on-line, cu ocazia lansărilor ne-am cunoscut personal, am făcut schimb de cărţi şi în prezent ne citim creaţiile. Antologiile sunt cu adevărat „poduri lirice” întru cunoaşterea fenomenului literar contemporan.

În Cuvântul înainte al “Poetical Bridegs – Poduri lirice”, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016 la Editura Scripta manent, Napier, Noua Zeelandă (scriptamanentnz@gmai.com) şi tipărită la PIM, Iaşi, editorul Valentina Teclici, ne spune că a descoperit o totală necunoaştere de către poeţii din România a poeziei scrise de cei din Noua Zeelandă şi invers. Traducerea exemplară realizată de poeta Valentina Teclici din limba română în limba engleză şi din limba engleză în limba română a făcut posibilă o interacţiune între o părticică din cele două culturi, atât de diferite dar care şi-au găsit un numitor comun în a se apropia, poezia.

În volum au fost publicaţi 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 poeţi de origine română. După cum ne spune această distinsă poetă, traducerea dintr-o limbă în cealaltă a fost un proces difcil dar interesant: „Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.”(Cuvânt înainte).

Dacă între filele acestei cărţi nu ar fi fost printre cei 12 poeţi români şi două poete pe care le cunosc, şi anume, poeta vasluiancă Vasilica Grigoraş, talentată creatoare de haiku şi Mariana Gurza, poetă creştină de o factură aparte, ce poartă Lumină în cuvinte, această carte nu ar fi ajuns la două centre culturale din oraşul meu (Bârlad) şi nici la mine. Şi iată cum prin ele, mi-a fost dat să citesc poeme traduse în limba mea, ale unor creatori ai altei culturi!

Cartea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt publicate câte trei poeme bilingve ale celor 24 poeţi. În partea a doua ce poartă numele “Să ne cunoaştem poeţii”, afăm câte ceva despre viaţa şi activitatea literară a acestora. Nume de marcă, personalităţi precum Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Monica Săvulescu Vounduri (Grecia), Valentina Teclici (NZ),  Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, Ana Anton şi Ana Urma (alte două vasluience pe le-am descoperit cu mare bucurie în acestă carte), Victor Clincă, Violeta Ionescu, Maria Weishaupt Sarău (Elveţia), Alexandra Balm (NZ) se regăsesc în paginile cărţii.

Mi-a făcut o reală bucurie să citesc din creaţia lirică a unor poeţi de la antipozi: Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Ian McQuillan, Bill Sutton, Mark Raffills, Penelope Foster, Mandi Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nik Henriksen, Mere Taito. Mărturisesc că sunt încântată să descopăr poezii de substanţă, al căror filon liric revarsă sensibilitate, lumină, căldură.

Autori din ambele ţări, cu un bogat palmares de volume publicate, precum şi poeţi cu mai puţine cărţi, dar cu un incontestabil talent literar despre care cu siguranţă se va mai scrie, fac din această excelentă carte un punct de plecare important în descoperirea culturii neo-zeelandeze de către amatorii de poezie din România şi de către poeţii din Noua Zeelandă a poeziei româneşti contemporane.

Nu pot să nu remarc şi faptul că, deşi autori din culturi extrem de diferite simt şi transmit stări şi sentimente asemănătoare. Cu toţii se bucură de frumuseţea naturii în mijlocul căreia trăiesc, se implică în comunitatea din care fac parte, empatizează, suferă şi se îngrijorează de problemele semenilor şi ale planetei în continuă degradare. Aş exemplifica cu poezia lui Tudor Opriş,  „Greul” lumii de azi… : „Ieşind din metafizica mea ramă / Simt „greul” lumii de-azi cum mă înhamă / Şi-n jos mă trage-asemeni unui lest şi cu poezia Trezeşte-te de Nikora (Nik) Henriksen: „Ce se întâmplă în lumea în care trăim / Unde banii sunt singurul lucru pe care vrem să-l preţuim / Valorile familiei şi prieteniilor au dispărut / Când, în final, toţi trebuie să plătească tribut?”…  „Nu de bani sau mașini sau facilităţi de lux / Nici de aceste fanfaronii josnice care încearcă să facă paradă / „Trezeşte-te lume!” Acesta-i sfârșitul“.

