Traian IENCE despre moștenirea lingvistică a înaintașilor noștri

Moștenirea lingvistică a înaintașilor noștri reprezintă un bun care din păcate astăzi nu este valorificat aproape deloc. Utilizarea arhaismelor și a regionalismelor în zilele noastre a rămas încă vie în lumea satului doar în rândul persoanelor vârstnice. Și asta nu pentru mult timp pentru că tânăra generație nu mai e interesată de a învăța și acest gen de cuvinte, avalanșa de neologisme provenite din limba engleză pur și simplu invadându-ne.

În timp ce adunam obiecte pentru muzeul satului din Borza pe care l-am înființat în 2014 am realizat că majoritatea celor ce ni le donează  sau a celor care ne vizitează nu cunosc denumirea acestora sau la ce foloseau. Așa stând lucrurile am hotărât să adun și să notez aceste cuvinte în ideea că în timp vor folosi măcar pentru aducere aminte a modului în care am vorbit cândva noi ce trăim pe aceste meleaguri. Acesta a fost începutul dar repede mi-am dat seama că nu e suficient, că e nevoie ca să consemnez cât mai multe cuvinte și expresii uitate sau pe cale de a fi uitate. ,,Verba volant, scripta manent”(Vorba zboară, scrisul rămâne) spune un vechi dicton latin.

Am adunat aceste cuvinte pe parcursul a mai bine de trei ani, misiunea fiindu-mi ușurată de faptul că eu însumi am folosit și mai folosesc o mare parte din ele. Pentru ca explicațiile date să fie înțelese mai bine pentru multe cuvinte am considerat că folosirea unor imagini  sugestive va duce mai ușor la înțelegerea sensului acestora.

Lucrarea cuprinde peste 1600 de cuvinte și expresii dar nu am pretenția de a o considera completă. Ele au fost și multe mai sunt folosite în zonele cunoscute de mine: satul Țicău (actualmente  în Maramureș dar în trecut era în Sălaj) acolo unde m-am născut, am copilărit și mi-am început cariera, Jibou, unde locuiesc și Creaca unde lucrez de 25 de ani.

Există în mod sigur multe cuvinte pe care nu le-am scris din cauză că nu le cunosc, nu le-am auzit sau pentru că pe unele le-am scăpat din vedere pur și simplu. Culegerea acestui gen de cuvinte va continua și cine știe, poate peste ani le voi aduce și pe ele în atenția cititorilor.

———————

Traian Ience   

Nota autorului la volumul „Dicționar ilustrat de arhaisme și regionalisme din zona Creaca – Jibou – Țicău”, colecția „Ethnos”, Editura „Caiete Silvane”, 2017


 

Apariție editorială: Traian Ience, „Dicționar ilustrat de arhaisme și regionalisme din zona Creaca – Jibou – Țicău”

A apărut o nouă carte la Editura „Caiete Silvane” a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în colecția „Ethnos”: Traian Ience, „Dicționar ilustrat de arhaisme și regionalisme din zona Creaca – Jibou – Țicău”.

Cuvântul înainte al autorului: „Moștenirea lingvistică a înaintașilor noștri reprezintă un bun, care din păcate astăzi nu este valorificat aproape deloc. Utilizarea arhaismelor și a regionalismelor în zilele noastre a rămas încă vie în lumea satului doar în rândul persoanelor vârstnice. Și asta nu pentru mult timp, pentru că tânăra generație nu mai e interesată de a învăța și acest gen de cuvinte, avalanșa de neologisme provenite din limba engleză pur și simplu invadându‑ne.

În timp ce adunam obiecte pentru muzeul satului din Borza, pe care l‑am înființat în 2014, am realizat că majoritatea celor ce ni le donează sau a celor care ne vizitează nu cunosc denumirea acestora sau la ce foloseau. Așa stând lucrurile, am hotărât să adun și să notez aceste cuvinte în ideea că în timp vor folosi măcar pentru aducere aminte a modului în care am vorbit cândva noi ce trăim pe aceste meleaguri. Acesta a fost începutul, dar repede mi‑am dat seama că nu e suficient, că e nevoie ca să consemnez cât mai multe cuvinte și expresii uitate sau pe cale de a fi uitate. „Verba volant, scripta manent” (Vorba zboară, scrisul rămâne), spune un vechi dicton latin.

