Cezarina Adamescu: Drumul către fericirea veșnică

Cristian Petru Bălan

„DINCOLO DE CURCUBEU,

Un roman al convertirii la Credinţă”

Editura North America,

Chicago, 1992

 

Prestigiosul scriitor român stabilit în America de câteva zeci de ani, continuă să ne uimească prin abordarea unor tematici diverse în scris, ca şi diversificarea stilului, în funcţie de genul sau specia pe care le stăpâneşte cu aceeaşi măiestrie, rigurozitate şi competenţă, de fiecare dată. De această dată, dimensiunea spirituală precumpăneşte iar faptul că o abordează direct, fără rezerve, conferă un plus de credibilitate lucrării, care e mai mult decât o confesiune, e un fragment de viaţă trăită şi împărtăşită. Mai bine spus, o sumă de trăiri autentice ale unor personaje reale. Puse cap la cap, aceste întâmplări formează un rotund cât se poate de armonios în perfecţiunea lui. Stilul este direct, între autor şi cititori, într-o conversaţie care aşeaptă răspuns sau cel puţin o altă părere, e scris pe un ton confesiv, discret şi neapărat sincer. Încă din prima frază autorul îşi întreabă cititorul, cu formula: “Oare ce-aţi zice dacă?” – supunând judecăţii cititorului, cazul în speţă.

Interesant de remarcat e faptul că autorul dă şi răspunsul în locul cititorului, anticipând reacţia acestuia şi  conducându-l pe calea pe care i-a trasat-o dinainte, adică aceea a intenţiei sale: “Desigur, auzind în trecăt despre dăscălaşul anahoret, aţi spune că aşa ceva pare foarte puţin probabil…” Prin această modalitate de întrebare-răspuns, autorul anticipează acţiunea. Unul din personajele lui Cristian Petru Bălan este Mihai Doran, proaspăt absolvent de biologie, care hotărăşte la un moment dată să se retragă undeva, departe, în mijlocul unei păduri şi să trăiască în pustnicie. Aici are parte de o experienţă mistică uluitoare care-i va schimba total viaţa, aşa cum se întâmplă îndeobşte, celor care trăiesc asemenea revelaţii. Într-un fel, autorul abordează stilul clasic de naraţiune în care el însuşi este povestaşul, iar acţiunea decurge în mod firesc, aşa cum va fi fost în realitate, cu opriri şi suspansuri pentru a sublinia un aspect sau altul. Aducerea în actualitate a unor fapte petrecute demult face parte din stilul acestui roman cu tendinţe clasice. Menţionăm că romanul este scris în urmă cu 30 de ani, pe meleag străin, în anul 1987.

Relatarea are toate ingredientele unei proze de calitate: şi un pic de flirt, şi niţică aventură şi foarte mult mister, legat de acest băiat de 26 de ani, cu spirit hoinar, care cutreiera pădurile şi munţii în căutarea unor plante rare şi fenomene deosebite. Este dovedit că nu găseşti întotdeauna ceea ce cauţi, dar poţi afla lucruri cu mult mai preţioase decât cea mai veritabilă comoară, dată omului în această viaţă, pentru viaţa viitoare. Se vede clar că autorul are o poftă nemaipomenită de povestit, având şi doza de umor necesară pentru ca scrierea să câştige interesul cititorului. Dar iată că intervine şi doza de mister în povestire: dispariţia tânărului, împreună cu Mugurel, câinele cojocarului la care Mihai stătea în gazdă. De aici începe adevărata acţiune a romanului. Se fac cercetări de prisos de către organele locale, în legătură cu dispariţia tânărului profesor. În cele din urmă, tânărul anunţă şcoala, gazdele şi familia, despre intenţia sa de a se retrage o vreme din lume şi am medita la unele probleme fundamentale care îl frământă. Şi unde se afla, susţinea că este fericit şi liniştit şi nu doreşte altceva. În contrapondere cu acest caz, autorul prezintă un alt tânăr, Florian Vernescu, inginer, căruia îi plăceau funcţiile, onorurile, carierismul, banii şi…aventurile galante. Autorul insistă asupra acestui personaj, înfăţişându-l sub toate aspectele: fizic, spiritual, moral. Tânărul avea ambiţii mari în ceea ce priveşte cariera şi drumul în viaţă. Accederea lui pe plan profesional s-a datorat ambiţiei şi caracterului său ferm, deşi condiţia lui era modestă. Astfel a ajuns secretar UTC şi membru în biroul organizaţiei de bază PCR într-o întreprindere care fabrica utilaje pentru exploatările miniere, râvnind, prin uzurpare, la postul de director sau de secretar de partid. Adept al teoriilor lui Friederich Nietzsche despre superioritatea unor oameni asupra altora, dorea supunere oarbă din partea subordonaţilor săi, care i-ar fi satisfăcut orgoliul nelimitat.

Autorul insistă în zugrăvirea din toate punctele de vedere, a acestui personaj fără scrupule, pentru a înfiera societatea care permite unor astfel de indivizi să parvină până în funcţiile cele mai înalte. În plus, era un aprig şi înverşunat duşman al celor care credeau în Dumnezeu, acuzându-i de misticism şi socotindu-i drept fiinţe înapoiate şi primitive. În desfăşurarea naraţiunii, Cristian Petru Bălan merge pe două planuri distincte, pe care le pune în paralel, în antiteză: cel al lui Mihai Doran, cel retras în pustnicie şi cel al lui Florian Vernescu, tânăr parvenit, dornic să ajungă în vârful piramidei sociale. Cei doi se îndreaptă unul spre celălalt din sens invers. Unde se vor întâlni şi ce se va întâmpla cu ei, este surpriza autorului. Cert este că, fiecare îşi urmează propriul destin în conformitate cu propriile orizonturi de aşteptare. Un alter Pavel pe Drumul Damascului, înverşunat împotriva creştinilor primului secol, în timp ce Mihai Doran, dându-şi seama de deşertăciunea celor lumeşti, face drumul înapoi, spre simplitate, libertate de cuget, frumuseţe morală şi, implicit, mântuire. Surpriza este că drumurile celor doi, deşi diferite, vor avea aceeaşi finalitate: întoarcerea la Dumnezeu.