Este unanim recunoscut faptul că iubirea este laitmotivul liricii universale, deci şi a poeţilor incluşi în acest volum colectiv. Ian McQuillan în poezia Momente Bucură-te cât poţi de iubire / De bunătate şi de dăruire / Fericiţi sunt cei care învaţă / Că iubirea-i motivul pentru viaţă”; În poezia Penelopei Foster, întitulată Dragostea este…, aflăm că Dragostea este apa rece într-o zi toridă, / focul din şemineu într-o zi geroasă. / O îmbrăţişare de consolare într-o zi tristă, / şi râsul împărtăşit într-o zi fericită. / Dragostea este primul zâmbet al primului tău copil, / Este zâmbetul unui străin într-un oraş străin”. Pentru Ana Anton iubirea este însăşi viaţa: „Viaţă, dans nebun, sălbatic, /curcubeu învolburat, / vâlvătaie şi iubire… / Viaţă, ce ne-ai mai dansat!” (Dans)

Volumul „Poduri lirice” ne provoacă în a căuta mai multe informaţii despre civilizaţia şi spiritualitatea celor două ţări, cu specificul lor, însă credinţa şi sentimentele umane, poezia sunt ceea ce le apropie.  Carole A. Stewart  în poezia Mărae*, ne face cunoştinţă cu  Mărae – Casa tradiţională a maorilor pentru întâlniri: „Nu existau felinare / nici străzi / doar luminile Măraei / luminau în întuneric / prin noaptea geroasă. / Pământul / era laminat cu gheaţă / şi-n interiorul casei / oamenii dormeau. / Împărţind respiraţia. / Împărţind căldura. / Mărae”, iar Mariana Gurza prin poezia Ctitorie, face trimitere la legenda Meşterului Manole, la mitul jertfei pentru creaţie, sacrificiu construirii unui sfânt lăcaş al Domnului la Curtea de Argeş: Iubitul meu, tu eşti o temelie / a mănăstirii noii ere, / eu mă simt ca Ana lui Manole / jertfindu-ţi / toate dorurile mele. / De mă vei striga în noapte / prin clopot eu îţi voi răspunde / şi fiecare clinchet e o şoaptă, / lumini te vor cuprinde. / Voi sta de veghe la poarta ta; / din înălţimi te voi urmări, / îţi voi apăra cetatea /te voi feri de amăgiri. / Din când în când aş vrea / să-ngenunchezi pe lespezile albe / să-ţi laşi şi tu iubirea / în zidurile sacre”. Biserica, mănăstirea şi măraea sunt rădăcinile profunde ale celor două popoare, pilonul pe care se sprijină viaţa cu toate ale ei, identitatea şi continuitatea.

O pată de culoare în această carte sunt poemele nipone ale Vasilicăi Grigoraş. După ştiinţa mea, câteva dintre ele sunt inspirate din călătoria ei de trei luni în Noua Zeelandă: „valuri spre ţărm – / tot mai mult luna plină / de scoici goale” ; „plasă de năvod – soare adus la lumină-n / urechea mării” ; „moment de răgaz – ascultând în tăcere / povestea mării”. Momente de răgaz şi pentru noi, citind poemele acestei cărţi.

Prin acest volum, aş putea spune că şi de această dată, Valentina Teclici a transformat imposibilul în posibil. Mi-a plăcut în mod deosebit poezia  sa De la imposibil la posibil, şi-i apreciez adevărata valoare literară: E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit. / Doreşti prea mult albastru, / Mult prea intens şi prea departe, / Şi nu pot prinde luna de pe cer / Ca mânzul, de căpăstru. / Inimile noastre locuiesc / În emisfere separate. / Eşti prea învăluită în mister. / Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr în deşert. / Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, / A lăcrimat adânc şi-a ferecat / Eternitatea în găoacea unei oaze. / Ca o candelă, nufărul alb, / Prin desferecate raze / Luminează potecile inimii / De la imposibil la posibil. / Sus, pe cer, în albastru căpăstru, / Luna, nebunatic mânz, dansează”.

Cartea se încheie cu o pagină de „Mulţumiri” adresate celor care au contribuit prin munca lor la apariţia acestui volum bilingv. Aduc laude binemeritate poetei, deja consacrate în România şi, cu siguranţă  apreciată şi în ţara adoptivă, Valentina Teclici pentru migala şi dăruirea în  realizarea, prin această carte, a unei legături de excepţie între România şi îndepărtata Noua Zeelandă, adevărate PODURI LIRICE, dar şi de suflet.