Am adunat aceste cuvinte pe parcursul a mai bine de trei ani, misiunea fiindu‑mi ușurată de faptul că eu însumi am folosit și mai folosesc o mare parte din ele. Pentru ca explicațiile date să fie înțelese mai bine, pentru multe cuvinte am considerat că folosirea unor imagini sugestive va duce mai ușor la înțelegerea sensului acestora.

Lucrarea cuprinde peste 1600 de cuvinte și expresii, dar nu am pretenția de a o considera completă. Ele au fost și multe mai sunt folosite în zonele cunoscute de mine: satul Țicău (actualmente în Maramureș, dar în trecut era în Sălaj), acolo unde m‑am născut, am copilărit și mi‑am început cariera, Jibou, unde locuiesc și Creaca, unde lucrez de 25 de ani.

Există în mod sigur multe cuvinte pe care nu le‑am scris din cauză că nu le cunosc, nu le‑am auzit sau pentru că pe unele le‑am scăpat din vedere pur și simplu. Culegerea acestui gen de cuvinte va continua și cine știe, poate peste ani le voi aduce și pe ele în atenția cititorilor” – Traian Ience

—————–

Autor: SPS

Sursa – http://www.salajulpursisimplu.ro/aparitie-editoriala-traian-ience-dictionar-ilustrat-de-arhaisme-si-regionalisme-din-zona-creaca-jibou-ticau/

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Copilăria Reginei Maria

   „Acest miros de foi de toamnă, oriunde a-şi fi, îmi redeşteaptă totdeauna imaginea parcului de la Eastwell şi cărările din pădure, călcate odinioară de paşii noştri de copii.” (Regina MARIA)

 

   Mama este după Tatăl ceresc, în Tradiţia creştin-ortodoxă, cel mai sfânt cuvânt, cel mai sacru nume care, poate fi asemuită cu „Micul Dumnezeu”, sau cu „Mica Patrie”.

În fiinţa şi persoana ei se întrupează toată dragostea strămoşilor de sânge, toate năzuinţele lor, alăturate voinţei suverane a Mamei care, se circumscriu ca împlinire ideală în Odorul atât de mult dorit ce se va naşte spre împărtăşirea bucuriei tuturor.

În anul 1873, marea ducesă Maria Alexandrowna, fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei s-a căsătorit cu ducele englez Alfred de Edinburg. După un an de zile în familia princiară apare ca o binecuvântare pruncul Alfred. Un an mai târziu, altă binecuvântare, al har, altă încântare, cea care va deveni un nimb al Frumuseţii: uimitoarea şi fascinanta Maria.

Odorul princiar-Maria, umple bucuria auguştilor părinţi la 29 Octombrie 1875, la Eastwell-Kent, în conacul de piatră aşezat într-un imens parc cu iarbă, cu flori şi o pădure primitoare, larg îmbrăţişată de albastrele zări atât de chipeşe şi curioase.

Toamna Mariei i-a născut în suflet cea mai frumoasă Primăvară a vieţii princiar-regale.

Pronia divină alege vremurile potrivite, vremile se înscriu unor circumstanţe care clădesc ambianţa peste care toate înrîuririle nutresc apoi plămada venirii Odorului drag şi scump: „Într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge: un lung şir de străbuni-iluştri sau nu, asta nu importă-sunt părtaşi la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei.”(MARIA, REGINA ROMÂNIEI, POVESTEA VIEȚII MELE.Ed. Moldova , Iași 1990, pg.8)

Prinţişoara Maria a fost hărăzită de Hristos-Mântuitorul şi de Măicuţa noastră MARIA, cu divina taină a FRUMOSULUI dumnezeiesc, în care sălăşluiesc într-o suavă armonie cosmică: harul, credinţa, libertatea, ruga, adevărul, răbdarea, binele, suferinţa, curajul, jertfa, iubirea pământească, dragostea cerească, iertarea, creaţia, omenia, recunoştiinţa divină şi învierea.

Copilăria prinţişoarei Maria a fost fericită, alături de fratele Alfred şi de celelalte surori: Victoria-Melita, poreclită Ducky, Alexandra-Victoria şi Beatrice, preferata familiei.

