Dan Plăeșu: Cronică de carte – Tentația liricii de obârșie niponă

Două cărţi de Vasilica Grigoraş  „Starea vremii azi, senryu”, Editura Pim, Iaşi, 2016; „Ochi în ochi cu luna, tanka şi pentastihuri”, Editura Scripta manent, ediţie bilingvă, Napier, Noua Zeelandă, 2017

Citeam deunăzi (în „România literară”, nr. 40) într-un excelent eseu, „Insperienţa onirică”, semnat de Irina Petraş, o definiţie a poeziei dată de Paul Valery. Reproduc din articol: pentru el „poezia este o artă a limbajului; anumite combinări de cuvinte pot produce o emoţie pe care altele nu o produc şi pe care noi o numim poetică… toate obiectele posibile ale lumii obişnuite… se găsesc deodată într-o relaţie indefinibilă, dar minunat de potrivită cu modurile sensibilităţii noastre generale; ele se găsesc muzicalizate, având rezonanţe unele prin altele, îşi corespund parcă armonic. Universul poetic astfel definit prezintă mari analogii cu ceea ce putem presupune despre universul visului”. Citatul a fost preluat de Irina Petraş din cartea autorului francez, „Poezii. Dialoguri. Poetica şi Estetica”, apărută la noi în 1989, în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş. Sau, referindu-ne la o altă  definiţie, foarte scurtă, pentru poezie, ea ar putea fi: „Cuvinte potrivite”, precum a zis Arghezi.

Am simţit nevoie să menţionez cele mai sus ca o introducere la consemnările legate de cele două cărţi ale Vasilicăi Grigoraş, cărţi de lirică în manieră japoneză. Autoarea de faţă scrie eseuri, poezii, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri, apărute în volume şi în periodice (print şi on-line) din ţară şi din străinătate. În ultimii ani s-a apropiat de lirica de sorginte niponă, îmbrăţişând formule poetice puţin cunoscute de marea masă a cititorilor. Dacă haiku-ul este ştiut şi agreat, despre autorii de senryu ori tanka este posibil să se ştie mai puţine lucruri. Deşi internetul oferă suficiente amănunte în acest sens. Senryu este o formă de poezie scurtă, evident, japoneză, cu o metrică similară haiku-ului (trei versuri de 5-7-5 silabe). Diferenţa o face tonalitatea, în acest caz fiind vorba despre o abordare uşor satirică, umoristică a naturii umane. Aşa încât titlul cărţii, Starea vremii azi se referă nu la meteo, ci la social-politic. De pildă, din grupajul „Actualitatea la zi”, cităm: „încotro oameni?/ mai peste tot negură/ şi câini lătrând”. Sau: „toamnă bogată -/ de necrezut murături/ şi în parlament”; Ori. „rol în travesti -/ zmeii din politică/ sunt doar nişte struţi”. Şi încă un poem: „obicei străvechi -/ şi-azi mulţi se spală pe mâini/ îngenunchindu-ne”. Ciclul „Alegeri  libere” include zeci de poezii dibaci lucrate. Iată trei poeme din acest grupaj: „simţ electoral-/ cu momeala pe la uşi/ pun picioru-n prag”; „ales şi cules -/ în fruntea turmei/ un mare măgar”; „discursul cel nou -/ paharul deja plin cu/ apă de ploaie.” Alte titluri tematice din volum: „Cuplu, dulce cuplu”, „La braţ cu Bachus” , De-ale tinereţii”, „Cu umor la senectute”, „Pescăreşti”, „Sărbători de iarnă”. Într-un interviu, reprodus către finalul cărţii, autoarea vorbeşte despre o „tendinţă din ce în ce mai tenace de universalizare a culturii, a literaturii, implicit a poeziei. În acest sens, este evident faptul că haiku-ul a devenit universal.” În acelaşi interviu, luat de Cezar Florin Ciobîcă, autoarea adăuga: „Cred că nimeni în lume nu poate să scrie o doină mai frumoasă ca a noastră, fie şi numai datorită faptului că doar limba română are în lexic cuvântul dor.”

Pe coperta a patra a cărţii există două citate pe care le reproduc. Mai întâi, o mărturie a autoarei: „Poemul senryu este universul în care mă simt confortabil şi îmi regăsesc cu bucurie felul meu de a fi. Acestea sunt doar mici urme şi ale trecerii mele prin timp cu zâmbetul pe buze, clipe dăruite cu drag cititorilor”. Şi: „Fără discuţie, Vasilica Grigoraş îşi află locul între cei doar o mână de autori cu talent evident pentru acest poem hâtru fără a fi veninos – senryu”. (Corneliu Traian Atanasiu).

Cartea „Ochi în ochi cu luna, tanka şi pentastihuri” a apărut la o editură din Napier, Noua Zeelandă, consilier editorial fiind poeta Valentina Teclici, care a lucrat multă vreme la Galaţi. Poezia tanka (cinci versuri, 31 de  silabe) implică o tratare filosofică a vieţii. „Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii,” – menţionează Ana Urma, în prefaţa cărţii. „Valoroasele poeme sunt tablouri ale unei psihe care s-a luat foarte în serios, departe de jucăuşa Vasilica, cea din senryu. „Ochi în ochi cu luna” este „cartea de pe noptieră”, la care revii pentru altă şi altă lecturare, mâine, poimâine sau din când în când… La fiecare aplecare asupra cărţii descoperi noi şi noi valenţe ale poemelor, alte tainice împletiri de stări, sentimente, într-o gamă largă de nuanţe, împresurate de lumină ori cufundate în umbrele eului liric”, susţine şi Elena Ciubotaru. Pentru ilustrare aleg câteva poeme, oarecum la întâmplare: „Prin pământul steril/ trec şuvoaie de ape/ cristaline -/ gânduri senine-n timp ce/ prind din nou rădăcini”; Îmi depăn paşii/ prin aurul frunzelor/ din scrinul vieţii -/ o nouă dizertaţie-n/ neastâmpărul iubirii; Scârţâie carul/ pe drumul emigrării/ prea mult dorite -/ clătinaţi paşii mei în/ arta de-a purta crucea; Ghiocei-n păr/ şi frunze arămii prin/ inima deschisă -/ ştrengarul şi-nţeleptul/ se joacă de-a prinselea.

Evident, fiecare poet scrie ce şi cum simte, alegându-şi, de asemenea, forma potrivită. Inclusiv cuvintele, pentru a reveni la definiţia lui Arghezi. Ancorarea într-o modalitate lirică născută în exotica Japonie nu trebuie aşadar înţeleasă decât drept o necesitate a acestui moment de descărcare sufletească ce marchează starea de creaţie a autoarei. Posibil ca viitoare cărţi să îmbrăţişeze alte căi de transmitere a zicerilor sinelui lăuntric.

———————-

Dan Plăeșu

22 Septembrie 2017

Sursa: https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/95802-cronica-de-carte-tentatia-liricii-de-obarsie-nipona

Anunțuri

Vavila Popovici: „Împăcarea cu lumea”

Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când ești necinstit.”

Cicero

    Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist și scriitor român, a rămas în conștiința noastră ca un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit și subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospețime la putreziciune…”.

Deci sinusoida vieții de care am vorbit de multe ori în eseurile mele, ar avea reprezentarea în calitatea de prospețime și acea stare de descompunerea morală. Din păcate ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos pe care au încercat a-l realiza strămoșii noștri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră, și a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcții în straturile politicii, este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culți, inteligenți, sunt dați la o parte, sunt persiflați, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian.

Oamenii imorali uzează de forța grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenți, morali. Astfel de oameni, rari și din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri și imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei.