Capitolul III aduce în prim plan un alt personaj, Sandu Parianu, fost inginer petrolist, invalid, în urma unui groaznic accident, mare amator de filozofie, în special de Immanuel Kant. De – cu totul altă structură mentală şi sufletească, Sandu Parianu, urmare a accidentului, şi-a modificat orizontul preocupărilor şi a început să citească filozofie, spiritualitate, ştiinţă, lectura fiindu-i un imens sprijin moral. Toate aceste personaje reprezintă tot atâtea concepţii şi moduri de viaţă surprinse de autor cu acuitate, în plină desfăşurare. În capitolul IV, Cristian Petru Bălan îşi dă adevărata măsură a virtuozităţii de prozator şi poet în acelaşi timp, conducându-ne, cu paşi de frunze pe cărările pădurii unde Mihai Doran îşi găsise pacea interioară. Descrierile sunt încântătoare, demne de cel mai bun prozator clasic. Atmosfera idilică din mijlocul codrului este asemuită de scriitor cu cea dintr-un colţ de Paradis. Aici se odihnea, pe un pat de pluş verde, Mihai împreună cu câinele Mugurel, în preajma unei peşteri naturale descoperită în vremea unei excursii. Iar descrierea peşterii este opera unui specialist speolog şi întrece în frumuseţe şi inedit, orice închipuire. Tânărul biolog numeşte peştera “Grota de aur”. Pentru un biolog îndrăgostit de natură, această experienţă era ca o lecţie practică în care putea învăţa tainele care se ascund în viaţa ascunsă a pădurii. Adaptarea la noua viaţă s-a făcut firesc, într-un timp relativ scurt în care şi-a amenajat un adăpost plăcut, procurându-şi singur mâncare din vânat şi pescuit şi studiind flora şi fauna pădurii şi a micuţei peşteri. În cele din urmă, Florian Vernescu reuşeşte să-i ia locul directorului uzinei “Abatajul Roşu”, din Oraşul Nou, aşa cum îl uzurpase de mai multă vreme. Este primit la clubul uzinei cu marşuri triumfale cântate la fanfară şi cu un coridor de oameni care-l aplaudau şi-i ofereau câte o floare, scenariu bine pus la punct din timp de subalterni, pentru a dobândi mai mult prestigiu în calitate de nou director. Încă de a doua zi, noul director a început “marea epurare”, eliminându-i pe cei care nu-l slujeau cu destulă râvnă şi devotament. Autorul oferă date amănunţite despre mersul uzinei în acei ani glorioşi de conducere socialistă, în drumul spre comunism. Minciună, demagogie, teroare, abuzuri, urmărire asiduă, clipă de clipă a tuturor lucrătorilor în vederea găsirii unor eventuali duşmani ai regimului. Sub conducerea lui Florian Vernescu, uzina s-a transformat într-o mică republică, un mic regat în care monahul absolut era, nimeni altul decât directorul. Acesta alege însă şi o altă cale de parvenire grabnică, prin căsătoria cu Zoica, fata proteguitorului său din umbră, o fată deloc drăguţă dar o modalitate de a ajunge cât mai sus, în “drumul spre înalta societate”. În afara faptului că era un ateu convins, Florian Vernescu era şi un blasfemiator al Numelui lui Dumnezeu şi duşman al icoanelor şi al tuturor simbolurilor creştine. Şi nu o dată răbufnea atunci când le vedea la gâtul femeilor din uzina lui, smulgându-le cu dispreţ şi călcându-le în picioare. Această trăsătură odioasă a caracterului său fusese constatată de toate femeile cu care avusese de-a face.

Autorul inserţionează în Capitolul VI, date reale, despre “Cercul de cercetări ştiinţifice al fenomenului OZN”, cu activitatea şi membrii săi, academicieni, profesori, ingineri, scriitori science-fiction, parapsihologi care se adunau periodic şi studiau fenomenele cosmice, nume de marcă în domeniu respective, dar şi amatori care urmăreau cu asiduitate aceste fenomene şi curiozităţi extraterestre. Până când, activitatea acestui Cerc s-a restrâns, la indicaţia autorităţilor superioare care socoteau că oamenii privesc prea mult spre cer şi nu mai au vreme de ceea ce se întâmplă pe pământ. Oricum, e un capitol informativ destul de interesant, bazat pe fapte şi pe nume reale şi chiar de istoricul acestor apariţii pe cer. Ca ilustrare, autorul relatează întâmplarea din Scăieni, când o fetiţă a văzut noaptea, doi pitici cu lanterne în mâini, fapt confirmat de un grup mare de copii care i-au zărit şi ei şi chiar au putut să comunice prin luminiţele colorate aprinse de aceştia.

Încântătoare sunt şi paginile care alcătuiesc „Jurnalul de pădure” al biologului Mihai Doran, în care distingem vocea auctorială, jurnal alcătuit cu scrupulozitate, în care-şi notează rezultatul cercetărilor în peşteră, dar şi afară, în pădure şi împrejurimi, locuri pe care el le numea: „acest ermitaj paradisiac”. O notă de specificitate privitoare la aceste însemnări: biologul îşi notează şi intenţiile imediate: „Acum mă odihnesc, scriindu-mi jurnalul…” El dialoghează cu virtualii cititori ai jurnalului, motivându-şi în felul acesta acţiunile: „Ei bine, de la bun început, vă asigur că nu sunt nebun, chiar dacă impresia aceasta am lăsat-o multora după retragerea mea în acest ermitaj paradisiac”. El îşi expune aici gândurile, sentimentele, intenţiile, concepţiile politice, în care le recunoaştem uneori, pe cele ale autorului. Iese la suprafaţă revolta tânărului faţă de societate, faţă de conducere şi toate nedreptăţile întâlnite care l-au determinat să ia hotărârea să-şi schimbe modul de viaţă, retrăgându-se în codru.

