Mariana Gurza: Versuri

pierdută-n visuri…

 

Grăunte fecund

spulberat de vânt

aromă și culoare

lacrimă de soare.

 

Sunt firul de apă

ce curge în cascadă

sunt piatra cea tăcută

ce stă încă de pază.

 

Sunt strigătul de lună

înveșmântat în neguri

sunt doar stea nebună

pierdută-n vremuri…

 

iubirea

 

iubirea nu hibernează

stă tolănită pe neaua tăcerii

numărând stelele.

 

iubirea nu strigă

intră desculță pe tăciuni încinși

și valsează zâmbind.

 

iubirea nu se mândrește

își poartă mantia singurătății

prin lacrimi binecuvântate.

 

MARIANA GURZA

2017

Anna-Nora Rotaru: Și numele tău…

ŞI NUMELE TĂU…


                   (Marianei Gurza cu prietenie deosebită )

 

Te ţin în palmă când apari, ca pe o piatră preţioasă,
Atât de rară, că nu-i pe lume mai de preţ bijuterie…
Când te privesc, îmi luminezi în suflet, graţioasă,
C-aş vrea pe mine să te port mereu, nesăţioasă,
Precum copilul îşi doreşte din vitrin-o jucărie !

 

În întuneric, luceşti ca miriadele-adunate stele,
Când la fereastra sufletului zâmbind, tu, îmi apari…
Ciocnind la geamu-i şi răzbind printre zăbrele
Sau de sunt trează sau doar în visurile mele,
Dintr-un ungher ascunsă, ca rază tu-mi răsari !

 

În odaie-mi luneci, ţâşnind ca din strânsoare,
Ca din fântâna de lumina a zorilor de zi,
Având ca mumă cerul şi tatăl veşnic soare,
Cu topaze, ametiste şi rubine în prinsoare,
Cum rar poţi să-ţi închipui şi rar poţi auzi !

 

Te-aştept cu nerăbdare, ca prin tunel sclipire,
Firul să ţi-l prind, ce mă va duce spre lumină…
Ca faru-n noapte-mi eşti, te urmăresc fără clipire,
Pe fruntea timpului busolă, în drum spre nemurire…
În viaţa de aici, de dincolo, pe unde-oi fi, m-alină !

 

Dar, de-o să te pierd, furată de vreo ursitoare
Şi nu-ţi voi mai simţi în suflet dulcea rezonanţă,
De-n întuneric, raza nu ţi-oi vedea strălucitoare,
Să-mi picure lumină, eu, ca salcie-plângătoare,
Ţi-oi spune, că fără tine, nu pot trăi… SPERANŢĂ…

—————–

ANNA-NORA ROTARU

Atena

Grecia

28 aprilie 2017

 

Alice Năstase: ,,Viziunea mea pentru revistă este viziunea mea de viață. Cred în dragoste, în autenticitate, în onoare. Cred în dreptul la fericire.” – Alice Năstase, redactor șef al revistei Tango în dialog cu Octavian D. Curpaș

Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista: “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997 la un cotidian de succes:- „National”. Anul 2001 ii aduce o noua provocare – revista „Tabu” -, cu care porneste de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor sef. 2005 este momentul cand se decide pentru o schimbare majora in viata si activitatea ei, materializata intr-o revista proprie pentru femei, numita „Tango”, pe care de atunci o conduce cu profesionalism si devotament. Autoare a unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”, alaturi de Aurora Liiceanu Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau – Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti, are o familie frumoasa, fiind o sotie si o mama desavarsita.

Octavian D. Curpaș: Cum ti-a venit idea de a edita propria-ti revista, “Tango”?

Alice Năstase: „Tango” s-a nascut nu dintr-o ambitie, ci din disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc: o revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

Octavian D. Curpaș: De ce acest nume, ce poveste ascunde?

Alice Năstase: „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului, pentru ca dragostea e un miracol in doi.

Octavian D. Curpaș: Cui se adreseaza revista “Tango” si pentru cine a fost ea creata?

Alice Năstase: „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei culte, oneste, curajoase. „Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei.

Octavian D. Curpaș: Prin ce se remarca “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

Alice Năstase:  „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. In paginile ei, vorbim despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

Octavian D. Curpaș: Esti redactor sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in anii care au trecut, din 2005 incoace, cu privire la rolul femeii in societate?

Alice Năstase: Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

Octavian D. Curpaș: Ce face exact, redactorul sef al unei reviste pentru femei?

Alice Năstase: La revista mea redactorul sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici, in felul nostru, si liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

Octavian D. Curpaș: Care este cea mai grea parte a muncii tale?

Alice Năstase: Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani iar eu suplinesc, prin valoare editoriala, puterea manageriala.

Octavian D. Curpaș: Care este cea mai mare satisfactie a muncii tale?

Alice Năstase: Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni oricamd daca i-as chema, in echipa mea. Blogul meu, http://www.alice.revistatango.ro este o dovada naucitoare a faptului ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

Octavian D. Curpaș: Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

Alice Năstase: Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

Octavian D. Curpaș: Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

Alice Năstase: „Tango” este tot, un copil al meu. Iubesc revista in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Octavian D. Curpaș: Ce sunt cartile „Tango”?

Alice Năstase: La un moment dat, tot din disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite – carte postala” si inca o carte, unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu si mai apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

Octavian D. Curpaș: Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

Alice Năstase: Iubesc, desigur subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, constituie cea mai mare mandrie a mea de editor.

Octavian D. Curpaș: Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango” cititoarelor?

Alice Năstase: Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

Octavian D. Curpaș: Cum este primita revista „Tango” de catre cititoare?

Alice Năstase: Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. Si cu recunostinta.

Octavian D. Curpaș: Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

Alice Năstase: Ma adresez deja femeilor din diaspora, site-ul nostru, http://www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident, multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre.

Octavian D. Curpaș: Deci Revista „Tango” poate fi citita si online.

Alice Năstase: Avem versiunea de pe site, care este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

Octavian D. Curpaș: Ce reviste pentru femei citesti?

Alice Năstase: Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

Octavian D. Curpaș: Ce planuri de viitor ai?

Alice Năstase: Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii realizate de unul dintre cei mai buni fotografi din Romania – Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaborez cu el de mai bine de patru ani, „Tango” am facut-o impreuna de la inceput.

Octavian D. Curpaș: Cum iti petreci timpul liber?

Alice Năstase: Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

Octavian D. Curpaș: Ce hobby-uri ai?

Alice Năstase: Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

Octavian D. Curpaș: Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

Alice Năstase: Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. Si daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/29/tot-ce-fac-fac-la-nivel-profesionist-%e2%80%93-alice-nastase-redactor-sef-al-revistei-tango%e2%80%9d-si-viziunea-ei-despre-managementul-si-succesul-unei-publicatii-pentru-femei/

Mariana Gurza: Mi-e dor…

Mi-e dor…

 

Prin raze mă ascund

simţind arsura vieţii

nu pot vorbi, nu pot striga

şi rătăcesc în versuri.

 

Aş vrea să-ți prind o stea…

 

Alerg să te ajung

şi mă trezesc

plângând…

 

Privesc şi mă îngrozesc

căci paşii

valsează în derută

neştiind unde să mai caut

bătaia inimii tăcută.

Ceva s-a rupt și nu știu ce

mi-e dor de mine,

mi-e dor de voi,

mi-e dor…de tot ce-a fost…

 

Mariana Gurza

2017

 

Vavila Popovici: “Trăim ca printre dune mişcătoare? – psiholog Ilie Marinescu”

Emigrarea înseamnă plecarea din țara ta, înseamnă o schimbare a vieții cu repercusiuni în plan psihologic. Este un proces care rupe într-un fel linia vieții.Unii cred că este o “boală”, un curent ce răstoarnă și modifică valorile existente până în acel moment al vieții și “ne usucă rădăcinile”. Putem spune totuși că este o provocare, puțini având curajul s-o încerce, ca o probă de atletism – săritura în lungime sau înălțime, de exemplu -, de teama unei dezamăgiri, dar putem vorbi și de rădăcinile adânci care îi țin pe unii legați de pământul din care s-au născut, au crescut, s-au format. Această desprindere pentru unii este ușoară, pentru alții este grea, pentru alții chiar imposibilă.

Schimbările locului de trai, locuinței, serviciului, chiar dacă se fac în condiții mai avantajoase, ele impun “reajustări psihologice” foarte dificile, afirma Toffler în cartea sa “Șocul viitorului”. Omul trece prin diferite stări: de anxietate și depresie chiar, de frământare, comparație sau nemulțumire și numai după aceste stări începe adaptarea, la unii realizându-se mai curând, la alții mai târziu, la alții poate niciodată. Oricum, omul fără rădăcini se pare că trăiește în nesiguranță, ca “ printre dune mișcătoare”.

El se poate consola cu cuvintele unui critic: „Nici unul dintre noi nu are un locaș sigur, un adevărat cămin. Toți suntem la fel, oameni în camere de închiriat de pretutindeni, încercând cu disperare și înfrigurare să stabilim relații sufletești cu vecinii noștri”.

În data de 25 iunie, 2010, a avut loc emisiunea „Adevăr sau baliverne” la ANTENA 2, invitații realizatoarei Irina Cordoneanu fiind: Ioan Cărmăzan – regizor, și Ilie Marinescu – psiholog. Emisiunea a fost motivată de Hotărârea Curții Constituționale referitor la cuantumul pensiei care este un drept câștigat și nu poate fi diminuat, deci legea propusă este neconstituțională. Imediat, a susținut realizatoarea, a urmat suita de informații referitor la ce ne așteaptă: Creșterea taxei pe valoare adăugată, creșterea impozitelor, devalorizarea leului, mărirea prețurilor, scăderea consumului, concluzia fiind că oamenii vor fi afectați la fel de rău sau chiar mai rău după această Hotărâre, iar românii au început să-și pune problema emigrării.

Subiectul discuției a fost deci EMIGRAREA, întrebările esențiale fiind: cum să te pregătești pentru emigrare, dacă este bine sau nu să emigrezi, ce sfaturi pot fi date oamenilor?

Regizorul a vorbit despre impresia sa în urma vizitei făcute cândva în Franța, spunând că a constatat o înstrăinare a oamenilor, o lipsă de comunicare, menționând, printre altele, cuvintele lui Buda: “Cea mai mare suferință este să nu fii alături de cei dragi”. Românul din țară, spunea dumnealui, se conduce după zicala: ”Când construiești o casă, tu însuți devii o fereastră și atunci te desprinzi mai greu, nu pleci, nu o poți lăsa”. În general când ajungi în străinătate, toți așteaptă să fii docil, cu capul plecat și să accepți o leafă mică. Ori, sunt tineri care se uită în ochii tăi și spun adevărul și nu acceptă orice.Românii au o inteligență nativă, sunt și șmecheri mulți; căruța oricum este trasă de cei capabili, „pe un tâmpit îl treci o dată strada, dar nu merge la infinit”, apropo de pilele și relațiile existente, de promovările care se fac. Dar, mai spunea dumnealui, în România părinții au învățat un lucru bun, că singura investiție reală sunt copiii. Dureros i se pare că nu a reîntâlnit oameni plecați, pe fața cărora să citească fericirea. În timpul discuțiilor, la un moment dat, realizatoarea a fost întrebată câți prieteni și-a făcut în ultimii 5 ani? Dovadă că și la noi s-au schimbat mentalitățile: “Ai un grup de prieteni pe care i-ai format într-o perioadă a vieții tale, când exista o anumită disponibilitate și aceia îți rămân ca un Patrimoniu.” “Oricum, în țara ta calci pe toată talpa, într-o țară străină calci pe vârfuri”. La întrebarea ce trebuie să-și ia romanul care pleacă, regizorul, scriitorul a spus că este suficient să se uite la cele 10 porunci…

Psihologul , la întrebarea: “Vremurile pe care le trăim vă înțeapă către a pleca în străinătate?”, a dat un răspuns negativ, ca și regizorul de altfel, argumentând că are o stabilitate emoțională, psihică, are o familie, o vârstă, dar pentru copilul său gândește altfel, fiindcă în țară la noi dacă încerci să faci ceva, nu poți din cauza nonvalorilor.

Își face un Masterat aici în Statele Unite, colaborează la revistele : MIORIȚA USA (Sacramento, California) și Phoenix Mission Magazine (Arizona), a scris un articol despre Psihologia emigrării; a adus vorba despre cei doi jurnaliști de seamă “oameni admirabili, fiind vorba de jurnaliștii Octavian Curpaș și Viorel Nicula”.

La întrebarea realizatoarei: “Poți fi acasă și să-ți mănânci pâinea cu lacrimi pentru că sunt promovați proștii și puturoșii; ce sfat le dați oamenilor?” acesta a vorbit despre emigrarea definitivă care implică mai mulți factori: Adaptarea, asimilarea, alienarea (opusă asimilării), stratificarea (dacă mă voi adapta la alt sistem de referințe), sindromul străinului (nu ai pe nimeni, apar frustrări, nu-ți găsești imediat servici, cu un cuvânt cumul de frustrări); omul când pleacă din țară își ia problemele pe care și le transferă, și acolo ele nu se mai calează pe cele întâlnite; vor pleca oamenii cu spirit de aventură, ei vor fi cei care vor lua o decizie sub impulsuri. Munca în afara țării poate genera nevroză: neofobia (teama de nou), anxietatea, depresia și sindromul străinului.

Referitor la răspândirea culturii române în țările străine, psihologul a exemplificat pe domnul V. Necula care organizează spectacole cu actori din Romania, bucurându-se și dumnealui de o astfel de invitație la Ambasada română. A intervenit și regizorul Cărmăzan, concluzia fiind aceea că nu reușim să depășim granițele zidului românesc, adică spectacolele numai pentru românii din străinătate.