Iată, mai curând și cu lovire fizică. Cine sunt cei ce lovesc? Sunt indivizi „sus cocoțați”, grobieni, încrezuți în forța ideologiei pe care o slujesc, și necinstiți fiind, vor să pară, în anumite împrejurări, când își pot pune masca pe față, „oameni de treabă”, neexcluzând, în anumite cazuri, utilizarea pumnului pentru a-și exterioriza nestăpânirea, adică agresare fizică. Câtă trufie diavolească! Cinismul verbal, modul brutal de acționare, diavolesc și sângeros – de altfel și expresia feții era cea a unui diavol, doar coarnele-i lipseau –, pe care l-au învățat fiii de la părinții lor, dă acum roade, este practicat de moștenitorii ideologiei respective. Grea a fost dărâmarea comunismului în țara noastră, dar mai grea pare a fi moștenirea lui. Important este ca persoanele care-și vor spune părerea, să fie ele însele persoane morale.

Am remarcat demult că în platourile de televiziune nu se respectă dialogul, vorbitorii sunt întrerupți, nu sunt lăsați a-și duce ideile până la capăt, se folosesc tonuri ridicate, pentru a surclasa adversarul. Se vede că nu a fost de ajuns, agresivitatea nu s-a oprit aici…

Ce fel de democrație este aceea în care trăim, în care predomină imoralitatea și oceanul imoralității se extinde de la o zi la alta?

Tot Constantin Noica în altă carte a sa „Pagini despre sufletul românesc” vorbește despre „măsura”  românului: „Spațiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv […] Avem o măsură – dar umbrită parcă de atingerea cu lumea.  […] Măsură, dreptate, lege, nu sunt nici gândite, nici resimțite rațional și juridic, cum înțelegem că au fost – dacă ele au fost – la Roma. Măsura noastră e mai puțin pusă, decât impusă. […] După Cantemir, omul trebuie să se împace cu lumea ca să nu fie „dihonie”. Iată că neînțelegerile, în momentul de față au depășit măsura, au degenerat în dușmănii și dușmăniile  sunt sentimente pline de ură, din suflete fiind alungată iubirea aproapelui.

Se știe că oamenii se nasc cu o mulțime de calități. Omul este singura ființă cu adevărat morală, având credința în Dumnezeu și având posibilitatea de a alege binele, adevărul, dreptatea, cinstea, omenia, pentru fericirea vieții lui. Religia, istoria, literatura, muzica, poezia ne conduc spre calea dreaptă a moralității. Oamenii morali dau la o parte răul, minciuna, desfrâul, furtul, nedreptatea. Iar la baza moralității lor stau: Iubirea, Înțelegerea și Speranța.

Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a avea o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima omului. Mulți nu cred în ea. Mircea Eliade spunea: „Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulți, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea”.

Realizarea dorinței de fericire depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și, adesea, se lovește de a celorlalți. Cum se poate statornici o acțiune justă care să conducă fiecare persoană, comunitățile, națiunile spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire? Unii consideră că acest fapt se poate împlini în urma unui dialog civilizat între persoane, un dialog mai amplu cu diferite culturi și religii, care caută, în ciuda dificultăților din vremurile noastre, un drum autentic de fericire și de sens.

Revin la titlul eseului lui Constantin Noica „Împăcare cu lumea” și spun, ca și alții, că totuși, în lume există partide de orientare religioasă, o anumită dorință de reîntoarcere la valorile creștine fundamentale, valori creștine izvorâte din învățăturile Bibliei.

Poate este vremea când creștinul român – fiindcă am fost, suntem și rămânem un popor creștin – să își pună niște întrebări cu privire la fundamentul moralității, întrucât morala este înscrisă în firea umană, iar moralitatea determină sănătatea noastră sufletească și trupească, și în consecință ne oferă – liniștea și pacea.

—————————————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

24 septembrie 2017

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Adrian Costea – un OM cu suflet frumos cât o ŢARĂ şi mai mult…

   „Geniile trebuie să aibă cultul mulţimelor:

   căci dacă nu ar fi ele-nu ar fi ei.

   Mulţimele trebuie să aibă cultul geniilor lor:

   căci dacă nu ar fi ei-nu ar fi ele.”

(A.  C.  CUZA)

 

În Omul frumos, ales, sălăşluieşte cultul pentru Dumnezeu, Creaţia Sa şi pentru Neamul său.

Ochii, inima şi sufletul Omului frumos caută, întâmpină, îmbrăţişează şi împătăşeşte celor doritori, doar ce e bine, frumos, adevărat, veşnic, sublim, serafic şi sfânt.

Cugetarea lui e o simfonie a armoniei universale ce înnobilează generaţia sa şi posteritatea.

Omul frumos, faimos are o conştiinţă morală creştină, un caracter integru, un suflet strălucitor din demnitatea căruia se aprind toate manifestările lui dinlăuntru şi din afară, imprimându-i astfel pecetea originalităţii sale alese.

Omul frumos, ales, cu care conlucrează Dumnezeu şi în care se răsfânge caracterul Naţiei este o admirabilă pledoarie pentru Neamul său.

Orice gând, cuvânt ori faptă a Omului ales este o expresie sublimă a frumuseţii Neamului.

Creaţia Omului frumos este aşadar o Taină aleasă. Orice operă de valoare e Dar şi Taină.

Numai cine comunică cu frumosul se cuminecă în Dumnezeu, putându-se apropia de Adevăr: „Orice operă e dar o taină, pe care trebuie să o dezlegi: care nu are fiinţă decât în raport cu simţirea şi priceperea ta.” (A. C. Cuza în prefaţa lucrării, Mihail Eminescu-Opere Complete. Ed. Librăria Românească, Iaşi-1914, p. VIII)

   Adrian Costea-CÂNEAZUL FRUMOSULUI ROMÂNESC!

Omul frumos de care vorbesc aici este ADRIAN COSTEA, artistul româno-francez, care a realizat pentru Neamul nostru un concept monumental de o grandoare aproape divină, aproape absolută: „ETERNELLE et FASCINANTE ROUMANIE”.

 

   Iată Omul: ADRIAN COSTEA –AMBASSADEUR AT LARGE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE CONSEILLER EXTRAORDINAIRE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE AFFAIRES POLITIQUES, ECONOMIQUES, FINANCIERES, DIPLOMATIQUES ET DE SECURITE NATIONALE POLE ETRANGERE

 

   Iată Opera: „ETERNELLE et FASCINANTE ROUMANIE”ANTOLOGIA FRUMOSULUI POPOR ROMÂN şi a PATRIEI sale-GRĂDINA MAICII DOMNULUI-VLAHERNA CARPATINA.

Iată Artistul: Antologia în imagini a poporului nostru frumos valah s-a realizat cu o caravană profesională care a parcurs între 1992-1996, aproape 80.000 km, realizând pe peliculă Kodac 240.000 de fotografii. Din toate negativele obţinute s-a selectat o arhivă de numai 44.000 imagini negative, operându-se doar 500 de imagini extrase ce strălucesc etern în fascinanta antologie-Costea a României.

Antologia, Pruncul frumos al Dacoromâniei s-a născut în greutate de aproximativ 8 kg, avânt toate trăsăturile caracteristice ale unui Neam prea ales în care se reflectă harul, credinţa, frumosul, curajul, binele, răbdarea, sublimul, adevărul, libertatea, omenia, geniul, demnitatea, eroismul, martiriul, sfinţemia, iubirea.

A fost realizată în Franţa, de editorul Groupe Saintonge Editions-Paris, distribuită în 144 de ţări, având 110.000 destinatari finali.

Fiecare exemplar a fost însoţit de o scrisoare a autorului cuprinsă între 10-15 pagini în limba destinatarului, însumând peste 1.000.000 de pagini.

După darul făcut celor 110.000 de destinatari, Antologie + scrisoare, 110.000 de Eterne şi Fascinante Românii, artistul-ambasador a primit în jur de 180.000 scrisori de răspunsuri frumoase din afara hotarelor ţării.

Românul nostru frumos Miron Manega a selectat în acest cotidian de prestigiu doar 11 scrisori dintre cele primite, după ultimul val al distribuţiei, toamna 1999-primăvara lui 2000.