În marea şi regala familie, tatăl fiind marinar, locul central îl ocupa ducesa Mamă-marea realitate a vieţii noastre, acea mamă, ca de altfel aproape toate mamele care, o iubea pătimaş, dar cu demnitate suverană, adică autoritate şi dragoste: „Mama era aceea care hotăra pentru toate, mama era aceea la care alergam, mama, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, şi care  ne spunea ce trebuie să facem şi ce nu.” (ibid., p. 8 )

Micuţa Maria ieşea în relief prin coama strălucitoare a părului pe care surorile îl numeau în deobşte „galben”, dar stăpâna lui nu-l prefera decât „auriu”.

   Deşi deosebite ca fire şi înfăţişare, cea mai intimă prietenă îi era fidela şi oacheşa Ducky.

Tatăl-marinar avea o pasiune pentru vânătoare, fiind un trăgător de elită, astfel că toamna venea la Eastwell întotdeauna însoţit de lumea bună, cu nume heraldice din diferitele ţări.

Ducesa-mamă care-şi însuşise o cultură aleasă, detesta vânătoarea, preferând şi tânjind după o ambianţă de pian, de dialog, de lectură, de bibliotecă.

Pentru prinţişori însă, vânătorile Toamnei aduceau un surplus de încântare, un belşug de bucurie, de cunoaştere, de curiozitate, de răsfăţ, de zbenguială.

De la zgomotoasele petreceri autumnale, ochii de Voroneţ ai micuţei Marii, deja o poartă spre dîrele miraculoase, strălucitoare lăsate de taina şi vraja Frumosului.

Într-o zi, poarta Frumosului i-a deschis-o chiar mătuşa ei, frumoasa prinţesă Alix de Wales:

„De la vîrsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumuseţea sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgînă.

   La una din aceste petreceri de vînătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prinţesă de Wales. Apăru într-o zi la ora ceaiului într-o minunată rochie de catifea roşie cu o trenă lungă, în falduri largi. Eram cu totul buimăcită de admiraţie; rămăsesem fără cuvînt, cuprinsă de adorare, şi-şi poate oricine închipui încîntarea mea cînd această arătare în veşmînt de catifea roşie, care se numea tante Alix, propuse să vină sus în camera copiilor să asiste la baia noastră!

   Se aşezase acolo în strălucitul ei veşmînt de purpură, şi eu, fascinată o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită şi temându-mă să nu se mistuie deodată încântătoarea vedenie.

   Totdeauna am fost ciudat mişcată de orice era frumos. Orice închipuire a frumuseţii, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată privelişte a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s-a apropiat de mine frumuseţea, am simţit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl urzise ca să mi-l însuşesc, cel puţin cu ochii dacă nu şi cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârşea prin faptul că ştiam să gust frumosul şi în întreg şi tot atât de bine în amănunte. Măreţia unei largi privelişti a mării sau a munţilor nu mă împiedica de a zări şi de a iubi cea mai umilă floricică dintr-un şanţ.

   Darul de a mă îmbăta de frumuseţe în întreg şi în amănunt m-a însoţit de-a lungul vieţii. Linii, culori, contururi, sunetele şi miresmele legate de fiecare privelişte mi-au făcut viaţa nespus de bogată, şi împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se iveşte în mine un sentiment de recunoştiinţă pentru fiecare formă a frumuseţii dezvăluită sufletului meu.

   Astăzi încă sînt recunoscătoare iubitei regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseţii ce mi-a înfăţişat-o în acea seară , în rochia ei de catifea roşie ca rubinul.” (ibid., p. 10-11)

Copilăria rămâne aproape pentru toţi cei mici: prinţi ori cerşetori, locul mirific, tărâmul plin de mister, Ţara cu Legende, Patria de Basm unde se întâlnesc cu eroii povestiţi şi cu zânele fermecătoare care, îi poartă spre împlinirile nesperate ale visurilor lor inocente.

Născocirile copilăriei puteau fi deseori tălmăciri ce veneau din transcendent pe firul harului de lumină al purităţii lor angelice.

Toată lumea copilăriei lor este învăluită de miracol şi taină, punându-i în scenă ca pe marii artişti în lumina reflectoarelor şi în aplauzele prelungite şi fierbinţi ale spectatorilor.

