Vasilica Grigoraș: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Publică eseuri, poezii, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri în publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, în volume de autor şi colective. În ultimii ani se apropie de poezia niponă publicând cărţi de haiku, senryu şi tanka. Membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.

Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labiritul vieţii, e amintire şi visare. Poezia este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te oferi celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel.

Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte,  încătuşare şi libertate.

Poezia este pocalul din care ne împărtăşim, este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Poezia este focul aprins de o scânteie divină.

Ninsoarea densă

în iuţimea vântului

ceaţă a minţii –

doar topită-n poezie

văd iar îngerul nopţii

***

Poem fără sfârşit

 

Conturul unei femei

flutura în depărtare

licărind tot mai viu

pe măsură ce se apropia

de lumina unui felinar

apoi se pierdea fără veste

în bezna hibridă a nopţii.

 

El se avânta pe urmele umbrei

şi sfredelea cu ochiul şoimului

imaginile confuze.

Îşi imagina o făptură plăpândă

plină de farmec întâlnită

printr-o întâmplare neobişnuită

bizară şi tainică deopotrivă.

Se învârtea totul în mintea lui

pe strunele harpei i-auzi vocea

trezindu-i un freamăt în tot corpul

şi se decide să se apropie.

 

Simţindu-i respiraţia caldă

ea se întoarce zâmbindu-i discret

îl fixează câteva clipe

cu privirea serafică

înţelegând amândoi

că nu mai era nimic de făcut

decât să-şi poarte împreună paşii

pe-aleea poemului fără sfârşit.

 

Sub semnul întrebării

 

În desaga anilor

cu voie şi fără de voie

îşi găsesc sălaş întrebări

rafale de vânt venite tăvălug

din văzduhul fiinţei

fire încâlcite de roata morii

prin albia râului vieţii.

 

Cum şi când voi găsi răspunsurile

şi la ce-mi vor folosi?

 

Cu o scânteie de lumină

un punct de culoare

o strună de vioară

o lacrimă de compasiune

un soare auriu de septembrie

simfonie divină

nuanţe reţinute rezervate

fără efuziuni zgomotoase

printr-o banală sugestie

transmitere telepatică

coabitez cu eternul timp al întrebărilor

şi mă minunez o clipă

de simplitatea răspunsurilor.

 

Paradoxuri

 

Tac și vorbesc

ascult dar nu aud

mintea mi-e trează dar nu înţeleg.

Ţin ochii deschişi dar nu văd

dorm în nesomn

visez şi veghez.

Trec prin coșmaruri şi exaltări

mă copilăresc şi sunt înţelept

merg mă împiedic şi cad

dar am şi înălțări spre lumină.

 

De ani adun stări emoții

pe care le-am împletit

unele cu data-ntâmplării

în fibra-mi cea mai vibrantă;

cu blândeţe le-am încălzit

ori cu furie le-am alungat

însă multe mă urmăresc și azi.

 

Aud bătăi în poarta inimii

încetinit mi-i ornicul

și la trecut de jumate

un greiere de sub pânza de păiang

brodată în șemineu

îmi spune că a venit timpul

să mă iau în serios

să-L respect și să-L iubesc

pe Dumnezeul din mine.

 

Amintiri

 

Soarele învăluit în ceaţă

evadează tiptil

intruziune timpurie a zorilor

sfărmarea intimității

unei dimineţi obosite.

 

Într-un colţ încă mai licărea

candela aprinsă decuseară

flacăra muşca ceara

şi-i arunca pe obraz

o paloare ciudată.

 

Cu ochii împăienjeniţi de nesomn

se ghemui într-un ungher

cu capul pe genunchi.

În jur tăcere şi absenţă

doar un fluture de noapte

se mişca unduios

atingând c-o aripă

umărul umbrei tremurânde.

 

Urmărindu-i zborul diafan

se ridică îndată

şi deschise sertarul

cu petale de trandafir uscate

dar pline de mireasmă discretă

care îi aminti de primul sărut

primit pe căluţul de lemn

ce galopa pe covorul verde

din parcul de-altădat’.

 

Rătăcire

 

Rătăcesc adesea

printre fire de nisip

şi pietre

sfioasă încerc să le rostogolesc

şi mă hrănesc doar cu amintiri.

 

Rătăcesc adesea

printre copacii înalţi

ușor desfrunziţi

septembrie mă inundă tainic

şi plonjez

în vârtejul frunzelor aspre

înaintând spre necunoscut.

 

Rătăcesc

prin meandrele unui vis

adânc precum zborul

îmbujorată mi-e clipa

și pentru prima oară

îmi urmez intuiția.

 

Rătăcesc

în labirintul vieţii

alături de-o singură rază

și pierd urmele de întoarcere.

Mă las îmbrăţişată

de fiorul iubirii tale

şi-mi doresc să rămân

definitiv rătăcită.

 

Fluturi în simfonia timpului

 

Statuie încremenită

pe-o alee dosită

de privirea trecătorilor

simţea mireasma iernii

emanată de pielea ei rece

şi sufletu-i îngheţat.

Cu capul plecat

cu chipul palid

buzele mult prea strânse

şi respiraţie superficială

îşi caută liniştea

în freamătul vântului

şi clătinarea braţelor copacilor

în uguitul porumbeilor

şi croncănitul ciorilor

în fumul gros al hornurilor

care umple nestingherit norii.

După lungi aşteptări

şi întrebări făr’ de răspuns

câţiva fulgi timpurii de nea

îi mângâie timid umerii

scuturați de suspine adânci.

Încet o lumină ţâşni de niciunde

risipind umbrele lungi

ale privirii pierdute

şi-auzi ecoul propriilor paşi

în catedrala inimii îndrăgostite.

Întâmplare fericită

a unei noi revărsări

de fluturi neastâmpăraţi

în simfonia timpului.

 

Printre muguri, flori și licurici: haiku

mulinete noi –

depănând firul apei

mugurii de sălcii

prima dragoste –

ghiocei topind gheața

din ochii fetei

un vânt blând pe lac –

ninge pe-oglinda lunii

cu flori de cireș

copil cu pojar –

ferestrele spuzite

de flori de cais

steagul arborat

de florile mărului –

speranța în plop

funambulii –

fulgii de păpădie-n

pânza de păiang

cataractă –

plină floarea de iris

cu puful de plop

un jurnal de neam –

înșirate pe altiță

florile de câmp

troiță-n răzor –

în lanul cu rapiță

toată aura

candelă vie –

un licurici prin rouă

sub crucea mamei

Circ național: senryu

 

primele știri –

două vrăbiuțe-n zori

toacă liniștea

starea vremii azi –

tot bate un vânt turbat

prin buzunare

transhumanță iar –

prin toate partidele

oi rătăcite

circ național –

la mare înălțime

trasul sforilor

macazul schimbat –

păpușari trași pe sfoară

de-ale lor păpuși

cod roșu de ploi –

cu atâția bani spălați

mocirlă peste tot

simț electoral –

cu momeala pe la uși

pun picioru-n prag

soț de poveste –

traduceri după traduceri-n

ediții de lux

foc mocnind de mult –

alături de un pârlit

tot mai des friptă

război iminent –

vecina mai tânără

încurcând ițele

Lumina toamnei (secvență tanka)

 

Pe-aripi de toamnă

valurile de cocori

s-odihnesc în zbor –

desenez pe cerul tău

amintirile mai vechi

Frunze ruginii

îndreptându-se spre râu

se pierd în adânc –

mă visez căprioară

sorbind lumina toamnei

Umbre palide

pe potecile toamnei

urcând agale –

în cămara inimii

perspective ascunse

 

Miez de noapte (secvență tanka)

 

Desculţ prin iarbă

adun stropi de linişte

târziu în noapte –

presar plânsul neplâns

prin livada în floare

Printre stele mii

în miez de noapte învăţ

filosofia vieţii –

tainic ochii tăi sclipesc

chiar şi în întuneric

Îmi vine-adesea

să mă plimb prin inimă

în toiul nopţii

mă sfarm de suferinţă

reinventându-mă din cioburi

Vasilica Grigoraș

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Gavril Volodea: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Am băut din pocalul vieții otrava și veninul

Înlocuind aghiazma sfântă cu amarul, vinul,

Cu lumină, credință, mi-am schimbat destinul,

Acum mă împletesc de-a pururi cu seninul.

***

Port primăvara în suflet

 

Deși născut în miez de iarnă când viscolul se tânguia amar,

Eu am venit pe lume vesel având pe chip pecete de ștrengar,

Când totul era înțepenit de geruri groaznice și puternic frig,

Am început să dau vârtos din brațe și din gură tare să strig.

Mirat un felcer bătrân și-o moașă uitată de vreme, cam surdă,

Li se părea că sunt tăcut pe când urlam că vreau toți să audă,

M-ați adus pe lume prea devreme eu vreau să vin în primăvară,

Când taie cerul lăstunii și mieii zburdă vioi liberi pe câmpii afară.

M-au auzit doar prichindeii ce urau voioși cu plugușorul în seară,

Ce mi-au urat să port lumina-n suflet și-o veșnică vie primăvară,

De atunci mă înalț mereu spre cer cu vesele și bune rândunele,

Ning încet de acolo peste întreaga lume cu toate dorurile mele.

Adunat-am, în suflet toate splendorile acestei fermecătoare lumi,

Din zborul meu înalț la cer înfrățit cu dragii mei nebuni de lăstuni

Am bunul simț intact, nu pot păstra totul doar pentru sufletul meu,

Mă risipesc ușor în zare lăsând în urmă pui mititei de curcubeu.

 

Iubește-mă în vorbe auzite

 

Iubește-mă mereu șoptind în graiul dulce românesc,

Atâta de sublimă și de pură este expresia… Te iubesc!

În ea românul a știut să pună culoarea florilor de mai,

Și-al stelelor viu fermecător și strălucitor ceresc alai.

Când primul Te iubesc l-am auzit într-o noapte pustie,

Mi s-a părut că ninge peste mine cu triluri de ciocârlie,

Și un parfum celest binecuvântat de smirnă și tămâie,

Cernea zâmbind complice din cer buna Lună argintie.