Uneori, este, în mărturisirile sale, aproape patetic: „Am venit aici spre a mă depolua, spre a-mi deparazita şi limpezi creierii îmbâcsiţi cu inutile tâmpenii ideologice. Am venit spre a medita profund la existenţa vieţii, la sursele şi valorile ei, spre a-mi răspunde în linişte la întrebarea referitoare la originea noastră a oamenilor şi la rostul nostru pe pământul acesta. Deci şi la rostul meu. Şi am mai venit, dacă vreţi să mă credeţi, spre a cere azil politic…codrilor şi Naturii! Primeşte-mă, Mamă Natură! Sărut mâna. În genunchi mă întorc la tine”. În felul acesta, demersul lui îndrăzneţ, capătă sens.

Lungul monolog, sau fragment de jurnal, este impregnat cu date ştiinţifice şi savanţi care s-au afirmat în domeniul florei şi faunei ţării noastre prin lucrări de prestigiu rămase ca sisteme de referinţă. Mihai Doran consideră toate aceste rezultate ale cercetării ştiinţifice în domeniul lui, adevărate miracole ale naturii, de care este fascinat clipă de clipă.

El face comparaţii între descoperirile arheologice, antropologice de-a lungul mileniilor până în zilele noastre, uimindu-se de faptul că natura a ajuns la un asemenea grad de dezvoltare încât „simte” durerile din jur. De asemenea, autorul oferă destulă informaţie privitoare la acest segment important de industrie, industria minieră cu toate ultilajele şi procesul tehnologic, descrise cu scrupulozitate ca o persoană care a trăit în mijlocul acelor evenimente. Ura lui Vernescu faţă de orice formă de manifestare a credinţei, se concretizează în expulzarea din întreprindere a celor consideraţi în mod generic „pocăiţi” – care făceau parte din alte culte religioase, îndeosebi adventişti de ziua a şaptea şi membri ai cultului „Oastea Domnului”. Au fost daţi afară fără scrupule toţi cei care figurau pe lista neagră.

Un alt personaj important este scriitorul Codrin Elizeanu, care spera să scrie o povestire ştiinţifico-fantastică inspirată de cercetările lui ufologice şi de istoria cu piticii de la Scăieni. Încet-încet, acţiunea romanului capătă consistenţă, desfăşurându-se pe mai multe paliere.

Autorul implică nume şi date reale din viaţa lui, pe altele le îmbracă în straiele ficţiunii, astfel ca scrierea să capete parfumul de roman fantastic. Şi într-adevăr, istoria piticilor din Scăieni şi a navei lor extraterestre, nu mai mare de 40 cm lungime şi 10 cm diametru, era de-a dreptul extraordinară, ducând la unele concluzii ştiinţifice fără precedent. Acest pasaj pare desprins dintr-un film science-fiction de cea mai strictă actualitate. Scriitorul care-i însoţeşte pe copii în această experienţă este şi un documentarist de marcă, punându-i pe copii să deseneze ce-au văzut, să facă o descriere amănunţită a navei şi a omuleţilor ei, precum şi a fenomenelor deosebite pe care le-au trăit. Autorul datează această experienţă, pentru mai multă veridicitate, 23 martie 1980, vreme de câteva luni, cât timp piticii şi nava lor s-au arătat în localitatea Scăieni. Fenomenul a luat amploare şi locuitorii au putut zări noaptea, câteva nave spaţiale, dispuse câte trei sau câte zece, toate fiind luminoase şi divers colorate. Şi aici, profesorul Codrin Elizeanu care a făcut cercetări amănunţite, joacă rolul autorului care a şi publicat rezultatele în revistele de profil.

Intercalarea cadrelor ştiinţifico-fantastice cu cele reale din uzina „Abatajul Roşu” unde era director Florian Vernescu şi cu paginile de jurnal scrise de Mihai Doran, face lectura variată şi agreabilă iar de cele mai multe ori, captivantă. De fapt, realitatea din fabrica de utilaj minier din Oraşul Nou, nu se deosebeşte cu nimic de cea a altor uzine şi fabrici din epoca de glorie comunistă, care opera amputaţii în conştiinţa oamenilor, spălându-le creierele şi silindu-i să trăiască în teroarea că vor fi daţi afară de la servici, fie şi pentru un simplu denunţ, aşa cum s-a întâmplat cu cei care de o altă confesiune, care au „zburat” în bloc afară din întreprindere. Însă pe neaşteptate, maistrul Pop Emil, zis şi Emil baci, pus şi el pe lista neagră a oamenilor daţi afară de director pe motive religioase, are o răfuială cu Vernescu chiar în biroul acestuia, încăierare care se lasă cu sânge. În tot acest timp, Mihai Doran are parte de nopţi feerice în pădurea în care vieţuia, alături de cântătoarele nopţii, în clipe de înălţare sufletească şi mulţumire adâncă pentru toate aceste negrăite frumuseţi. Fericit până la plânset. Dând slavă naturii, cerului, vieţii simple. În meditaţii ample despre constelaţii, întretăiate de fragmente eminesciene din „La Steaua” şi „Scrisoarea I”.

Însă Mihai Doran are parte şi de o experienţă stranie cu o farfurie zburătoare care a poposit aproape de el. Şi astfel a putut observa dematerializarea unui obiect. În toate se distinge confruntarea dintre cele două concepţii despre apariţia vieţii pe pământ: concepţia creaţionistă şi cea evoluţionistă, susţinută de Charles Darwin. După confruntarea cu Emil baci din biroul său şi spitalizarea de trei săptămâni, directorul Florian Vernescu se întoarce la uzină cu gânduri mari. În laboratorul uzinei,  întâlneşte însă, o laborantă care-i tulbură minţile cu frumuseţea şi cu sensibilitatea ei. Nicicând vreo altă fiinţă nu îi imprimase asemenea impulsuri afective. Discuţiile cu fata cea frumoasă de la laboratorul uzinei îi întăresc convingerea că aparţin unor sfere de interpretare a lumii total diferite, dar directorul nu se lasă bătut. O caută acasă şi încearcă s-o convingă de bunele sale intenţii şi de simpatia sa. O confruntare de concepţii între un ateist convins şi o creştină practicantă, cu argumente de fiecare parte. Şi desigur, mulţi dintre cei care citesc acest dialog lung şi interesant, s-ar putea recunoaşte în ideile celor doi, fie de o parte, fie de cealaltă.