Copiii fiind puri, văd lucrurile, fiinţele, obiectele chiar şi pe oamenii atât de diferiţi într-o cu totul altă lumină decât cei maturi. În primul rând ei văd aproape în toate frumuseţea şi diversitatea splendorii Creaţiei lui Dumnezeu, cu mai multe însuşiri decât în realitate şi li se mai pare că alături de ei asistă simţit şi uimit chiar Atotcreatorul cu îngerii sau zânele Lui: „Sînt chipuri cuprinse în chipuri, adîncimi cuprinse în alte adîncimi şi în fiecare lucru sînt posibilităţi, care mereu depăşesc avîntul spre ele. Eu aveam o închipuire bogată. Puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu şi surorile mele; darul de a romanţa îmi umplea sufletul şi în toate lucrurile vedeam mai mult decît ce percepe ochiul singur. Această însuşire m-a însoţit toată viaţa; şi acum la cincizeci şi doi de ani, desluşesc încă vedenii şi frumuseţi în toate cîte văd.” (ibid., p. 13)

De la fiorii ţâşniţi în locurilor înfricoşate, la minunaţii cerbi care păşteau cu ciutele lor iarba din curtea castelului, de la scorbura marelui pom care îi adăpostea pe toţi patru, cele trei surori şi fratele, la apariţiile majestuoase ale bunicii-regine, de la farmecul zăpezii care vrăjea, la freamătul de bucurie al Crăciunului din jurul bradului încărcat cu bunătăţi, totul părea o revărsare de har, de aşteptare, de lumină, de bucurie, de muzică, de veselie, de joc copilăresc.

Fiind prima fată născută în princiara familie, regina-bunică ar fi dorit s-o cheme Victoria ca pe ea, dar marea ducesă-mama i-a dat numele ei, Maria: „nume care îi era mai scump decît toate, pentru că era al mamei ei şi trebuie să spun că mi-e drag numele meu: Mary ori Maria, are întrînsul ceva de veşnicie, căci nu este el numele Maicii Domnului?” (ibid., p.18)

Aşadar, Maria întrupată din numele Fecioarei MARIA, creşte în toate Florile purtătoare sfântului nume a căror frumuseţe, bunătate, puritate, creaţie, dăruire, strălucire, demnitate şi iubire se revarsă ca o mireasmă binecuvântată asupra tuturor celor aleşi.

Aura marii ducese Maria, nu putea fi umbrită de nimbul reginei Victoria, oricât de mult se străduia suverana Marii Britanii, fiindcă, dicolo de faptul că avea o educaţie aleasă, o cultură pe măsură, o talentată pianistă, o creştină ortodoxă practicantă şi un arbore genealogic de invidiat: „Mama fusese crescută la curtea cea mai aristocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decît de cei ce au văzut-o unică fiică a Ţarului, importanţa ei fusese cu totul excepţională…Fusese crescută cu multă severitate…şi mai presus de toate era de o nespusă dărnicie; dădea şi mereu dădea, la mari şi la mici, la bogaţi şi la săraci: adevăratul temei al vieţii ei era plăcerea de a putea dărui.” (ibid., p. 19)

Marea Ducesă Maria, mama reginei noastre, era la polul opus al regelui Carol I, care era doar aspru, avid de muncă şi de înavuţire, împărţind supuşilor doar dispreţul său de monarh.

Strâns legată cu toată inima şi cu întreg sufletul de Biserica Ortodoxă, Marea Ducesă, nu aborda confesiunea protestantă şi nici nu se confesa cu copiii ei, aşa ca o mamă pur şi simplu, dincolo de apanajul ei heraldic sau al lor, lucru ce ar fi fost spre folosul reciproc.

Farmecul copilăriei Mariei se prelingea, în sunet şi culoare clipă de clipă, anotimp după anotimp, an de an, într-o continuă desfătare, ca nişte psalmi de slavă şi mulţumire aduşi de un cuvios sihastru: de la Windsor, Balmoral, la castelul Osborne înconjurat de înaltele magnolii cu mireasmă de lămâie, pe strunele inimii ei, unde lacrimile de bucurie intonau notele de extaz picurate pe partitura de iasomie a terasei. Totul părea o vrajă! Totul era un extaz!

„Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieţii mele; îl simt acuma ca şi atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoştinţă, asemenea unei rugi, care încîntă sufletul şi totodată trupul, ochii şi inima…

   Cauzele acestor extazuri erau multe şi felurite. Unele erau pricinuite de forme şi culori, altele de miresme, altele de sunete, şi numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Acestea din urmă erau mai misterioase şi mai greu de pătruns.”(ibid., p. 25)

Singura care se mai bucura de acelaşi extaz al Mariei era Ducky. Amândouă se prăvăleau pe iureşul bucuriei extatice, pe pânza neţesută de mână a mirajului înfiorării fericite.

O altă revărsare irezistibilă a micuţei Maria ce se împletea cu adorarea era calul Vice-Roi: „În el totul era desăvîrşit: chipul cum îşi ridica genunchii, minunata linie rotunjită a coastelor, şi mai ales-ceea ce mă extazia-avea o unduire a coamei, cînd îşi înconvoia gîtul, neîntrecută, un fel de tremurare de val care-i luneca de-a lungul părului cînd alerga la trap.” (ibid., p. 26)

Extazul micii prinţese trecea uneori dincolo de starea lui nefirească spre coama înaltă de răpire atotcuprinzătoare a sufletului, spre revelaţie, ca în momentul descoperirii Crinului Maicii Domnului în grădina căsuţei elveţiene din insula Wight: „Niciodată nu văzusem o floare mai desăvârşită în frumuseţe, nobilă, falnică, avînd în ea ceva aproape sacru, poate pentru că aminteşte picturile religiei. Şi apoi mirosul ei! De o dulceaţă pătrunzătoare, mai presus de orice cuvînt, o mireasmă care ţi se urcă la cap, aproape ameţitoare şi moleşitoare uneori. E o lume întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos, aproape. Afară de aceasta, e atît de înalt şi de mlădios, atît de strălucitor, încît pare că din petalele lui izvorăşte lumină.” (ibid., p. 40)

Pentru a rămâne în acea revelaţie sfântă, devenind peste timp regină a României, Maria şi-a plantat pe o terasă deasupra Mării Negre, la castelul ei din Balcic un alai de crini albi.

De la iarba verde, la măreţul Codru, de la pădurea deasă, la magnolii, iasomie şi zâna-floare de răsură, de la crinii împărăteşti, ochii ei de azur în care se revarsă deopotrivă marea şi cerul, cad melodios pe fluturii albaştri brazilieni, ce lăsau privirilor scântei de sidef azuriu: „Totdeauna mi-au apărut ca adevărată chintesenţă a albastrului, ca şi cînd ei ar fi expresia supremă şi desăvîrşită a acestei culori, care cuprinde cerul şi marea în toată perfecţiunea lor.” (ibid., p. 41)

Pe la vârsta de 12 ani, tatăl prinţesei Maria a fost numit Comandor al flotei mediteraneene cu sediul în insula Malta. Copiii au trebuit să lase în urma lor totul, pentru mult timp sau pentru totdeauna: castelul de piatră cenuşie Eastwell, marele parc, bătrânul cedru, pitoreştile vaci scoţiene, turmele de cerbi şi căprioare, grădina, lacurile, pădurea, luînd doar amintirile: „Cît de minunată e puterea amintirii! Mereu şi mereu pomenesc de ea, căci mă urmăreşte strania vrajă ce au miresmele-ca o baghetă magică-de a reînvia imagini de mult uitate. Imagini ce amintesc locuri, chipuri omeneşti, cuvinte rostite, gînduri gîndite. Visuri, frumuseţi, încîntare… Vraja amintirii!…”(ibid., p. 40)

Aceste preţioase amintiri cu fascinantele lor vrăji ca cele legate de locul natal ori de frunzele veştede ale toamnei engleze, cu enigmaticele lor miresme, revin perpetuu în inima Mariei: „Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. Oricît aş înainta în vîrstă, mirosul de frunze veştede şi umede, va deştepta în faţa ochilor mei imaginea bătrînului cămin englez, cu fiecare pom plantat la distanţa cuvenită de vecinul său, ca să se poată dezvolta în nesfîrşita frumuseţe; fiecare părînd un uriaş, la poalele căruia, noi copiii, ne tîram picioarele prin foile uscate şi adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fîşii de ceaţă, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru.” (ibid., p. 12)