Iubește-mă așa cum iubea cireșele năzdrăvanul Nică,

Și cum iubeau străbunii glia chiar de erau în opincă,

Iubește-mă cu naivitatea pură, frumoasă a copilăriei,

Cum Miorița se adapă și acum din râurile vii ale iei.

O să te iubesc cum au iubit pictorii albastrul Voronețul,

Cu vorbe din suflet, cu bun simț fără a face pe-a istețul,

O să te cuprind de mijloc sărutându-ți ochii cu voie bună,

Te iubesc! Bine ai venit, rămâi, minune de Femeie bună!

 

Revelație

 

Mă tot gândesc mereu la tine zâna mea albastră,

Născută din lumina adusă de-o cometă albastră,

Îmi amintesc că totul a început cu o vorbă albastră

Când ai venit în rânduri la mine pe pagina albastră.

Albastră a fost apa primordială adusă pe pământ arid,

Albastră s-a născut viața dintr-un asteroid ades sordid,

Albastră s-a înfiripat iubirea din val de mare înspumată,

Albastră e speranța care ne poartă iarăși fermecată.

Șoptind fermecător plimbându-ne sub zarea albastră,

Te adun alin la încercatul piept minunea mea albastră,

Albastră mă cuprinzi purtându-mă-n magia iubirii aprinse,

Albastră ne este steaua ce ne ocrotește cu aripi întinse.

 

În fiecare zi

 

În fiecare zi zorii îți aduc ofrandă îmbujorați toți trandafirii,

Nu știu cum altfel să mulțumesc pentru miracolul iubirii,

Eram înțelenit pe-o miriște aridă, ca o paiață încremenită,

Bătut de soare, vânturi grele și de ploi, sortit așa de ursită.

Ai apărut ușor ca o Zână cu flori de mac prinse de mână,

Mi-ai pus pe buzele arse seva lor fermecătoare, apă vie,

Și am simțit cum inima iar bate iar sufletul mă îndrumă,

Să mă înalț ca un fuior, să alerg sălbatec, liber pe câmpie.

Cu brațele deschise m-am înălțat zălud până la soare,

De acolo am început să mă ning la tine ușor, la picioare,

Eram tot o lumină împletită cu praf strălucitor de stele,

Și ți-am adus ofrandă toți trandafirii, toate dorurile mele.

 

Oameni îngeri

 

Trăim adesea închistați fără surâs pe față,

Ne trezim prea des încruntați în dimineață,

Morocănoși cu sentimentele amar pierdute

Pășim prin viață incerte statui albe și mute.

Dar câteodată ridicând uimiți privirea-n rugă

Vedem trecând surâzători prin sufletul în dungă,

Cu zâmbetul pe față și cuvinte calde minunate

Prieteni îngeri atâta de apropiați, atât de departe.

Opriți-vă o clipă din zbucium zadarnic efemer,

Ascultați cuvintele din suflete de îngeri dăruite,

Ce pentru noi coboară ca pronia din bunul cer,

Purtându-ne ușor spre clipe fermecătoare, fericite.

 

Fără iubire

 

Fără iubirea ta sunt sclavul neluminii,

Orbecăind, un licurici cu felinarul stins,

Umil supus fantasmelor întunecimii,

Acum când viața încetișor m-a nins.

Pe când purtam iubirea ta ca sceptru,

Un zeu eram, pluteam pe lume ca un nor,

Fără iubire am ajuns o umbră, spectru,

Și am uitat definitiv să mă ridic în zbor.

Rătăcim pe drumul vieții, cumplit, adeseori,

Fără busolă, fără cârmă, jalnici navigatori,

Plâng cărările uscate, văduvite, fără urme,

Fără iubire alunecăm întunecați în urne.

 

 

Încă învăț

 

Când soarele ne uită în câte-o dimineață, ștearsă, ternă,

Învăț că lumina, deși acum opacă, este prezență eternă,

Zâmbesc ușor când înțeleg că din dureri ascuțite, amare,

Se naște cuvântul tânguit, litere zburând ca fluturii în zare.

Îmi șterg tăcut o lacrimă incandescentă ce strigă cântul

Fermecător de melodios când o salcie îți dăruie iubirea,

Prin mii de mâțișori tăcuți prelungi și împletiți cu vântul

Ce dăruie alene în depărtări albastre iubirea, nemurirea.

Încă învăț că fiecare zi trăită este o divină binecuvântare,

Și orice încercare este o pată infimă pe al vieții viu soare,

Mai presus de toate am înțeles că dăruind mereu iubire,

Ești om, ești liber și ai dreptul deplin la minunata fericire.

 

De ai fi, ți-aș fi!

 

De ai fi fântână într-o oază rătăcită în deșert,

Ți-aș fi izvorul rece murmurând încet la piept,

De-ai fi soarele arzător pe cerul ars în priviri,

Ți-aș fi doar norul străjer al unei mari iubiri.

De-ai fi o floare fără buna ocrotitoare glie,

Ți-aș fi țărâna caldă, roditoare din câmpie,

De-ai fi o mască rece fără fermecător surâs

Ți-aș fi pictorul care ți-ar șterge orice plâns.

Dar tu îmi ești minunea răsărită-n toamnă,

Iar eu îți sunt cuibul tihnei făurit în palmă,

Îmi ești, îți sunt, ne suntem pavăză și scut,

Pentru veșnicie am pus pecetea cu-n sărut.

 

Atât de departe, atât de aproape

 

Deși tot continentul acum vremelnic încă ne desparte,

Lumina ta aprinsă, vie, stăruie albastră pe cer departe,

În fiecare seară cerul mă mângâie divin pe pleoape,

Tu ești pururi sădită în sufletul meu cât mai aproape.

Îmi cresc noi aripi de lumină să zbor spre tine-n dor,

Și o să îți șoptesc cuvintele iubirii, încet, fermecător.

O să plutesc ca-n vis la tine în grădină ca magic flutur

Din teiul bun și drag peste tine ușor o să mă scutur,

O ploaie de năstrușnici licurici luminându-ți drumul acum,

Să fii mereu o regină fericită, să nu mai oftezi nicicum,

Mă voi preface în covor înmiresmat de tandri trandafiri

Să calci ușor, am pus în el minunea noastră din iubiri.

Voi fi piticul din grădină ce îți zâmbește în prag de seară,

Și dacă vrei a corzilor murmurată serenadă din chitară,

Și am să vin ușor ca boare răcoroasă cu drag să te alin

Să nu mai fie în veci pe chipul tău vreo urmă de suspin.

 

Mă sting

 

Mă sting zâmbind spre seara viselor nenăscute,

Duios candele aprind spre cei ce vor să asculte,

În fiecare lumen desprins dulce din bunul suflet,

Mai eliberez spre larg corabie tandră, un cântec.

Mă sting, simțindu-mă ca o ploaie binefăcătoare,

Ce îți aruncă mantia peste razele vii de soare,

În fiecare stol de cocostârci nebunatici, albaștri,

Eu sunt cometa vieții născută printre vechii aștri.

Mă sting, într-o văpaie de dorințe nerostite acum,

Dar te însoțesc acum cu inima pe nepășitul drum,

O luminozitate născută în suflete arse de licurici,

Voi fi mereu cu tine, pururi sunt pentru tine aici.

————————

Gavril VOLODEA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Nina Tărchilă: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Nu știu şi nu vreau să învăț să câştig oricum. Chiar aleg uneori să pierd frumos decât să câştig în orice mod, pentru că liniştea din lăuntrul meu ţine de bucuria de-a mă regăsi mereu pe mine însămi, în fericire şi-n tristeţe deopotrivă. Îmi trăiesc stările emoţionale până la capăt conform legilor inimii mele şi ştiu că orice-ar fi, cu mine va trebui să trăiesc până la capăt. De asta nu-mi negociez pacea conştiinței niciodată.

Ar trebui…

 

ar trebui să fugim într-o zi departe, departe…

dincolo de noroaiele astea care miros a moarte,

dincolo de singurătăţile lui “eu” şi “tu”,

dincolo de îndoielile veştede dintre da şi nu.

ar trebui să schimbăm pe păsări călătoare

fiecare clipă risipită, secată de soare,

iar fiecare ţipăt de iubire flămând

ar trebui să ni-l facem etern jurământ.
apoi să inventăm o limbă în care să ne-auzim
şi-o bătaie caldă de inimă cu care să ne-nvelim.
să te ascunzi în mine, în tine să mă ascund,
să ne iubim cu toate atingerile, curat și profund,
să ne iubim cu toate cuvintele noastre de sărbătoare,
cu sufletele încremenite în destine solare.
mâna mea – jumătate, mâna ta – jumătate –
într-un întreg să le strângem și să fugim departe, departe.

 

Melancolii

 

e toamnă iar, prea draga mea iubire!
copacii-şi trag pe ochi văluri de ploi
şi-n scânteierea verii care pleacă
melancolia clipei curge-n noi.
nu vreau răspuns la nici-o întrebare –
doar gândul tău să-mi sprijine lumina,
să nu se zăvorască-n carnea-mi toamna
care-a culcat sub nori toată grădina.
respiră-mă în veghea vieţii tale,
miracolul că-mi eşti să-mi fie scut
când sfâşierea de linţoliu-a toamnei
aduce-n mine lacrimi din trecut.
în gândul tău îmbrăţişează-mă-ndelung
şi-n ochiul drept ştanţează-o amintire
iar în cel stâng aşează-mi-te tu
când bat din pleoape, să îmi fii uimire.