11 milioane de români pe diferite perioade de timp au trăit, muncesc în străinătate, au emigrat temporar și în această cifră se includ și cei emigrați definitiv. “Ce s-ar cere unui om care se pregătește de emigrare?” – Rigoare, corectitudine, profesionalism. De ce doresc românii să plece din tară? –Nu atât din motive economice, cât din motive morale.

Mesajul venit din partea unei telespectatoare în cursul emisiunii, a ajutat la concluzionarea dezbaterii: “Iubirea de țară și de Dumnezeu există în inima fiecăruia și cu ajutorul acestor sentimente poți să te duci oriunde în lume și poți să găsești un oarecare echilibru, să muncești, să revii acasă, să fii aproape de cei dragi”.

Vavila Popovici

http://www.infonews.ro

http://www.totpal.ro/vavila-popovici-traim-ca-printre-dune-miscatoare-psiholog-ilie-marinescu/

Ioan Popoiu: Hamlet la Elsinore

,,În Hamlet, întâlnim mai multe teme: politica, violenţa, morala, ţelurile finale ale existenţei şi sensul vieţii; Hamlet reprezintă o tragedie a dragostei, a unei familii…, una filosofică, eshatologică şi metafizică, un studiu psihologic zguduitor, o intrigă sângeroasă, un duel,  un măcel de proporţii, tot ce doriţi. Putem alege” (Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru).

 

 

S-o spunem direct: cunoaştem mai multe ipostaze ale lui Hamlet! Mai întâi, este Hamlet, student la Wittenberg, trimis la studii de tatăl său regele, apoi este cel exilat în Anglia de uzurpatorul coroanei, unchiul său, şi putem presupune că exilul său a durat mai mult decât sugerează autorul. În sfârşit, acela revenit în Danemarca, la moartea tatălui său, despre care vrem să vorbim. Întregul text dramatic cuprinde intervalul dintre întoarcerea lui Hamlet în regat şi moartea sa.

I

    Înştiinţat de sfârşitul regescului său părinte, tânărul prinţ Hamlet revine în regat şi, de la început, atmosfera curţii de la Elsinore îl nemulţumeşte: ,,Ce searbăd, veşted, rânced şi zadarnic / E rostul lumii-ntregi în ochii mei” (I, 2). Mai târziu, va exclama chiar: ,,Danemarca-i o-nchisoare” (II, 2), iar Marcellus, ofiţer de la curte, spune şi el: ,,E ceva putred în Danemarca” (I, 4). Abia ajuns, el află că unchiul său este un ucigaş, care a uzurpat coroana, constatând cu amărăciune: ,,Nemernicii din Danemarca-ntreagă / Sunt ticăloşi sus-puşi” (I, 5).1

Înţelegem, din primele pagini, că regatul danez este o mare temniţă, condusă de la curtea din Elsinore, populată de slujitori obedienţi, lipsiţi de scrupule, gata să execute orbeşte orice porunci. În fruntea Danemarcei, transformată în închisoare, se află însuşi regele Claudiu, unchiul, căsătorit cu regina celui ucis de el, mama lui Hamlet, un bufon, un tiran şi un desfrânat. El este maestrul-păpuşar, marele păianjen, cel ce  ţese pânza în care urmăreşte să-i prindă pe ceilalţi. În marele monolog de la început (I, 2), el se arată capabil să dezlege iţele politice cu ţările vecine, trimiţând solii şi iniţiind alte măsuri. Dar sub aceste aparenţe de organizator energic, Claudiu se comportă  ca un uzurpator, neliniştit de prezenţa la curte a prinţului Hamlet, nepotul său, căruia i se cuvenea de drept coroana, întrebându-se, nemărturisit, ce urmăreşte acesta. El îi cere, deşi l-ar vrea plecat cât mai departe, să nu se întoarcă ,,la şcoală-n Wittenberg”, dorinţă întărită de rugămintea reginei, mama sa. Nu-i va trebui mult lui Claudiu, suspicios prin definiţie, să-şi arate neîncrederea faţă de prinţ, mai ales după ce curtenii îl încredinţează că ,,Hamlet nu mai este Hamlet”. El respinge insinuarea lui Polonius că schimbarea lui Hamlet s-ar datora iubirii (neîmpărtăşite) pentru Ophelia sau ,,smintelii” (presupuse) a acestuia: ,,Altceva cloceşte-n gând melancolia lui”. El decide hotărât: ,,Mă tem ca nu cumva să scoată cap / Vreun pui de rău (…) / Va fi pornit degrabă-n Englitera” (III, 1).2

Momentul culminant al neîncrederii este atins în scena de ,,teatru în teatru”, din actul III, montată de Hamlet, cu ajutorul unei trupe de actori ambulanţi, care demască fapta ucigaşă a regelui în faţa întregii curţi. Regele Claudiu, o mărturiseşte Guildenstern, este ,,foarte tulburat de mânie”, fiind decis să scape cu orice preţ de Hamlet, iar regina ,,zice că purtarea voastră a-ncremenit-o” (III, 2). El înţelege, înfricoşat, cine este Hamlet, fiind cuprins deopotrivă de frică şi de ură. Regele îndeamnă pe curtenii săi prea supuşi, Rosencrantz şi Guildenstern, să se pregătească a-nsoţi ,,în Englitera” pe prinţ, căruia îi declară război: ,,Nu-mi place, Hamlet, slobod printre noi / Purtându-şi nebunia (…) / Coroana noastră nu mai stă să-ndure /Atât de-aproape ceasul rău” (III, 3).3 Dar, pentru prima dată, după demascarea sa, regele priveşte îngrozit în conştiinţa sa şi încearcă să se roage: ,,Mârşava-mi faptă a împuţit (infestat) chiar cerul (…) / Să mă rog ? (…) / Cu neputinţă,-având acele bunuri- / Coroana, măreţia şi regina- / Ce mâna mi-au întors-o la omor / (…) Cum, totul e pierdut ? (…) / O, îngeri, ajutor!” (III, 3).4 Dar tentativa de convertire nu reuşeşte (,,Să-ncerc puterea mare-a pocăinţei”) şi el se prăbuşeşte lamentabil în mlaştina disperării: ,,Înalţ cuvânt, dar gândul e-n noroi / Cuvântul gol din cer cade-napoi” (Ibidem).5 În iatacul reginei, Hamlet zugrăveşte portretul fidel al uzurpatorului ajuns rege: ,,Ucigaş de rând, / Un rob ce nu-i a douăzecea parte / Din fostu-ţi lord; un Viciu, nu un rege; / Pungaş al stăpânirii şi al legii, / Furând coroana…/ Şi afundând-o-n buzunări”! (III, 4).6

După uciderea lui Polonius, aflat în culmea neliniştii (,,Mi-e mintea numai vrajbă şi povară”), el este decis să scape prin orice mijloace de Hamlet: ,,Pe toţi ne paşte umbletu-i în voie (…) / acest nebun de tânăr (…) / Să nu se-nalţe soarele pe creste / Nainte de a-l şti-mbarcat” (IV, 1).7 Regele, obsedat de Hamlet, ajunge la exasperare (,,Cât rău ne face omu-acesta slobod”), furios pentru că nu-l poate pedepsi cu asprime, fiind îndrăgit de supuşi: ,,Iubit de mulţi, zănatica mulţime (…) / Îi vede doar osânda, nu şi vina” (IV, 3).8 În aceste condiţii, regelui uzurpator nu-i rămâne decât să se mulţumească cu ,,surghiunul său grabnic” cât mai departe de Danemarca, spunând prinţului că exilul este spre ,,binele” său: ,,Spre binele tău, Hamlet, fapta-aceasta (…) / Îţi cere să te-ndepărtezi de aici / Ca flacăra de iute, fii dar gata (…) / Totu-i îndreptat spre Englitera” (IV, 3).9 Dar, încă o dată, el îşi revarsă ura asupra prinţului (,,-n friguri sângele îmi fierbe”), care atinge o culme în exclamaţia: ,,Tu, Anglie, (…) nu poţi privi rece / Porunca-mi suverană care-a pus / Pecetea de moarte pentru Hamlet” (ibidem).10 Surghiunul, urmărit de regele uzurpator, viza de fapt uciderea lui Hamlet, adăugând o nouă crimă la cea săvârşită.

Situaţia regelui se complică, în momentul în care, aflând de moartea lui Polonius, fiul său Laertes ,,sosi-n ascuns… din Franţa” şi apoi, în fruntea unei oşti răsculate, atacă castelul Elsinore şi intră înarmat la rege, cerându-şi drepturile: ,,O, rege prea mârşav / Să-mi dai pe tata” (IV, 5). Dar regele îşi dovedeşte abilitatea şi-l convinge cu uşurinţă că duşmanul său, care i-a ucis tatăl, este nimeni altul decât prinţul Hamlet, adică chiar inamicul său, transformând pe Laert în instrumentul răzbunării sale (IV, 7). În final, rămăşagul (capcana), pus la cale pentru eliminarea prinţului, se-ntoarce împotriva uzurpatorului ucigaş, care sfârşeşte prin a fi străpuns de Hamlet. Singura latura umană a lui Claudiu este dragostea pentru regină, pierind în acelaşi timp cu ea (V, 2).11

Regele uzurpator are în jurul său slujitori credincioşi, care îl ajută să-şi pună în aplicare planurile tenebroase. În fruntea acestora, ca lord cămăraş (sfetnic de taină), se află Polonius, pe care îl putem numi fără greş ,,ochii şi urechile regelui”! Un adevărat simbol al slugărniciei fără margini şi al vigilenţei sufocante, opresive, instaurate la Elsinore de uzurpatorul Claudius. Încă din momentul în care îşi face apariţia în scenă, Polonius se arată  aspru, vădind înclinaţii despotice, tratându-şi copii ca pe nişte slugi. Lui Laertes, fiul său, pregătit să se întoarcă în Franţa, i se adresează fără menajamente: ,,Eşti încă aici, şi nu la ţărm ? Ruşine! / Aşteaptă vântu…iar tu-ntârzii” (I, 3). Sfaturile lui seamănă mai curând a porunci: ,,Fii bun cu toţi, nu însă înhăitat / Prietenii …ţine-i strâns în cercuri de oţel” (…) / Păzeşte-te de certuri, dar de-ncepi…harţa, fă-l să ţină minte / (…) Te-mbracă scump, nu deşucheat / (…) Bani nu da, nici nu lua cu împrumut” (ibidem).12 Opheliei, fiica sa, i se adresează cu mai mare severitate, ca un stăpân nemilos, înclinat să decidă în locul acesteia, voind să ştie totul: ,,Să-mi spui curat, ce este între voi ? (…) / Ce dragoste! Vorbeşti ca o fată fără minte / Ce n-a trecut prin sita de primejdii / (…) Păi, să te-nvăţ: preţuieşte-te mai scump, / Altfel, mi te vădeşti o toantă / (…) Vorbele lui, laţuri pentru vrăbii / (…) Fii mai zgârcită cu farmecele tale / (…) Ia deci bine seama, îţi poruncesc” (ibidem).13

Polonius este tipul uman care îi provoacă lui Hamlet cea mai vie repulsie, el este cel care intervine în relaţiile prinţului cu Ophelia, care l-a slujit pe fostul rege, iar acum este curteanul favorit al uzurpatorului Claudiu. El este exponentul lumii materiale în aspectele cele mai urâte şi mai detestabile ale acesteia, acela care renunţă la orice formă de idealism, are o părere negativă despre natura umană, care crede cinic că orice om îşi are preţul său, dovedindu-se curtean abil şi indispensabil regelui Claudiu.14  Comportamentul tiranic, supravegherea continuă a celor din jur reies şi din poruncile date de Polonius lui Reynaldo, slujitorul său, trimis la Paris să-l supravegheze pe fiul său: ,,Ia seama-atunci şi vezi / De-mi află toţi danezii din Paris / Cum stau, ce viaţă duc, în preajma cui, / Cât cheltuie, de unde..(…) / La joc de cărţi cândva, / Iar de curând bătându-se la tenis / Intrând prin case, ştii, mai mărginaşe / La felinarul roşu, videlicet (…) / Cu mari ocoluri sau mergând pieziş, / Ieşim, nedrept, la drumul cel mai drept (II, 2).15

Aflând apoi despre ,,schimbarea” lui Hamlet (vezi mai jos), descris de Ophelia, primul gând al lui Polonius nu este să arate înţelegere pentru fiică sau pentru prinţ, ci să-l anunţe pe rege, văzând în noul său comportament ceva ,,suspect” ce trebuie numaidecât comunicat stăpânului său: ,,Hai, vino, să căutăm pe rege / Iubirea dă rătăciri de-acestea (…) / Să mergem dar la rege” (II, 1).16 Abia din acest moment, Polonius, piesă de bază a Mecanismului, care conduce serviciul de ,,poliţie” al curţii, începe să-şi intre în rolul său, făcându-se indispensabil regelui împotriva duşmanilor săi reali sau închipuiţi. El este gratulat de rege cu aprecieri măgulitoare: ,,Mereu părinte-al veştilor plăcute / (…) Om cinstit şi-oricând demn de credinţă”, asigurând pe regele uzurpator de credinţa sa nemărginită: ,,Vă-ncredinţez, stăpâne, / Că sufletul şi zelul mi le ţin…blândului meu rege” (II, 2).17 Polonius se compară inspirat cu un ,,câine care adulmecă” primejdia şi se grăbeşte să anunţe pe rege motivul ,,că prinţul Hamlet este-aşa, lunatic” (ibidem). Atât este de convins de justeţea intuiţiilor, aprecierilor sale despre realităţile de la curte, încât el afirmă cu dezinvoltură în faţa regelui: ,,A fost cândva…când eu am spus ,,e-aşa” / Şi a fost altfel ? / Zburaţi-mi capul de va fi altfel / Voi găsi ascunsul adevăr până şi-n centrul pământului” (II, 2).18