Autorul conduce cu iscusinţă firul discuţiei, discuţiile sunt totdeauna aprinse, spumoase, vii. Pentru tânărul Vernescu, discuţia cu o astfel de fată inteligentă, sensibilă, cu idei clare şi ferme, constituie o provocare serioasă. La rândul ei, Veronica Marcu este pusă în faţa unei provocări: aceea de a modela un suflet şi de a-l converti la credinţă. Nu poţi trece, ca şi creştin, pe lângă un om aflat adâncit pe calea pierzării definitive, şi eşti îmboldit de conştiinţa ta morală, să faci ceva pentru el. Asistăm la nişte mutaţii esenţiale şi evolutive în fiinţa lui, transformări care-l neliniştesc şi-l uimesc totodată. Pe de altă parte, protectorul lui de la Bucureşti împreună cu fiica, Zoica, exercită presiuni asupra lui Vernescu, fixând logodna peste doar câteva zile, logodnă la care va participa şi cuplul prezidenţial de tristă amintire. Tânărul director este îngrozit de această perspectivă şi nu vede o cale de evadare din poziţia lui de ginere al unui mare şef în politică, nomenclaturist din Comitetul CC al PCR, acum, când primii fiori de iubire îi încolţiseră în inimă, pentru tânăra Veronica, de care era îndrăgostit nebuneşte: „Totul părea un blestem, o imposibilitate betonată. El, inginerul Vernescu, directorul Vernescu devenise o simplă marfă de vânzare. Se simţea o fiinţă vituperată şi nu găsea niciăieri nici o putere să se opună acestei invizibile stăpâniri absurde şi sufocante ce venea cu repeziciune peste el din afară. Nu vedea absolut nici o ieşire”. Asistăm la o prefacere spectaculoasă, sub ochii noştri. Vernescu nu mai e omul pe care-l cunoştea uzina „Abatajul Roşu”. O dată cu citirea Bibliei dăruită de Veronica, i se deschid noi orizonturi de înţelegere şi îngăduinţă. Parcă i se luase o ceaţă groasă de pe ochi. Sau nişte solzi cenuşii. Aidoma Sfântului Pavel, Apostolul neamurilor, pe drumul Damascului, din prigonitor al creştinilor, devine cel mai mare apostol al lui Cristos, propovăduind învăţătura creştină tuturor cetăţilor, scriindu-le scrisori şi făcându-L cunoscut pe Isus Cristos, totodată recunoscându-şi vina de a-L fi prigonit. A fost nevoie de trei zile de orbire totală, de Anania din Damasc, pentru ca prefacerea să se producă în el, în mod miraculos, aşa cum se întâmplă toate, atunci când vrea Dumnezeu. Florian Vernescu trăieşte această experienţă mistică fundamentală pe când abia trecuse cu un an de vârsta cristică.

În istoria creştinismului se cunosc destule cazuri de convertiri spectaculoase, începând cu aceea a Sfântului Apostol Pavel. Dumnezeu operează mutaţii sensibile în sufletul oamenilor şi din cel mai înverşunat adversar poate face un fervent apostol. Convertiţii lumii au dat mărturie. Andre Frossard mărturiseşte într-o carte: „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit”. Romanul are destule elemente autoreferenţiale, în fiecare personaj, autorul punând câte ceva din propria personalitate. Îl recunoaştem şi în concepţiile lui Mihai Doran şi în cele ale scriitorului Codrin Elizeanu, cel care scria un roman ştiinţifico-fantastic intitulat „Micuţii oameni verzi”, dar şi în firea răzvrătită a directorului Florian Vernescu. Din noaptea visului mistic pe care îl avusese după ce lecturase tot Noul Testament, dorinţa de mărire şi de ascensiune pe scara socială, susţinut de acel secretar al Comitetului Executiv al PCR care-l dorea ginere, Florian Vernescu nu a încetat să-i uimească pe cei cunoscuţi, la uzină, în mediul social, peste tot unde-l cunoştea lumea, căci era destul de cunoscut. Dar mai presus de toate era uimirea de sine. Nu mai dorea să ajungă ministru adjunct şi nici preşedintele ţării. I se părea că, tot ce trăise până atunci, era o imensă minciună şi înşelătorie. Căuta adevărul în care să locuiască, alături de fiinţa iubită. Visul de noapte îl edificase pe deplin. Sfânta Veronica, cea care îi ştersese faţa Domnului cu marama ei, faţă care rămăsese imprimată pe pânza maramei, milenii de-a rândul, îi apăruse în vis sub chipul Veronicăi Marcu, fata de care se îndrăgostise iremediabil cu câteva zile în urmă. Ca o primă măsură de îndreptare a abuzurilor făcute până atunci, Vernescu cere rejudecarea cazului Emil Pop, retrăgându-şi plângerea, dar şi reangajarea tuturor  celor daţi afară pe criterii religioase şi multe alte lucruri.