   Înainte de Malta însă, să trecem prin uimitoarea, misterioasa şi măreaţa Rusie, ţara mamei, unde mica prinţesă se întâlneşte cu rudenii încoronate, cu rudenii aristocrate, cu frumuseţi de vis neînchipuite, cu făpturi angelice, cu locuri, cu biserici, cu splendori, cu serbări, cu Rusia: „Rusia! Ochii mei de copil uimit, văd palate uriaşe, parcuri minunate, fîntîni, grădini, uimitoare întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipitoare de aur, bijuterii atît de uluitoare…, cai cu trap vijelios, cu coamele şi cozile fluturînd în vînt şi cu părul atît de lustruit, încît îţi puteai oglindi faţa întrînsul…

   Asemănarea costumelor făcea din orice serbare la Curtea rusească, o privelişte fără pereche prin pitorescul ei, prin bogăţia culorilor şi nemaipomenita lor strălucire…

   Tante Ella (fiica surorii a doua a tatălui nostru)…, iat-o, se apropie: un zîmbet divin flutură pe buzele ei de o nespusă frumuseţe, rumeneala din obrajii săi e asemănată cu floarea de migdal, şi are o privire aproape sfioasă în ochii lungi, senini ca cerul…

   Înaltă, zveltă, mlădioasă şi de o nemărginită blîndeţe,-o viziune, o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Da, o viziune. Îţi venea să îngenunchezi cînd trecea, ca să-i atingi, numai o clipă, tivul rochiei…

   Largi cîmpii în care stau, în şiruri nesfîrşite, trupele, steagurile fîlfîind, muzici, trîmbiţe-şi Ţarul trecînd încet călare în faţa lor… După dînsul vin nenumăraţi mari duci, generali şi suita militară… Urmînd de aproape pe împărat şi suita sa, venea împărăteasa, în trăsură deschisă, înhămată cu patru cai „a la Daumont!”. Toată în alb, zîmbeşte blajin… Soarele sclipeşte auriu pe strălucitorul lor alai. Se deşteaptă în mintea mea imaginea puterii, a splendorii, a măreţiei şi a slavei, năruite de-a pururea. Şi cînd închid ochii, parcă aud notele adînci şi răscolitoare de suflete ale imnului rusesc, înălţîndu-se spre cer…

   Şi iată-mă în biserică, o mititică copiliţă, ţinînd cu ochii mari deschişi, fantastica splendoare a sanctuarului unde familia imperială a venit să-şi închine rugăciunile Domnului, sau să-i aducă prinos mulţumirile sale… Peste tot aur, sute de făclii aprinse… Mă uit vrăjită la atîta strălucire, răpită într-o lume fermecată, voci uimitoare umplu bolţile cu cîntări de o aşa  frumuseţe şi măreţie, încît mă fac să tremur de o înfrigurare necunoscută…Ochii mei cercetează sfios fiecare chip… La locurile de onoare stau unchiul Sasha şi tante Minny, pe acea vreme împărat şi împărăteasă. Rochia ei de aur e pe de-a întregul acoperită cu flori de argint; poartă o brăţară bătută cu safire atît de mari, încît par nişte ochi enormi; cascade de diamante şi mărgăritare atîrnă în jurul gîtului ei, pînă la mijloc. E singura dintre doamnele de viţă regală, a cărei rochie e dungată de lenta albastră a ordinului Sfîntului Andrei, pe cînd marile ducese poartă lenta roşie a Sfintei Ecaterina.

   Chiar în spatele împărătesei stă tante Miechen. Mai orbitoare decît soarele în apus e rochia ei portocalie, cusută cu flori de aur…Iar lîngă ea, stă mama mea şi lucru ciudat, atît de bine se potriveşte cu această strălucită adunare, încît pare mai la locul ei aici decît la Londra sau Windsor. Rochia ei e de un albastru de genţiană, tivită cu samur, iar rubinele, pe care le poartă, parcă sunt mari picături de sînge…

   Cît sînt de cucernici toţi, ce plini de evlavie, ce cuvioşi! Pentru dînşii, Dumnezeu e o realitate. Oricît de încoronate sînt capetele lor, ei se pleacă cu smerenie în faţa Puterii recunoscute ca mai mare decît a lor.”