El nu are nicio ezitare să se folosească de oricine pentru a-şi dovedi credinţa şi atinge scopurile: ,,Vreau să-asmut pe fiica-mea nainte-i / Noi toţi să stăm ascunşi după-o perdea / Şi fiţi doar ochi”, încredinţat de adevărul său, este gata să rişte: ,,Să fiu gonit ca sfetnic şi aruncat / La ţară,-n greu surghiun” (Ibidem).19 În acest moment al acţiunii, asistăm la confruntarea verbală directă dintre Polonius şi Hamlet: prinţul intră în scenă, citind, iar sfetnicul regelui îl întâmpină, linguşitor şi mieros, ca să afle apoi că nu este decât ,,un negustor de peşte” (II, 2). Versatil, el încearcă să se apropie de prinţ, anunţându-i sosirea actorilor la curte, atrăgându-şi o nouă batjocură din partea acestuia: ,,O, Jephtah, judecător în Israel, ce comoară ai tu” (ibidem). Când lui Polonius i se pare prea lungă o tiradă actoricească, Hamlet izbucneşte încă o dată: ,,Lui îi plac doar cântecele glumeţe şi poveştile deşănţate / Altfel, adoarme” (ibidem).20

Iscoadă vicleană şi curtean versat, Polonius acţionează cum ştie el mai bine, introducând în joc pe fiica sa şi chiar pe rege: ,,Ophelia, tu plimbă-te. Stăpâne, / Primiţi să stăm ascunşi” (III, 1).21 Înţelegând rolul funest jucat la curte de Polonius, prinţul îi atenţionează fiica: ,,Vezi, uşile să fie bine-nchise, / Să nu-şi poată juca prostia decât acasă” (ibidem).22 Dar slujitorul obedient al regelui uzurpator nu înţelege în ce primejdie se află: el aprobă exilul lui Hamlet, însă sfătuieşte pe rege ca, după teatru, regina să-l cheme în iatac pe fiul ei (îndemnând-o chiar ,,să fie aprigă”), ,,iar eu, ascuns, voi fi numai urechi / La tot ce-şi spun” (ibidem).23 Acolo, în iatacul reginei, îşi află sfârşitul acest ,,biet nătâng nesocotit”, plătind cu viaţa zelul său nesăbuit.

Polonius nu este singurul care execută conştiincios poruncile regelui, la fel de zeloşi se arată cei doi curteni prea supuşi, Rosencrantz şi Guildenstern, care nu se dau în lături de la nimic în slujba încredinţată. Regele le cere cu lejeritate celor doi ,,scumpi” slujitori să ţină companie prinţului, ,,crescuţi de mici cu el, /Vecini prin tinereţe şi porniri, / Primiţi să v-aşezaţi la curte / Ca peste tot, fiindu-i soţi prieteni” să afle ,,De nu cumva îl doare-o taină-anume” (II, 2).24 Altfel spus, li se cere să-l ,,supravegheze” (spioneze), pentru a-i afla gândurile. Răspunsul celor doi este antologic prin slugărnicia lui: ,,A voastre maiestăţi, (…) / Plăcerea pot a-şi pune în porunci, / Şi nu să roage” (Rosencrantz), ,,Ne supunem şi gata stăm cu-adâncă plecăciune,/ Ca prea umili, ce sântem, slujitori, / Dorind poruncă doar”, spune şi  Guildenstern (II, 2).25

Cei doi se prezintă în faţa lui Hamlet ca cei mai buni prieteni şi, la întrebarea acestuia, ,,cum o duceţi”, ei răspund cu maximă candoare: ,,Ca toţi copiii lumii / Ferice de a nu fi prea ferice / Pe pălăria soartei nu noi îi suntem moţul” (II, 2). Dar când prinţul îi întreabă sceptic cum ,,de-aţi fost trimişi aicea, la-nchisoare”, ,,ce căutaţi voi în Elsinore ?”, curtenii bat în retragere, iar răspunsul lor nu convinge: ,,am vrut să vă vedem, my lord, altfel, nimic” (ibidem). La insistenţele lui Hamlet (,,Aţi venit din îndemnul vostru ? / Nu cumva aţi fost trimişi anume?”), cei doi slujitori jalnici sfârşesc prin a recunoaşte: ,,Alteţă, am fost trimişi” (ibidem).  Misiunea lor, odată eşuată, ei merg conştiincioşi să ,,raporteze”, dezarmaţi, regelui, mirat de nepriceperea lor: ,,Ne-a spus că-şi simte sufletu-abătut, / Dar nu ne-a spus de ce, niciun cuvânt / Nici nu prea stă să fie cercetat” (III, 1).26

După demascarea crimei regelui, cei doi curteni intriganţi se dovedesc unelte utile în mâinile stăpânului lor şi, la porunca acestuia, ei sunt puşi din nou pe urmele lui Hamlet. La o remarcă sarcastică a prinţului, cei doi încep să-şi arate ostilitatea, iar tonul este altul: ,,Puneţi în vorbe puţină rânduială şi / Nu vă sălbăticiţi de-nsărcinarea mea (…) Această curtenie nu-mi spune nimic bun”, arătându-se de-a dreptul jigniţi de atitudinea acestuia: ,,My lord, cândva ţineaţi la mine” (III, 2).  În scena cu flautul, Hamlet îi spune răspicat lui Guildenstern cât de josnică este misiunea lui: ,,Vezi, ce lucru de nimic ai vrea să faci din mine! / Ai vrea ca eu să-ţi cânt” (ibidem).27 Dar cei doi nu înţeleg avertismentul, ei continuă să slujească orbeşte pe regele uzurpator, punându-şi, încă o  dată,  serviciile la dispoziţia acestuia: ,,E grijă sfântă de-a feri / De orice rău atâtea vieţi, ce azi / Trăiesc din mila majestăţii-voastre / (…) Cu atât mai mult o viaţă, / De care-atârnă viaţa celorlalţi, / Se cade a fi ferită…” (III, 3).28 Ca supuşi prea-plecaţi, regele nu ezită să-i folosească şi la lucruri murdare: ,,Prieteni, încă-o mână de-ajutor / Polonius a fost ucis de Hamlet, / Plecaţi şi-i daţi de urmă / Duceţi mortul la un altar” (IV, 1).29

Ei năvălesc realmente asupra prinţului cu întrebări agresive: ,,Cu mortul ce-aţi făcut ? / Spuneţi-ne de unde-l putem lua, / Să-l ducem la biserică” (IV, 2).30 Hamlet, care le-a surprins obedienţa structurală, îi ţintuieşte din nou la stâlpul infamiei prin replicile sale devastatoare: ,,…să mă-ntrebe un burete!”. Rosencrantz: ,,Mă socotiţi un burete, my lord” ? Hamlet: ,,Da, domnule, burete, care suge / Încrederea, răsplata şi  puterea regelui. / Slujitorii aceştia sunt regelui foarte de folos / Căci îi ţine cum ţine maimuţa mărul-între fălci / Destul e să vă stoarcă şi, / Burete (fiind), sunteţi seci din nou / Cum aţi mai fost” (ibidem). Acelaşi curtean răspunde dezarmat: ,,Nu vă-nţeleg, my lord”, dar Hamlet nu-l cruţă: ,,Vorba cu tâlc adoarme în urechea bleagă” (ibidem).31 Dar răspunsurile sclipitoare ale prinţului nu-i tulbură pe cei doi, care îl conduc sub escortă la rege. Ei nu reuşesc, până în ultima clipă, să înţeleagă ce se petrece de fapt: trimişi de rege să însoţească pe Hamlet în surghiunul din Anglia, cu porunca scrisă de a fi executat acolo, Rosencrantz şi Guildenstern sfârşesc prin a fi ei executaţi, plătind astfel preţul pentru supunerea lor oarbă. Din aceeaşi familie de slujitori obedienţi fac parte şi alţi curteni, precum Voltimand, Cornelius şi Osric.

Printre aceste personaje, un loc aparte îl ocupă Laertes, nimeni altul decât fiul lui Polonius, care, după terminarea studiilor din Franţa, era destinat să intre în rândul curtenilor de la Elsinore. Îl descoperim, surprinzător, chiar la început (actul I, scena 2), când regele Claudiu, după marele monolog, i se adresează direct: ,,Acum, Laert, ce ne mai spui nou ? / Aveai ceva de gând ? / (…) Poate vreai, / Ce nu-i de dat şi nu e de cerut”? 32 (I, 2). Întrebarea, aparent enigmatică, se referea la neînţelegerea anterioară dintre cei doi regi vecini, Fortinbras şi Hamlet tatăl. Dorinţa lui Laertes, fiu bun şi supus ascultător, nu este acum decât să ceară ,,înaltă voie” pentru a se întoarce în Franţa. Îl regăsim apoi în casa tatălui său, pregătindu-se de plecare, alături de sora sa Ophelia, pe care o sfătuieşte într-un mod nu tocmai frăţesc: ,,Iar zâmbet şi alte fleacuri de la Hamlet, / Tu ia-le drept un joc al vârstei lui” (I, 3). Afişând o falsă înţelepciune, deloc convingătoare, el se arată puţin înţelegător cu tânăra sa soră: ,,Măsoară dar ce-n cinste poţi să pierzi / La şoapta lui urechea de-ţi apleci / (…) Ia seama: frica-ţi ţine frumuseţea, / Duşmanul tinereţii-i tinereţea” (ibidem).33

Apoi, Laertes, tânărul atât de ,,moralist”, dispare, îl vom întâlni din nou când deznodământul se apropie, iar despre el ne vorbeşte acelaşi rege. Laertes apare în faţa ochilor noştri uimiţi într-o postură neaşteptată, aceea de tânăr gentilom în fruntea unei oşti răsculate. Claudiu, neliniştit, relatează reginei că, după moartea lui Polonius, în tulburarea ivită, punând capac acesteia, ,,sosi-n ascuns şi frate-său din Franţa”. Dar tânărul răzvrătit pare de nerecunoscut: ,,Îl paşte spaima, stă întunecat, / Şi sunt destui şuierători să-i umple / Urechea cu veninul şoaptei lor” (IV, 5).34 Laertes, cel atât de sever cu elanurile de dragoste ale surorii sale, atacă castelul şi intră înarmat la rege, pe care-l apostrofează violent: ,,O, rege prea mârşav, să-mi dai pe tata”! Precum un tânăr rebel (anarhist), el aruncă în aer orice morală, urmărind doar dreptatea sa: ,,La iad, credinţa! / Ce-am jurat, la dracu! / Chiar sufletu-mi, în groapa cea mai neagră! Înfrunt  osânda veşnică…” (ibidem).35 El se arată gata să renunţe la acestea doar pentru o satisfacţie personală: ,,Vreau numai să răzbun pe tata”. Intrarea în scenă a Opheliei, cu mintea rătăcită, amplifică exasperarea şi dorinţa sa de răzbunare: ,,Mânie, seacă-mi creierii! (…) / Sminteala-ţi voi plăti-o greu, încât / Să-ncline orice cumpeni (…) / Cu mintea-ntreagă, n-ai putea mai mult / Să-ndemni la răzbunare” (ibidem).36

Laert, numit de Hamlet ,,gentleman”, este ,,un om al curţii, versat, crescut după modelul şi exemplul tatălui său (Polonius) şi la fel de dispus să-şi realizeze scopurile ,,pe căi ocolite”, după cum o dovedeşte conspiraţia împotriva prinţului. Superior acestuia în înzestrări de suprafaţă, Laert îi este inferior în privinţa înclinaţiilor lăuntrice, ce ţin de conştiinţă, intelect şi sentiment. Spre deosebire de Hamlet, care îşi interiorizează şi motivează actele, Laert ştie să acţioneze. Rolul pe care-l joacă în schema acţiunii tragice, ca tip opus lui Hamlet, vorbeşte de la sine despre profilul sufletesc al personajului” (L. Leviţchi, p. 449).37 O asemenea izbucnire de revoltă ne-ar face să credem că avem în faţă un al doilea Hamlet, dar, foarte curând, gentilomul mânios, care-l apostrofează pe rege, se transformă într-un mieluşel, în mâinile abile ale acestuia. Laertes, cel care exclamă vehement ,,eu nu pot fi-nşelat”, se metamorfozează, aparent neverosimil, în instrumentul orb al răzbunării regeşti. Claudiu încearcă să-l cucerească pe gentilom, sugerându-i că prea lesne s-ar putea răzbuna pe Hamlet, îmbiindu-l, ca rege, ,,cu o ispravă ce-mi trecu prin gând / sub care va cădea zdrobit”, iar de ,,moartea lui nici vântul n-o să sufle” (IV, 5).38 Laert, tânărul, în fond, nesăbuit şi orb sufleteşte (şi aceasta este marea diferenţă faţă de Hamlet), acceptă îmbierea (momeala), şi el însuşi i-o cere regelui: ,,Dacă-aţi putea să faceţi / Ca eu să fiu unealta” (ibidem). Mai mult, fără ca regele să-i vorbească de propria sa dorinţă de răzbunare (niciun moment Claudiu nu se gândeşte să-i dezvăluie fapta sa ucigaşă), el cade cu uşurinţă în capcana întinsă şi, pentru ca răzbunarea să-şi atingă ţinta, el adaugă : ,,voi face-ntocmai / Şi pentru-aceasta îi otrăvesc şi vârful” (ibidem, p. 133)39, exact ceea ce dorea regele. Ca şi curtenii amintiţi mai sus, Laert va împărtăşi soarta acestora, victimă a propriei nesăbuinţe.

Personaje, precum regina Gertrude şi Ophelia, intră într-o altă categorie, a celor care sunt părţi sau victime ale Mecanismului.