O asemenea prefacere în om nu trece neobservată. E cu adevărat de neimaginat. O adevărată convertire presupune, îndeobşte, recunoaşterea faptului că ai greşit, cererea de iertare şi împăcare cu acela căruia i-ai greşit, părerea de rău pentru necazul pricinuit şi hotărârea de a nu mai face astfel. Aşadar, recunoaştere, căinţă şi propunere. La Florian Vernescu, toate aceste etape s-au întâmplat întro noapte, după citirea Bibliei şi după visul avut, cu Isus Cristos pe Calvar, ducându-şi crucea şi Veronica, femeia care-i apăruse în cale şi-i ştersese faţa cu marama. Nici lui nu-i venea să creadă, dar acţiona împins de o putere mai mare decât propria voinţă. Omul din trecut era definitiv uitat. Trebuiau îndreptate toate nedreptăţile făcute. O ultimă confruntare cu lumea artificială a politicienilor zilei, cu ocazia logodnei dintre Florian şi Zoica, descrisă cu multe amănunte picante, l-au făcut pe logodnic să se simtă într-o lume de marionete, străină de el şi caraghioasă, încât se întreba cum de a ajuns el acolo. Colac peste pupăză a fost boroboaţa făcută de Zoica, neatentă, care s-a împiedicat şi a căzut cu nasul în tortul cu frişcă, aşa cum am văzut în celebrele filme ale comediei mute cu Charles Chaplin sau Stan şi Bran.

Nici promisiunile viitorului socru că-l va fi numit ministru plin al minelor şi membru supleant al CC al PCR nu avură darul de a-l mai linişti pe Vernescu, din ce în ce mai nervos, mai nestăpânit, mai nefericit în mijlocul sărbătoririi logodnei. Florin Vernescu simţea acum pentru prima oară durerile pricinuite de dragostea fără speranţă şi dorul arzător de fiinţa care-l respinsese. Pe de altă parte se simţea strâns într-un cerc de foc, prin noua familie care i se insinuase în viaţă şi pe care trebuia s-o suporte în calitate de logodnic. Cât timp a stat la Predeal cu logodnica, a fost răvăşit, împărţit între aceste sentimente.

Pe de altă parte, Mihai Doran, biolog, adept al teoriilor evoluţioniste deşi era descendentul unui preot, oferă informaţii importante, foarte bine documentate, din viaţa insectelor pădurii şi rezultatele unor cercetători şi ale sale, făcute în timpul cât a stat în pădure. El „vorbeşte” cu jurnalul său ca şi cu un partener de discuţie şi-i împărtăşeşte toate rezultatele cercetărilor sale. Lecţiile naturii, luate chiar din miezul ei, sunt nemaipomenite. Aşa este teoria „conservei vii” de care se slujesc larvele de viespi, în creşterea lor, astfel încât să nu-şi omoare gazda care le hrăneşte. Naturalistului Mihai Doranu natura i-a vorbit continuu printr-un limbaj special pe care el îl desluşea, în toate subtilităţile lui complexe. În pragul unor descoperiri epocale despre natura care gândeşte şi vorbeşte, tânărul avea ochii deschişi cât se poate de larg pentru a lua aminte la toate semnele ei misterioase şi aproape magice. Din ce în ce mai mult, începea să creadă că amprentele întrevăzute de el în natură, sunt amprente divine.

Scriitorul Codrin Elizeanu şi copiii din grup au parte de o experienţă mistică absolut inedită. Apariţiile celor doi piticuţi în iarbă, care comunică prin culori cu copiii, se dovedesc a fi spirite malefice din iad care fug de Cartea Sfântă şi răspund prin luminiţe despre existenţa iadului. Codrin Elizeanu era un om cu studii, cu multe lecturi şi Îl căuta pe Dumnezeu în tratatele filozofice şi literare. În existenţa diavolului şi a iadului nu credea. Curând se va convinge că acele arătări vin de la cel rău le exorcizează cu ajutorul Bibliei, în Numele sfânt al lui Isus Cristos, făcându-le să dispară imediat. Şi astfel s-a încheiat aventura omuleţilor verzi care apăreau şi dispăreau pe neaşteptate şi doar unii dintre vizionari îi puteau percepe şi vedea. Există şi referiri ecumenice, formulate de familia Elizeanu care afirmă că indiferent de cult sau de denominaţiune, „Dumnezeu trebuie să fie Unul pentru toţi creştinii, iar creştinii între ei să se simtă fraţi”. În virtutea acestui deziderat, autorul pledează pentru îngăduinţă şi pace între confesiunile creştine şi chiar între acestea şi celelalte religii sau sisteme etice din lume.

În această privinţă, Dorina, soţia lui Codrin Elizeanu, vine cu argumente şi îndrumări pertinente, căutate în Biblie, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Mijlocul prin care a ajuns scriitorul la Dumnezeu, a fost, de această dată, o experienţă negativă: întâlnirea cu omuleţii verzi, care nu sunt altceva decât creaţii demonice, experienţă cu elemente de proză science-fiction. Cât priveşte scopul pentru care aceştia aterizează pe pământ sub această formă, explicaţia o dă mai târziu, spre finalul cărţii, Mihai Doran scriitorului Codrin Elizeanu: „Satana ţine cu orice preţ să-i convingă pe oameni că civilizaţia terestră şi fiinţele umane, şi nu numai fiinţele umane, ci viaţa în genere de pe Terra, nu sunt elemente create de o forţă divină, ci aduse de undeva, din spaţiile siderale, unde viaţa, ca şi materia ar fi existat din totdeauna diseminându-se apoi lent, în tot universul…Este o cosmogonie primitivă, diabolică şi stupidă. Şi, în mare parte, Diavolul a reuşit să convingă pe cât mai mulţi cu inconsistenţa acestui sofism”.