ţine-mă strâns – e mult de când te-aştept!
dezmiardă toamna care-mi curge-n piept…

 

Într-o zi…

 

nu ştiu bine – cred că tot am să plec într-o zi.
am să ies zâmbind ca şi azi, nu te teme!
n-am să te las să simţi că s-a făcut întuneric
pentru că vreau să-ţi rămân senină în gând peste vreme.
am să plec cu cocorii mei de nelinişti
într-o dementă uitare a clipei că-mi eşti,
pentru că n-ai oprit ceasul freamătului de fluturi,
pentru c-ai lăsat să coboare noaptea-n poveşti.
mă va cutremura câteodată gândul: de-ar veni, cum ar fi?
şi-o să cobor într-o răsuflare plângând.
lacrimi aspre-mi vor dăltui şi cuvintele
care vor contura umbra ta risipită în vânt.
duminicile-mi vor plânge şi ele-n ferestre
în zadar, în absurd, fără leac.
un timp îmi voi aduce întruna aminte
cum am învăţat să miros a nesomn şi să tac
şi cum din tăceri s-au ridicat ziduri
după care nu te-am mai putut regăsi.
mi-e frică să-mi mai împodobesc singurătatea cu tine!
nu ştiu bine – cred că tot am să plec într-o zi…

 

Spectral

 

dimineaţa se încovoia anevoios peste noi și tăceam.
lumina se chircise și ea neputincioasă în geam
şi-aştepta doar să-i deschidem cât să ne cuprindă.
un gând trist se agăţase-ntr-o grindă
şi-n dezmeticeala asta de clipă aiuritoare
priveam indiferentă la el cum striga că îl doare.
uneori străfulgerau fâșii lungi de culori între priviri
ca o scrisoare despletită-n silabe despre pierdute iubiri.
ne consumasem toate cuvintele nesfârşite –
era atât de frig şi îngrozitor de târziu, iubite!!
clipele de nisip ne strepezeau dinţii în curgerea lor
desenând sub ochii noştri conturul unui zbor
ofilit, amăgitor, îndârjit şi nătâng…
vezi tu… toate astea mă făceau atât de tare să plâng
şi făceau să urle atâta tristeţe în mine!

tu, astupându-ţi urechile, îmi spuneai că e bine…

 

Clipa asta…

 

clipa asta e-aşa de limpede
încât plutesc vele solare în apele ochilor tăi.
timpul se despleteşte tandru
pâlpâind după-ale inimii tale nestemate bătăi.
macii, lunecând anapoda pe câmp
smulg orice urmă incoloră de pe sufletul meu
şi-n secunda asta de nebunească beţie
mi se leagănă-n sânge bucuria de tine, mereu.
clipa asta e-aşa de limpede
ca un dar dumnezeiesc de-mplinire.
pălesc toate icoanele lumii
când ne-mbrăcăm cu lumina din aceeaşi iubire.
clipa asta, pastel cu moliciuni de inimă,
mângâie nesăţioasele zâmbete dintre noi
şi ne învăluie ca o mireasmă
mistuindu-ne, reinventându-ne pe-amândoi.

 

Rătăcire

 

sunt tot mai departe de tine, de mine,
despletită-n suspinul nestinsului dor,
pierdută-n tăceri care-mi leagănă noaptea,
risipită-n acelaşi nesomn călător.
îmi lunecă-n sânge duminici uitate –
un timp o să-mi ningă cu tine-n tăceri
cufundându-mă-n lumina aceea înaltă
sub care-mi troieneam eternităţile ieri.
apoi silabele se vor târî rânduindu-se-n ziduri
dincolo de care va fi târziu şi absurd.
mi-am pierdut inima printre cuvinte nespuse
şi fără ea habar n-am cine sunt.
cotrobăie tu printr-un cântec de greieri
sau poate prin dorul ăsta plăpând dintre noi,
caută-n pieptul tău, poate bate acolo –
şi dac-o găseşti, te rog, dă-mi-o-napoi!

 

că fără de ea n-am habar cine sunt
şi timpul mi-e târziu, inutil şi absurd.

 

Nesfârşirea luminii

 

dă-mi mie tristeţile tale răscolitoare!
tristeţile acelea pe care le-aud
săpându-ţi în suflet,
înnoptându-ţi zâmbetele, sfâşiindu-le,
lăsând în urmă doar nişte dâre amare.
lasă-mi în prag şi tăcerile tale de piatră!
acelea din care se nasc umbre
hrănite din deznădejdea luminii,
tăceri pulsând în răni anonime
de care nu te-ai vindecat niciodată.
şi-apoi am să sădesc câte-o floare
în toate locurile din tine rămase goale
şi-am să fac atâta risipă de soare!
o să-ți veghez liniștile cu neliniştile mele
iar cu zâmbete și foșnetul mângâierilor
o să-ţi tatuez adânc iubirea pe piele
încât să ne miroasă a senin și a bine.
lasă-mă să te replămădesc
din nesfârşirea luminii…
primeşte-mă-n tine!

 

Zâmbetul tău

 

zâmbetul tău e-o cărare cu flori
către nesomnul nopților mele.
am învățat să-l simt fără să-l privesc
așa cum știe cerul despre stele,
așa cum știe marea despre valuri
și pământul despre flori fără nume.
e ca ecoul sărind peste prăpăstiile lumii,
ca valurile lovindu-se de țărmuri în spume.
zâmbetul tău e-o cărare cu flori
către mine însămi… e-o hartă
către vuietul nisipului din clepsidră
ce-mi pune-o pecete de lut peste soartă.
e ca un râu lustruind veghea pietrelor,
iarbă răsărind cu ochii plini de lumină,
zbatere de aripi însetate de cer,
zborul fluturilor peste-o grădină.

și eu m-adăpostesc în el ca-ntr-un altar
alunecând în scânteierea de lumină iar și iar…

 

Cântec viscolit

 

eu îţi sunt aproape, tu îmi eşti departe,
viscolim prin ziuă mirosind a noapte,
viscolim prin geruri mirosind a crâng,
risipind uitare din uitări te strâng,
risipind tristeţe în tristeţi te-mbrac
şi fără de mine ştiu că eşti sărac
şi fără de tine ştiu cât mi-e de frig –
viscolind a viaţă încă te mai strig,
încă mai cutreier prin lumina ta,
viscolind a noapte nu te pot vedea
şi nici tu de ziuă prea orbit cum eşti
cale către mine încă nu găseşti
şi eşti doar scânteia care se vrea foc,
urmă în cenuşă implorând noroc
şi sunt noapte stinsă pe buze de cer,
dar descânt lumină şi-ncă te mai sper,
încă rod prin ziduri construind altare,
sângele meu reavăn încă mă mai doare
când te ţin aproape deşi eşti departe,
viscolind lumină, mai miros a noapte
când ne şterge timpul viscolind şi el
aripa de zboruri mirosind altfel
şi-ţi mai bat în poartă din deşertăciuni
înflorindu-ţi tainic ochii cu minuni
şi te culc sub pleoapă pe tărâm senin
în amurg de suflet, ţie să mă-nchin,
că fără de tine simt cât mi-e de frig,
că sărac de cântec eşti de nu te strig.

____________________________

Nina TĂRCHILĂ

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Constanța-Doina Spilca: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Dincolo de lumea înghețată în amăgire, de suficiența sinelui gâfâind în diez sau crispat în bemol, clepsidra cerne lumina tremurândă de dincolo de real irizând muzicalitatea cuvintelor în vibrația versului.

Versu-i alb, e vers de viață care nu-i rimă – armonie.

Poezia-i caleidoscopul zborului lin, îngeresc, e emoția purificării!

 

***

„Deși noi mai avem zile,

Nu mai avem parte

S-o (să-l) admirăm

pe doamna (domnul)…

Studiind o carte!”

 

(Dimitrie Spilca, 16 decembrie 2009, ora 8:08)

„Robul anonim”

 

„Am colapsat precum un rob

Citind la calități infinite

Referitoare la al meu job

Și la traseele-mi finite.

 

Am fost și rămân un Anonim

Pe care viața asta capitalistă

L-a exploatat cu mult senin

În zona pașnică și tristă.

 

Morala:

Niciun om nu e divin

Atât timp cât mai există

În lumea prădalnică capitalistă.

 

(Cacofonia e intenționată)”

(Dimitrie Spilca)

 

***

 

Gânduri pentru Trie

(Dimitrie Spilca)

 

Doina de dor de dragul ce-i stea

 

Sunt lacrimă de stea,

sunt lacrimă de vise triste și clinchete de dor de bucurii,

sunt lacrimă de soare și negură ghiulea,

sunt lacrimă de viață și adio-mbrățișare,

sunt lacrimă de-apus și dragă înviere,

sunt lacrimă ce picură în metronom de veșnică iubire!

Nostalgie de 13, de răsărit pământean

 

Surâs de amintire

de omul ca macul roșu,

de la o extremă la alta,

de la fragilitate la rezistență,

de la sălbăticie la tihna unduirii,

de la roșul dragostei pătimașe

la roșul războinic,

de la solitudine

la cromatica armonie

a lumii pieritoare.

 

13, fir de nisip

lăcrimând din clepsidră,

 

… uneori numărătoarea-i junețe,

alteori,

senectute,

uneori,

jale de bucium,

alteori,

„Capriciile” lui Paganini,

uneori,

floare roșie de câmp,

alteori,

pin de piatră,

 

… iar mărgelele abacului

înșiră anotimpuri sufletești

repetitiv armonice

ori dizarmonice,

în zbatere efemeridă,

primăvară de mugur verde,

arșiță de galben strălucitor,

lacrimă ruginie de frunză tristă

și pustiu de alb înghețat.

 

Cuvintele-s dor,

cuvintele dor lăcrimând

într-un vârtej haotic

și nu știu a se orândui

în înțelesuri pentru alții.

 

Viața se citește într-o altă cheie,

mult mai rafinat,

fără dantelării inutile,

cu multă putere de a iubi

cât pentru doi.

 

Duioșie de repetabilă finită!

Speranță de infinită luminoasă stea!

 

… iar verdele-n patru foi

ursește pe-o ramură de măslin!

 

Îmi apăr visul – speranță

 

Binețe arămie

de toamnă văratică

în nuanțe de inimi ruginii

cu lacrimi de puf de păpădie!

 

Mă-nfioară

picurii de frunze căzătoare

în nostalgia petrecerii spre amurguri

de adio.

 

Nu tulbur taina,

las misterul atârnat în ramuri

ce vor prinde flori și foșnet

de frunze-n primăvară…

 

… timid,

îmi apăr visul – speranță

ce va să-nmugurească!

 

Cine sunt?