Regina, soţia uzurpatorului Claudiu şi mama lui Hamlet, chiar de la început (actul I, scena 2) se arată preocupată de starea fiului său, dar fără să uite niciun moment că este cea care stă alături de un rege: ,,Alungă-aceste neguri, bune Hamlet, / Şi-arată ochi prieteni Danemarcei” (I, 2). O reîntâlnim curând, tot cu gândul la acesta, după ,,schimbarea” inexplicabilă a prinţului, cerând lui Rosencrantz şi Guildenstern să stăruie la curte ,,un răstimp”, pentru a se afla în preajma sa: ,,Vă cer acum, de-ndată, să-l vedeţi / Pe multschimbatul fiu al nostru” (II, 2).40 Pe de altă parte, regina înţelegea prea bine că starea fiului său nu putea fi influenţată decât de un singur lucru: ,,Mă mir să fie-alt capăt decât moartea / Lui tată-său şi zorul nunţii noastre” (II, 2). Regina este îngrijorată de fiul ei, este preocupată de starea acestuia, dar se dovedeşte o fire slabă, care se lasă influenţată (manevrată) de iniţiativele şi planurile regelui, care i se adresează astfel: ,,Gertrude, du-te şi tu, / Fiindcă-n taină-am ticluit ca Hamlet / Să poată-ntâmplător şi chiar aici / Să dea de Ophelia” (III, 1).41 Răspunsul reginei este grăitor pentru starea de inconştienţă în care se afundase: ,,Ascult, my lord, şi plec”. Sunt cuvinte ce ilustrează lipsa completă de personalitate a reginei, anestezierea conştiinţei sale, promiscuitatea în care se afundase. Regina decăzuse sufleteşte atât de mult, încât se lasă sfătuită (dădăcită) până şi de (jalnicul) Polonius: ,,Fiţi aprigă, fiţi tare: / Vorbiţii-i de peamarile-i trăsnăi / Şi că-nălţimea-voastră l-a ferit / De focul unei mari mânii” (III, 4).42 Regina, complet prăbuşită, răspunde doar: ,,N-avea nicio grijă / Du-te şi te-ascunde” (ibidem).

Marea confruntare, între ea şi Hamlet, se desfăşoară în iatacul acesteia, este  momentul culminant, care ne ajută să creionăm portretul sufletesc al reginei Gertrude (actul III, scena 4, o adevărată ,,arie” a reginei). Hamlet, numai furie, intră înarmat în iatac, iar între cei doi are loc un schimb de replici tăioase: ,,Ştii, Hamlet, că-ai jignit pe tatăl tău / Ştii, mamă, că-ai jignit pe tatăl meu / Răspunzi cu-o limbă, aş zice, fără rost / Întrebi cu-o limbă, aş zice, blestemată” (III, 4).43 Ofensată de aceste cuvinte ,,impertinente”, regina vrea să cheme garda, dar prinţul are o replică mânioasă: ,,Stai aici, un pas să nu clinteşti / Şi n-ai să pleci nainte de-a-ţi fi pus / Oglinda-n faţă, ca să-ţi vezi în cuget” (ibidem).44 În timp ce regina îl căinează pe curteanul nesocotit (,,O, cruntă şi nesocotită faptă”), fiul îşi supune mama unor grave reproşuri: ,,Mai cruntă nu ca a ucide-un rege / Şi-a-i lua apoi pe frate de bărbat (…) / Nu-ţi mai frânge mâinile, mamă, stai jos. / Să-ţi frâng, mai bine, inima” (ibidem).45

Regina, supusă acestui torent verbal de propriul fiu, nu înţelege ce i se-ntâmplă: ,,Dar ce-am făcut, să plescă-i împotrivă-mi / Cumplita-ţi limbă” ? (ibidem). Hamlet îi pune reginei oglinda în faţă, pentru a-şi contempla chipul desfigurat de propriile-i fapte: ,,Ce-ai făcut ? O faptă / Ce-ntunecă roşeaţa sfiiciunii (…), / O faptă ce goleşte jurământul / De suflet, iar credinţa o preschimbă / În vorbe goale…(…) / Ruşine, unde-ţi este-mbujorarea ?!” (ibidem).46 Aceste cuvinte grele, ca nişte lovituri de bici, par să o fi trezit pe regină, prăbuşită în propria ei nimicnicie: ,,Vai mie,-atât de groaznic urlă / Şi bubuie-n ceaslovul de păcate (…) / Taci, Hamlet, taci; destul! destul ! / Căci mi-ai întors privirile în cuget / Şi văd în el întunecimi şi pete / Neşterse de cerneluri (…) / Cuvintele-ţi mă-njunghie-n urechi! Destul! Inima-mi despici în două” (ibidem).47 Jan Kott se-ntreabă: ,,Şi regina ? Oare ce crede ea despre toate acestea (atmosfera de la curte) ? Se simte vinovată ? Ce ştie regina ? A străbătut tărâmurile patimii, ale crimei şi ale tăinuirii. E silită să-şi înăbuşe orice gând lăuntric”.48 Reginei, distrusă sufleteşte, nu-i rămâne decât să întrebe: ,,Ce trebuie să fac ?”, pentru ca, în final, sorbirea din paharul morţii să-i aducă, nesperat, singura alinare care i-a mai rămas.

Ophelia este un personaj feminin shakesperian aparte, alături de Desdemona, Cordelia sau lady Macbeth. Jan Kott scria despre ea că ,,este, în acelaşi timp, parte a Mecanismului şi victima acestuia”.49 Mult mai aproape adevăr, Ophelia ni se înfăţişează ca o ,,fiinţă neprihănită şi lipsită de experienţă, tandră şi supusă, simplă unealtă în jocul necinstit pus la cale de Polonius, rege şi regină” (Leviţchi).50

Ophelia ne întâmpină chiar de la început, în casa tatălui său, alături de Laertes, fratele său, care îi ţine o predică moralizatoare, primită de ea cu ironie şi scepticism: ,,Să nu faci şi tu precum preoţii nevrednici, / Spinosul drum la ceruri arătându-l, / În timp ce, slobozi, lacomi şi-ncrezuţi, / Ei bat poteca-n floare a ispitei” (I, 3).51 Însă, după plecarea fratelui, Ophelia se vede silită să asculte tiradele aspre ale tatălui său, curtean bătrân, nepăsător, căruia îi vorbeşte de dragostea prinţului Hamlet: ,,De câtva timp, mi s-a vădit cu dragoste de mine (…) / El iubirea-i mi-a supus / Cinstit, deschis şi plin de cuviinţă / Şi-n vorba lui a strâns cele mai sfinte / A cerurilor toate jurăminte” (ibidem).52 Bineînţeles, de aceste sentimente Polonius îşi bate joc, încât Ophelia, lipsită de orice sprijin moral, va sfârşi curând prin a se supune exigenţelor despotice ale părintelui ei, unealta docilă a regelui, în realizarea planurilor acestuia. O vedem uimiţi pe fiica ascultătoare cum relatează supusă tatălui ei: ,,my lord, cum mi-ai poruncit, / I-am dat napoi scrisorile, cerându-i / Să nu mai vie” (II, 1).53 Polonius confirmă supunerea Opheliei: ,,Ca fiică bună, ea mi-a dat scrisoarea / Chiar multele-i aprinse stăruinţi, / Pe toate, când şi unde şi-n ce fel, / Din timp mi le-a şoptit” (II, 2, p. 53).54 El arată apoi cu dezinvoltură: ,,apoi i-am şi cerut / Să stea-ncuiată-n casă cu zăvorul, / Ferindu-se de semne sau trimişi” (ibidem). Curteanul obedient spune stăpânilor săi ce a reuşit să facă din Ophelia: ,,Şi vreau să-asmut pe fiica-mea nainte-i” (ibidem, p. 54).55 Jan Kott observă că ,,în acest mare joc va fi antrenată şi Ophelia. Toţi trag cu urechea la discuţiile ei. O interoghează, îi interceptează corespondenţa. Dealtfel, ea însăşi le-o predă”.56

Urmează marea scenă a confruntării (montată de curte) dintre Hamlet şi Ophelia: ea, care primise şi ascultase şoaptele de dragoste ale prinţului, îl întâmpină cu aceste cuvinte, conformându-se poruncii părinteşti: ,,My lord, am unele-amintiri în dar / Şi vreau de mult să vi le dau-napoi / Vă rog să le primiţi acum” (III, 1). În faţa reticenţei prinţului, fosta iubită, transformată în momeală chiar de părintele ,,iubitor”, insistă: ,,Mărite lord, ştiţi bine că mi-aţi dat / Şi chiar cu şoapte dulci le-aţi însoţit, / Făcându-le mai scumpe, dar pierzând / Parfumul, luaţi-le-napoi…” (ibidem).57 Izbucnirile furioase ale lui Hamlet (,,Du-te la mânăstire”), vituperând împotriva tuturor, au un efect devastator asupra nefericitei Opheliei: ,,eu, dintre femei cea mai zdrobită, / Care-am supt din mierea şoaptei lui (…) / O… prăpăd / De-a şti ce ştiu şi de-a vedea ce văd” (ibidem).58 Nereuşind să înţeleagă ce se petrece de fapt la curtea regelui uzurpator, zbuciumul lui Hamlet, Opheliei nu-i rămâne decât să-l compătimească pe prinţ: ,,Ce cuget nalt într-însul s-a surpat! / (…) Oh, ceruri milostive, ajutaţi-l! / Puteri cereşti, redaţi-i sănătatea” (ibidem).59

Este neîndoielnic faptul că Hamlet o iubeşte pe Ophelia (în scena de teatru în teatru, prinţul se aşează jos, la picioarele ei), adresându-i-se în termeni ca aceştia: ,,prea frumoasei Ophelia, celestei şi icoană a sufletului meu” (II, 2, III, 2).60  Cum răspunde ea dragostei prinţului, aflăm chiar din cuvintele admirative ale Opheliei la adresa lui Hamlet, care sugerează iubirea ei dezinteresată pentru acesta, felul cum se oglindeşte el în ochii fetei îndrăgostite: ,,El, ochiul curţii, paloşul oştirii / Şi limba şcoalei celei mai vestite / Nădejdea-n floare a unei ţări măreţe, / Oglinda şi tiparul frumuseţii, / El, vârf al vârfurilor…” (III, 1).61 Prinsă între comportamentul despotic al tatălui, care-o transformă într-o unealtă a planurilor sale, şi atitudinea necruţătoare a prinţului, care-o respinge brutal (încredinţat că cinstea este incompatibilă cu frumuseţea), Opheliei ,,nu i-a mai rămas aproape nimic altceva decât să-şi deplângă virginitatea” (L. Leviţchi).62

După ce  tatăl (Polonius) este ucis, iar iubitul (Hamlet) este surghiunit din ţară, lipsită de orice sprijin moral (fratele, Laertes, se afla în Franţa), Ophelia se prăbuşeşte (intuiţia ei: ,,eu, dintre femei, cea mai zdrobită”). Cu mintea rătăcită, în cântecele şi fanteziile ei, ea îşi trădează dragostea frustrată: ,,Chiar mâine este Sfântul Valentin / Cu toţii-n zori de zi / Iar eu, fecioară, la fereastră-ţi / Vorbeai de cununie” (IV, 5).63 Moartea ei, neaşteptată, datorată ruperii unei sălcii, este urmată de ,,ştirbita rânduială” a înmormântării, dar ,,cununa de fecioară, / Şi feciorelnicul aşternut de flori” nu-i pot fi refuzate. Puritatea ei feciorelnică şi adevărul iubirii ei (rămasă neîmplinită) îi îngăduie Opheliei să respingă, prin moarte, temerile lui Hamlet despre cinste şi frumuseţe, temeri care au pricinuit-o, în parte (L. Leviţchi).64 Astfel, ,,tragedia ei este că Hamlet i-a lăsat ,,comoara castităţii” neatinsă şi, în bună măsură, este şi tragedia lui; frumoasa intrigă întocmită, cea a dragostei statornice şi respinse a Opheliei, este unul din cele mai amare lucruri din Shakespeare” (L. Leviţchi).65 La rândul său, Jan Kott remarca că, ,,într-o lume unde domneşte crima (curtea de la Elsinore), pentru Hamlet şi pentru Ophelia nu-i loc de iubire”.66

II

Hamlet este unul din puţinii eroi literari care trăiesc în afara textului, în afara teatrului, numele lui înseamnă ceva chiar şi pentru aceia care niciodată nu l-au citit pe Shakespeare şi nici nu l-au văzut pe scenă (Jan Kott). 67

Într-o lume de ev mediu târziu, aflată în pragul modernităţii, Hamlet trebuie să-şi răzbune tatăl ucis, ca şi Laert şi  Fortinbras, dar acelaşi prinţ, alături de Horatio şi Laert, urmează studii superioare, la Wittenberg sau Paris. Hamlet este apreciat (perceput) ca ,,o minte aleasă”, conform mărturiei Opheliei, iar textul dramatic ne revelă că prinţul danez este inteligent, lucid, intuitiv, prompt în răspunsuri. Alice Voinescu remarca faptul că ,,gândirea este în Hamlet floarea întregii fiinţe…, făclie în care materia se transformă în lumină. În asemenea lumină se aprinde conştiinţa şi în ea se elaborează realitatea în care se oglindeşte existenţa” ( A. Voinescu, Curs.., în Aurel Curţui, Hamlet în România..). 68 Goethe afirmă despre Hamlet: ,,O natură simpatică, pură, nobilă şi profund morală, fără tăria nervilor care formează un erou, se prăbuşeşte sub o povară insuportabilă pentru el şi pe care nu poate s-o înlăture” (L. Leviţchi).69 H. Taine, vorbind despre fizionomia prinţului, arăta: ,,Recunoaşteţi în el un suflet de poet, făcut nu pentru a acţiona ci pentru a visa, un artist pe care neşansa l-a făcut prinţ, pe care o neşansă şi mai mare l-a făcut răzbunătorul unei crime şi care, destinat de natură Geniului, este condamnat de soartă la nebunie şi nefericire” (ibidem).70

Hamlet este un erou tragic, adică un ins întotdeauna pasionat, care urmăreşte însă să-şi purifice pasiunea. În Hamlet, eroul ne este arătat ca un om cu o teribilă capacitate de a simţi, uneori, sentimentul răstoarnă întregul echilibru al fiinţei sale (…). Acest element emoţional este alimentat de înstrăinarea sa de viaţă şi de oameni. În acelaşi timp, sensilbilitatea sa, stimulentul acţiunii, este contracarată de reflecţie, obstacolul acţiunii. Datorită ciocnirii acestor tendinţe antagoniste, sufletul lui Hamlet se frământă într-un extaz al auto-torturării” (ibidem). 71

În această lume, zugrăvită mai sus (vezi p. 1-8), în Danemarca aceasta, transformată în temniţă, se-ntoarce tânărul prinţ Hamlet, student la Wittenberg, după moartea tatălui său, hotărât să acţioneze şi să-i demoleze zidurile.