Ascensiunea lui Florian Vernescu încetă brusc, după acea excursie făcută cu Zoica la Predeal, când el invocă motivul impotenţei pentru a nu avea relaţii cu ea. Postul de ministru al minelor fu ocupat de un alt pretendent şi relaţiile cu familia sus-pusă se rupseră. Într-atât de fragilă fusese cariera lui politică în înalta societate. Florian Vernescu simţea însă, această rupere de nomenclatură ca pe o despovărare şi o binecuvântare şi nu ca pe un eşec. Preocupările lui erau acum de a repara greşelile din trecut faţă de Emil baci şi de profesoara Medeleanu pe care o dăduse afară de la liceu, pe motiv că aparţinea unei denominaţiuni religioase interzise. Sub presiunea atâtor evenimente, el devenise un model de modestie şi clemenţă în relaţiile cu subordonaţii. Scena care are loc în satul fetei, Râu de Mori, este aproape incredibilă şi duce la iertare şi împăcare din partea fetei, la emoţie şi lacrimi din partea amândurora şi la invocarea Numelui lui Dumnezeu, pentru prima oară de către Florin. A fost primul pas spre umanizare, spre Faţa lui Dumnezeu care-l aştepta demult, precum Tatăl pe fiul risipitor venit de pe cările lumii după ce-i cheltuise toată averea în distracţii uşoare. Florian Vernescu, după acest episod, se simte renăscut, pornit pe drumul spre desăvârşirea spirituală, drum pe care avea să-l străbată pas cu pas, alături de femeia pe care o iubea şi care-i pusese pentru prima dată o Biblie în mână. Care se rugase cu lacrimi în ochi pentru el atunci când acesta a avut câteva clipe de slăbiciune trupească şi părea mort, lângă un trunchi de copac prăbuşit. Un drum îngust, plin de capcane şi ispite, dar care avea să-l conducă la adevărata Lumină. O poveste cât se poate de romantică şi cu implicaţii spirituale profunde.

Şi dacă Florian Vernescu îl descoperă pe Dumnezeu în Cartea Sfântă prin intermediul unei fete frumoase, Mihai Doran îl descoperă în creaţie, în mijlocul naturii, în toate făpturile lui Dumnezeu şi în ştiinţa lor de supravieţui în mijlocul unei vieţi în care legea de bază este qui pro quo (care pe care). El crede într-o inteligentă Forţă atotlegiuitoare care menţine ordinea în Univers. Două întâlniri covârşitoare cu extremele forţelor spirituale din Univers: una – (Mihai Doran) – cu Isus Cristos în peştera Grota de Aur şi cealaltă, cu Satana şi trimişii lui, sub aspectul unor pitici verzi, de nici zece centimetri care au fascinat o ceată de copii şi pe profesorul lor, Codrin Elizeanu.

Despre întâlnirea, la fel de fascinantă a lui Florian cu Dumnezeu, ea a fost orânduită prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu (Biblia) – dăruită de fata pe care o iubea.

Drumul de la ateism la credinţă este diferit pentru fiecare. Ceea ce întreprinde Mihai Doran în pădure este o teorie a lui Darwin în sens invers. El vrea să demonstreze cu argumente ştiinţifice, că nu ne tragem din maimuţă, ci că originea noastră ar fi divină. El aduce argumente din rezultatele cercetărilor antropologilor, biologilor, combătând teoria extratereştrilor, care ar fi creat seminţia umană nu pe Terra, ci pe altă planetă. De asemenea, demolează toate teoriile evoluţioniste ale diverşilor cercetători. Biologul îşi permite să fie ironic la adresa înaintaşilor cercetători ai apariţiei omului şi pseudosavanţi,  luându-i uneori în râs, cu argumente solide. O particularitate în legătură cu capitolele în care este vorba despre Mihai Doran şi pădurea lui. Aici există vocea personajului, prin jurnalul lui şi vocea auctorială care povesteşte ceea ce s-a întâmplat cu personajul. De la misterele naturii în mijlocul căreia trăia de mai multe luni, autorul îl plasează pe Mihai Doran în plin supranatural, prin călătoria iniţială pe care biologul o întreprinde în peştera săpată de el, printre stalactite şi stalagmite, până îl fură un vârtej întunecat în care se scufundă cu viteză.

Întâlnirea lui cu Dumnezeu a avut loc într-un moment groaznic de cumpănă, când, căzut în acel puţ adânc din peşteră este înghiţit de apa rece a unui lac gracial. Atunci i-a cerut ajutor cu disperare lui Isus Cristos şi o forţă magnetică superioară l-a tras afară din crevasa glacială, propulsându-l în sus. Şi aici, autorul a introdus faptul supranatural, cu totul extraordinar al apariţiei unei lumini orbitoare, în mijlocul căreia se afla chipul lui Isus Cristos cu coroana de spini pe cap, spunându-i cu o voce blândă că a sosit la chemarea lui Mihai, „de dincolo de curcubeu”. Ceea ce urmează e un profund act de căinţă pe care Mihai Doran îl face plângând şi cerându-şi iertare că L-a sfidat şi l-a ignorat pe Dumnezeu, preferând vieţuirea în mijlocul creaţiei sale. Rugăciunea lui Mihai, o dată ieşit afară, în mijllocul naturii care-i aducea în cor laudă lui Dumnezeu, are accente din „Cântecul tuturor creaturilor” (Cantico dellle creature), scris de Seraficul Francisc de Assisi, cel care înţelegea cel mai bine limbajul naturii şi al tuturor vieţuitoarelor. Este un Imn de slavă şi glorie pentru Creatorul a toate.

Ceea ce a găsit Florian Vernescu în satul Râu de Mori, alături de frumoasa Veronica, a fost drumul adevărat către fericirea veşnică şi nu trecătoare, aşa cum sunt toate drumurile vieţii, îndeobşte. El găsise Calea şi Dumnezeu L-a primit în braţele Sale, ca pe un fiu, şi nu ca pe un prigonitor şi balsfemiator, aşa cum fusese până atunci. Şi ceea ce la început fusese o confruntare grozavă de mentalităţi şi moduri de existenţă, din care ieşeau de fiecare dată scântei, între Florian şi Veronica, s-a transformat sub puterea rugăciunilor fetei, într-o romantică poveste de dragoste. Inginerul s-a adaptat cu uşurinţă noului mediu şi traiului simplu, curat şi aproape de Dumnezeu al familiei Veronicăi precum şi comunităţii locale, intrând ca din totdeauna în viaţa, obiceiurile şi tradiţia acestui sătuc de lângă Hunedoara. Ce departe i se păreau gândurile de mărire deşartă pe care le avusese cu numai câtva timp în urmă! Spovedania publică în bisericuţa din Râu de Mori, are darul unei curăţări generale a trupului şi a sufletului. El mărturiseşte credincioşilor adunaţi acolo şi preotului, de faţă fiind şi poetul creştin Traian Dorz, greşelile făcute în educaţia pe care o primise la orfelinat. În definitiv, între şcoala lui Gamaliel, unde fusese ucenic Pavel din Tars şi educaţia materialist-ştiinţifică primită de generaţia lui Florian Vernescu, îndeosebi în sistemul instituţionalizat, nu era nici o deosebire. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat aşa pe un fiu al său rătăcit. Întocmai ca Păstorul cel Bun, a luat oiţa rătăcită pe umeri şi a întors-o la turmă. Principala trăsătură a învăţăturii ateist-ştiinţifice constă în faptul că îi învaţă pe elevii ei că Omul este entitatea supremă în univers, posesorul adevărului absolut despre lume şi viaţă. Concepţia despre supremaţia omului a dus, fatalmente, la cele mai grave erori în istorie, printre care cea a nazismului în cel de-al doilea război mondial.