 

Sunt un pământean efemer

în echilibru

între adolescență și matusalemic,

între fata verde cu părul pădure

și muma pădurii,

între Bach și Rammstein,

între senin și negură.

 

De regulă,

sunt un echilibru de antonime.

 

Urăsc doar Patul lui Procust.

 

Macule!!!

 

Macule,

Cum e la tine?

Te ninge raza de soare?

Te plouă albastrul senin?

Te luminează negura nopții?

Macule,

Știi ce e anul?

Cronos ticăie

în zgomot asurzitor

de praf de stele?

 

… ori …

doar palpită

în lacrimi de abac…

ce fost-au?

Macule,

însinguratule,

ascultă-mi tânguirea de spice de gheață!

 

… aici

amintirile-s semne de carte

pentru fiecare filă de suflet.

 

E iarnă-n april

 

Se-nfrigurează nădejdea

primăvăratic tremurândă

în cocon mașter

de alb glacial.

 

 

Mă tem să nu uit

 

Lacrima timpului

se petrece-n apus.

Lasă-mi amintirile vii

nu le încețoșa în toamnă!

 

Mi-e teamă

să nu se risipească

în plumburiu

la cea mai mică adiere

de suflet.

 

Măicuță!

 

Țară Măicuță,

Râurează fierea pe prund,

Plouă neghină pe miriști,

Pârjolu-nfioară pădurea,

Pustiul seacă suflarea!

 

Țară Măicuță,

Nu risipi Unirea,

Nu învrăjbi Omenia,

Nu adăsta depravarea,

Nu hingheri Iubirea

pe-arginți

de la lotru!

 

***

 

„Foaie verde măr rotat

Ce e furat de la stat

Rămâne în veci furat

Domnul fie lăudat!”

(Dimitrie Spilca)

 

Colaj frânt

 

„Din esență-n suprafață

Ea-i tovarășă de viață

Și are supremul gaj

Să mai facă un colaj!”

(Dimitrie Spilca)

 

***

 

Macul,

toiag printre amintiri

în zi de „da” al veșniciei.

 

…dar…

eternitatea are și ea

… piatră de hotar!

 

Macule,

Păcălește-mă că ești,

Păcălește-mă că-mi zâmbești

… din ROGVAIV!

 

————————

Constanța-Doina SPILCA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Ioan Popoiu: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Licenţiat în Istorie – Filosofie şi Teologie.

Intelectual: muzeograf şi profesor.

Autor a unor grupaje de poezii şi eseuri în reviste: „Convorbiri literare” (Iaşi), „Astra” (Braşov), „Euphorion” (Sibiu), „Mioriţa” (S. U. A.), „Observatorul” (Canada).

Autorul volumului de poeme „Vifor Eretic”.

MOTTO: „Orice spirit înfăptuieşte în viaţă, două opere: opera de om viu şi opera de nălucă.” Gerard de Nerval.

Imposibilă Arcadie

 

frumuseţea aceasta

te răneşte

paşii tăi

nu duc neapărat undeva

clipa în care

iubita îţi cere

să renunţi

cerul albastru

şi gândul agasant

că nu înţelegi

cărei lumi aparţii

construieşti

încă o dată

planuri

până la

următoarea prăbuşire

păsări arbori soare valuri

imposibilă Arcadie

 

Necuprins în necuprins

 

palpezi

nevăzutul

neatinsul

inexistentul

nerostite sunt toate

eşti invadat de umbre

tăceri

cât mai puţine cuvinte

instrumente abandonate

necuprins în Necuprins

eşti dincolo de tine

însetat de vastitate

în golul din miezul fiinţei

pătrunzi

nucleu fosforescent

plutind

în

Marele Rotund

 

Transparenţă a lumii

 

copleşit de lumină

părăsit de tot ce-i real

disoluţie a formelor

oameni forme obiecte

fluide

destrămare

eşti numai Spirit

flacără înăuntrul Abisului

priveşti fascinat

transparenţă a lumii

sunete culori miresme

nu mai eşti aici

nu ştii cine eşti

nu-ţi mai aparţii

bulgăre de foc

în cuprinsul

Inelului

 

Glorie amânată

 

exasperat

de forme materie ziduri

cariatide triumfătoare

agresive

nimicul organizat

impunător

teroare în miezul banalităţii

golul în inima lucrurilor

învins

cu gândul la luptele viitoare

glorie amânată

triumf niciodată posibil

eşecul

ca respiraţie zilnică

însingurat în

Ideal

 

Condotier solitar

 

condotier în armiile regeşti

lupţi sub o străină zare

ziduri se surpă

armate se prăbuşesc

năluca victoriei

se-ndepărtează mereu

mărşăluieşti singur

lângă zidurile Wittenbergului

visezi la o himerică glorie

te vezi luptător

sub steaua lui Fortinbras

strălucit înveşmântat în armură

lupte marşuri arme

toate victorii „à la Pyrrhus”

lupta se mută înăuntru

orizontul se închide

în

inima ta

 

Următoarea lovitură

 

acum

singurătatea

te inundă

pătrunde în tine

ca o panteră tânără

încordată

plină de sânge

iubirea trecută

zvâcneşte în tine

eşti numai zbucium

ca un animal de pradă

lovit

sfârtecat

cu neputinţă să cedezi

să te resemnezi

până la sfârşit

intact

tânăr ca un adolescent

aştepţi cu un surâs

următoarea lovitură

ce ţi se pregăteşte

nepăsător

 

Phoenix

 

plonjezi pe câmpul verde

iubirea freamătul dorinţa

alungă tristeţea

nu vrei să primeşti nimic

ca o consolare

stai în bătaia sentimentului

ca sub fulgere tăioase

eşti făcut cenuşă

anihilat până la suflet

proiectat

în afara universului

ca pe un pământ al nimănui

tânjeşti la

sângele tânăr proaspăt

o adiere de viaţă

pentru a respira

din nou

 

Taină în taină

 

în orice clipă

oscilezi

între

prăbuşire şi apoteoză

drumul spre tine însuţi

piedică de neînvins

nu ezita

nu te teme

dincolo de lume

dincolo de tine

se află

Necunoscutul

eşti

taină în Taină

 

Într-o altă viaţă

 

real invadat

de coşmaruri

într-o altă viaţă

ţi se vor face

promisiuni de fericire

elanuri întârziate

pătrunzi din nou

în încăperi goale

unde nu te strigă nimeni

şoapte printre obiecte

aflate în viitor

mai multe persoane

răspund la acelaşi nume

ce-ţi mai aparţine

prezent la toate

chemările

vrei să fii doar

uitare şi absenţă

————————————-

Ioan POPOIU

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

 

Costache Năstase: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Costache Năstase s-a născut în data de 5 ianuarie 1949 în comuna Călieni, judeţul Vrancea, din părinţii Pavel şi Catinca, fiind al şaptelea copil al acestora. A urmat cariera militară trecând prin toate gradele, de la elev într-un liceu militar până la gradul de colonel inclusiv. Căsătorit cu Alina Năstase (fostă Ciocoiu), are o fiică Andreea și un nepot Andrei de 6 ani.

A debutat cu poezie în ziarul „Milcovul” din Focşani, în anul 1977.

Volume de poezii publicate: Gânduri, rânduri, 2002; Adieri lirice, 2015; Dansul rimelor, 2015; Poemele înserării, 2015; Punţi sufleteşti, 2016; Prietenie, 2016; Căldura din cuvinte, 2016; Ecouri din adâncuri. 2017

A mai publicat poezii în opt antologii colective, pre-cum şi în reviste literare tipărite, sau electronice.

Din 2016 este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni, filiala Moldova (USEM)

***

Glasul pământului

 

Când prin vene-ţi circulă acel sânge românesc,

Când ai sufletu-acordat la frecvenţa ţării tale

E imposibil să nu suferi, văzând cum unii o hulesc,

Nu poţi fi indiferent, la necazurile sale.

 

Nu poţi ca tu să te bucuri de-un oarecare confort

Şi doar tu şi cu ai tăi s-o duceţi ceva mai bine

Sau să preamăreşti de-a valma, tot ce este din import

Şi cu tot ce-i pământean, să-ţi fie cumva ruşine.

 

Iar dacă nu mai auzi, acea poruncă străbună

Care vine peste veacuri, ca un strămoşesc îndemn,

Ceva sacru îţi lipseşte, sigur ai ruptă o strună

Care nu te înfioară, la al patriei consemn.

 

Dacă nu ai rădăcini, nu te simţi legat de glie,

De credinţa strămoşească, de tradiţie, de nume,

Orice vânt te poate smulge să te ducă în pustie,

Să nu mai găseşti odihna rătăcind pribeag prin lume.

 

Sunetul clopotelor sfinte, de la Putna, Alba, Ţebea,

Cu rezonanţă profundă, venind direct de la străbuni

Ne-nfioară, ne dă aripi şi ne reafirmă vrerea

Că pe aceste meleaguri, suntem eterni şi stăpâni.

 

Suflete

 

Îmbrăţişarea sufletelor noastre

Atât de tandră şi perfectă

Având şi implicaţii vaste

Este şi dulce şi discretă.

 

Ea a făcut din cea trupească,

Cea aşteptată ca un dar,

Doar o etapă-n viaţa noastră,

Un episod, doar secundar.

 

Iar sufletele în comuniune,

Plutind magnific peste nori

Purtate sunt de gânduri bune

Şi-s încărcate de fiori.

 

Sunt pline de sinceritate

Şi au elanul tineresc,

Sunt vesele şi încântate,

Se mângâie, se hârjonesc.

 

S-a întâmplat ca-ntr-un poem

Când sufletele se-ntâlnesc

Având şi-un avantaj suprem,

Că ele nu îmbătrânesc.

 

Primăvăratice

 

Ni s-au topit zăpezile din suflet,

S-a dezgheţat încrâncenarea dură,

În locul lor e dragoste şi zâmbet,

Chemare şi dezinvoltură.

 

Şi în renaşterea completă

Vezi doar feţe zâmbitoare,

Nişte oglinzi care reflectă

Blândeţea razelor de soare.

