Alexandru Nemoianu: Amintiri despre un luptător

Conditia de om liber este probabil una dintre cele mai fragile conditii omenesti. Ea dureaza doar atata vreme cat libertatea este simtita ca necesitate,ca o conditie vitala si care da sens si rost existentei.

Pentru ca libertatea sa existe este necesara intelegerea faptului ca libertatea nu este obtinuta pe gratis,ca obtinerea ei inseamna vigilenta necontenita,ca este o conditie care traieste in lungul multor generatii si ca ea se castiga prin sacrificiu. Iar sacrificiu inseamna a dobandi un lucru pentru cei din jur cu pretul de a pierde acea izbanda,roadele ei,pentru tine. Cei care inteleg acest lucru sunt luptatorii si eroii.

Tara Almajului a trait si existat sub semnul libertatii, al neatarnarii.

In Evul Mediu aceasta libertate a fost dobandita de catre locuitorii care au stat mereu sub arme, pazind vadul Dunarii si vetrele lor. Mai apoi, in vremea otomana, aceasta libertate s-a pastrat prin cei care sub pavaza padurii, au stat ca oameni liberi, nesupusii altcuiva decat propriei constinte, au stat ca “lotrii”. Mai apoi aceiasi Almajeni si-au pastrat libertatea cu pret de sange, ca “graniceri”, ”catane negre”.

Setea de libertate a Almajenilor nu s-a stins si ea s-a manifesat glorios si eroic in anii in care Romania a intrat sub stapanire comunista.

Oameni din Almaj, tarani si intelectuali, s-au tras in munti si, intr-o inclestare de forte in care erau coplesiti, au luptat, au cazut si au spus ca sunt liberi si ca pentru libertatea lor sunt gata sa lupte si sa moara.
Cei care stateau in munti cu arma in mana au putut sa o faca fiind ajutati de oamenii dinsate: cu alimente, cu informative su solidaritate. Cei care ii ajutau pe oamenii sub arme se expuneau la pericole enorme: arestari, torturi, pierderea familiilor si a bunurilor. Dar totusi destui Almajeni au facut acest lucru cu fruntea sus.

Intre ei a fost si Mihai Imbrescu (Zamela) din Borlovenii-Vechi.

Casa lui se afla chiar la iesirea din sat spre lunca si spre Prigor.
Era o casa solida, granicereasca si imi aduc aminte ca lipit de casa era, in anii 50 ai veacului trecut, o batoza. Semn al prosperitatii si bunei gospodariri, a intelegerii ca progresul tehnic trebuie adoptat.
Mihai Imbrescu (si sotia lui) au suferit arestari, iar el condamnare, tortura si prigoana ca urmare a faptului ca a ajutat pe fugarii din munti.

In acea vreme aceste informatii se transmiteau in soapta si in ascuns. Opresorii voiau sa stinga si amintirea luptei pentru libertate. Totusi in 1969 am aflat despre acest luptator.

In acel an unchiul meu Vasile Valusescu (care a luptat ca partizan si apoi a stat patrusprezece ani in inchisoare) a facut un drum la Semenic si m-a luat cu el. (Era primul drum pe care l-am facut pe Semenic.)
Un camion forestier din Prigor urma sa ne duca pana spre “Poiana Begului”. Acel camion urma sa ne ia la intrarea drumului de la Prigor in Borloveni, deci langa casa lui Mihai(Mila) Imbrescu.

Vasile Valusescu a mers la usa si a fost primit cu enorma ospitaliate si dragoste. A fost primul lucru care m-a surprins. Almajenii sunt politicosi dar nu sunt entuziasti, sunt mai degraba retinuti, sobrii.
Pe gang, pe scaunul pe care l-au poftit, au pus o cerga si l-au imbiat la o gustare. Nu era vreme de asa ceva si deci au vorbit doar cateva minute, pana la venirea caminului. Am retinut o “vorba “ lui Mila Imbrescu; ”o sa treceti pe acolo?” Habar nu aveam ce va fi putut insemna acest “acolo”.

Urcand spre munte, dincolo de Balta Verde, unchiul Vasile Valusescu mi-a artat un soi de grota. Apoi mi-a spus ca acolo a stat ascuns ca partizan vreme de aproape un an. Mi-a spus ca a putut supravietui datorita ajutorului pe care i l-a dat Mila Imbrescu. De fapt acela nu a fost “ajutor”, a fost diferenta dintre viata si moarte.

Apoi am aflat despre chinurile prin care toata familia lui Mila Imbrescu a trecut: tortura, prigoane, inchisoare. Si prin toate a trecut cu fruntea sus. A crescut copii vrednici, nepoti fruntasi, a alcatuit o gospodarie prospera si s-a stins in pace.

Acest luptator era un om obisnuit dar in care vibra constinta unui trecut de om si oameni liberi si constinta ca sub nici o forma nu trebuie sa uitam ceeace datoram stramosilor.

Dupa inchisoare viata lui a mers in cercuri si extinderi tot mai largi, timpul devenea tot mai uniform si in final acel timp a intrat in prezntul continuu, in acel “acum” care este vremea lui Dumnezeu.
Sunt convins ca fost primit acolo cu bucurie.

———————————————————-

Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

4 mai 2017

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s