Trezirea lui Florian Vernescu ţine mai curând de miraculosul care acţionează în om prin intermediul iubirii. Numai în preajma morţii, unii oameni au asemenea putere de pătrundere şi de întoarcere la Dumnezeu, printr-o străfulgerare de har. E ceea ce se numeşte „a te atinge harul”. Nu toţi însă, iau aminte la aceste zgâlţâiri de conştiinţă, complăcându-se pe mai departe în starea lor. Se poate spune cu deplin temei că Veronica L-a lăsat pe Dumnezeu să acţioneze în sufletul tânărului, ea numai a dat tonul rugăciunilor cu lacrimi fierbinţi, în timp ce afişa o indiferenţă şi chiar o oarecare refractaritate la orice gest al lui Vernescu. Stăruinţa lui, faptul că a căutat-o în satul ei chiar şi după ce ea îşi prezentase demisia, insistenţa cu care o ruga să-l accepte şi să-l ierte pentru toate greşelile făcute până atunci în calitatea lui de director, i-a înmuiat inima fetei, hotărând să-i modeleze sufletul, aşa cum se cuvenea unui bun creştin. Şi iată-l pe prigonitorul „pocăiţilor” – rugându-se şi lăcrimând, implorând iertarea lui Dumnezeu! O asemenea convertire nu poate fi trecută cu vederea. Desigur, în această transformare spectaculoasă, Veronica a avut un rol hotărâtor, prin ea a acţionat Dumnezeu ca să-i deschidă sufletul. Aşadar, iubirea poate fi uşa prin care creştinul pătrunde în viaţa cea adevărată. Uşa mântuirii. Cu condiţia să fie sinceră.

Repercusiunile nu întârziară la uzina unde Florian Vernescu era încă director. După două zile fu chemt de urgenţă din concediu şi pus în discuţia O.B. cu toţi muncitorii şi personalul TESA prezent, dar şi cu toată conducerea şi delegaţii de la judeţ. În final asistăm la ceremonialul botezului, într-un afluent al râului, administrat pentru Fidelia, sora Veronicăi şi pentru Florian, omul care s-a născut din nou, părăsind păcatul şi devenind un vrednic slujitor al lui Cristos. Este un sfânt sacrament care se practică şi în Biserica „Oastea Domnului”.

Fără îndoială că autorul este un cărturar de marcă, etalându-şi cultura în diferite domenii: ştiinţă, cultură, fizică, chimie, ufologie, istorie, geografie, astronomie, speologie, ştiinţe ale naturii, fenomene cereşti, religie, de fiecare dată venind cu o sumedenie de informaţii şi date despre subiectele respective, ori cu istoricul lor. Dar are şi spirit de aventură suficient, pentru a deveni un roman atractiv. Toate aceste ingrediente pot constitui un adevărat dicţionar enciclopedic pentru cei care vor să-şi adâncească informaţiile, lucrarea căpătând şi un caracter de document de referinţă asupra unor domenii mai puţin studiate. Şi din acest punct de vedere, valoarea romanului este remarcabilă.

De multe ori, Cristian Petru Bălan părăseşte tărâmul ficţiunii, plonjând în realitate, unde ne prezintă unele personalităţi, printre care poetul mistic Traian Dorz, la biserica din Râu de Mori. Autorul este, nu numai un fin observator, ci şi un bun cercetător şi pedagog, cu caracter enciclopedic, care-şi pune la dispoziţie informaţiile docte, cu mare generozitate. Personal am învăţat o sumedenie de lucruri din lucrarea prof. Cristian Petru Bălan. Autorul furnizează şi amănunte în legătură cu fenomenul Medjugorje, o localitate din Bosnia-Herţegovina unde, din 24 iunie 1981, Prea Sfânta Fecioară Maria se arată unor vizionari copii şi le transmite mesaje, îndemnându-i la pocăinţă, la rugăciune şi la împăcare cu toată lumea. Cu toate că autorităţile au interzis difuzarea mesajelor şi a oricăror ştiri în legătură cu aceste apariţii, micii vizionari nu au divulgat niciodată ceea ce Gospa le-a transmis ca secrete din partea lui Isus Cristos.