Confruntarea cu stăpânul Mecanismului se declanşează chiar de la început: fixat cu ochi bănuitori de Claudiu, regele uzurpator, Hamlet încearcă un dezgust universal: ,,O, Doamne, ce searbăd, veşted, rânced şi zadarnic / E rostul lumii-ntregi în ochii mei! / Mi-e silă! Silă! (…) / Urma de mult să fie câte sânt” (I, 2).72 Pe prinţ îl revoltă mai ales figura jalnică a uzurpatorului (unchiului!)-după cutumă, fiul trebuia să urmeze tatălui-(,,urmaşul îi vine ca un satir lui Hyperion”) şi graba mamei de a se căsători cu intrusul de pe tron (,,O, Doamne! Să se mărite / Cu unchiul, frate bun al tatii” (ibidem). Hamlet este încredinţat că anturajul curţii este unul rău famat şi se miră de prezenţa lui Horatio la castelul regal: ,,Dar ce-ai venit să faci în Elsinore ? / Ştiinţa-aici se suge din butoi”! (ibidem).73 Pe fondul acestei amărăciuni, amestecate cu sarcasmul, vestea morţii (uciderii) regescului său tată, comunicată de fantoma acestuia, amplifică insurgenţa spritului său rebel: ,,Voi, ordii ale cerului! Pământ! Iad! Inimă, fii tare!” (I, 5). După ce i se destăinuie crima săvârşită de unchi asupra tatălui, Hamlet înţelege, înfiorat, care este misiunea sa, a celui întors la curtea regească a Danemarcei: ,,Sânt timpi săriţi! O, blestemat noroc / De-a fi născut ca eu să-i pun la loc!” (ibidem).74

Ulterior, intuind adevăratul rol al lui Hamlet, la curtea sa, fără răgaz, ,,unchiul ucigaş îşi aţinteşte ochii bănuitori asupra tânărului prinţ, el nu-i îngăduie acestuia să părăsească Danemarca, dar, pe de altă parte, prezenţa lui la curte este tulburătoare, căci îi sileşte pe toţi să-şi amintească de ceea ce le-ar plăcea să uite. N-ar fi mai bine să-l ţină astfel la îndemână ? Sau poate regele ar fi încântat să se descotorosească de Hamlet cât mai curând cu putinţă ?” (Kott).75

Ce se-ntâmplă cu Hamlet, după ce i se dezvăluie adevărul despre moartea tatălui său, este el cu adevărat schimbat, un alt om, sau doar mimează acest lucru, pentru a-şi duce răzbunarea la bun sfârşit ? În noua ipostază, el are nevoie de imagini (formulări) despre noul său chip de ,,om nebun”, s-ar trăda dacă s-ar exprima deschis, direct, de aceea trebuie să vorbească ambiguu şi să-şi ascundă adevăratele simţăminte îndărătul cuvintelor cu înţeles echivoc, al calambururilor şi parabolelor. Sub protecţia acestei măşti, prinţul poate spune multe lucruri incomode şi subtile, prin comparaţie cu ceilalţi curteni din jur. Gândurile lui ajung mai departe, pentru că el vede mai mult şi mai adânc decât ei, nu pentru că ar ignora realitatea (L. Leviţchi).76

În textul piesei, concret, despre ,,noul chip” al lui Hamlet ne vorbeşte un martor neaşteptat, Ophelia, nimeni alta decât iubita sa. Iată ce relatează ea tatălui său: ,,…descheiat la haină, / Cu capul gol, ciorapii răsuciţi, / Intră la mine fără un cuvânt / Era la chip mai alb decât cămaşa / Genunchii se loveau, iar uitătura / Atât de jalnic şi-o rotea…/ Părea scăpat, atuncea chiar, din iad” (II, 1).77 Fiica lui Polonius vorbeşte apoi despre gesturile, la fel de grăitoare, ale prinţului: ,,M-a luat de mână şi m-a strâns puternic / Cu mână stângă streaşină la frunte, / Atât de-adânc mi s-a uitat în ochi (…) / Şi dând de trei sau patru ori din cap, / Oftă adânc…părând / Că-şi dă sfârşitul” (ibidem).78 Din descrierea Opheliei deducem că suferinţa prinţului Hamlet este reală, nu mimată, atmosfera curţii de la Elsinore era extrem de apăsătoare, alienantă, o adevărată tortură pentru Hamlet, care ştia acum că tronul regelui Claudiu este pătat de sânge, dar nu putea să o spună. În privirea ,,scrutătoare” fixată de prinţ asupra Opheliei, el anticipează metamorfoza acesteia, transformată în momeală de Polonius, pentru supravegherea omului iubit. Hamlet, după cum glăsuiesc scrisorile sale, o iubea indubitabil pe Ophelia:  ,,Să nu crezi soarele-n amiezi, / Nici stelele că-s foc ceresc / Nici adevărul să nu-l crezi, / Dar crede-n veci că te iubesc”. Şi el adaugă: ,,O, scumpă Ophelia, sunt bolnav de aceste cadenţe, nu am meşteşugul să-mi scandez gemetele, dar că te iubesc pe tine, preacurată, crede-mă” (II, 2).79

Aşa stând lucrurile, pare de neînţeles tonul vehement, brutal, folosit de Hamlet la adresa Opheliei: ce-i reproşează el, cu cine se luptă el de fapt, cu ea, cea pe care-o iubise (şi care-l iubea, dar care se supune poruncilor părinteşti)) sau cu cei care-l ascultă din spatele draperiilor, unelte ale regelui uzurpator şi ucigaş ? În discuţia cu Ophelia, la început, Hamlet o întâmpină cu cuvinte blânde: ,,O, nimfă, în ruga ta / Păcatele-aminteşte-mi”, iar aceasta îi răspunde cu o căldură (dragoste) abia disimulată: ,,De-atâta timp, ce face-alteţa-voastră” ? (III, 1).80 Dar ceea ce urmează pare neverosimil, cititorul (privitorul la teatru) este uimit de derularea tensionată a dialogului. Ophelia (la-ndemnul celor ce ascultă din spatele draperiilor) îi ,,restituie” amintirile scumpe ale celor doi, ea, care continuă de fapt să-l iubească, în timp ce Hamlet, care vede femeia şi nu iubita, o chestionează cu severitate (brutalitate), cu o vehemenţă rar întâlnită, deloc princiară: ,,Eşti cinstită ? Eşti şi frumoasă ? Dacă eşti frumoasă şi cinstită, cinstea  n-ar trebui să-ţi asculte frumuseţea, fiindcă puterea frumuseţii mai curând va preschimba cinstea într-o desfrânată decât să facă aceasta frumuseţea a-i semăna”. Apoi prinţul conchide cu amărăciune: ,,altădată asta era un paradox, dar timpurile noastre l-au dovedit adevărat” (ibidem).81

Vehemenţa sa merge într-un crescendo, luând proporţii nebănuite: ,,Du-te la mănăstire, de ce vrei să prăseşti doar păcătoşi ? /(…) Suntem cu toţii ticăloşi sus-puşi, nu crede pe nimeni /(…) Dacă te măriţi, îţi dau de zestre-acest blestem: fii castă ca gheaţa, albă ca zăpada, şi tot nu vei scăpa neterfelită /(…) Du-te, jocul vieţii mi-e urât” (ibidem).82 Dar să nu ne înşelăm. S-ar părea că totul  a fost spus şi că între cei doi s-a căscat o prăpastie, dar, foarte curând, în scena de ,,teatru în teatru”, asistăm la o adevărată ,,idilă” între iubiţii certaţi: Hamlet, invitat de regină (mamă) să stea lângă ea, acesta,  în mare formă sufletească, se arată de-a dreptul seducător: ,,Nu, scumpă mamă, am, aici, un metal mai strălucitor / (către Ophelia) Să stau, my lady, în poala dumitale ? Adică numai cu capu-n poală. / E un gând minunat a sta între genunchii fetelor” (III, 2).83 Ophelia, după tirada irascibilă a prinţului, se arată surprinsă şi ea: ,,Sânteţi vesel, my lord”. Chiar dacă admitem, conform interpretărilor curente, că Hamlet ,,joacă teatru”, atracţia şi dragostea sa pentru Ophelia nu sunt mai puţin evidente. În scena ultimă, a înmormântării Opheliei, Hamlet, iritat de comportamentul zgomotos al lui Laert, exclamă dezarmat: ,,Iubita mea Ophelia! Mii de fraţi, / Şi tot nu pot, cu dragostea lor toată, / Pe-a mea să o ajungă / (…) Şi eu, cu ea, vreau să mă-ngrop de viu” (V, 1).84

După ce-am văzut adevărata natură a iubirii pentru Ophelia, să ne întoarcem la lupta lui Hamlet cu sistemul de la Curte. Jan Kott notează: ,,În castelul de la Elsinore, în spatele fiecărei draperii se ascunde cineva. Teama pângăreşte totul la această curte: căsnicia, dragostea, prietenia”. Şi eseistul subliniază: ,,Prin ce experienţă de iad a trebuit să treacă Shakespeare, în timpul complotului şi a executării lui Essex, pentru a descoperi cum funcţionează (acţionează) Marele Mecanism”!85

Regele observă cu o doză de îngrijorare, pentru scaunul său, că ,,Hamlet nu mai este Hamlet” (II, 2) şi trimite pe urmele lui, practic pentru a-l supraveghea, pe cei doi curteni prea supuşi, Rosencrantz şi Guildenstern (vezi mai sus). Întâmpinându-i amical, la început, pe cei doi intruşi, prinţul se miră ce caută cei doi ,,aicea, la-nchisoare”, fiindcă ,,Danemarca-i o-nchisoare”, generalizând apoi că lumea-ntreagă e la fel, cu ,,multe temniţi, carcere şi beciuri” (ibidem).86 Apoi, în faţa celor doi trimişi ai curţii, prinţul renascentist ne zugrăveşte viziunea sa (sceptică) asupra lumii: ,,De la un timp, fără să ştiu de ce, mi s-a vestejit tinereţea, am uitat toate jocurile, gustul de viaţă mi s-a îngreunat, încât pământul, această goală alcătuire, îmi pare un promontoriu sterp, aerul (cerul)…o strânsură puturoasă de aburi, iar omul, această făptură aleasă, frumuseţea însăşi a lumii, vârf a toată făptura, ce este acest praf al prafului ? Oamenii nu mă mai farmecă”, afirmă primul erou modern al literaturii europene (ibidem).87 Pe Hamlet nu-l mai încântă decât actorii, pe care-i salută ca pe ,,domnii mei” şi ,,buni prieteni”, ca pe nişte ,,maeştri”. Ei îl ajută să se cerceteze pe sine, impresionat de ,,trăirea” înaltă a rolurilor lor: ,,Firesc e oare ca un biet actor, / Spunând poveşti şi-nchipuind dureri, / Să-şi poată-aduce firea după gând, / (…) Cu ochii-n lacrimi, / Cu glasul frânt şi potrivindu-şi portul / Pe-nchipuiri ? Şi totul pentru ce ? / Pentru Hecuba! / Dar ce-i e lui Hecuba şi ea lui / S-o plângă ?” (ibidem).88

Spirit lucid şi onest, prinţul se compară cu actorul, învinuindu-se cu voluptate : ,,Iar eu,  un trântor scârnav, lânced şi nătâng, / Un gură-cască-al propriei dureri, / Nimic nu spun (…) Poate sunt un laş ? De ce nu-mi spune nimenea netrebnic ? (…) / Nimic nu mă-ntărâtă, înghit orice (…) / Mi-e silă, oah! Trezeşte-te, tu, creier!” (ibidem).89 Deocamdată, el se bucură de sosirea actorilor la castel, în speranţa de a-l demasca pe regele ucigaş: ,,piesa-i laţ / În care pot pe rege să-l înhaţ” (ibidem). Înainte de scena respectivă, Hamlet, după un nou examen al conştiinţei, în punctul culminant al acţiunii, rosteşte marele său monolog: ,,A fi sau a nu fi, aceasta e-ntrebarea / Mai-nalt e-n sine cugetul să-ndure / Săgeţile…soartei, / Sau, mări de suferinţe înfruntând, / Să curme totul scurt ? Să mori, să dormi, Nimic mai mult”. Şi el continuă incisiv: ,,Ce om ar sta să-ndure bătrâneţea, / Tirani nedrepţi, trufia îndrăzneaţă, / Obrăznicia scribilor slujbaşi, / Izbânda lângă merit a prostiei / Şi dragostea lovită de dispreţ, / Când singur ar putea să-şi dea odihna / Cu-un vârf de oţel” ? Prinţul identifică în excesul de reflecţie incapacitatea noastră de a trece la fapte: ,,Gândirea ne face laşi pe toţi / Culoarea vie-a hotărârii / Păleşte în raza palidă de gând / Şi fapte mari, soroace-ale-împlinirii, / Sub ochiul minţii,-avântu-şi încovoaie” (III, 1).90 Monologul reuşeşte să menţină într-un echilibru ,,măiestrit” antinomiile viaţă şi moarte, dorinţa de moarte şi frica de moarte, chinurile vieţii şi ale morţii. Totuşi, concluzia e limpede: deşi condiţia umană ne face să tânjim după moarte, preferăm să ,,îndurăm” viaţa pe care o ducem (L. Leviţchi).91    