 

Ieşind din iarna friguroasă,

Ca dintr-un gang întunecos,

Suntem nerăbdători să

Trăim din nou tot ce-i frumos.

 

E-o stare de efuziune

Ce se repetă an de an

Speranţa că va fi mai bine

Exuberanţă şi elan.

 

Văzând cum se întorc cocorii

Sărmana inimă-mi tresaltă

Sperând că va simţi fiorii

Anilor de altădată.

 

Revelație

 

Un om trăind în peşteră,

Chiar dacă este primăvară,

Doar ieşind descoperă

Lumina caldă de afară.

 

Nu pot să nu mă înfior

La ce-ar fi fost viaţa mea,

Ce irosire fără spor

Dacă tu lipseai din ea.

 

Aş fi avut un trai banal,

Liniar, fără emoţii

Crezând c-aşa este normal,

Că acesta-i drumul vieţii.

 

N-aş fi ştiut ce-i gingăşie,

Ce dor năpraznic, ce fiori

Poţi să trăieşti cu o femeie

Şi ce înseamnă să adori.

 

Chiar mă cutremură un gând

La ce-aş fi ratat fără tine,

Ce n-aş fi trăit nicicând,

Şi câte-mi rămâneau străine…

 

Reculegere

 

De multe ori, pe-o fermecată scară

În câmpul meditaţiei eu intru

Ieşind complet din lumea din afară

Ca melcul care-şi trage ochii înăuntru.

 

Şi-acolo-n lumea mea privată

Unde sunt rege, împărat, ce vreau

„Oricândul” se transformă-n niciodată

Şi explicaţii nimănui nu dau.

 

E-un spaţiu liniştit, reconfortant

Fără de stres sau reguli de prisos,

Unde nimic nu este derutant

Şi toate se-mpletesc armonios.

 

Nu-i un refugiu sau o renunţare

Că uneori şi-acolo sar scântei

E mai degrabă loc de-mprospătare

Sau un ogor unde-ncolţesc idei.

 

Păstrându-mi modestia şi decenţa

Primesc aplombul de odinioară

Puritatea, motivarea şi ştiinţa

Să pot să-nfrunt viaţa de afară.

 

Vis de primăvară

 

Te-aştept cu dor şi cu speranţă

Chiar dacă azi eşti doar ispită

Şi mai e mult pân’ la scadenţă,

Magnolie neînflorită.

 

Şi te admir de la distanţă

Aşteptând să înfloreşti,

Ca-n visul tainic de vacanţă

Magia ta să-mi dăruieşti.

 

Căci sub căldura-mbietoare

A gândurilor mele bune

Ca fluxul razelor de soare,

Vei înflori, blândă minune.

 

Cum visele se împlinesc,

Va veni sigur şi-acea zi

Când noi, urmând ce-i omenesc

Duios şi tandru  ne-om iubi.

 

Şi-n transparenţă de cristal

Vom savura cum se cuvine

Şi dumnezeiescul dar

Al satisfacţiei depline.

 

Popas

 

Mă-nvăluiesc pufoase gânduri,

Mă leagănă ca-ntr-un hamac

Când, în fermecate triluri

Porţile dragostei desfac.

 

Sunt fericit că eşti cu mine,

Am visat mult aşa ceva

De-aceea cred că se cuvine

Să sparg clepsidra-n noaptea asta.

 

Ca să oprim timpul în loc

O perioadă oarecare

Cât noi, pe valuri de noroc

Traversăm orele astrale.

 

Când timpul iarăşi s-o porni

Cu zile triste şi deşarte

Noi în banal vom coborî

Şi-om duce viaţa mai departe.

 

Dar timpul vieţii parcurgând

Iată, aflăm cu uimire

Că putem face când şi când

Popasuri de fericire.

 

Mă doare țara

 

Repere tari ca de granit, borne sigure în viaţă

Principii de neclintit astăzi sunt băgate-n ceaţă.

Datini şi valori morale de secole întregi urmate

Tradiţii, norme sociale, în derizoriu-s aruncate.

 

Sunt voci venite de aiurea care susţin că albu-i negru,

Că nu, nu-i utilă pădurea, că-i demodat să fii integru.

Cuvintele noastre sacre ca neam, credinţă sau dreptate

Li se par unora acre şi-ar trebui abandonate.

 

Şi-n astfel de ape tulburi, cu oameni dezorientaţi,

Necăjiţi, cu multe treburi, eroii sunt sacrificaţi.

Se-ncearcă înstrăinarea de tradiţii, obiceiuri,

Se-ncearcă chiar extirparea româneştilor simboluri.

 

Sunt înstrăinaţi chiar pruncii, este dezbinată ţara

Totul sub semnul poruncii „Divide et impera”

Dar nu e timp de lamentaţii, avem forţa necesară,

Dacă ne-adunăm toţi fraţii să facem ordine-n ţară.

 

Cu tine

 

Este clar că fără tine, ziua-i lipsită de farmec,

E fântână fară apă, e concert fără de cântec,

E floare fără petale, e grădină neudată,

Nuntă fără lăutari, mireasă nesărutată.

 

Dar aşa ca într-un film, totul se poate schimba,

Totul capătă culoare, la apariţia ta

Totul devine mai cald, învăluit în mister,

Iar eu cuprins de elan, aş zbura până la cer.

 

Toate zilele cu tine parcă-s zile de vacanţă

Unde oricare minut este plin de importanţă,

Unde totu-i numai vrajă şi nuanţe luminoase

Iar tăcerile cu tine-s cele mai armonioase.

 

Şi când patima iubirii, într-o zi se va sfârşi

Totul se va decanta şi chiar tu vei deveni

Eroina principală din cartea cu amintiri

Unde vor fi consemnate, minunatele trăiri.

——————————–

Costache NĂSTASE

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

 

Mioara Hususan: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Iubirea este cea care ne definește în toată măreția noastră, nu felul în care arătăm, nu realizările ori aspirațiile noastre, nici părinții, nici statutul social, nici măcar visele noastre.

Toate astea sunt doar motivații umane, combustibilul care ne ține în mișcare.

Dar, de fapt, suntem ceea ce iubim, iar în final luăm forma iubirii noastre. Iubirea de oameni se simte… nu se vede.

***

Autobiografie

 

În ani viața s-a scurs

Și printre lacrimi, iubirea a apus…

Să nu am tragere spre viu,

Sufletul să-l simt pustiu.

 

Lucrurile întorsătură iau,

Când trec de supraviețuire

Și ajung încet la simțire…

În mine doi oameni se zbat,

Unul puternic și cald, armonios

Iar celălalt timid, modest, sfios.

Când singur și al nimănui ești

Ai vrea mereu să dăruiești,

Și darul vine ca și condiție,

Timpul se transformă-n evoluție.

 

Toate devin scop și țel,

Credința apare altfel;

În muncă și oameni te avânți

Fruntea încerci să descrunți,

Lacrimi ce curg pe obraz,

Ajung mărgăritare de topaz.

 

Zâmbetul din suflet vine,

Pacea mereu înspre tine.

Restul este necondiționat

În vers, bine menționat.

Asta sunt, simt și trăiesc

De minciuni, zilnic mă feresc…

 

Vultur în zbor

 

O stare vecină cu dorul

Cu clipa și gândul și zborul,

Lângă tine poposesc

Și mă face să zâmbesc.

 

Un vultur cu aripi deschise

Planează ușor printre vise

Și smulge o pană și-un gând,

Precum o floare albă din pământ.

 

În turnul de fildeș aș vrea să-l închid

Și starea și clipa de care depind,

Efemere sunt toate zice soarele mereu,

Înclin să cred că, nu este chiar greu…

 

Privirea ageră și vultur în zbor,

Turnul de fildeș, gândul onor

Și floarea cea albă pe cerul senin,

O urmă de parfum aduce zâmbind

 

Privind peste umăr

 

Te caut și apari printre rânduri

Te strig și vii printre gânduri.

Totul e semn de întrebare,

Multe răspunsuri când dai căutare!

 

Zilele trec și nopțile odată cu ele,

Iar visul urcă… încet către stele.

Nu încetez a mă întreba

Ce se întâmplă în viața mea?

 

Trăiesc la cumpăna dintre zile

Zâmbesc, iar bucuria străbate mile…

Ce e versul și hârtia?

Când prin vârf, curge trăirea?

 

Am dat mâna cu speranța

Și mi-a zis că asta-i viața.

Bune și rele vin mereu pe pământ

Lacrimi curg chiar și în gând

 

Uneori mă mir privind în urmă,

Câte sunt, dar câte se strâng în urnă,

Nu caut mistere să dezleg

Printre lucruri simple eu alerg.

 

Pe toate le îndrăgesc,

Viața-n vers ele împlinesc.

 

Unde ești tu oare?

 

Un petec de cer și un colț de rai

O melodie și un suflet de pai,

Într-o lume cu răutate și nimicnicii

Ajungi la gândul că, doar ele-s veșnicii!

 

Cu gândul, tu, ia-mă și du-mă departe,

Unde zarea se întâlnește cu marea,

Unde cerul e albastru infinit

Unde sufletul e plin și împlinit.

 

E greu să vezi frumos,

Unde lumea lasă privirea în jos.

E greu să vezi curat

Unde liniștea ajunge un grav păcat!

 

Privind la verdele ce mă înconjoară

La roșii și galbeni trandafiri,

La păsări ce plutesc pe cer și zboară

Mai este oare loc să te miri?

 

Un gând pe hârtie, astfel coboară

Umple spațiul și măsoară

Un vis cu trăire și culoare,

Într-o zi de aleasă sărbătoare.

 

Gândesc, ascult și privesc,

dorul încerc să-l ostoiesc

Și gândul zboară pe acel petec de cer

Mi-ajunge ziua și nimic nu mai cer!

 

Omenia în clepsidră

 

Clepsidra curge într-un mod ireversibil

Și toate prind un ritm incredibil,

Când ești diferit și ieși din anonimat

Pe tarabă, sufletul îl ai la mezat.

 

Într-o lume cu susul în jos

Ce încerci îți iese pe dos

Lumea să poți să o împaci

Eforturi să dregi tot ce faci.