Mă voi rezuma numai la numele şi funcţia expediatorului, astfel:

1. Jean-Franqois Burgelin, Procuror General al Franţei şi mb. al Comisiei Naţionale Consultative a Drepturilor Omului;

2. Jacques Delors, Preşedintele Grupului de Studii şi Cercetări „Notre Europe”, deputat european, ministru de Finanţe;

3. Senatorul Andre Rouviere;

4. Senatorul Jacques Larche, Preşedinte al Comisiei de Legi  Constituţionale a Franţei;

5. Bernard Stasi, deputat francez, european, ministru;

6. Alain Barrau, Preşedintele Delegaţiei pentru Uniunea Europeană din Parlamentul Franţei;

7. Michele Sabban, Director general în Ministerul Economiei, Finanţelor şi Industriei; 8. Franqois Nicoullaud, Director general în Ministerul Afacerilor Externe, fost ambasador şi Preşedinte al Agenţiei pentru Educaţie în limba franceză/ diaspora;

9. Claude Pompidou, văduva fostului preşedinte al Franţei;

10. Alain Juppe, deputat francez, europarlamentar, ministru, premier;

11. Nicolas Sarkozy, ministru, deputat, primar de Neuilly-sur-Seine, preşedinte al Franţei.

Din cele aproximativ 15.000 de Eterne şi Fascinante Românii, oferite unor inşi autonomi, privilegiaţi din guvern, parlament, preşedenţie, instituţii de stat şi Bancorex-în calitate de cumpărător de publicitate, doar Unul singur a ieşit din beznă, din încremenire, din muţenie, din surzire, Patriarhul Teoctis Arapaşu, care a mulţumit cordial printr-o scrisoare frumoasă.

Restul de NIMENI…, NIMIC!

Insul cu sufletul schimonosit de ură, invidie, laşitate, stupizenie stâlceşte şi striveşte tot ce întâlneşte în cale prin vidul dureros al gândirii sale meschine: cuvânt, operă, om, geniu etc.

   Insul urât, turbat în faţa Frumosului de orice natură: fiinţă, lucru, persoană, pe care-l pomenesc nevoit-cristian tudor popescu: „suferă, cred, cum perfect l-a diagnosticat alt Om frumos Miron Manega, de sindromul anti-Pieta, sau sindromul isteriei în faţa perfecţiunii.” (Certitudinea, Coordonator spiritual şi moral: MIHAI EMINESCU, Anul 1, Nr.0, 2017, p. 6)

Frumosul nu se poate oglindi decât în Frumos. Urâtul sălăşluieşte doar în sinele autonom.

Dacă primitorii din România ai marelui şi frumosului Dar, n-au gângurit nimic, presa ocultă a urlat: „A existat, bineînţeles, spune acelaşi Om frumos Miron Manega, reacţia gregară a presei: demonizarea unanimă, pe toate canalele de comunicare media din România, a cărţii „Eternelle et Fascinante Roumanie”. O campanie furibundă şi inexplicabilă de nimicire a proiectului, în sute de pagini de ziare, fără ca autorii acestei campanii să ştie ceva despre carte şi despre menirea ei. Încununarea acestei campanii a fost atitudinea de torţionar ideologic a lui cristian tudor popescu, în data de 26 mai 2017, la Digi 24.” (idem. p. 9)

Vampirul monstruozităţii-calcă totul în picioare: pământul, soarele, cerul dac, profanând deseori majestatea sacră a Limbii noastre divine.

Referindu-se la monumentala Antologie a Frumosului: „Eternelle et Fascinante Roumanie”, cutia, casetele, pânza roşie cu numele României inscripţionat pe foiţă de aur, care înconjoară Cartea-Monument, în emisiunea amintită, c.t.p.-chipul turbării personificate, striveşte între copitele fumegânde a exprimării sale aura cuvintelor celeste: „… Este, domnule, după părerea mea, este (rosteşte tare şi accentuat) MONUMENTUL CORUPŢIEI DIN ROMÂNIA. Artistic!… Ar putea fi pus un soclu… Aici e ca la groapă, tragi funii… Vedeţi cum e făcută? Dăşchidem acum şi ce vedem aici-şa?… Dedesubt se găseşte, aici-şa… În carte, mai e ceva… aicea,… trebuie să scoatem aici… Iată poze!… Este o carte cu poze, dom’le… Cu poze oameni. Cu poze oameni, garduri… „Eterna şi fascinanta Românie”. (comentează o imagine:) Asta e la Ateneu… Are şi semn de carte cu care poţi să omori un om… E şi cu ouă Paşti!… Cu ouă Paşti! Semnul carte e cu ouă Paşti!… Şi pentru aceasta s-au dat PESTE CINCI MILIOANE DOLARI… din buzunarul CE-TĂ-ŢE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI…

Ăia „peste cinci milioane dolari”, care au fost de fapt, 4,7 milioane, extraşi, „cu contribuţia decisivă a domnului Hrebenciuc din banii, din buzunarul  CE-TĂ-ŢE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI” reprezentau, repet, spune distinsul Miron Manega, contravaloarea publicităţii cumpărate de Bancorex. Publicitate care se regăseşte de patru ori în ansamblul cărţii, atât în interior (pagina 512-penultima) şi pe coperta 4, cât şi (de două ori) pe semnul de carte… Cartea s-a tipărit, de fapt, într-un tiraj de aproximativ 130.000 exemplare, din care o parte au fost rebuturi… Căci, la un asemenea tiraj şi la un asemenea volum de hârtie, fără să mai punem la socoteală cheltuielile de distribuţie nominală în 144 de ţări (aproximativ 8 kg x 110.000 exemplare = 880.000 kg), suma invocată de el, ca presupus jaf naţional, devenea o simplă şi sinistră glumă. Mi-ar face plăcere să-l văd pe cristian tudor popescu la fel de indignat în privinţa „frunzei” doamnei Udrea, ale cărei costuri s-au ridicat la aproape 76 de milioane de euro, din care 75 de milioane numai pentru promovare şi distribuire… Precizare: Adrian Costea nu a fost niciodată salariat al statului român. Nu a cerut şi nu a primit niciodată vreo formă de recompensă, nici în bani, nici în natură, nici direct, nici indirect.”(Miron Manega,  Certitudinea, p. 7,8)

Emil Constantinescu, ex-preşedintele ţării, nu putea să-l îndrume pe Adrian Costea spre acel Dar minunat, fiindcă el s-a precipitat prea mult cu Convenţia Democratică, cu miile de specialişti…, încât  a donat Insula Şerpilor, Ucrainei aşa pur şi simplu fără ca aceasta să pretindă ceva, rămânând acelaşi ins care, după mandatul prezidenţial a devenit specialistul militant privind destinul Roşiei Montane pentru crasa exploatare străină.

Despre celălalt uzurpator şi ucigător Emanat… ce să mai vorbim.

Greu păcat, că marele Om, artistul cu sufletul frumos Adrian Costea a făcut un asemenea Dar grandios unui omuleţ bolnav, închipuit a fi un ziarist bine cotat, în realitate fiind sub un cot, adică de-o şchioapă, spumegând în sperjurul deontologic care încalcă flagrant Decalogul Jurnalistului.

El s-a cocoţat graţie isteriei, graţie maleficului din el pe culmile disperării unde sălăşluiesc inşii cu sufletul chircit de venin în faţa unor evidenţe care-i copleşesc, îi sufocă, îi tâmpesc.

Vorba lui G. B. Shaw: „Când un cap se ciocneşte de o carte şi sună a gol, nu întotdeauna e de vină cartea.”

Cine sunt detractorii, denigratorii, calomniatorii, guzganii Românilor?

Priviţi-le chipul radiind de vampir: o faţă demonizată de Monstru, hulpavă de urât pe un trup boţit cu ghiare ce sfâşie literele, cuvintele, epresiile, binele, adevărul, credinţa, Omul Frumos.