 

Dorina Stoica

Emilia Țuțuianu în dialog cu Ștefan Dumitrescu

Argument

Şi acum vrem să le prilejuim cititorilor o cunoaştere mai bună a scriitorului Ştefan Dumitrescu. Născut la 24 aprilie 1950 într-o comună din sud-vestul Ţării, este absolvent al Facultăţii de Filosofie Bucureşti, promoţia 1973. A lucrat mulţi ani ca profesor de Psihologie şi Pedagogie la un Liceu Pedagogic, unde a format multe generaţii de învăţători şi educatoare. A debutat la 17 ani, publicat de Miron Paraschivescu, dar adevăratul debut şi ultimul se petrece la 1 ianuarie 1970, când este publicat de poeta Ana Blandiana în revista Contemporanul. Prezentăm mai jos câteva referinţe realizate de mai mulţi oameni de cultură despre opera şi personalitatea lui.

Oameni de cultură despre Ştefan Dumitrescu

,Am citit piesa dvs. de teatru Râsul si am găsit-o originală, interesantă si amuzantă! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theâtre de poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde si-a jucat piesele lui de teatru si în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.”

Celestin Duca, 16 iulie 2000, Paris

„Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru „Râsul” n.n.) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – si îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii si comparaţii cu prezentul.”

Liviu Ciulei, 20 iulie 2000

,,Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filosof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente si mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi.”

Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii Matca ancestrală, 1993

,,Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său ,,Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată.”

Dumi Nedelcu, revista Realitatea, Galaţi, iunie 2000

Ştefan Dumitrescu. În tot ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea să fie interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră”.

                   Ion Zubaşcu, scriitor, revista Expres Magazin, nr 4, I993. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii Eminescu –  un  Iisus al poporului român şi pe coperta a IV-a a cărţii Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L. Caragiale, 1998, de Ştefan Dumitrescu

Ştefan Dumitrescu este dintre acei scriitori care vin într-o literatură cu o forţă teribilă. Cărţile pe care le-a scris acesta, fie că sunt romane, cărţi de povestiri, eseuri, piese de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe cutremurătoare, impresionante, dezvăluind dramatismul, durerea, adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul si paradoxul condiţiei si al naturii umane. Dar toate aceste lucrări au în adâncul lor un fior de o gingăşie, de o delicateţe, de o frumuseţe strălucitoare aş spune. Această dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura pentru copii, foarte bogată, pe care ne-a dat-o acest autor. Fie că este vorba despre basmele, povestirile şi volumele de poezii pentru copii!”

Francesca Pini, critic literar, 1995

Ştefan Dumitrescu este o personalitate distinctă a literaturii române contemporane, conturată prin toate realizările editoriale de până acum; acest dialog doreşte reliefarea personalităţii omului Ştefan Dumitrescu, precum şi dimensiunea şi contribuţia Domniei sale în cultura română.

Emilia Ţuţuianu

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/24/emilia-tutuianu-convorbiri-cu-scriitorul-stefan-dumitrescu-editura-singur-2016/

Poetical Bridges – Poduri lirice, editor şi traducător Valentina Teclici; edited and translated by Valentina Teclici

Cuvânt înainte

Ideea acestei cărţi care adună în paginile ei poeţi din două culturi, a răsărit dintr-o convorbire avută pe skype cu una dintre prietenele mele scriitoare din România la începutul acestui an. Discutând despre poezie, noi apariţii şi evenimente literare, am întrebat-o dacă ştie măcar un nume de poet din Noua Zeelandă. Prietena mea s-a gândit puţin, a zâmbit încurcată şi a răspuns „Pe nimeni în afară de tine”. Am repetat experimentul cu alţi patru sau cinci prieteni scriitori din România şi toţi au ridicat din umeri. Apoi, cu colegii mei de la grupul Poeţi în viaţă din Hawke’sBay, grup căruia îi aparţin de trei ani. Când am pus întrebarea, dacă pot să spună numele unui poet român, mulţi din ei au indicat cu degetul arătător către mine.