Autorul oferă informaţii şi despre alte apariţii ale Maicii Domnului, unor vizionari din toate colţurile lumii. Dar prezintă şi unele controverse între preoţii diverselor confesiuni religioase, care au avut o întâlnire ecumenică în casa preotului Ilarion, tatăl lui Mihai Doran. Ceea ce se desprinde cu siguranţă din acest roman, este faptul că Dumnezeu foloseşte nenumărate căi şi mijloace spre a ajunge la sufletul şi mintea oamenilor. Pentru fiecare, la timp potrivit, are mijlocul propriu de a-l conştientiza de existenţa Lui. Fie printr-o boală, fie prin suferinţă, fie printr-o revelaţie, fie prin Cuvântul Său din Sfânta Evanghelie, fie prin alte modalităţi. Important este că-l atinge cu harul Său pe fiecare. De felul cum primim sau respingem acest har, vom da seamă. Sfântul Augustin spunea, în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine, cu harul Său şi nu se mai întoarce”. O superbă pledoarie pro domo, pentru întoarcerea la credinţă. La aflarea comorii celei mai de preţ: Iubirea lui Dumnezeu. Spovedania lui Florian Vernescu are ceva din cea a Fiului risipitor dinaintea Tatălui, la întoarcerea din cele ţări străine: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Şi nu mă mai simt vrednic să mă socotesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 18-19). O descătuşare necesară pentru a fi umplut cu harul lui Dumnezeu. Confruntarea cu doi securişti, cu secretarul de partid şi fostul director al uzinei, în biserica unde se aflau tinerii, este rezultatul politicii de prigoană a credinţei şi credincioşilor din regimul de tristă amintire. În cele din urmă, spiritele se potolesc şi cei nepoftiţi care-şi agitaseră pistoalele ameninţându-i pe toţi, sunt daţi afară din lăcaşul sfânt. Dovadă că diavolul nu doarme, Florian Vernescu va avea multe de îndurat de la foştii nomenclaturişti şi şefi ai securităţii care nutreau o ură aprigă faţă de tot ce însemna biserică şi slujitorii ei. Dar nici pedeapsa lui Dumnezeu nu fu mai prejos pentru că în aceeaşi seară le curmă avântul răzbunării celor cinci intruşi, drept sub roţile unui TIR.

Un roman de mare forţă spirituală, capabil să răstoarne concepţiile ateiste, să zidească un om nou, pe aceleaşi temelii, dar care a deschis ochii spre lume, având puterea să străbată cu privirea, chiar şi DINCOLO DE CURCUBEU… Un triumf al vieţii asupra morţii, al Binelui asupra Răului, un triumf al mântuirii universale, de la sfârşitul timpurilor.

Şi ca un corolar al acestei întoarceri la Dumnezeu de către Mihai Doran, Florian Vernescu şi Dorin Elizeanu, aceştia se botează în acelaşi loc, înfrăţindu-se cu apa râului, cu pădurea, copacii, vieţuitoarele şi oamenii lui Dumnezeu, pentru totdeauna. Poate că nu întâmplător, scena Botezului celor trei protagonişti, printr-un iscusit joc de condei, se desfăşoară în acelaşi loc şi este oficiată de acelaşi pastor. Ca semn de împăcare şi acceptare a botezului lor, Dumnezeu trimise, după o ploaie scurtă cu tunete şi fulgere, un superb curcubeu deasupra râului. Ca un semn de pace şi de aducere aminte a Legământului cel veşnic, făcut de Dumnezeu omului, după marele potop.

Cartea pune cititorului întrebări şi-l invită la meditaţii profunde privind existenţa lui Dumnezeu, existenţa răului în lume, cum să facem să ne mântuim şi altele asemenea. Iar în ansamblul ei, cartea este un Imn de slavă adus Creatorului, de către creaturile sale: atât omul cât şi toate vieţuitoarele de pe pământ, din apă, de sub apă şi din cer, recunoscându-L drept Atotfăcător. Morala cărţii este că, oricât ar fi omul de rău, există şansa de a se reabilita. A-L căuta pe Dumnezeu la orice vârstă este cea mai însemnată lucrare a omului. Şi desigur, toate întâmplările din carte se învârtesc în jurul existenţei lui Dumnezeu.

Cât priveşte arta narativă la Cristian Petru Bălan, ea respectă toate canoanele epice aparţinând genului, dialogurile sunt sintetice, nu trenează acţiunea, ci dimpotrivă, dau un oarecare dinamism scriiturii. Cele trei personaje-cheie: Mihai Doran, Florian Vernescu şi scriitorul Codrin Elizeanu, se unesc în completarea ideii de descoperire a lui Dumnezeu ori de întoarcere la El, cu toată convingerea. În toate cazurile expuse, hotărâtoare a fost consultarea Bibliei sau folosirea ei ca obiect sacru de exorcizare a creaturilor minuscule care au apărut în localitatea Scăieni.

Dintre figurile de stil folosite sunt: epitetul, comparaţia, personificarea, ş.a. Limbajul este cel uzual, uneori se folosesc termeni ştiinţifici sau teologici, legaţi de subiectul abordat, de multe ori, se folosesc citate latineşti adecvate. Romanul are o doză mare de mister, fenomene interesante, un grad apreciabil de supranatural care-l fac atractiv şi chiar captivant. În această scriere există şi multe trimiteri livreşti la diferite opere universale clasice sau actuale, aşa cum este goetheianul „Faust”, dar şi din „Filocalia”, tradusă de părintele Dumitru Stăniloaie. Numeroşi scriitori au fost fascinaţi de asemenea subiecte cu apariţii supranaturale. Dar poate nu aveau consistenţa şi mesajul pe care, cartea lui Cristian Petru Bălan le transmite cititorilor.

Urmărind destinul eroilor, autorul  ne conştientizează că, trăind într-o lume care L-a cam uitat pe Dumnezeu, poţi la un moment dat să te scufunzi în întunericul ei fără scăpare. Şi dimpotrivă, luând aminte la semnele pe care le trimite Dumnezeu pentru cei care nu-L cunosc îndeajuns sau Îl resping, putem într-o zi să conştientizăm că fără credinţa în supranatural, nimeni nu poate trăi. Mesajul e în întregime creştin şi pentru aceasta, salutar. Aşadar, să nu lăsăm harul să treacă pe lângă noi şi să rămânem inconştienţi sau indiferenţi, ci să conlucrăm cu harul, după voinţa lui Dumnezeu. Uşa harului mântuirii este deschisă pentru toţi.

———————————————-

OBSERVAȚIE:  Printre alte cronici, despre acest roman „al convertirii la credință”, care a fost piratat și de o editură necunoscută din România, au mai scris prezentări scriitorii Ioan Dan, George Băjenaru, Dumitru Buhai, Aurel Sasu și Marian Popa  (în „Istoria literaturii române de azi pe mâine”). (Cristian Petru Bălan)

Cezarina ADAMESCU

Scriitoare și critic literar

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

21 Cuptor, 2017 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s