Fachirul ziarist, ghilotinarul ideologic, torţionarul de litere şi cuvinte-c.t.p. (chipul turbării personificate), „prostituatul intelectual”, cum remarcabil sublinia faimosul jurnalist John Swinton, scoţianul-american în Clubul Twilight, confraţilor săi în seara zilei de 12 Aprilie 1883: „… Treaba jurnalistului e să distrugă adevărul; să mintă sfruntat; să pervertească; să denigreze; să lingă cismele lui Mamon şi să vândă ţara şi neamul pentru pâinea cea de toate zilele. O ştiţi şi voi, o ştiu şi eu. Şi atunci de ce să închinăm pentru o presă independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem Hopa Mitică; ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituate intelectuale.” (Certitudinea,anul 1, nr.0, 2017, p. 1) 

   

Adrian Costea a ridicat pe altarul jertfei celor nouă ani de viaţă, cu sacrificiul personal, moral şi material o somptuoasă Catedrală editorială a frumuseţii Neamului dacoromân.

 

   Adrian Costea se înscrie în Galeria marilor personalităţi spirituale, ctitori de cultură creştină, ctitori de educaţie, ctitori de Neam, într-un cuvânt Ctitori de Frumos Românesc pe care Seminţia noastră prea aleasă daco-valaho-română le-a dat Patriei de-a lungul mileniilor, alături de marii regi şi Voievozi: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, alături de marii Ierarhi: Şaguna, Varlaam, Dosoftei, Ivireanul, Justinian, Plămădeală, de marele mecena Emanoil Gojdu, de marii Vlădicii ai gândirii şi mărturisirii istorico-teologico-filosofice ai culturii şi educaţiei creştin-ortodoxe naţional-universale: Cantemir, Haşdeu, Eminescu, Densuşianu, Mateevici, I. Nistor, V. Ţepordei, Sergiu Roşca, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Th. M. Popescu, Dimitrie Bejan, Iustin Pârvu, de artizanii frumosului: Brâncuşi, Grigorescu, Constantin Daniel Rosenthal, de rapsozii divini ai muzicii sublime: Porumbescu, Enescu, Maria Tănase, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaşu, de alteţele Iubirii: regina Maria, principesa Ileana-Maica Alexandra şi atât de mulţi alţi Aleşi frumoşi şi inimoşi Fii ai Dacoromâniei.

Antologia Frumuseţii Sacre a României este ca o Icoană aureolată şi răsfrântă în sute de chipuri sublime de Valahi, de locuri mirifice, de imagini celeste, de priviri serafice:

„O Românie ancestrală, caldă, în culorile ei reale, demnă şi verticală. Privirile chipurilor sunt directe şi clare, unele inocente, altele severe. Se vede însă substanţa umană în albul ochilor prezentaţi. O Românie care emană încredere şi cheamă la ea.” (Miron Manega,  Certitudinea, p. 7)

Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru Oamenii frumoşi pe care i-a hărăzit Neamului nostru!

Mulţumim Bunului Dumnezeu, că Omul frumos: poetul, gânditorul, inginerul, geniul, artistul, învăţătorul, duhovnicul, eroul, martirul, cuviosul, mărturisitorul, sfântul nu sunt aleşi de detractorii şi denigratorii care nu se pot situa nicicând pe treapta creştină şi demnitatea de Om!

+ Zămislirea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul.

————————–

Gheorghe Constantin Nistoroiu

23 septembrie, 2017

Matsuo Bashô: Haiku autumnal

Un corb însingurat
stă chircit pe creanga desfrunzită
în amurg autumnal

***

Cât e ziua de lungă
ciripește ciocârlia dar tot nu
îi este de-ajuns

***
Nici cârdul păsărilor
nici fluturii nu-l văd înflorind
cerul toamnei târzii

***
Mișcă-te lespede!
Lasă vântul toamnei să-mi fie
bocet de jale

***

Matsuo Bashô (Japonia, 1644 –1694)

 

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

Dr. Valeriu Lupu: Familia – simbol şi valoare supremă

Imagini pentru dr. valeriu lupu

„Dacă nu vom găsi un etalon valoric cu care sã ierarhizăm preţuirea pe care o acordăm altora şi nouă, lumea nu va putea face altceva decât să continue a se scufunda în haos”. 

                                                                                             Grigore. T. Popa

Unul din etaloanele valorice ale umanității este, fără îndoială, familia. Din nefericire, în timpurile noastre familia ajuns teren de dispută într-o societate în care iraționalul pare să câștige teren, prin profesarea unor aberații care nu rareori pot fi definite ca fiind contra naturii. Formulări de tipul;”genul (feminin sau masculin n.n.) nu mai este un dat biologic, ci este un construct social, prin care ești genul în care te identifici că ești, genul pe care ți-l asumi din punct de vedere social ca rol”,par de-a dreptul halucinante pentru un om normal. Cum era și firesc, preluarea și dezvoltarea acestor aberații,nu puteau să nu stârnească reacții din partea majorității tăcute cărora li se asociază, ca de obicei în momente grele, Biserica noastră strămoșească și în general lumea creștină. Iată de ce o reluare a ceea ce este esențial în relația de cuplu și fundamental în definirea familiei se vădește mai necesară ca niciodată.

În evoluţia societăţii omeneşti familia a constituit dintotdeauna structura în jurul căreia s-a format şi s-a menţinut cadrul dezvoltării sociale a neamului în particular şi,într-un sens mai larg, a naţiunilor și popoarelor. Definită ca microstructură socială bazată pe unirea voluntară a doi parteneri de sex opus, bărbat și femeie (unire care are la bază puternice resorturi biologice), prin modul cum se organizează (mai ales după apariţia copiilor), familia va constitui modelul organizării sociale pentru simplul fapt că în sânul ei a apărut o ierarhizare şi o distribuţie foarte precisă a funcţiunilor, aspecte ce se vor regăsi ulterior în modul de organizare și funcționare astructurilor societăţii.

Noțiunea de familie, în esența ei, indiferent dacă este după modelul paterfamilias sau materfamilias, depășește cu mult cadrul strict al coabitării dintre cei doi soți, ea presupunând automat și o împlinire în timp prin copiii care în mod obișnuit rezultă din această coabitare. Prin urmare,extensia familiei (mai ales prin apariția copiilor) va determina o serie de tipuri de relaţie care se creează în timp, astfel: pe linie directă, unde şi legăturile biologice sunt și cele mai puternice, aceste relații se realizează prin copii, nepoţi, strănepoţi, ca şi pe linie colateralã prin: fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoți și veri de diferite grade.

Aceste legături, chiar dacă diminuă semnificativ, se extind spre cea de a treia categorie de rudenie, aşa zisele rude prin încuscrire: soţ – soţie, socru – soacră, ginere – noră, cumnat –cumnată, cuscru – cuscră, tată vitreg – mamă vitregă. Se adaugă acestor trei categorii cea de a patra, aşa zisele rude convenţionale: naşi, fini, cumetri, care lărgesc și extind cadrul familial. Iată cum perimetrul familial prin extensie capătă o dimensiune socială din ce în ce mai largă, ceea ce a făcut ca în primele etape ale dezvoltării societăţii umane să constituie nucleul organizării sociale prin formarea triburilor (neamurilor), ginţilor, şi apoi naţiunilor, toate având ca structură de bază familia.

Ceea ce dă valoare deosebitã familiei,este faptul că este zona existenţială în care se realizează continuitatea vieţii. Într-adevăr familia este locul unde se derulează două evenimente cruciale pentru existenţa individului și a unei societăți date; naşterea− eveniment strict familial care sporeşte familia şi;  moartea − care o descompletează şi care, de asemenea, este un eveniment strict familial. Societatea ia act de aceste evenimente şi oferă cadrul necesar desfăşurãrii lor, dar ele rămân evenimente care se consumă în familie şi aparţin doar familiei. Este și motivul pentru care familia a reprezentat de-a lungul vremurilor o entitate la granițele căreia până și legea se oprea.

           Dar să vedem care sunt resorturile intime care fac din familie o adevărată redută prin prisma istoriei?