Cu concursul actorilor, Hamlet introduce, în piesa montată la curte, secvenţa otrăvirii regescului său tată, în prezenţa uzurpatorului ucigaş şi a întregii curţi, în urma căreia regele Claudiu, demascat, părăseşte sala plin de mânie, prinţul având astfel confirmarea faptei sale nelegiuite. În acet mod, la curte, taberele se delimitează fulgerător, în jurul regelui se strâng toţi supuşii săi obedienţi în frunte cu Polonius, în timp ce  alături de Hamlet nu rămâne decât Horatio, student la Wittenberg, coleg cu prinţul, aristocratul intelectual,  al cărui elogiu tocmai îl făcuse înainte: ,,Tu eşti singurul om drept / Cu care pot vorbi deschis oricând / A, nu te măgulesc / Fiindcă ce-aş putea râvni să-mi dai, / Când inima ta bună-i tot avutul (…) / Nepăsător la suferinţe mari şi om / Pe care soarta lui l-a mulţumit / Fie lovindu-l, fie răsfăţându-l. / Ferice omu-al cărui sânge-aprins / E îndoit cu rece judecată / Şi nu-i sub degetele soartei flaut / Să cânte ce vrea dânsa” (III, 2).92 Din momentul în care s-a încredinţat de adevărul crimei săvârşite, Hamlet, având alături doar pe Horatio, este de nerecunoscut, şi unde nu poate tăia cu sabia, taie cu vorba, arătându-se necruţător faţă de ,,temnicerii” săi. Lui Guildenstern i se adresează astfel (vezi scena cu flautul): ,,pentru ce îmi dai târcoale…, de parcă-ai vrea să mă împingi în plasă ? (…) vezi, ce lucru de nimic ai vrea să faci din mine! Ai vrea ca eu să cânt…, ai vrea să-mi smulgi chiar taina inimii, ai vrea să-mi afli cuprinderea întreagă de sunete adânci şi ascuţite. Ia-mă drept orice instrument vrei, oricât m-ai zgândări, n-ai să-ajungi să-ţi cânt eu niciodată” (Ibidem).93

Urmează o noapte teribilă: încordat, hărţuit din toate părţile, Hamlet se-ndreaptă înarmat spre apartamentul reginei: ,,E miez de noapte, plin de vrăji şi iele, / Când cască cimitirele, iar iadul / Pe lume suflă molimi; / Sânge-n clocot aş vrea să beau, / Ca soarele el însuşi să tremure” (Ibidem).94 În drumul său, el îl întâlneşte pe rege îngenuncheat, într-un colţ, la rugăciune, dar nu cedează ispitei de a-l lovi: ,,Îl pot lovi din spate cât se roagă / Acuma chiar, ca să-l trimit la ceruri / Şi fapta-i să-mi răzbun. Dar să mai cuget (…) Năuntru, spadă,-alege timp cumplit, / Când doarme beat, când urlă de mânie / Sau când incestu-l trage către pat (…) / Atunci să-şi dea spurcatul suflet Satanei” (III, 3).95 Prinţul se apropie de iatacul mamei, hotărât să-i vorbească pe măsură: ,,O, inimă, păstrează-ţi firea, -n pieptu-mi / Să nu se-ncuibe sufletul lui Nero / Voi fi cumplit, nu însă nefiresc / Îi voi vorbi-n cuţite, dar niciunul de mânuit” (III, 2).96 Dialogul dintre mamă şi fiu se arată tăios de la început: ,,Ştii, Hamlet, că-ai jignit pe tatăl tău / Ştii, mamă, că-ai jignit pe tatăl meu / Răspunzi cu-o limbă,-aş zice, fără rost. / Întrebi cu-o limbă,-aş zice, blestemată” (III, 4).97

Ameninţat de regină că va chema garda, Hamlet se dezlănţuie: ,,Stai aici, un pas să nu clinteşti / …nainte de-a-ţi fi pus / Oglinda-n faţă, ca să-ţi vezi în cuget”, ceea ce o sperie pe regină, care strigă alarmată, odată cu Polonius, de după perdea. Hamlet, crezând că este însuşi regele, înfige sabia în perdea şi ucide pe Polonius, victimă a propriei nesocotinţe. El se-ndreaptă apoi spre regină şi-i pune în faţă oglinda propriilor fapte: ,,Nu-ţi mai frânge mâinile…/ Să-ţi frâng mai bine inima (…) / Ce-ai făcut ? / O faptă ce-ntunecă roşeaţa sfiiciunii / (…) Făcând din taina nunţii zărăfie (…) / Ruşine unde-ţi este-mbujorarea” ?! (ibidem) 98. Şi prinţul încheie sentenţios: ,,Căci azi, când lumea gâfâie-n osânză, / Virtutea cere viciului iertare, / Se-nclină,-i cere voie să-l ajute.” (ibidem).99 Hamlet îşi revarsă apoi mânia împotriva regelui, care-i pregătea surghiunul şi pieirea (vezi mai sus, p. 2). Scena din iatac se încheie dramatic şi sinistru: în timp ce urează mamei sale noapte bună, el părăseşte încăperea târând cadavrul lui Polonius.

Hamlet încercase să trezească conştiinţa mamei sale, dar nu prea reuşeşte, întrebată apoi de rege, ce este cu Hamlet, ,,acest nebun de tânăr”, regina răspunde doar atât: ,,Nebun ca marea şi ca vântul / Când se-ntrec în larg”. După uciderea lui Polonius, Hamlet, prinţul răzbunător, se arată necruţător cu slujitorii intriganţi din jurul său şi etichetează pe Rosencrantz drept ,,burete”, care ,,suge încrederea, răsplata şi puterea regelui”, inşi lipsiţi de inteligenţă: ,,vorba cu tâlc adoarme în urechea bleagă”, şi atacă din nou pe Claudiu, în prezenţa slujitorilor săi: ,,regele-i un lucru de nimic” (IV, 2).100 Arestat practic şi condus sub escortă la rege, Hamlet îl înfruntă şi îl sfidează din nou pe acesta, care-l întrebase ,,unde-i  Polonius”: ,, La cină! Nu unde mănâncă, ci unde e mâncat, o anumită convocare de viermi politici îl înconjoară. Chiar peste regi, tot viermii-s împăraţi” (IV, 3).101 Drept pedeapsă pentru nesupunere şi uciderea lui Polonius, Hamlet este surghiunit în ,,Englitera”, fiind însoţit de temnicerii săi, Rosencrantz şi Guildenstern, care trebuie să-l urmeze pas cu pas şi să-l îmbarce, având asupra lor ordinul secret de a fi executat la destinaţie (ibidem).102

În drum spre Anglia, Hamlet poposeşte pe o câmpie în Danemarca, unde vede trecând o oaste străină- în acest moment, intră în scenă un personaj nou, Fortinbras, nepotul regelui norveg, care cere printr-un căpitan îngăduinţa de trecere prin regatul danez spre Polonia. Prinţul exilat află uimit de la acesta că nu e vorba, de fapt, decât de o fâşie de pământ, ,,în care nu-i dobândă, ci doar faimă”. Oastea lui Fortinbras, care trece în marş sub ochii săi, îi provoacă lui Hamlet noi reflecţii despre natura umană: ,,Ce este omul, / Când bunul lui cel mai de preţ şi ţinta / Sunt doar să doarmă şi să-nghită ? O fiară! (…) O parte doar e-n ea (minte) de-nţelepciune, / Iar trei sunt numai neputinţă” (IV, 4).103 Hamlet se compară pe sine cu Fortinbras, făcându-şi alte reproşuri: ,,Pilde mari mă-ndeamnă, / Dovadă oastea-atât de grea şi deasă, / Supusă acelui palid căpitan / Cu inima de zeu şi căruia / Puţin păsându-i ce e să se-ntâmple, / Şi-aruncă-n vânt fiinţa-i pieritoare, / Se ia de piept cu soarta şi cu moartea / Doar pentru coaja oului” (IV, 4.104 Impresionat de prinţul norveg, el generalizează: ,,Măreţ / E nu să arzi doar pentru pricini mari, / Ci să te-aprinzi chiar pentr-un fir de pai / Când cinstea-ţi însăşi este-n joc” şi încheie: ,,Iar eu, / Cu tată-ucis, cu mamă pângărită, / Cu sângele şi cugetul în flăcări, / Las totu-n aţipire, (…) / De-acum, tu, viaţă-a mea, / Înoată-n sânge ca să-nsemni ceva” (ibidem).105

Dintr-o scrisoare a lui Hamlet către Horatio, aflăm apoi că, după două zile de călătorie pe mare, corabia daneză este atacată de piraţi, iar prinţul cade în mâinile lor, în timp ce Rosencrantz şi Guildenstern îşi continuă drumul spre Englitera. Prinţul relatează ulterior lui Horatio ce s-a întâmplat de fapt pe mare: înaintea atacului piraţilor, el plăsmuieşte, în timpul nopţii, o nouă scrisoare către englezi, prin care schimba vechea poruncă de osândire a sa în execuţia celor doi însoţitori (V, 2).106

Ultimul act al tragediei debutează surprinzător cu apariţia a doi clovni, pe post de gropari, care sapă un mormânt, pentru a fi înmormântată creştineşte ,,una care şi-a căutat singură mântuirea” (Ophelia). Dialogul dintre ei este instructiv pentru realităţile epocii-primul clovn remarcă faptul că ,,spânzurătorile sunt clădite mai temeinic decât bisericile” (V, 1).107 Hamlet, însoţit de Horatio, pătrunde în scenă şi intră în vorbă cu primul clovn, apoi, cu o ţeastă în mână, el îşi continuă reflecţiile amare, lucide, despre condiţia umană: ,,ţeasta asta…a fost poate a unui om politic” sau a ,,unui curtean”, a ,,unui avocat”, a lui Yorick, ,,măscăriciul regelui”, iar acum este ,,al lordului Vierme”, ca să încheie: ,,la ce treaptă josnică ne întoarcem noi, oamenii, Horatio. Crezi că Alexandru arăta tot la fel în pământ ? (…) ţărâna lui” ar putea ,,să astupe o vrană de poloboc” ? (V, 1).108 Scena cimitirului, după unii comentatori, marchează un moment în evoluţia lui Hamlet, anume seninătatea în faţa morţii, care înlocuieşte acum teama de ceea ce ne aşteaptă dincolo de această viaţă. Când păşeşte în cimitir, împreună cu Horatio, prinţul este uimit că groparul se arată binedispus în timp ce-şi face meseria: ,,Omul ăsta nu-şi dă seama de ce face, / Devreme ce sapă un mormânt şi cântă” ? (V, 1, p. 137).

În scena îngropării Opheliei, Hamlet se arată revoltat de durerea zgomotoasă (,,ifosul durerii”) a fratelui ei, Laert, şi-l înfruntă pe acesta: ,,Durerea cui / E-atât de-naltă ? (…) / Nu ştii să te rogi / Îţi spun, ia mâna jos…/ Deşi la fire blând, nemânios, / Stă-n mine-ascuns ceva-nfricoşător, / Ce-ngheaţă mintea-ţi (ibidem).109 Reacţia nestăpânită  a lui Hamlet faţă de Laertes oferă un nou prilej regelui de a incita pe acesta împotriva prinţului: ,,Răbdarea întăreşte-ţi-o gândind / La ce-am vorbit. Nimic nu-i de-amânat” (ibidem). Pe de altă parte, Hamlet, descoperind porunca secretă a regelui de a fi executat, în Englitera, are o nouă izbucnire de mânie faţă de acesta: ,,O, rege ticălos! (…) / Nu crezi că el, care-a ucis / Pe scumpu-mi rege, pângărind pe mama, / Şi care,  despărţindu-mă de tron, / A vrut chiar viaţa-n undiţi să mi-o prindă, / Ar merita, fără păcat, să fie / Plătit la fel ? / Şi n-aş fi blestemat / Să las pe lume acest vierme-al firii / S-o roadă mai departe” ? 93 El crede că trebuie să fie prompt în decizii: ,,Curând, dar mai-curândul este-al meu / Şi-o viaţă-i doar cât ai clipi din ochi” (V, 2).110

În atmosfera încordată de la curtea regească, instalată după întoarcerea în Danemarca a lui Hamlet, acesta, însoţit doar de Horatio, înţelege că trebuie să acţioneze rapid pentru a-şi duce misiunea la capăt şi a pedepsi pe regele uzurpator şi ucigaş-,,acest vierme al firii”. Împrejurările de la Elsinore îl ajută: abia revenit în regat, el primeşte provocarea, trimisă de rege printr-un curtean, Osric, batjocorit fără milă de prinţ (,,cunoşti musculiţa asta ? / …domnească peste vite o vită”), ,,un rămăşag pe şase cai arabi, şase săbii franţuzeşti, iar regele s-a prins că-n douăsprezece reprize, el nu vă va atinge mai mult de trei ori, în timp ce Laert s-a prins pentru nouă” (ibidem).111 Hamlet decide să accepte pe loc, afirmând că este ,,gata”: ,,acum sau oricând voi fi cum mă simt acum” (ibidem), dar Horatio se arată sceptic: ,,My lord, veţi pierde”. Prinţul se arată încrezător, însă, surprinzător, îi mărturiseşte lui Horatio: ,,Nu ştii, ce strânsă mi-este inima” (ibidem). Dar, încă o dată, respinge sfatul lui Horatio (,,Alteţă, dacă inima vă spune ceva de rău, mai bine ascultaţi-o”), hotărât să primească: ,,Prostii! Sunt temeri femeieşti. Presimţirile sunt fleacuri (…). Şi răul de-i acum, înseamnă că n-are să mai fie; dacă n-are să mai fie, înseamnă că e acum…, aşa că totu-i să fii pregătit; când piere omul, din tot ce lasă, nimic nu este al-lui” (ibidem).112     