M-am gândit că asta era o oportunitate să apropii cele două ţări şi culturi aflate la capetele opuse ale lumii. Am şi vizualizat o carte în care zece poeţi din Noua Zeelandă şi zece poeţi din România împărtăşeau aspecte din creaţiile lor şi din biografiile lor.  Rolul pe care mi l-am asumat a fost cel de traducător şi de redactor, bazându-mă pe experienţa de mai bine de un deceniu ca redactor de carte la editurile Porto Franco şi Oscar Print din România. Am început să încropesc o listă şi, primele poezii pe care le-am tradus, au fost ale lui Bill Sutton. La şedinţa lunară a grupului nostru din februarie, am anunţat colegilor mei ideea mea de proiect. Bill a citit poezia „Noua recoltă” în engleză şi eu am citit traducerea pe care am făcut-o în română.

Colegii mei de cenaclu au fost entuziasmaţi şi pozitivi de punerea în practică a acestui proiect, la fel ca şi prietenii mei poeţi români.

Criteriul de selecţie al poeţilor români, a fost uşor, invitând prieteni şi colegi de condei pe care-i cunoşteam şi admiram de ani de zile, pentru calităţile lor umane şi pentru talentul de scriitori. Cu unii aveam strânse prietenii de-o viaţă. De exemplu, Tudor Opriş, care din păcate nu mai este printre noi din ianuarie 2015, mi-a devenit mentor în primul meu an de liceu. Am fost mereu uimită de puterea lui de creaţie, de ingeniozitatea şi diversitatea creaţiei sale. Mereu l-am admirat pe Tudor pentru timpul investit ca mentor al sutelor de copii şi tineri talentaţi, în taberele de creaţie, în cadrul cenaclului Săgetătorul pe care le-a coordonat timp de patru decenii şi ca editor al creaţiilor lor. Uşa casei lui a fost mereu deschisă celor care aveau nevoie de încurajarea şi îndrumarea lui. M-am simţit binecuvântată să fiu unul din discipoli, prietena lui şi a familiei lui timp de 50 de ani. Tudor este socotit primul istoriograf al revistelor şcolare şi al debutului şcolar al scriitorilor români, pe o perioadă de aproape 200 de ani. Sunt onorată că am fost inclusă în cartea lui Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), carte pe care am şi editat-o.

Selecția din acest volum al poeţilor din Noua Zeelandă a fost ceva mai dificilă, pentru că încă învăţ să le înţeleg tematica, tehnicile folosite şi să le disting „vocile”. Cert este că am dorit să includ în proiect cât mai mulţi poeţi din grupul nostru din Hawke’s Bay, pe care-i consider ca o familie, pentru că printre ei mă simt „acasă”.

Am invitat nouă colegi de la cenaclu să fie parte din acest volum, plus alţi trei pe care i-am întâlnit la conferinţele naţionale de poezie ori au fost invitaţi să-şi prezinte creaţia la şedinţele noastre.

Volumul include 12 poeţi din Noua Zeelandă (unii dintre ei aducând influenţe ale culturii lor de origine) şi 12 poeţi de origine română.

Sper că voi avea energie ca în următorii 2-3 ani să continui acest proiect.

Criteriul de ordonare a cărţii este de la poetul cel mai în vârstă, la cel mai tânăr, intercalând poeţii din cele două culturi.

Traducerea dintr-o limbă în alta a fost un proces interesant, care a necesitat timp şi reflectare. Adevărata provocare a fost pentru mine traducerea poeziilor rimate şi traducerea în engleză a poeziilor româneşti, unele dintre ele foarte metaforice şi de neînţeles chiar şi pentru românii iubitori de poezie. Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.

Doresc să menţionez că singura poetă pe care am rugat-o să-şi traducă poeziile este Alexandra Balm, care are o situaţie similară cu a mea: este născută în România, a emigrat în Noua Zeelandă şi se exprimă poetic în ambele limbi.

Tind să cred că titlul acestui volum, Poduri lirice, cât şi poeziile şi prezentările biografice vor deveni, de fapt, 24 de poduri spirituale între cele două culturi. Doresc să fie un început promiţător pentru a îmbrăţişa diversitatea, dragostea pentru poezie, aprecierea pentru cei care scriu poezie şi cei care o citesc. Să fie o cale de cunoaştere care să ne îmbogăţească şi să ne inspire pentru noi creaţii poetice.