Aş recurge pentru început la definiţia familiei din perspectiva biologică şi social istorică. Aşadar din acest punct de vedere familia s-ar putea defini ca o microcomunitate umană întemeiată prin căsătorie, ce uneşte cei doi soţi de sex opus (bărbat și femeie) şi descendenţii lor direcţi, prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual şi juridic. Dacă primele patru (biologic, economic, psihologic și spiritual) sunt subordonate unor deziderate dincolo de raţiunea umană, ultimul aspect şi anume cel juridic aparţine socialului. De aici şi atitudinea mereu schimbătoare din partea unor sisteme sociale, ideologii, doctrine, viziuni asupra viitorului, toate însă ca roade ale experienţelor sociologice de-a lungul timpului și ca efecte ale raţiunii umane care, cel puțin în privința abordării familiei din perspectivă socială, s-au dovedit defectuoase.

În acest context nu este de mirare că pentru antinaţionalişti sau internaţionalişti (de regulă oameni fără patrie), globaliști, sau diverse asociații contra naturii, distrugerea familiei a fost şi este o ţintă, pentru că ei ştiu foarte bine că subminând familia, subminează temelia unei naţiuni și că astfel pot distruge naţiunea însăşi.

Mai mult, politicile agresive de deznaţionalizare și asimilare forțată practicată de  marile imperii, mişcările culturale care însoţeau valurile migratoare (prezente și astăzi) cum ar fi: panelenismul, panslavismul, pangermanismul, comunizarea omenirii din secolul al XX-lea a cărei fațetă actuală este globalizarea sau mondializarea, au avut şi au ca ţintă subminarea familiei indiferent prin ce mijloace; directe sau indirecte, vizibile sau voalate, scopul fiind mereu acelaşi. Paradoxul timpurilor noastre constă în faptul că tocmai lumea civilizată, lovită astăzi de o adevărată criză demografică, este promotoarea acestor tendințe distructive prin încercarea de a redefini familia, cu alte cuvinte de a reinventa roata.

Promotorii acestor ”inovații” transmoderniste și transgenderiste fac abstracție de faptul că persistenţa familiei în timp rezultă tocmai din cele patru funcţii esenţiale ale familiei, care se constituie în deziderate imediate sau pe termen lung, atât în evoluţia omului ca individ, cât şi a speciei sale ca entitate. O simplă privire asupra acestora ne va lămuri pe deplin de ce familia a fost de-a lungul timpului o adevărată redută împotriva vicisitudinilor vremurilor și a chezășie pentru supraviețuirea neamurilor.

Prima și cea mai importantă este funcţia de reproducere şi perpetuare a speciei în virtutea finalităţii pe care orice fiinţă vieţuitoare, inclusiv specia umană, o are în destinul ei imanent. Oricât de emancipată ar fi o societate sau grup social, membrii acesteia nu se pot desprinde de această prioritate existenţială situată dincolo de raţiune ce ţine de destin şi predestinaţie, iar negarea sau eludarea acestui adevăr fundamental ar duce implicit la anihilarea societăţii sau grupului social în cauză. Aici este locul să subliniem faptul că orice altă abordare a acestui adevăr fundamental, nu este decât un exerciţiu intelectual generator de utopii existenţiale, fără nici un suport în realitatea concretă. Însăși evoluția individuală se îndreaptă către acest deziderat existențial, ilustrat cum nu se poate mai bine,de pildă, prin preocuparea adolescentului(vârsta maturării biologice) pentru realizarea sa în plan personal, vârstă la careexistenţa, cariera şi întemeierea unei familiidevine o dominantă.Acest ultim aspect nu este în fapt decât o tendinţă naturală, firească și chiar imperativă, bazată pe puternice resorturi biologice, îndeosebi instinctuale, pentru că și omul, până la urmă, este tot o ființă viețuitoare.

Celelalte trei funcții ale familiei; producerea şi acumularea mijloacelor de existenţă – necesare familiei pentru subzistenţă şi dezvoltare, ceea ce face ca familia să aibă un grad de independenţă, perspectivă de emancipare, și ierarhizare în contextul social în care trăieşte efectiv; funcţia de educaţie şi transmitere a experienţei din generaţie în generaţie –în familie realizându-se primii paşi în socializarea individului, controlul sfincterelor, însuşirea limbii, tradiţiei şi obiceiurilor, în sfârșit, armonizarea biologicului cu exigenţele socialeodată cu dezvoltarea limbajului și comportamentului elementar (cei şapte ani de acasă) și, nu în ultimul rând;protecţia şi solidaritatea de grup– funcţie care face din familie o structură socialã solidă, în care resorturile biologice sunt extrem de puternice confirmând vechea zicală „sângele apă nu se face”.

Două aspecte esenţiale se desprind din analiza celor patru funcţii:

primul aspect ține de latura biologică, care rămâne constantă de-a lungul istoriei umane şi constă în procreerea şi creşterea copiilor, deci a generaţiei următoare. Orice tendinţă de subminare a familiei va afecta în primul rând latura biologică, deci rezerva demografică a unei naţiuni. Concluzia este că o societate care nu concură la întemeierea şi susţinerea familiei,în înțelesul ei fundamental, se autocondamnă.

al doilea aspect ține de latura socială, de regulă schimbătoare, care îmbracă caracterul modului de trai şi stilului de viaţă corespunzãtor unei societăţi date într-o epocă dată. Sigur că aici se subsumează principiile morale, religioase, sistemul educaţional, tipul de economie şi gradul de dezvoltare economică, cadrul jurisdicţional şi nu în ultimul rând percepţia individuală și publică cu privire la familie.Chiar dacă sub aspect social percepția familiei a suferit modificări în timp, determinate de gradul de cultură şi civilizaţie, de progresul tehnico-ştiinţific şi implicit de progresul economico-social, latura biologică a rămas aceiaşi de-a lungul timpului, ca o necesitate dincolo de raţiune.

Or, această finalitate biologică pe care o presupune actul căsătoriei, adică familia, are ca scop primordial naşterea şi creşterea copiilor. Chiar dacă am rezuma semnificaţia familiei numai la atât, și  tot am constata că ea atinge cotele maxime ale valorii, deoarece este modalitatea de a asigura vieţii continuitatea și implicit transmiterea mesajului genetic generaţiei viitoare, asigurându-seastfel perenitatea unui neam.

Așadar, prin actul de întemeiere a familiei, căsătoria capătă valoare de simbol cu întreaga conotaţie spirituală, socială şi biologică pe care o poartă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât actul căsătoriei corespunde momentului de maturitate în evoluţia fiinţei umane.În ”Viaţa de om” (sintagmă care rezumă timpul biotic, cu alte cuvinte existenţa pământeană a individului), maturitatea şi căsătoria reprezintă apogeul tripticului existenţial (copilăria, maturitatea şi bătrâneţea), în care se regăsește rostul biologic al fiecărei fiinţe umane pe parcursul existenţei sale pământene.Pentru că, prin prisma familiei, acestui triptic i se suprapune un alt triptic, existenţial de data aceasta; naştere – căsătorie – moarte, în care căsătoria, ca moment crucial în existenţa individului, devine pasul necesar pe care orice individ (bărbat sau femeie) îl face pentru a-şi împlini destinul său şi al speciei sale.

Nu este de mirare că de-a lungul istoriei familia ca instituţie a fost aproape constant vexată şi pusă în pericol de anumite doctrine şi ideologii, mai ales acelea care-şi propuneau crearea omului nou, fie ea : fascistă, nazistă, comunistă și astăzi globalistă. Mijloacele cele mai uzitate au fost agresiunea materială şi în egală măsură subminarea morală prin tot felul de abordări prin carese pare că societatea de astăzi excelează. Este locul să subliniem faptul că religia, îndeosebi creştinismul, a fost de la începuturile sale şi rămâne şi astăzi sprijinul cel mai solid şi eficient pentru familie, pentru că a ridicat căsătoria la rang de taină (una din cele şapte taine ale ortodoxiei), cu un ritual şi ceremonial cu adânci semnificaţii morale, spirituale și sociale. Pentru creştinism familia este binecuvântată de Dumnezeu, pentru că prin ea se păstrează şi perpetuează harul și duhul de viaţă.