Aşa începe marea scenă a duelului, în care sunt implicate toate personajele însemnate ale piesei (cu excepţia lui Polonius şi a Opheliei), când se produce deznodământul tragediei Hamlet. Sub patronajul regelui uzurpator, transformat în ,,maestru de ceremonii”, începe duelul, după ce se simulează împăcarea prinţului cu Laert (,,Te rog să ierţi, ca gentilom ce eşti (…) / Primesc, şi gândul răzbunării mi s-a şters” (ibidem), în fapt capcana ce viza uciderea lui Hamlet, pregătită până în cele mai mici amănunte (spada şi chiupurile cu vin erau otrăvite din vreme). Hamlet vorbeşte despre duel ca despre ,,frăţeasca-ne prinsoare”, dar era el sincer, chiar era convins că nu este decât o simplă întrecere ? Luciditatea (,,inima strânsă”) ne spune altceva, iar el, precum Fortinbras, ,,şi-aruncă-n vânt fiinţa-i pieritoare”, fie şi ,,pentru coaja oului”. Laert are o ezitare înainte de lovitura mortală (,,inima mea parcă mă opreşte”), dar atacul ucigaş se produce, conform planului: Hamlet este rănit de spada otrăvită, apoi, în încăierare, ei îşi schimbă armele, şi-l răneşte pe atacator cu propria sa spadă (ibidem).113

Dar lucrurile se precipită fulgerător: regina bea în cinstea fiului ei şi se prăbuşeşte, otrăvită, mărturisind adevărul, apoi Laert, care, prea târziu, îşi destăinuie vina: ,,Căzut în laţu-ntins de mine / Şi mor prin chiar urzelile-mi viclene (…) / Viclenia s-a-ntors asupra-mi /şi zac aici pe veci…/ numai regele-i de vină” (ibidem).114 Hamlet, care exclamase plin de mânie: ,,Cătaţi-l toţi şi daţi-mi pe mârşav”, se aruncă asupra regelui şi-l străpunge pe uzurpatorul ucigaş cu spada înveninată, ,,Atunci, venin, / Lucrează mai departe (…) / Bea de-aici, spurcate dan incestuos” (ibidem).115 După toate acestea şi avertismentul lui Laert (,,Hamlet, vei muri / Nu-i leac pe lume să-ţi mai facă bine”), prinţul înţelege într-un târziu că-şi asumase riscul suprem, iar duelul fusese o capcană fatală, care urmărea să-i aducă moartea: ,,Mor, Horatio / Trăieşte tu şi du-mi dreptatea-n faţa / Uimitei lumi (…) / Eu las un nume numai răni în urmă (…) / Spune povestea mea, în lumea asta aspră” (…) / Văd pe tronul Danemarcei pe Fortinbras / Murind, sunt pentru el (…) / Iar restul e tăcere” (ibidem).116 Cuvintele lui Horatio, confidentul său, completează acest tablou: ,,Ce cuget nalt! / Se frânge-o inimă aleasă…/ Nobil prinţ, noapte bună” (ibidem).117

Înaintea duelului, Hamlet exclamase: ,,Devreme ce niciun om nu ştie ce lasă în urma lui, / Ce importanţă are dacă se desparte de toate mai devreme” ? El era  însă pregătit, ,,neştiind ce lasă în urma lui” (viaţa, misterul etern al omului sau perpetuarea stărilor de lucruri ,,putrede”, ticăloşiile, lipsa de conştiinţă a oamenilor, machiavelismul, animalitatea), dar ştiind că există praguri (limite) ale cunoaşterii- ,,iar restul e tăcere” (L. Leviţchi). 118

Pe neaşteptate, răsună tobele şi în scenă intră Fortinbras! Cine este acesta ?! În unele interpretări, Fortinbras este văzut ,,ca una dintre dublurile lui Hamlet, ca un alter ego al lui. Dar el este văzut şi ca cel care a restabilit ordinea în regatul Danemarcei, care a restaurat legea morală” (Kott).119 În piesă, el este schiţat ca personaj în mod sumar, îl vedem mai întâi pe când, în fruntea oştii, ca ,,palid căpitan”, se află în marş spre Polonia, şi apoi, în ultima scenă, după măcelul general. Jan Kott sublinia că ,,el este acela care rosteşte ultimele cuvinte ale acestei drame sângeroase”. Aşadar, cine este acest tânăr principe norvegian ? Nu ştim, autorul nu ne spune ce reprezintă el, ,,soarta oarbă,  absurditatea lumii sau victoria dreptăţii” ? (Kott).120 Abia s-a încheiat o mare dramă, sub ochii noştri, s-au derulat, cum se exprimă Horatio, ,,fapte crunte, gâfâind de sânge, / omoruri datorite întâmplării, / morţi nedrepte, silnice, viclene / şi urzeli răstălmăcite” (V, 2).121

Jan Kott arăta: ,,Pe scenă s-au aflat oameni, care au luptat, au conspirat şi s-au ucis unii pe alţii, din iubire au comis crime şi tot din iubire şi-au pierdut minţile, şi-au întins reciproc curse, şi au căzut ei înşişi în ele, apăraseră puterea sau luptaseră împotriva ei, au spus lucruri zguduitoare despre viaţă, despre moarte şi despre soarta omului, voiseră să îndrepte lumea sau numai să se salveze pe ei înşişi, şi fiecare urmărea ceva. Chiar şi crimele lor aveau o anumită măreţie.”122 Şi la urmă, când nimeni nu se mai aştepta, apare un tânăr principe chipeş, învingător pe câmpul de luptă, care, după ce acordă onorul cuvenit lui Hamlet (,,Voi căpitani, / Purtaţi pe Hamlet sus ca pe-un viteaz / Fiindcă-aşa s-ar fi purtat el însuşi, / Fiind un mare rege / Să-l petrecem cu goarne şi datini de război”), spune cu candoare: ,,Luaţi aceste leşuri (…) / În ţara-aceasta am drepturi cunoscute / Şi ele mă-ndeamnă să le cer” (V, 2).123 Cu alte cuvinte, ,,acum eu sunt regele vostru”! (Jan Kott).

Hamlet este primul ,,om modern”, adică un intelectual, un spirit lucid, care şi-a însuşit un Weltanschauung nou, opus diametral celui medieval (L. Leviţchi).124

Ca mare poet (artist), Shakespeare a ştiut ,,ce lasă în urma lui”, scriind Hamlet, o mare capodoperă, şi plăsmuind ,,primul om modern” şi ,,prima piesă cu adevărat modernă”, prin problematică, tonalitate şi concepţie.

———————-

NOTE

1. Shakespeare, Hamlet, trad. Vl. Streinu, Ed. Univers şi Teatrul Naţional ,,I. L. Caragiale”, Bucureşti, 1970, p. 19, 58, 59, 39.

2. Ibidem, p. 14-15, 78.

3. Ibidem, p. 79-92, 95.

4. Ibidem, p. 97.

5. Ibidem.

6. Ibidem, p. 103.

7. Ibidem, p. 108-109.

8. Ibidem, p. 111-112.

9. Ibidem, p. 113.

10. Ibidem, p. 114.

11. Ibidem, p. 120-123, 128-134, 161.

12. Ibidem, p. 27.

13. Ibidem, p. 28-29.

14. L. Leviţchi, Hamlet (Comentarii), în Shakespeare, Opere, 5, Bucureşti, Univers,1986, p. 449.

15. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 48-49.

16. Ibidem, p. 46-48.

17. Ibidem, p. 50.

18. Ibidem, p. 54.

19. Ibidem.

20. Ibidem, p. 55, 66, 67.

21. Ibidem, p. 74.

22. Ibidem, p. 77.

23. Ibidem, p. 79.

24. Ibidem, p. 48.

25. Ibidem, p. 48-49.

26. Ibidem, p. 57, 59, 59-60, 72.

27. Ibidem, p. 91-92, 93-94.

28. Ibidem, p. 95-96.

29. Ibidem, p. 109.

30. Ibidem, p. 110.

31. Ibidem, p. 111.

32. Ibidem, p. 16.

33. Ibidem, p. 25, 26.

34. Ibidem, p. 121.

35. Ibidem, p. 122-123.

36. Ibidem, p. 124.

37. L. Leviţchi, op. cit., p. 449.

38. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 130.

39. Ibidem, p. 133.

40. Ibidem, p. 17, 49.

41. Ibidem, p. 50, 72.

42. Ibidem, p. 99.

43. Ibidem.

44. Ibidem, p. 100.

45. Ibidem, p. 100-101.

46. Ibidem, p. 101-102.

47. Ibidem, p. 102-105.

48. Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, Bucureşti, ELU, 1969, p. 64.

49. Ibidem.

50. L. Leviţchi, op. cit., p. 449.

51. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 25-26.

52. Ibidem, p. 28-29.

53. Ibidem, p. 47.

54. Ibidem, p. 53.

55. Ibidem, p. 54.

56. Jan Kott, op. cit., p. 64.

57. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 75-76.

58. Ibidem, p. 78.

59. Ibidem, p. 77-78.

60. Ibidem, p. 52-53, 83-89.

61. Ibidem, p. 78.

62. L. Leviţchi, op. cit., p. 439.

63. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 118-120.

64. L. Leviţchi, op. cit., p. 439.

65. Ibidem.

66. Jan Kott, op. cit., p. 65. op.

67. Ibidem, p. 61.

68. Aurel Curţui, Hamlet în România, Bucureşti, Minerva, 1977, p. 181.

69. L. Leviţchi, op. cit., p. 442.

70. Ibidem, p. 442.

71. Ibidem, p. 446-447.

72. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 19.

73. Ibidem, p. 20.

74. Ibidem, p. 37, 42.

75. Jan Kott, op. cit., p. 64.

76. L. Leviţchi, op. cit., p. 442-443.

77. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 46.

78. Ibidem, p. 47.

79. Ibidem, p. 52-53.

80. Ibidem, p. 75.

81. Ibidem, p. 76.

82. Ibidem, p. 77.

83. Ibidem, p. 82-83.

84. Ibidem, p. 146.

85. Jan Kott, op. cit., p. 63.

86. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 48, 58.

87. Ibidem, p. 60-61.

88. Ibidem, p. 69.

89. Ibidem, p. 69-70, 71.

90. Ibidem, p. 74-75.

91. L. Leviţchi, op. cit., p. 463-464.

92. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 81-82.

93. Ibidem, p. 93-94.

94. Ibidem, p. 95.

95. Ibidem, p. 98.

96. Ibidem, p. 95.

97. Ibidem, p. 99.

98. Ibidem, p. 101-102.

99. Ibidem, p. 102-105.

100. Ibidem, p. 110-111.

101. Ibidem, p. 112.

102. Ibidem, p. 114.

103. Ibidem, p. 116.

104. Ibidem, p. 116-117.

105. Ibidem, p. 117.

106. Ibidem, p. 147-149.

107. Ibidem, p. 135-137.

108. Ibidem, p. 138-143.

109. Ibidem, p. 145-146.

110. Ibidem, p. 147, 150.

111. Ibidem, p. 150-154.

112. Ibidem, p. 155-156.

113. Ibidem, p. 159-160.

114. Ibidem, p. 160-161.

115. Ibidem, p. 161.

116. Ibidem, p. 161-162.

117. Ibidem, p. 163.

118. L. Leviţchi, op. cit., p. 469-470.

119. Jan Kott, op. cit., p. 74.

120. Ibidem, p. 75.

121. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 163-164.

122. Jan Kott, op. cit., p. 75.

123. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 164.

124. L. Leviţchi, op. cit., p. 450.

IOAN POPOIU

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/26/ioan-popoiu-hamlet-la-elsinore/

Valeriu Dulgheru: România trebuie să devină actorul actic al Re-Unirii

Se întreabă pe bună dreptate ilustrul patriot Ion Diaconescu. Răspunsul lui Emil Cioran ar fi „Să nu mai fim paraziţii unor glorii deşuiete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi”. Răspunsul nostru la momentul actual ar fi ca România să facă tot posibilul pentru a se reîntregi, aşi aduce teritoriile înstrăinate în diferite perioade ale zbuciumatei sale istorii acasă pentru „a-şi edifica propria identitat”. Spunea maestrul Dabija că Ţării nu-i merge bine fiindcă nu este întreagă, trupul ei este ciuntit, îi lipseşte o mână. Şi dacă Republica Moldova este cu adevărat independentă statal de Moscova, iar România este cu adevărat Ţară-Mamă, atunci ce ne împiedică să ne Re-unim? Iată o întrebare, al cărui răspuns încărcat de incertitudini ne tulbură conştiinţele ori de câte ori o punem. „Trăim vremuri mizerabile și nu avem pe cine să dăm vina, căci vina e în întregime a noastră” scrie pe bună dreptate Mircea Cărtărescu, în cotidianul german Frankfurt Allgemeine Zeitung. Este o vorbă românească: „Dumnezeu te ajută dar în traistă nu-ţi pune”. În traistă trebuie să punem noi ceva ca mai apoi să ne ajute cineva.