 

Locul în viață pe o alee șerpuită

Să zâmbești cu fațadă, ești nevoită

O cafea cu prieteni, dacă servești

Starea pe loc o depășești.

 

Omenia în van dispare

Egoismul fără regret apare

Să lupți pentru tine devine curaj,

Diverse achiziții le pui drept gaj.

 

Ai frunza galbenă

 

Și visul mi-e galben ca ceara

Iar părul l-aș vrea negru ca smoala

Dar părul, la tâmple, albit e de timp

Și visul demult nu mai are ritm.

 

Vreau ore la zi să aduc în plus

Și clipe la noapte de-aș putea

Doar Soarele precum un suflet adus

Nu lasă să înțepenească… unica stea.

 

Lină e armonia

E cald la tine în suflet

Și locul cu drag l-am găsit

Dar iau și las amanet

Flori ce-n gânduri au înflorit.

Nu mi-e frică să desfac

Gândul ce-l am în cap

 

Sunt gânduri ce vin așa din senin

Pentru tine… om cu sufletul lin.

 

Clipa sacră

 

O clipă ascunsă într-un potir

În zi de sărbătoare

E semnul tainic din străbuni

Ce aduce alinare.

 

Orice aș spune,

Tăcerea ta verde

Gesticulează nevăzut.

Doar cerșetorul ce așteaptă în prag

Parcă te-ar înțelege,

Dar ivărul cade…

 

Eu, încremenită de tocul ușii

Reușesc să-ți văd

sufletul albastru ca marea

Și gândul nesfârșit

Ca și zarea.

 

Cu tine alături

Prin gânduri răzlețe

Lumina și lacrima,

Clipa să o țese.

Păstreaz-o ca ofrandă

În tainicul potir

Iubirii să-i fii far

în orice anotimp.

 

Mă doare

 

Mă doare când în jur pândește ura

Când nouri negri cad de-a valma peste ei

Mă doare soarta ce îi dă de-a dura

Prin colb de parcă ar fi niște mișei.

 

Doare și gândul și fapta

Doare și lacrima prelinsă

Doare și scurmă mereu,

Doare și sufletul e greu.

 

Și nimeni pe nimeni nu a întrebat

Dar nici a răspunde nu ar ști

În viață ce și-ar dori cu adevărat

Și amintirile ar păli

 

„Toate-s vechi și nouă-s toate”

Cu furtuna nu se poate

Nici cu ploaia, nici cu vântul

Numai cum o vrea Pământul.

 

Dimineață de august

 

Prezent ți-e zâmbetul și zâmbetul soare

Cafea așteptând în munți pe răcoare

Cu cetina-n nări și soarele dimineții

Urcând pe creste în voia vieții.

 

În turla bisericii clopote bat

Un cocoș aiurea dă drumul la cântat

Și apa ce susură în jur cu onor

E rustic dejunul al vacanței decor.

 

Și seara coboară ușor printre flori

Brațele urcă, provoacă fiori,

Emoția firească cu noi se unește

Tulburata de liniște vorbește.

 

Sunt lucruri ce rămân între noi

Chiar dacă pe alocuri am fost doi

Am pornit într-o seară stând sfios pe un braț,

Iar acum zicem împreună: „oare a meritat?”

——————————-

Mioara HUSUSAN

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

Dacina Dan: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Norii mă privesc prin geamul mare, de la terasă, cu degete de vânt. Miroase a tei, trecutul zvâcneşte viu, foşnitor, cu sânge de clorofilă verde, la picioarele mele, în mine se închid perspectivele, eu sunt stratul de celuloid ce poartă lumea sub retină, căci ce poate lega o seară fierbinte de vară, de foaia pe care înlocuiesc cuvintele cu inefabile păsări, decât faptul că m-am întâmplat, că m-am scris cu mine pe cicatricea albă a peretelui uterin, că m-am iubit şi m-am urât, că mi-am ridicat poeme (Frunze în oglindă – Editura Marineasa, 2002 şi Aparent/ Illusory – Editura Singur, 2016) în visul de abstract al sentimentelor, că rememorez şi-n acelaşi timp mă reconstruiesc, că sunt larvă şi fluture, lacrimă şi rug, trecut peste prezent, că sunt doar o anamorfoză a lui ieri, în care silabele se logodesc cu libertatea, rezultând, prin reacţii de hidroliză şi hidrogenare, doar un ester cu aromă de amintire.

Ca întâmplare, suntem. Ca memorie, sunt.

Verde

     Mihaelei

 

cine-mbracă versul cu floare de castan

cine-aşteaptă să cutreiere

ploile şi crengile

sau

umbra copilăriei

care s-a ascuns

undeva

sub cuvinte

din regăsire

se naşte un înger

speranţa se-ntoarce

cu ultimul dar

mă oprisem

lângă iubirea mea verde

şi

te visam

 

Fulg

 

melancolia albului

mă mai încearcă uneori

atunci ning

scuturându-mi copacii de păsări

mă caut printre fulgi

în mine însămi e iarnă

visul meu

îşi îngheaţă propria-i creangă

umbre bizare

viscolesc fără grabă

mă ning pe mâini

mă ning pe gene

cu mine însămi mă ning

ochiul îşi plânge zborul căzut

prea devreme

 

Zbor

 

dac-aş fi cer

aş declina cu norii

mi-aş dezbrăca speranţa

în stropii de ploaie

dac-aş dansa sub lună

cu picior de izvor

aş descânta deşertul din noi

cu livezi

dac-aş răsări dimineaţa

aş avea mireasmă de tei

toamna

aş înfrunzi în ţipăt de cocori

primăvara

m-aş ofili de gând în ghiocei

dac-aş fi ghimpe

mi-aş sfâşia noaptea

cu muguri

gata să conjuge iarăşi

 

Singurătate

 

soarele

mi-a aruncat azi

cu fluturi în geamuri

tresăream sub privirea ta

ca un mugur

sub picătura de apă

versul tău de dragoste

purta toamna ta pe obraz

uitată de-o dimineaţă

în peisajul meu stâng

încă înfrunzit

sub ultimele raze ale bucuriei

din reflex plouă iar

singurătate

 

Rug

 

chiar şi aici

amiaza are trup de cruce

nici rug măcar

poate un gând

incomparabil mai curat

printre atâtea frunze care cad

astenic

anotimpul se lipeşte de călcâi

vulnerabil în genele ierbii

peste ochiuri de timp

sublimat în ecou

o vreme

voi mai rătăci

prin templul subfebril

ce-n nopţile curând brumate

va rugini exuberant

inutil

 

Portret

 

mi-am zdrenţuit gândul

în mărăcinişul sufletului tău

mi-am rupt curcubeul

în toamna privirii

mi-a-ngheţat mâna-ntinsă

către macii iubirii

am răguşit căutându-ţi duioşia

am obosit alergând după soare

aştept o ploaie de aur

şi ea este numai cenuşă

ca şi când

s-ar fi umilit cuvintele

într-un copac tăcut

fără ramuri

 

Aş vrea

 

aş vrea

să nu ne fi-ntâlnit niciodată

să nu ne fi iubit niciodată

să nu ne fi despărţit niciodată

mă nasc din nou

printre sofismele tale

iar silogismele altor iubiri

îmi cântă poveşti

despre un lanţ

care-ar fi fost al lui prometeu nesupusul

de ce

mie

nu mi se regenerează versul

ciugulit de vultur

 

Aparent

 

cu mine însămi

la o margine de vară

lângă mare

într-un asfinţit oarecare

până aici

m-a călăuzit soarele

ca să-mi ghicească în palmă

însoţitori de vis

de un alb inegal

între nisip şi val

aparent

ne mai regăsim printre poeme

în zare

toamna

deschide umbrele de nori

mă-ntreabă

 

În vise încă ninge

 

în vise încă mai ninge

ramura mea e încă albă

în pleoapa unui drum

alb şi el

care nu duce nicăieri

gânduri perfecte

se lovesc

de zidul sufletelor mele

şi-mi creşte grâu

din palma-n care-mi topesc

trupul

din tine însuţi ningând

——————————

Dacina DAN

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Camelia Cristea: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”

Poezia este veșmântul de sărbătoare al sufletului meu. Sunt un om simplu, de profesie economist.

Cu trecerea timpului am înțeles că lucrurile valoroase sunt cele pe care le oferim cu iubire semenilor.

M-am scris în cele două volume de poezie publicate, „Ferestre Deschise”, Editura Singur 2015 și „Pe aripi de Cuvânt”, Editura Singur 2016

Am publicat în diverse reviste religioase și literare și în mod constant, în revista electronică „Confluențe Literare”.

Alături de poeți consacrați sau la început de drum am publicat în nenumărate antologii.

Am obținut locul al II-lea la concursul de poezie religioasă „Credo”, ediţia a XV-a, Lăpuşna 2015.

Am însetat în deșertul cotidian, dar am băut din Apa Vie a Vieții! Hrănită prin Cuvânt am înviat prin răstignirea neputințelor mele!

Iartă-mi

 

Iartă-mi îndrăzneala de a cere iar,

Clipe liniștite și pline cu har,

Bucurii mărunte să-mi colinde ceasul

Într-o rugăciune să-Ți aud și glasul.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a cere pace

M-am închis în mine ca-ntr-o carapace,

Viscole haine dau cu bici de iarnă,

Peste lumea toată neaua vreau să cearnă.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a spune Da

Vreau să stau de veghe în lumina Ta,

Vremi de tulburare răul îl răscolesc

Simplu și curat vreau să mai trăiesc.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a te urma

Fără Tine Doamne, ce e viața mea?

Toate vin și pleacă chiar și cei mai dragi

Te rog să ne dai liniște și magi.

 

Iartă-mi îndrăzneala de-a mă recompune

Vreau să mă găsesc doar în lucruri bune

Să-Ți aduc ofrandă timpul meu rămas…

Scapă-mă de vrei din acest impas!

 

Lacrima iubirii

 

Lacrima iubirii o petrece timpul,

Iarna asta sură-mi este anotimpul

Ard mocnit în mine doruri şi tăceri,

Dar vor creşte muguri iar în primăveri!