Valentina Teclici,

Noiembrie 2016

 

Foreword

 The idea of this book that gathers poets from two cultures sprang from a Skype conversation that I had with one of my writer girlfriends from Romania earlier this year. Talking about poetry, new releases and literary events, I asked her if she knew the name of a poet from New Zealand.My girlfriend thought about it for a little while, then smiled and responded: ‘No one except you.’I repeated the experiment with another four or five writer friends from Romania and they all shrugged. I then asked my fellow poets from Hawke’s Bay Live Poets, the group that I have been attending for three years. When I asked the question, if they knew the name of a Romanian poet, many of them pointed their index finger at me.

I thought that this was an opportunity to bridge the distance between the two countries and cultures located at opposite ends of the world.I imagined a book in which ten poets from New Zealand and ten poets from Romania were sharing aspects of their work and their biographies. The role I assumed was of a translator and editor, by relying on my experience of more than a decade as a book editor at Porto Franco Publishing house and Oscar Print Publishing house in Romania.

I started to draft a list and the first poems I translated were those of Bill Sutton.At the monthly meeting of our group in February, I shared with my colleagues my project idea. Bill read his poem “New Harvest” in English and I read its translation in Romanian.

My poet colleagues were enthusiastic and positive about the implementation of this project, just like my Romanian poet friends.

The selection criteria for the Romanian poets was easy, inviting friends and pen colleagues that I know and admire for years for their human qualities and talent as writers.I have been close friends with some of them for a lifetime. For example, Tudor Opriş, who unfortunately left this world in January 2015, became my mentor when I was in my first year in high school. I was always amazed by his creative power, ingenuity and the diversity of his creation. I always admired Tudor for his generosity. He mentored hundreds of children and talented young people and edited their creations in creative camps, in the literary circle Sagittarius which he coordinated for four decades. The door of his house was always open to those who needed his encouragement and guidance. I felt blessed to be one of his disciples and one of his family friends for 50 years. Tudor is considered the first historian of school magazines and literary debut of Romanian pupils over a period of nearly 200 years. I felt honored to be included in his book History of Romanian Writers Literary Debut During School (1820-2000) and I was the editor of this book.

The selection of New Zealand poets for this volume was a bit more difficult, because I’m still learning to understand their themes, their techniques and to distinguish their „voices”. I wanted to include in the project as many poets from our group from Hawke’s Bay, whom I consider family, because among them I feel „at home”.

I invited nine colleagues from our poetry group to be part of this volume, plus three others poets I met at national poetry conferences or were invited to present their creations at our meetings.

The volume includes 12 poets from New Zealand (some of them bringing influences of their culture of origin) and 12 poets of Romanian origin.

I am hoping I will have energy to continue this project in the next 2-3 years.

The ordering criteria in the book is from the oldest poet to the youngest, alternating poets of the two cultures.

Translation from one language to another has been an interesting process that required time and reflection. The challenge for me was the translation of rhyming poems and English translation of Romanian poems, some of them very metaphorical and incomprehensible even to Romanian poetry lovers.

I have much more understanding and respect for translators after these last eleven months. At times, I felt that I reached „to the bone of poetry” in trying to understand and express the „true” meaning or message of poets.

I would like to mention that Alexandra Balm is the only poet I asked to translate her poems. Alexandra has a similar situation to mine: she was born in Romania, immigrated to New Zealand and is able to poetically express herself in both languages.

I believe that the title of this volume, Poetical Bridges, the poems and also the biographies will become 24 spiritual bridges between the two cultures. This book is a promising start to embrace diversity, love for poetry, appreciation for those who write and those who read it. I would like it to be a way to get to know one another that will enrich and inspire us to continue creative poetry writing.

Valentina Teclici,

November 2016

Camelia Cristea: Fraţi români

Fraţi români

 

Fraţi români de aceeaşi Mama

Să nu luăm ce-i rău în seamă,

Glia noastră strămoşească

Peste vremi să dăinuiască!

 

Doar uniţi în rugăciune

Împlinim şi cele bune

Sfinţii noştrii păzitori

Ne feresc de trădători!