Nici Biserica Creştină nu a fost scutită de vexațiuni în misiunea ei de a încuraja și proteja familia. Procesul avea să înceapă odată cu Renaşterea şi Reforma (secolele al XV-lea şi al XVI-lea) în spaţiul Europei occidentale şi avea să devină evident odată cu apariţia societăţilor capitaliste şi industriale, îndeosebi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în acelaşi spaţiu, ca apoi să se generalizeze.

Pe de altă parte este adevărat că reducerea dependenţei vieţii de familie faţă de economia domestică, posibilităţile incomparabil mai mari astăzi de a-şi procura mijloacele de existenţă necesare familiei, participarea efectivă a femeii la viaţa economică şi socială în spaţiul extrafamilial, puternic influenţate de mişcarea feministă şi ideologiile liberale, au schimbat profund raporturile şi distribuţia sarcinilor în cadrul grupului domestic pe care îl formează familia.

Secularizarea şi laicizarea statelor naţionale începute în secolul al XIX-lea şi finalizate în secolul al XX-lea, doctrinele liberale, mișcările feministe ca şi “revoluţia sexuală” după 1960, aveau să zdruncine semnificativ statutul social al familiei,dar şi rolul bisericii în viaţa de familie, ajungându-se ca astăzi unirea celor doi parteneri să se transforme dintr-o relaţie contractuală într-o reuniune consensuală, în cadrul căreia partenerii pot fi şi de acelaşi sex.

În pofida acestor tendințe și vexațiuni, familia tradițională, ca entitate socială consacrată istoric, rămâne un deziderat biologic şi social pentru orice individ, comunitate sau grup social, indiferent de mărime sau grad de emancipare, pentru că în ea se regăsește și se împlinește. Prin urmare familia trebuie sprijinită prin toate mijloacele, afirmaţie motivată mai ales prin faptul că asigură armonia și echilibrul social și, chiar mai important,perspectiva demografică a respectivelor comunităţi și grupuri sociale. De asemenea, oferă cadrul ideal pentru socializarea fiinţei umane, a perpetuării tradiţiei şi culturii specifice, în sfârşit contribuie decisiv la menţinerea coeziunii etnice şi naţionale.

Faţă de aceste imperative existenţiale ale fiinţei umane, ce pot reprezenta pretenţiile mişcărilor de emancipare sexuală din zilele noastre mai mult decât o reeditare jalnică a Sodomei şi Gomorei din textele biblice?

Ceea ce astăzi se dorește prin activitatea ”Coaliției pentru Familie” și platforma ei de sprijin ”Împreună” este tocmai menținerea familiei în cadrul definiției și statutului ei atestat și consacrat istoric, ca valoare fundamentală și imuabilă a umanității, în care generațiile care se succed să se regăsească în spiritul și tradiția creștină.

Prin votul nostru la referendum pentru familia tradițională,să ne alăturăm Bisericii noastre care din totdeauna a ocrotit și binecuvântat unirea dintre bărbat și femeie în spiritul moralei și dragostei creștine.

 

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

ASCIOR – Antologia pentru Civilizația Creștină, 2017

Asociația pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR a hotărât în ședința Consiliului Director de azi 12 Sept, editarea unui volum „Antologia pentru Civilizația Creștină ASCIOR, 2017”, editare împreună cu scriitorii publicați în revista Orizonturile Bucuriei dar și cu alți scriitori care doresc acest lucru.

S-a hotărât formarea unei Comisii de admitere și editare: Președintele comisiei, ziarist scriitor Dumitru Dănăilă, (Vicepreședinte pe probleme de cultură al ASCIOR), consultat ziarist scriitor Diana Ciugureanu-Zlatan, (Vicepreședinte cu integrarea românilor al ASCIOR), consultat poet Girel Barbu, consultant-editor Mirela Minuţa Alexa, consultant scriitor Paulina Georgescu (Secretar General-Casier ASCIOR).

Antologia ASCIOR 2017 va cuprinde scurte articole, comentarii, proză scurtă, note de călătorii și pelerinaje, memorialistică, scurte monografii, poezii și poeme, grafică, tablouri, tot ce se poate încadra în ceea ce numim generic „Civilizația Creștină”.

Temele sunt religioase, științifice, istorice, privind diverse perioade culturale, teme naționale și internaționale, eterna și mirifica dragoste, în general temele deja abordate în cele 5 numere ale revistei Orizonturile Bucuriei.

Se primesc materiale deja publicate în revista Orizonturile Bucuriei, publicate în alte cărți sau reviste, dar și materiale noi.
Persoanele care doresc publicarea materialelor în această Antologie (se numesc „coautori” ai antologiei), vor trimite materialele, 3-7 pagini A4 în format word Tmes New Roman 12 la un rând la adresa antologieascior2017@gmail.com cu confirmare de primire.

Costurile de editare sunt estimate la 130-180 lei pentru 8 exemplare primite de coautor dar costurile sunt condiționate și de numărul de pagini admise la publicare și de numărul coautorilor, cheltuielile certe aflându-se la final când fiecare coautor va ști dacă are de primit sau de restituit bani pentru editare.

În consecință, doritorii vor depune odată cu trimiterea materialelor pentru publicare și suma de 150 lei în contul Mușat Nicolae la B Transilvania, Buzău RO27BTRLRONCRT0371052301

Materialele trimise fără suportul economic rămân pentru publicare în revista Orizonturile Bucuriei, când și cum se va putea.
Termenul limită de trimitere al materialelor și banilor pentru editare este 16 Octombrie 2017.

Vă așteptăm să fiți COAUTORI la prima Antologie ASCIOR: „Antologia pentru Civilizația Creștină ASCIOR, 2017” !

DOAMNE AJUTĂ!

Rugăm prietenii revistei Orizonturile Bucuriei și ai asociației ASCIOR să distribuie anunțul !

Vasilica Grigoraş: „Mireasa din sufletul meu” – adevărata terapie pentru spirit

 

Un nou volum de poezie religioasă, intitulat Mireasa din sufletul meu“, Editura Editgraph, Buzău, 2017, autor Lorena Gabriela Gherghe.  M-a atras în primul rând prin titlu, apoi prin lectura poeziilor mi-am dat seama că este o carte deosebită, asupra căreia merită să zăbovesc ceva mai mult.

Vorbirea despre poezia religioasă este un demers delicat şi complicat. Mai mult decât orice pe lumea asta, credinţa este cea mai intimă şi mai personală stare a omului. Or, pentru a explica trăirile şi convingerile autorului, uneori este nevoie de a intra nepermis de mult în vasul duhovnicesc al acestuia pentru a asculta suavul glas al cântărilor sale. Dacă acest glas reuşeşte să impresioneze urechea sufletului cititorului, atunci, deşi dificil, acest lucru este posibil. Până la urmă, fiecare înoată în tainele poeziei până acolo unde îi este permis de puterea sa de pătrundere spre miezul trăirilor şi emoţiilor autorului, de pregătirea şi aplecarea sa asupra subiectului tratat, dar şi de fibra şi canavaua din care sunt ţesute versurile. Fiecare poezie trebuie citită în sine şi pentru sine, şi fiecare cititor înţelege ceea ce este pregătit să înţeleagă.

Cu gândul cel bun şi o stare sufletească prielnică,  am purces la o lectură mai atentă a poemelor Lorenei Gherghe. De la început am înţeles faptul că Hristos n-a stat prea mult la uşa inimii sale; aceasta, prin liberul său arbitru, i-a deschis degrabă, iar confirmarea acestui gest este însăşi această carte, care dovedeşte clar că Dumnezeu îi iubeşte sufletul pe cale de înflorire. În cartea de faţă întâlnim trei binecuvântate virtuţi ale poetei: cunoaştere, înţelepciune şi har. Bând din aceste trei izvoare prin care curge „apa vieţii”, Lorena Gherghe udă „pământul secetos” al fiinţei sale, dar şi al cititorilor, spre vindecarea spiritului.