 

Prin nămeţi şi geruri trec ca o nălucă

Mă apucă seara, dorul crunt de ducă,

Cerul din ferestră, gândul îl mai ştie

Uneori mă scriu într-o poezie…

 

Sarea din cuvinte parcă e amară

A început curând timpul să mă doară,

Gerul a săpat răni adânci în mine

Mă rog să le port doar cum se cuvine!

 

Nădejdea cârpită, toată din bucăţi,

O păzesc mai strașnic au venit şi hoţi,

Candela-i aprinsă torn şi untdelemn,

La iubire totuşi, pe toţi vă îndemn!

 

Lacrima iubirii, flori de lăcrămioare,

Iarna sub zăpezi, lutul rău mă doare…

Dar în primăvară muguri cresc pe ram,

Bucuria asta, încă o mai am…

 

Un colţişor de rai

 

În cupele albite, trei crini adună mirul

Când cerul îşi desface în taină patrafirul,

Iar busuiocul verde se-aprinde la icoană

Prin jertfa Ta supremă se vindecă o rană!

 

Un orb prinde Lumină în inimă şi plânge

Pe cruce vede Cristul şi lacrima-i de sânge,

O Maică îndurerată jeleşte lumea toată

Prin ruga ei aprinsă am fost şi eu salvată!

 

Izvoarele ţâşnesc chiar şi din piatră seacă

Să potolească setea şi lumea cea posacă,

Gheţarii se topesc şi se prefac în pâine,

Un bob a încolţit în liniştea din mâine…

 

Pescarii Tăi de Oameni aruncă iar năvodul,

Când marea-i liniştită îşi dă ofrandă rodul

În două se desface şi îţi sărută pasul,

Pioasă-i şi supusă când îţi aude glasul!

 

Furtunile ascultă când porunceşti să tacă,

La talpa Crucii Tale chiar frunţile îşi pleacă

Şi înfloresc narcise, bujori şi lăcrămioare

Ţes un covor de flori să-Ţi pună la picioare…

 

În clopot şi în toacă îţi auzim chemarea,

Ne lepădam de griji, sfidăm îngrijorarea

Şi ne îmbrăcăm în haina Luminii ce ne-o dai

Am prins în suflet pace şi-un colţişor de rai!

 

Înălțarea

 

Se Înalță Hristos în cerul deschis,

Departe de zarvă și gloata nebună,

Un înger vorbește de raiul promis

Și are nădejdea înfiptă pe strună.

 

Altarul se-aprinde în flacără vie

Lumini necreate lucesc în sfârșit

Cer și pământ sunt împreună,

Prin jertfa supremă s-au întâlnit!

 

Serafimi și îngeri și-acoperă ochii,

Lumina-i orbește când cerul e plin,

Cățuia se-aprinde în inima popii

Și umple biserica toată cu mir.

 

Mirenii din strană oftează ușor

E taina aceasta mult prea înaltă,

O inimă vie în piept încă saltă

Profundă trăire ce n-am s-o măsor…

 

La o icoană a plâns busuiocul,

Aprins de Lumină s-a înfiorat

Așteaptă de-o vreme să vină sorocul

Să vadă norodul tot vindecat!

 

Şah…

 

Pe o tablă plină, piesele se mută

Nu vorbim acum, de a lor derută…

Pionii în alertă vor să prindă tura,

Nimic nu e sigur râde chiar măsura.

 

Regina se bate iarăşi cu-n nebun,

Furia e oarbă, paiele-s în drum.

Morile de vânt cresc şi în cuvinte

Clipele sunt fade, jocul ăsta minte!

 

Unii vor remiza a venit momentul,

În picioare strâmbe şade argumentul,

Tabla este plină, un pion clachează

Jocul e în toi, el parcă visează…

 

Piesele se mută c-o mâna de sus

Până şi decorul, iernii parcă a râs.

Turele se schimbă una, câte una,

Regula e simplă râde iar minciuna!

 

Caii vor să prindă regele să-i ia

Sceptru şi coroana dacă s-ar putea…

Miza este mare, clipele de ceară

Într-o zi senină, răul o să piară!

 

Bunicii

 

Miroase a smirnă printre icoane

Candela veche se-aprinde în rai,

Bunicul citește încă ceaslovul,

Prin amintire, mâna să-mi dai!

 

Pe brațe de nori o văd pe bunica,

Cum toarce fuiorul acesta de dor,

În liniștea pură nu cere nimica,

E colțul tăcerii a lumii din sori!

 

Văd parcă via cu mustul din teasc

Și toți bostanii de prin grădină,

La poartă de veghe e nucul bătrân,

O creangă uscată se-apleacă într-o rână.

 

Aleargă nepoții spre poala de cer

Să-ți mângâie barba tot mai căruntă,

Pe brațe altare, de tainic mister,

Psalmistul David încă mai cântă!

 

Miroase a smirnă printre icoane,

Candela veche se-aprinde în rai

Bunicul citește încă ceaslovul…

Un cer de pace și mie să-mi dai!

 

Un orb

 

Alaiul acesta e parcă mai rar…

Copacii în floare gătiți ca de nuntă,

Albastrul privirii trimis chiar din rai

Când liniștea toată, de cer mai ascultă.

 

Fecioare rămase de veghe prin schit

Asteaptă un Mire, în miezul de noapte,

O candelă arde și miru-i sfințit

Doar faptele bune-s ca roadele coapte.

 

Un clopot mai țipă la noi uneori,

Când mreje de neguri ne învăluie parcă

Și vântul acesta trecut de hotar,

Ne zguduie aspru și ultima barcă.

 

Un orb mai așteaptă să cadă lumina,

Pe ochiul ce noaptea îl ține ostatec

Și visul e negru și tot mai lunatec,

Iar plânsul cernelei cam singuratic.

 

Așteptarea se surpă în zorii de zi,

Când cerul făclie aprinde speranța

Și-n alb se înclină iarăși balanța,

Pe trepte albastre stă cutezanța.

 

O părere

 

Trec desculță iar prin suflet

Cu a Toamnei mele umblet

Și-adun frunzele de aur

În cel mai discret tezaur!

 

Ploile de lacrimi albe

Le așez în sfinte salbe

Și împodobesc cu ele

Ceasurile care-s grele.

 

Viile ce-au fost în rod

Cântă parcă un prohod

Vântul le-a jertfit altarul

Dar învie iar la anul!

 

Păpădia-și poartă straiul

Unde-n toi este alaiul

Pleacă Toamna-n alte zări

Lasă-n urmă resemnări…

 

Lăcrămioarele din glastră

Se tot uită pe ferestră

Să mai prindă câte-o rază

Prin senin cerul să-l vază…

 

Rânduri de cocori trec zarea

Aripi bat iar depărtarea,

Amintirile-ți fac casă

Unde vremea e frumoasă…

 

Raze calde și drăguțe

Sărută discret mânuțe

Fără teamă un trandafir

Se tot ceartă cu-n ciulin…

 

Vântul parcă-i la paradă

A ieșit subit în stradă

Suflă-n ceafa unui pom

A crezut că este-un Om…

 

 

Norii suri îmbracă zarea

Și alungă resemnarea

Hornul fumegă-n tăcere

Toamna parcă-i o părere…

 

Poem

 

Să-mi mai rămâi o Vară, poemul meu de suflet,

Prin arșița tăcerii strecoară-ți al tău umblet

Și dă-mi să beau din apa, Cuvântului de vrei

Îți dau în schimb toți macii și-un soare pentru ei.

 

Să-mi mai rămâi în Toamnă când via este-n rod,

Iar frunza-și cântă tristă a verdelui prohod,

În parcul amintirii să-mi stai lângă un tei

Primești în schimb o perlă ce-a plâns-o ochii mei…

 

Să-mi mai rămâi în iarnă prin fulgii ce-or să cadă

Toți crinii înfloriți vor iarăși să te vadă

Steluțe să-mi pictezi pe geamuri și în brazi,

Eu simt cum printre rânduri tu încă îmi mai arzi…

 

Și-n primăvara verde în iarbă să îmi stai

În sufletul deschis s-aduci balsam din rai

Din curcubeu, culoare să-mi picuri în Poem,

De tot ce-i rău prin lume nicicum să nu mă tem.

———————————–

Camelia CRISTEA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

Elena Căruntu: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…

Fiecare clipă scursă e-un pas înspre infinit! Șoaptele sufletului sunt simfonii pe care doar un alt suflet ce știe să șoptească le poate desluși! Fiecare bătaie a inimii înseamnă un clinchet în universul plin cu vise al vieții noastre!

 

Acolo unde Raiu-ncepe!

 

În locul unde ziua-ncepe, cu liniștea prinsă-n lumină,

Când răsăritul își sărută, frumosul verde din grădină

Acolo-i raiul! Și minunea ce pare mâna unor sfinți,

Acolo-i pragul unde calcă, întotdeauna doi părinți.

Și rânduiesc în jurul casei, întreagă lume pentru noi,

Că după ani, când ei lipsesc, îi vrem din timpuri înapoi

Rămâne-o urmă ca o jertfă, pe-al vieții nesfârșit altar

Tot ce-au făcut cu truda lor! Să nu le fie în zadar.

Se-nalță pomii ce-au sădit, cu brațele, până la nor,

Și plouă rodul aromat în toamnele care ne dor

Din fiecare colț surâd, vechi amintiri cu ritm sfios,

În tot și toate au sădit, un semn de trecere frumos.

În locul unde-nflor, un pâlc micuț de crizanteme,

Sunt dimineți ce-aduc a șoapte, ce vor acasă să ne cheme

Și visele se îmbulzesc, în poarta sufletului iar,

Căci pașii noștri calcă-n sat, din depărtare tot mai rar.

Acolo unde raiu-ncepe, cu chipuri dragi ascunse-n ramă,

E geamătul neauzit, închis în palmele de mamă

Când ne privea plecând în lume și nu știa de ne-om întoarce,

E zbuciumul de așteptare și nopțile fără de pace!

 

O viață la sfârșit!