Nu am fi pionieri în această problemă. Au mai fost ţări (şi mai sunt) cu aceeaşi problemă – reîtregirea Neamului. Unificarea Germaniei s-a produs în primul rând datorită insistenţei Germaniei de Vest, conducerea Germaniei de Est (RDG) nedorind acest lucru (tot aşa cum acum în Basarabia Dodon şi Plahotniuc nu doresc Reunificarea Basarabiei cu Ţara-mamă). Puţin timp înaintea unificării Germaniei liderul Germaniei de Est E. Honecker declara că RDG va există sute de ani. Iată că istoria a decis altfel. Germaniei şi până la unificare lucrurile îi mergeau bine însă după Reunificare lucrurile i-au mers mult mai bine, astăzi devenind prima putere economică (şi politică!) în Uniunea Europeană.

Unificarea celor două Corei este cerută insistent de Coreea de Sud (care a format în acest scop un minister al Reîntregirii!) mult mai avansată sub aspect economic decât Coreea de Nord, care continuă să „construiască comunismul” (un soi de tip stalinist!), să se militarizeze în exces atunci când poporul moare de foame. Cele două Vietnamuri s-au reunit. Cele două Chine (China propriu zisă şi Taiwanul) se vor reuni şi ele. China, prin insistenţă, şi-a recuperat unul din teritoriile înstrăinate anterior – Hongkong. Este un proces natural şi nu poate fi oprit.

Deci, Re-unirea trebuie să fie o problemă majoră nu doar a Basarabiei (cum încearcă să demonstreze unii politicieni şi politologi din România!), dar în primul rând a României, căreia ia fost furat o parte din teritoriu. România trebuie să fie pregătită pentru orice surpriză a istoriei cum au mai fost pe parcursul zbuciumatei sale istorii (dar şi a altor neamuri cum ar fi în cazul Germaniei, Vietnamului).

România are nevoie acum de un nou Snagov (Snagov 2). Snagov 1 şi-a îndeplinit cu brio misiunea. Unirea tuturor forţelor politice într-un singur scop a făcut posibilă intrarea României în Uniunea Europeană care, oricât de discutat nu ar fi, a fost un pas corect în special acum în situaţia activizării imperiului din est. În scopul Re-unificării România ar trebui să creeze un minister al Reîntregirii aşa cum a existat în perioada de preaderare un Minister al Integrării Europene (aşa cum acum există astăzi în Coreea de Sud!), condus la începuturi de reputatul profesor şi mare patriot Alexandru Herlea. Cu regret în problema Reîntregirii Ţării în România nu există o unitate de poziţii. Explicaţia ar fi sindromul rusesc implantat în ultimii 200 de ani de aflare în zona de interes a Rusiei, teama de ursul siberian, care se transformă la unii într-o adevărată paralizie fizică şi intelectuală.

Ca să nu fiu învinuit de pălăvrăgism voi încercă să vin cu unele exemple. Este şi cazul profesorului român Corvin Lupu. Cu durere în suflet citeam interviul profesorului „Unioniștii de la Chișinău fac politică sentimentală”, care vine sub lozinca „Adevărul mai presus de teamă”. În realitate autorul promovează cu o insistență diabolică „marea teamă care trebuie s-o aibă românii faţă de ruşi, mai presus de adevărul despre situaţia din Basarabia”. Ce politică în opinia lui ar trebui să facă unioniştii de la Chişinău? Dar cei de la Bucureşti? Politica struţului?

Un  alt mare „păreolog” Lucian Boia se dădea cu părerea că ambasadorul SUA are dreptate când a făcut declaratia nechibzuită din vara trecută. O să observaţi neghiobiile sub toate aspectele (istoric, moral, al dreptului internaţional) spuse nu de Dodon sau de alte lepădături de la Chişinău ci de un frate de sânge din Ţară. Voi încerca să-i dau o scurtă lecţie de istorie acestui profesor. „Moldova nu e România (nu e identică, nu sunt acelaşi lucru, comentează autorul)”. Ba este una cu România, moldoveanul A. I. Cuza fiind arhitectul unificării Ţării Româneşti. Nu poate fi ca peste noapte unul dintre cei doi români aflaţi pe ambele maluri ale Prutului să devină un altul! „Moldova (are în vedere Basarabia – n.n.) îşi are propria ei istorie… Este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte” continuă autorul. De acord, cea de după 1812 când Basarabia a fost surghiunită în Siberia, când populaţia ia fost înjumătăţită prin lichidarea cremei societăţii (intelectualilor, celor mai buni gospodari) prin închisorile şi gulagurile staliniste, prin groaznica foamete de la 1946-47, prin cele patru valuri de deportări în Siberia, prin colectivizarea diabolică forţată, prin rusificarea acerbă (cunoaşte oare păreologul aceste crunte adevăruri?), este istoria Basarabiei. Dar până la 1812 istoria a fost una – a întregului neam românesc cu o vechime de invidiat – de peste 5000 de ani. „…Este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte…Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent!” sunt extrase din declaraţia ambasadorului american la Chişinău. „…Rusia îşi are interesele ei în zonă, dar mai ales şi asta nu se spune, din pricina faptului că basarabenii, să le spunem aşa, într-o majoritate evidentă, nu vor să se unească cu România. Problema nu este ce vrea România aici, ci dacă vor ei să se unească cu România. Cei mai mulţi preferă să trăiască într-o Republică Moldovă independentă” comentează autorul. Cunoaşte oare păreologul că la Chişinău până în 1959 nu a existat nicio clasă cu predare în limba română? Încearcă oare măcar să înţeleagă prin ce chinuri a trecut această aşchie de popor ruptă de la matcă pe parcursul acestei perioade de surghiun de peste 200 de ani? De unde să ştie autorul acestor neghiobii aflat bine mersi în ţară ce „vor basarabenii”. Ştie oare că acum opt ani în urmă doar apr. 2.8% doreau Unirea cu România, acum numărul acestor crescând până la 35% conform sondajelor, în realitate fiind mai mare. De ce în această perioadă oportună Reunirii să nu pună umărul întreaga Românie ca numărul celor care vor Unirea să fie în majoritate absolută, inclusiv prin acordarea mai legeră a cetăţeniei cum fac alte state, inclusiv Rusia în Transnitria şi Găgăuzia). Să ştie păreologul că majoritatea basarabenilor înţeleg deja că proiectul „Statul Republica Moldova” a eşuat lamentabil (lucru demonstrat de cei peste 25 de ani de aşa numită independenţă!), că existenţa aşa numitei „Republica Moldova independentă” se înţelege doar în contextul unei anexe a Rusiei sub orice formă ar fi declarată (membră CSI, membră a aşa numitei „Uniuni Economice Euroasiatice” ş.a.), că perspectivele integrării europene a Republicii Moldova (în special după găinăriile economice şi politice de la Chişinău) sunt foarte iluzorii.

M-a şocat onoarea acordată relativ recent la Bucureşti unui consilier al lui Putin pe probleme geopolitice A. Dughin şi umbrei lui din ultimul timp, cozii de topor (autodeclarat altă dată mare român), Iu. Roşca, punându-i la dispoziţie una din tribunele din Palatul Parlamentului pentru aşi prezenta una din „capodoperele” sale cu pronunţat accent geopolitic. Cunosc oare cei care i-au organizat aşa numita „prezentare de carte” care este firul roşu care trece prin întreaga „operă” a acestui şovin putinist rus? Căile de revenire a Rusiei la gurile Dunării şi în Balcani, şi pentru aceasta a fost aplaudat chiar în Palatul Parlamentului. Cum poate fi primit chiar în incinta simbolului politic al oricărei ţări un şovin rus şi acest mare trădător al Neamului Iu. Roşca, care a distrus Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia pe banii româneşti acordaţi lui „pentru Unirea Basarabiei cu România”, a bătut necontenit în cei mai mari intelectuali români ai Basarabiei (pe unii ducându-i în mormânt!), a deturnat ajutoarele româneşti pentru susţinerea lumânării aprinse a dragostei de neam spre propriul buzunar, devenind astăzi businessman prosper (cu tipografii moderne, alte imobile), nelucrând în business nicio zi. Culmea, însă aceasta s-a întâmplat acum când acest iuda se află în slujba celui mai mare antiromân Dodon, lustruindu-i permanent imagina la unul din posturile de televiziune ale lui, promovând permanent o politică antiromânească prorusească. „Republica Moldova are un viitor doar cu Rusia, alături de ia” este laitmotivul mai tuturor emisiunilor lui, multe dintre ele realizate în limba rusă. Mai e plină încă Basarabia de lichele şi România trebuie să ştie să aleagă grâul de neghină.

Ei bine, ce ar trebui de făcut ca „România să nu cadă din nou din timp”? Repetându-mă consider că România are nevoie de un nou Snagov în problema Reunirii Basarabiei. Deseori istoria se repetă, îţi oferă unele oportunităţi, pe care dacă nu le fructifici la timpi le pierzi pentru multă vreme. Conjunctura internaţională de la 1859 (după înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea) a permis mica Unire, realizată de domnitorul moldovean Alexandru Ioan Cuza şi întărită de neamţul Carol I. Conjunctura internaţională de la 1918 (după destrămarea imperiilor Rus şi Austro-ungar) a favorizat Marea Unire, începută de minunata generaţie a Unirii basarabeană. De menţionat că în 1916 România întrase în primul război mondial de parte ruşilor pentru a recupera Transilvania, de Basarabia, ruptă de ruşi la 1812, nefiind nici vorbă. Iată că istoria a hotărât la acel moment altfel, Basarabia revenind acasă din surghiunul ţarist.

Conjunctura internaţională actuală (după destrămarea urss şi împutinarea Rusiei în propriile fecalii, mă refer la cucerirea Crimeii şi războiul din estul Ucrainei) devine favorabilă Reunirii. Ucraina, nu din mare dragoste faţă de România sau de noi, ci urmărindu-şi propriile scopuri, avantaje, ar putea favoriza reintregirea Basarabiei de până la 1940 prin schimburi de teritorii şi Re-uinirea ei cu Ţara. O Transnistrie ostilă în coaste, capabilă să se lăţească cu ajutorul Rusiei, care nu a abandonat proiectul Malorossia, de o parte şi alta a Nistrului până la Prut şi mai departe, este nedorită de Ucraina. Această oportunitate trebuie valorificată spre liniştea la graniţa de est a Uniunii Europene.

Trebuie însă să nu fim ca copilul rău care dă vina pe părinţi pentru toate problemele cu care se confruntă. În repetate rânduri, când ne-am aflat la ananghie, România ne-a venit în ajutor. Atunci când în 1999 Rusia, prin regimul de la Tiraspol, ne-a lăsat în beznă, România a livrat Republicii Moldova energie electrică de aproximativ 30 mln dolari, care nu a fost plătită nici până acum. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu gazul în câteva rânduri. Construcţia cu ajutorul României a gazoductului Iaşi-Ungheni, chiar dacă nu rezolvă asigurarea cu gaz a întregii Republici, este o soluţie de reducere a pericolelor de şantaj, care oricând pot veni din partea Rusiei, cum a fost sistarea gazelor în 1992 şi 2009, şi majorarea preţurilor la gazul furnizat (doar în perioada 2004-2014 preţurile la gazul rusesc au crescut de zece ori).

Este însă de nepreţuit ajutorul acordat Republicii Moldova în ultimii 5-6 ani, perioadă în care au fost declanşate procesele de integrare europeană. România a fost în permanenţă avocatul Republicii Moldova în raporturile cu structurile europene. La semnarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană este şi aportul României. Când Rusia a introdus anul trecut un embargo la produsele moldoveneşti pe piaţa rusă (fructe, vin, legume), România a fost prima care a venit în ajutorul bieţilor noştri fermieri, deschizând piaţa pentru produsele lor, acest lucru fiind chiar în detrimentul propriilor producători. Un aport important pentru accesul produselor agricole moldoveneşti pe piaţa europeană l-a jucat Comisarul Agriculturii al Uniunii Europene de atunci, dl Dacian Cioloş.

Dar oare ajutorul de 100 mln de Euro acordat de România Republicii Moldova este de neglijat? Peste o mie de grădiniţe de copii reparate, şcoli construite şi reparate, cele peste o sută de microbuze acordate şcolilor moldoveneşti pentru asigurarea reformei şcolare. Un ajutor ce nu poate fi neglijat a fost acordat în sprijinul presei scrise din Republica Moldova. Fără acest ajutor multe ziare nu ar fi supravieţuit. Dar oare ajutorul acordat în educarea tinerilor plecaţi în România la studii liceale, universitare, de masterat cu bursă de stat nu este important? Chiar dacă mulţi tineri nu se întorc acum, acesta ar putea fi un fond de aur în cazul în care condiţiile politice şi economice vor fi prielnice întoarcerii lor din România şi din alte ţări. Şi, în final, să nu uităm că România nu este Germania, ca putere economică. Ea a dat permanent din puţinul pe care l-a avut, ca o adevărată mamă fiicei temporar aflate la ananghie.

De aceea, este strict necesar acum, în special acum (când emisarul lui Putin Dodon încearcă să reorienteze această navă naufragiată grav spre malul rusesc!), ca România să fie prezentă la luarea oricăror decizii privind viitorul Republicii Moldova. Tocmai părerea României în calitate de membru al Uniunii Europene şi în virtutea comunităţii etnice şi lingvistice, care cunoaşte cel mai bine situaţia din Republica Moldova, ar trebui să stea la baza oricărei strategii europene privind organizarea structurală a Republicii Moldova.

—————————-

Valeriu Dulgheru

Chișinău

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/04/26/valeriu-dulgheru-romania-trebuie-sa-devina-actorul-actic-al-re-unirii/