Citirea acestor poeme declanşează trăiri autentice, transmite mesaje clare, complete spre sufletul cititorului. Se adresează şi celor care cred şi celor care nu cred, şi celor care ştiu, şi celor care nu ştiu ce înseamnă să crezi, dă relaxare şi linişte interioară, dar şi fiori greu de stăpânit. Cartea este un îndrumar dintr-o şcoală de iniţiere, un început bun, o experienţă de urmat şi de neuitat, momente de încântare şi de regăsire… Un excelent exerciţiu spiritual de rugăciune,  spovedanie, purificare, înduhovnicire… Un îndemn la nepătimire, o invitaţie la a ne înălţa.

Încet, încet, cu grijă şi atenţie sporită, am intrat în intimitatea spirituală a autoarei, pe care ne-o dezvăluie cu iubire de Dumnezeu şi de semeni. Şi cum ar putea fi altfel, când titlul volumului Mireasa din sufletul meu este atât de sugestiv? Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, însă doar unii sunt vrednici pentru a-L primi mireasă în sufletul lor şi să vadă totul într-o perspectivă plină de lumină. Poezia Lorenei Gherghe este ca buretele avid de apă, fiecare vers şi cuvânt este îmbibat cu apă sfinţită şi mir bine mirositor; este o poezie religioasă profundă şi aplicată intim pe percepte religioase, îţi crează emoţii nebănuite, emanând, fără rezerve, un dor nemărginit după dumnezeire.

Chiar din primele poezii, se observă faptul că autoarea a avut perioade de frământări, nelinişti, tulburări ale vieţii. Nu a găsit întotdeauna explicaţii mulţumitoare a ceea ce se întâmpla cu ea şi în jurul ei, de aceea începe procesul de căutare a unui ajutor, indentificându-L, în cel mai firesc mod, în Dumnezeu. Ne mărturiseşte că pentru a-L găsi, trebuie să-L căutăm, iar Calea Domnului nu este una uşoară, netedă, pavată doar cu flori bine înmiresmate, ci este una strâmtă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu anumite coclauri“, cu gânduri seci şi obosite“, de aceea, de multe ori ne împiedicăm şi cădem, însă, important este să ne ridicăm şi să mergem mai departe. În poezia „Te-am căutat“ ne dezvăluie drumul căutării, întâlnind atât lumini, cât  şi umbre, iar după eforturi sporite Îl regăseşte pe Domnul, chiar în inima ei: “Te-am căutat în amăgire / Pe unde-am fost şi altădată, / Dar n-am găsit fir de iubire, / Căci Tu erai în mine, Tată!“

Poemele din acest volm sunt bobiţele metaniei pe care autoarea o poartă zi şi noapte. Poezia Lorenei Gherghe poate fi asemănată cu Scăldătoarea din Vitezda, în care poeta, prin fiecare vers, strofă, poezie, se scaldă“ pentru a se vindeca de fărădelegile acestei lumi în care trăim. Deşi n-a intrat prima în această apă binefăcătoare (poezie religioasă s-a mai scris şi se va mai scrie),  a intrat cu sufletul curat, cu smerenie şi cu încredere, gesturi bineplăcute Domnului. Mai mult, poeta, ne invită şi pe noi în propria-i casă (la lectura cărţii),  pentru a sorbi stropi de credinţă şi pentru a cunoaşte efectele acestei sfinte scăldători.

Lirica Lorenei Gherghe poate fi Grădina Ghetsimani. Se ştie că aici a fost cel mai iubit loc de rugăciune al Mântuitorului lumii, iar volumul „Mireasa din sufletul meu“ este modul cel mai profund în care s-a rugat autoarea, cartea întreagă fiind o rugăciune, cuvinte şi gânduri de adâncă trăire duhovnicească. Ne aduce aminte de poezia lui Vasile Voiculescu, poet religios autentic şi medic român născut şi el pe meleaguri buzoiene,  „În grădina Ghetsemani” – inspirată din mitul biblic al rugăciunii lui Iisus pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taină.

Ritmul alert al vieţii de zi cu zi nu-i întunecă nici mintea, nici sufletul poetei, ci, dimpotrivă,  se observă o revărsare fină a divinului în eul liric, o conexiune intimă cu Divinitatea.  În opinia autoarei, apropierea de Dumnezeu este calea spre lumină, cu încercări şi bucurii, pe care trebuie să le acceptăm smeriţi,  mulţumind pentru ele.

Poezia Lorenei Gherghe este adormirea prin inviere, adormirea celor lumeşti şi reînvierea vieţii spirituale în straiele liricii închinate Domnului, în triplă ipostază: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi ne rugăm ca această adormire prin înviere să-şi arate roadele şi în viaţa noastră, a cititorilor şi a tuturor oamenilor.

Întâlnim în carte o sumă de întrebări, dar nu orice fel de întrebări, ci sunt puse după logica celui care vrea să se înţeleagă, să se regăsească pe sine şi să-L regăsească pe Dumnezeul său personal. Întâlnim aici o comunicare prietenoasă, dulce, caldă; autoarea nu se sfieşte să întrebe până şi amănunte, însă trebuie precizat faptul că nu pune întrebări pentru că nu crede şi pentru că are nevoie de dovezi, de argumente în acest sens, ci pentru a le folosi pe acestea în a-L împărtăşi pe Domnul Dumnezeu semenilor săi. Din poeziile Cine eşti Tu?  Din plinătatea unui Adevăr / Mustind de sensuri şi de veşnicie, / Tu Te reverşi în toate, nou atom, / Ca existenţa încă să mai fie. // … De faţa şi-ar spăla-o cu lumină, / Ochii de şi i-ar roura cu cer, / Tu Te-ai muta în carnea lor de tină / Şi-ai pune veşnicie-n efemer.“ şi „Cum o fi?“  “Cum o fi să nu faci economie la dragoste / să o laşi să crească / să vorbească / să-mblânzească / să-mplinească / să-nflorească / în fiecare / iubirea de soi / să îl transforme pe eu în noi / în voi …, / iubite om, / să-I cântăm lui Dumnezeu, într-o inimă „- Iubi – Te – vom!”?,  aflăm supremul adevăr al vieţii în Hrisos – IUBIREA.

Această scriere a Lorenei este o lucrare dumnezeiască, aici întâlnim Persoanele Treimice cu faţa către autor şi, prin el, către cititor. Fiecare lucrare (poem) provine din Tatăl, se comunică prin Fiul în Duhul Sfânt. Pentru autoare, ca şi pentru noi toţi, Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea Sfintei Treimi. În poemul închinat lui „Dumnezeu“ (Tatăl), ne spune, cum îl vede, cum îl simte: „Dumnezeu Acelaşi e / Astăzi, ieri şi mâine; / Te aşteaptă să Îi ceri / Să-nvieze-n tine. // Dumnezeu Îşi pleacă-n noi / Rănile din cruce / Ca să toarne-n noi şuvoi / Harul Lui preadulce. // Dumnezeu ne vrea ai Lui / În eternitate / Deschizându-i omului / Cerurile toate.“, în „Cum creşte Dumnezeu“, îl descoperim pe Iisus, Fiul Omului şi-al Domnului „-Sporeşte, Hristoase-n mine / Până mă dizolv în Tine / Trăindu-Te în iubire, / Ca şi-n cruda răstignire; / Bucuros în cerul dulce, / Dar şi-n locul Tău pe cruce; / Să nu mai pot respira / Decât prin iubirea Ta / Şi rana lumii din Tine / Să mă doară-n orişicine. // Hristoase iubit, / Al meu răstignit, / Vino-n mine şi Te-oi duce / Răstignit, cu tot cu cruce!“, iar în „Mărire Ţie!“ ne învaţă cum să invocăm Duhul Sfânt: „Rădăcina mea e Harul / Ce mă hrăneşte de Sus. / Rostul meu încă nu-i spus. / (Un rost are fiecare; / Până îl aflăm – răbdare! ) // – Doamne,  Tată, nu-i aşa / Că în poezia Ta / Ne vom regăsi cu toţii, / Şi întregii, şi netoţii / Şi vom scrie pe-o hârtie: / „ Mărire Ţie, / Doamne, mărire Ţie!?“; astfel „Sfânta Treime“,  fiinţează în tot şi în toate: „Treime înaltă din cer şi pământ / Cu cerul sporindu-Şi sămânţa-cuvânt /  În firea căzută aşteptând la intrare / Roua Harului să rodească-n rafale.“