 

Când nu mai poți pricepe, lumina dimineții

Iar zilele-ți sunt toate, marame întunecate,

Atunci te întrebi, ce rost ai dat vieții?

Ce faci cu bogăția? Cu zâmbete încuiate!

O zdreanță de pe umeri și trupul gârbovit,

Picioare-nțepenite și mintea rătăcită

Sunt tot ce te învelesc, din câte ai muncit,

O viață-n lăcomie! În bani ți-e răsplătită!

Ai ridicat flămând, atâtea ziduri reci!

În care îți încape averea dobândită

Să văd ce iei cu tine! Avarule când pleci?

Câți ani poți să răscumperi? Dobândă înzecită?

Când nimeni nu-ți va da un picurel de apă!

Iar mâinile n-ajung să țină un pahar

Și vezi cum firul vieții, se rupe dintr-odată,

Oricâte lacrimi verși, sunt toate în zadar!

Ți-ai da din visterie și ultimul bănuț!

Sărac să te întorci în lumea care-o lași

Pe drumuri negândite să le pășești, desculț

Doar vieții fără preț, să-i construiești sălaș!

 

 

Îngerii există!

 

Când pe cer pleznește, fulger după fulger

E mânie-n rai, s-a pierdut un înger

Și trimit săgeți, cu foc împletite,

Tunetul înseamnă: rugă și cuvinte.

S-a pierdut un înger! E jos pe pământ!

Lacrimile-i sânger! Aici s-a născut,

Vrea să-și vadă casa, curtea și fântâna

Unde-a plâns și râs! Alături de muma!

Casa-i o ruină! Curtea-i fără gard!

Și-nlăuntrul lui, flăcări de dor, ard

Nimeni nu mi-l știe, nimeni nu mi-l vede,

N-a rămas un ciot! E doar iarbă verde!

Crește, se usucă și pe zid urzici!

Nu mai poate sta! Ce să fac aici?

Când în cer, se-arată norii furioși,

Sunt gânduri ce dor! De pe la strămoși!

Ne privesc a jale și se întristează!

Cale după cale, îi îndepărtează

Mai coboară-n taină, să ne deslușească,

Și grăbiți se caină! Lumea-i ca o iască!

Se iubesc puțin și nimicuri strâng!

N-au nimic divin! După rele plâng

Când în cer pleznește fulger după fulger,

Știm că ne păzește, mâna unui înger!

 

Când te doare!

 

Când te doare-n suflet, plângi pe întuneric,

Sau când plouă cerul, lacrimi vijelie

Să nu creadă răii, că nu ești puternic,

Supărarea ta nimeni să n-o știe.

 

Când din suflet bun, bine dăruiești

Să n-aștepți răsplată de la oameni ieftini,

Niciodată-n viață cât dai, nu primești

Zâmbetele false trece-le prin piepteni.

 

Și vor fi destui cei care-ți beau vinul,

Care-i crezi prieteni și le dai povață

Dar la o nevoie, tu vei fi străinul

Celui ce-nchid ușa și i-or râde-n față.

 

Oamenii sunt îngeri, oamenii sunt bestii,

Mulți te folosesc ca pe-un obiect

Și rămâi plângând salcie-ntre trestii,

Fiecare crede că-i cel mai deștept.

 

Când te doare-n suflet, spune la copaci,

Ei nu știu vorbi, da-ți foșnesc durerea

Înțeleg tristețea când sub poale, calci

Își scutură frunze s-astupe tăcerea.

 

Mai rămâi…

 

Mai rămăi! Rămâi cu mine, să termin de spus cuvântul

Și ți-oi trece lin pe chipu-ți, lin de-ai să gândești că-i vântul,

Mâna mea știe-a fi tandră și în suflet am blândețe

Tu rămâi! Și pot promite! Viața-ntreagă să-ți răsfețe!

Doar să spui! Și eu m-oi face: strop de leac și de balsam,

Pentru tine-n mine bate! Inima! Ești tot ce am!

Lasă drumuri și hotare și rămâi cu mine-n sat

Ai să vezi! Aici e raiul! Cerul azi ne-a cununat!

Porți pe frunte semn de taină, ochi-ți cuibăresc mister,

Dintre toate câte-aș vrea, doar iubirea eu îți cer

Și te-oi răsplăti-nzecit! Pentr-o clipă un surâs,

Cu atâta nerăbdare,viața mea în mâini ți-am pus!

Mai rămăi! Rămâi o vreme! Poate te obișnuiești!

Și încet, încet la rându-ți, ai să începi să mă iubești

Nimeni nu-i lăsat pe lume, fără sufletu-i pereche,

Iar iubirea dragul meu! E ca floarea la ureche!

Dac-ăi ști năravul ei, e ușoară! Fulg de nea!

Hai rămâi! Rămâi îți spun! Și te înveți și tu cu ea,

Și la urmă, când la tâmple, va fi părul argintiu

Ai să-mi zici: Doar lângă tine! Să iubesc acuma știu!

 

Am pierdut copilăria!

 

Mai vii? Sau te-ai oprit să-mbrățisezi alunii?

Pe unde m-ascundeam, să-mi șușotească zâne,

Când se-arăta pe cer, rotunda fața-a lunii

Ori cauți urme vechi? Copilărie spune!

Sosești? Sau te-ai rănit? Pe drum cu mărăcinii?

Te chem și nu răspunzi! Și sunt îngrijorată,

Mi-e dor frumoasa mea! M-au îndârjit străinii

Te întoarce iar la mine! Măcar de astă-dată!

Vezi? Cerul e același! Și drumurile-s drepte!

În sat mai sunt câțiva ce-și amintesc de mine,

Doar casa mea-i pustie! Nu-i cine să m-aștepte

Și greu îmi e să știi? Săracă-s fără tine!

Iar trupul parcă-i țeapăn! Demult nu sar pârleazul,

Pe ochii de copil, s-a așezat o ceață

Nici brațele nu-s bune! S-a ofilit obrazul,

Iar dorul meu răsare-n orice dimineață!

Mai vii? Sau poate-i bine o dulce resemnare!

Nimic nu se clintește, doar zvon de amintiri

De te-am strigat mereu și strigătul îți pare,

Un zgomot fără sens! De tac! Să nu te miri!

 

Stai cu mine viață!

 

Stai! S-adulmec răsăritul! Spune unde mi te duci?

Vreau în brațe ciripitul, anilor ce-ai smuls atunci,

Când credeam că viața înseamnă, jucării și câmp în iarbă

N-aveam doruri! N-aveam teamă!

Doar dorințe lume dragă!

Stai! Nu te grăbi viață! Să privesc cu de-amănuntul,

Fiecare dimineață! Fericirea mi-e descântul

Și n-aș vrea să nu văd soare, ce sărută flori și prunci,

Lasă-mi picul de culoare, care-l risipeam prin lunci!

Stai! Cu mine veșnicia sau arată-mi unde-i drumul,

Pe unde copilăria și-a mutat demult, tărâmul?

Și promit să fiu cuminte, cum n-am fost la tinerețe

Doar gingașul ce-l țin minte, viitorul să-mi răsfețe!

Stai! Atât cât pot cuprinde, cu blândețe, brațele

Nicio clipă nu mi-oi vinde! Să-mi răscumpăr ațele,

Ce le-am depănat nebună și-am crezut că-i jucărie

Darul vieții într-o mână, l-am ținut fir-ar să fie!

Stai! E ruga ce ți-o zic! Să mă vadă răsăritul!

Nu e mult! De lași un pic! Dragostea mi-e ciripitul

Și mi-e sufletul o cale, ce se-ntinde către stele

Anii mei ce curg la vale, numărând clipele mele!

 

Doar o ulicioară!

 

Nu-i o-mpărăție, e doar ulicioară,

Unde pare raiul când în sat e vară

Carele încărcate scârțâie tot drumul,

Trec români spre casă, să clădească fânul!

Pomii-și varsă rodul, prin iarba cosită,

E minune totul! Vrajă-ntr-o clipită

Soarele pripește pe chip de țăran,

Nimeni nu stă-n loc! Ca furnica-n lan!

E doar ulicioara ce-amintește-n vremi,

Pașii plini de truda, atâtor săteni

Frumosul se-așterne unde-i simplitate,

Obicei și taine, rămase prin sate!

Natura e soră și hambaru-i plin,

Tot ce-i prin orașe, de la țară vin

Să privim țăranul, mereu cu respect,

Crezul, munca lui sunt făgașul drept.

Mulți se nasc la țară și ajung boieri!

Uită ulicioara! Cine-au fost ieri

Pământul te cheamă, prinosul să-i dai,

El te răsplătește cu gingaș ca-n rai.

Sunt atâtea mii, poate ulicioare!

Străbătute-n zori de țărani și care

Și-or rămâne-n veci, urme-ntipărite,

De vecini și frați sau de vreun părinte!

Ulițele sunt străzile prin sate!

Unde-am crescut noi, de noi toți umblate!

Oriunde ne mână goana după bani,

În suflet rămânem neamul de țărani!

 

Flacăra vieții!

 

Focul arde-n vatră, flăcărui din iad,

Și-n mijloc de lemne, gândurile-mi ard

Că m-am semănat, iarbă pe câmpie,

Și în piept mi-am pus, pic de apă vie.

 

Flacăra vieții, arde de o vreme

Somnolența nopții, între palme-i geme,

La-nceput de ziuă, flacăra-i azură

Pe la asfințit se preface-n zgură.

 

Cade-n prag de dor, rar câte-o scânteie

Și-mi aduc aminte: Doamne sunt femeie!

Am lăsat să moară focul, adormindu-l

În culori de vise, mereu zugrăvindu-l.

 

Și-am să pun chiar azi, un braț de surcele

Să le ardă-n grabă, și-o să scap de rele,

Focul vieții mele, flăcări ce se-aprind

Când spre cer de dor, mâinile întind.

 

Să arunc cenușa, în străfund de-abis,

Să-mi rămână-n vatră, pâinea mea de vis

Voi gusta cu poftă, picul de jăratic,

Cu arome, dulci de păcat sălbatic.

 

Elena CĂRUNTU

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)