 

Răul vrea să ne despartă

Să mai rupă iar din hartă,

De ne dăm mâna frăţească

Salvăm Ţara strămoşească.

 

Moşii noştrii sunt de pază,

La hotar încă veghează

Tulnicul răsună-n munţi

Au ajuns cu toţi cărunţi

 

Cuza, domnul cel mai drept

A dus ţara chiar în piept,

Cu ocaua lui cea mică

Ne-a scăpat şi de risipă!

 

În divan mereu adună

Pe cel drept şi fapta bună

Ţară Sfântă Strămoşească

Peste vremi să dăinuiască.

 

Fraţi români să ne dăm mâna,

Ţara noastră-i numai una

S-o cinstim cum se cuvine

Să ne revenim în fire!

Camelia CRISTEA

24 ianuarie 2017

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/24/camelia-cristea-frati-romani/

Vavila Popovici: Unirea Principatelor Române

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu.  Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost și vrânceanul Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români din toată țara. Desființarea hotarului de la Focșani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate și crea premisele punerii temeliei statului național unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani, mii de oameni i-au ieșit în cale, în drumul dinspre Mărășești, pe unde Cuza venea de la Iași. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe șosea, pe ulițele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligență. Orașul era despărțit în două de un braț al Milcovului – Focșanii Moldovei și Focșanii Munteniei -, două țări vecine și surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldați care făceau de strajă la hotar: un moldovean și un muntean, amintindu-le că sunt frați, și i-a pus să se îmbrățișeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui și să comunice comandanților că de azi înainte și pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focșani. Însoțit de mai marii orașului și de mulțimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toții Hora Unirii.

Poetul focșănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, așa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedește/ Că-n sfârșit s-a deșteptat,/ Și că-n faptă vrednicește/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Deoarece în textul Convenției nu se stipula că domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.

Adunarea electivă a Țării Românești era dominată de conservatori, care dețineau majoritatea mandatelor. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și a țăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Române, înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. A urmat recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate a determinat cele două Conferințe internaționale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.

Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au inițiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864) și reforma învățământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliție a partidelor vremii, denumită și „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, atașamentul ideologic și admirația”. Poziția adoptată de Mihai Eminescu față de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanța ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt și fără sprijin dinafară” și prin faptul că poetul era necruțător cu participanții la complotul detronării.

Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.

Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII:  Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!

Această zi de 24 ianuarie ar trebui să aibă sfințenia ei, liniștea și pacea ei, poporul să fie fericit, unit „în cuget și simțire”. Dar iată, cu două zile înainte de această zi sfântă, oamenii au ieșit în stradă în capitală și în alte multe orașe ale țării,  majoritatea tineri, cu dreptul lor de a-și construi o viață demnă –  corectă și cinstită –, români care au dat dovadă de verticalitate și demnitate, curajul de a-și manifesta indignarea față de o lege, cea a grațierii și de modificare a Codurilor Penale, pregătită de Guvern, având în fruntea partidului conducător un om vanitos, ale cărui idei fanteziste destabilizează țara, divizează poporul. Ieșirea în stradă a fost un gest democratic al tineretului, fiindcă viitorul este al tineretului. Și în mijlocul lor și-a făcut apariția Președintele Țării spunând: „Am venit aici, în Piața Universității, asemeni miilor de români, ca să-mi arăt indignarea că o gașcă de oameni politici vrea să schimbe legislația, vrea să schimbe statul de drept. Sunt zeci de politicieni cu probleme penale. Este inadmisibil”. Mă întreb: În această atmosferă tulbure, periculoasă chiar în cazul unei confruntări ale celor două tabere, când nu interesează sărbătorirea zilei de 24 ianuarie, se mai poate totuși încinge o horă a Unirii? Horă pe care o interzisese regimul comunist… Se poate!, dacă în inimile oamenilor emoția și-ar schimba sensul și ura din sufletele celor ajunși la putere să ia direcția înțelegerii, cedării orgoliului, încăpățânării („Nu-mi iau cuvintele înapoi!”, și „Asigur românii că nu-i voi permite șefului statului să răstoarne ordinea constituțională”). Un pas înapoi va putea fi făcut? Dar, se va putea renunța la interesele ascunse?

 Vavila Popovici – Carolina de Nord

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/24/vavila-popovici-unirea-principatelor-romane-2/