În căutarea sa, poeta n-o uită nici pe Sfânta Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, „Maria“: „Lumina, viaţa, pământul ţi se-nchină, / Transfigurat trup de lumină, / Ce naşti în oameni jindul după cer! / O, Prealuminată Taină, Preaminunat Mister, / Iubirea-mi pentru tine o am şi tot o cer!“

După lungi evaluări, cu clătinări şi bâlbăieli, după lungi şi contradictorii gânduri, după nădejdi şi deznădejdi…, poeta îşi face un amplu, dar amănunţit  „Inventar“, o adevărată confesiune de credinţă a tot ceea ce ştie, ce poate şi ce face în urma conlucrării cu Divinitatea: „Mă citesc, / Mă răscitesc, / Ba mă pierd, / Ba mă găsesc, / Ba nu văd, / Ba  văd prea bine … / Totuşi, scris-am despre mine!// Că  vreau să fac un inventar / La tot bagajul ce îl car. / Şi scriu cu râvnă. / Aşadar: / – mersu-n hopuri şi-n târâş, / – bâlbâiala, zboru-n câş; // – râsul, scâncetul, mândria, / – deznădejdea, veselia, / – căpoşenia, mânia, / – inteligenţa, prostia, / – neblândeţea, neiertarea, / – lăcomia, înfrânarea, / – neiubirea, netăcerea, / – sănătatea şi durerea, / împietrirea, încruntarea, / – nesmerenia, iertarea, / – liniştea şi tulburarea, / – agitaţia, răbdarea, / – somnul, plânsul, lacrima, / – îndoiala, voia rea, / – surâsul şi curăţia, / – căderile, omenia, / – nătângismul, ironia, / – discernământul, hoţia … // – Cu atâta bogăţie, Mă tem, Doamne, că-s prea vie. / Sărăceşte-mă un pic / Cât să-ncap pe uşa Ta / Când va fi chemarea grea. / Să nu-mi strigi „Nu te cunosc!”, // Că eu Te cunosc pe Tine  / Şi nu Te confund cu nimeni, / Chiar de-i întuneric greu. / Te ştie sufletul meu…;“

Când iubeşti un lucru, tânjeşti din tot sufletul după el şi, când tânjeşti, te lupţi să-l dobândeşti, iar când dobândeşti, „nicio datorie nu este mai urgentă decât aceea de a spune mulţumesc.” (Sf. Ambrozie). Autoarea îşi reproşează că pentru toate binecuvântările primite, nu-i spune Domnului destul de des, aşa cum s-ar cuveni, „Te iubesc“: „Azi nu Ţi-am spus că Te iubesc şi uite e spre seară. / Tu mă aştepţi până târziu, că nu e prima oară. / Am fost la sfânta Liturghie ca să Te preaslăvesc, / Şi m-a atins flacăra ei, dar n-am spus „Te iubesc!”.  Şi, după această meditaţie trează şi lucidă, aduce mulţumire Domnului pentru toate darurile primite: Şi lutul pulsează în valuri de cer / Răsfrânte-n iubire vibrând de mister … // În mine puterile Lui se-ntâlnesc, / Eu respir: – Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc… “ (Mulţumesc), iar cu vădită şi certă convingere afirmă că aceasta este singura cale a omului în viaţă şi îndeamnă pe  „Toată suflarea îl laudă pe Domnul“: „De la minus la plus infinit, / Zidirea se bucură de Creator. / Veşniceşte iubire în darul primit – / Viaţă eternă în nesfârşirea de dor. // Eu nu văd că sunt fărâmă de tot, / Mă smucesc între mine şi mine, / Caut viaţa în fărâma de tot, / Părticică din nemărginirea care mă ţine.“

Una dintre poeziile de mare forţă spirituală inclusă în acest volum este  „Baladă Mucenicilor Brâncoveni“. Este un elogiu adus domnitorului român Constantin Brâncoveanu şi celor patru fii ai săi, omorâţi de turci pentru că nu şi-au lepădat credinţa ortodoxă străbună, credinţa în Treimea Sfântă, în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi în sfinţii săi de oriunde din lume şi de pe pământ românesc: „Că-s prea de-ajuns chinul şi umilinţa / La care i-a supus, forţându-le căinţa? / Că, torturaţi, cu înroşite-n foc coroane, / Arşi la subsuori, strânşi între iatagane, / Băltind în sânge de patru  luni jumate, / Cu tăieturi la mâini, la cap, la spate, / E prea de-ajuns să-şi arate puterea / Şi bine-ar fi s-arunce-n hău tăierea? / Iar Brâncoveanu nu e om de rând, / E voievod peste un popor blând. / Iubit de toţi, cultivat, paşnic, / Ei înşişi respectându-l trainic. / N-au gândit că tăcerea-i vinovată, Că vor răspunde pentru ea odată“.

Autoarea, o credincioasă practicantă a bisericii ortodoxe, trăitoare şi iubitoare de Dumnezeu, sub umbrirea Duhului Sfânt, mărturiseşte că la calea credinţei a fost chemată de Însuşi Mântuitorul Hristos, iar poezia sa s-a înfiripat treptat: „Sunt trei ani de când adun aceste picături de cer şi în inima, şi în mintea mea, şi pe hârtie. A venit vremea să le scoatem de sub obrocul smereniei, să le dăm drumul în lume ca să-şi împlinească menirea. Eu m-am bucurat mult de ele, mă bucur în continuare, iar acum, cu vorbele lui Hristos, vă urez şi vouă, cititorilor,  bucuraţi-vă! (Prolog)

Lorena Gherghe îşi pune sufletul pe masă, totul este la vedere; discuţiile, trăirile,  rugăciunile sale, atât de personale sunt darul primit de la divinitate şi dăruit nouă, cititorilor. Vede totul cu ochii sufletului şi scrie cu pana inimii, ne îndeamnă la reflecţie, la trezvie, la îndreptare, că toate cele iertate aici vor fi iertate şi în adormire. Lectura cărţii sale poate aduna o minte rătăcită,  poate stinge o poftă încinsă şi poate potoli o pornire pătimaşă. Şi toate aceste efecte benefice vin din iubire de Dumnezeu şi de semeni, pentru că atunci  „când am fost creaţi la început, în noi erau numai seminţe bune, niciuna rea“. (Evagrie Ponticul).

Poeta Lorena Gherghe este licărul României profunde, este candela din adâncul sufletului românesc şi din înălţimea dealurilor şi munţilor buzoieni. Domnia sa nu a fost înzestrată doar cu harul scrierii, ci şi cu un alt dar de mare preţ, bucuria de a fi dascăl, dascălul copiilor din Verneşti, judeţul Buzău. Ce profesie mai potrivită putea fi pentru un suflet deschis spre iubire, lumină şi credinţă, ca cel al Lorenei Gherghe, decât cel de profesor? Şi nu predă orice obiect (toate bune şi frumoase), căci a preda limba neamului din care ne tragem este o menire sfântă.  Elevii domniei sale devin treptat mai buni, mai blânzi, mai drepţi, mai luminaţi în cunoaşterea şi respectul strămoşilor, iar prin limba ce-o vorbesc duc mai departe credinţa vie întru dăinuirea neamului.

Lorena Gherghe este o poetă religioasă specială, prin versurile sale rostind cuvântul lui Dumnezeu.  Ne bucurăm de această carte ca de o binecuvântare spre întărirea în credinţă şi mântuire. După fiecare poezie citită, îţi pleci capul în faţa autoarei şi înalţi o rugă de mulţumire Domnului că ţi-a oferit prilejul să citeşti asemenea poeme.

Felicitări autoarei, sănătate, inspiraţie şi la cât mai multe volume!

————————————

Vasilica Grigoraş

Vaslui

8 septembrie 2017