(ibid., p. 83, 92, 93, 94, 95, 96)

Într-un Octombrie strălucitor ca un ciorchine de aur surprins în surâsul diafan al astrului de sus, pe yachtul „Osborne”, pus la dispoziţie de bunica-regină, familia princiară s-a îmbarcat la Marsilia pentru Malta, raiul copilăriei noastre. Ziua de naştere a prinţesei Maria-29 Ocrombrie, a găsit-o la bordul vasului: „Fui foarte mîndră să-mi serbez aniversarea pe mare şi să pot lua parte fără incident neplăcut, la ceaiul ce-mi fu oferit de ofiţeri, cu acest prilej.”(ibid., p. 100)

Oaspeţii yachtului regal au fost întâmpinaţi pe chei de guvernatorul Maltei, vice-regele Sir Linden Simons, înconjurat de garda de onoare şi de casa sa militară.     

Drumul de la portul-cetate Valetta până la palatul de vară-San Antonio al vice-regelui, a fost presărat cu franjurile de azur ale serii care anunţa venirea nopţii ospitaliere, de sărbătoare lăsând Măriuţei o impresie sublimă a acelei sosiri, de care nu se va mai despărţi niciodată:

„E una din acele privelişti întipărite în mintea mea pe vecie, o minunată viziune păstrată cu evlavie în suflet pînă la sfîrşitul zilelor mele.” (ibid., p. 100)

A doua zi a sosit grăbită, dăruindu-le o adevărată revelaţie: cu grădini încântătoare, cu minunate corole de flori, cu alaiuri de fluturi şi legiuni de albine, cu miresme de iasomie, de muşcate, de trandafiri, crizanteme albe, narcise, anemone. O lume fermecată! Ţară de basm!

Toată copilăria lor era înmiresmată de dulceaţă, de bucurie, de farmec, de frumuseţe!

Noi descoperiri, noi încântări, noi surâsuri: pomi de piper argintii, portocali, măslini, catâri şi cai. Calul în Malta are un simbol aproape naţional. Prinţesa Măriuţa a avut parte de un roib, focos, încântător, botezat Rubin: „Viaţa la Malta era încîntătoare, dar Malta cu Rubin, fu un adevărat rai. Rubin însemna pentru mine culmea desfătărilor insulei binecuvântate.”(ibid., p. 107)

În acea oază malteză de încântătoare şi binecuvântată libertate, Măriuţa îşi cunoaşte eroul favorit, Maurice Bourke, căpitan irlandez, comandant al yachtului tatălui ei, „Surprise”, un tânăr încântător, vesel, cald, bun, brunet cu ochi albaştri plini de mărinimie, îndrumător iscusit care s-a ascuns în inima ei pură, plină de vrajă şi farmec: „…Pot să spun cu toată hotărîrea, că Maurice Bourke a fost prima mea iubire!…(ibid., p. 119)

După irlandez, dar ceva mai jos, tot în inimă a urcat vărul George, care le botezase pe prinţişoare: „dragele trei”, dar preferata rămânând tot celebra Măriuţă.

În Malta, vârsta „dragelor trei”, se afla tocmai la vama trecerii de la copilărie la adolescenţă, astfel că orice lucru întâlnit acolo părea înveşmântat într-o catifea de mister: „Marea, stîncile, dealurile încruntate erau ca fondul unui tablou, ca acompaniamentul muzicii; fiecare înteţea frumuseţea celuilalt căci poezia trăia pe-atunci în sufletul meu, cu toată frageda mea vîrstă. Frumuseţea mă mişca, mi se înfigea în inimă. Toate tablourile privite de ochii mei îmi rămîneau adormite în minte, neuitate, neşterse şi năşteau în mine un dor, ce mă trăgea mereu spre acele locuri.” (ibid., p.147)

Dacă muzica o încânta nespus pe marea ducesă Maria, mama prinţesei Măriuţa, în educaţia fetelor cântul venea destul de rar. Dar Măriuţa şi Ducky erau ele însele muzica, sunetul, râsul, cântarea, jocul, încântarea tuturor celor din jur. O dată marea ducesă i-a mărturisit Măriuţei că în ruga ei neîncetată îi cerea Bunului Dumnezeu, să aibe un copil-minune, un geniu, fie în muzică sau pictură ori canto, dans sau matematici.

Mântuitorul Iisus Hristos i-a împlinit ruga marii ducese, dăruindu-i cu prisosinţă: un Copil-minune, o Femeie-minune, o Regină-minune pentru un Regat dac al muzicii, al jocului, al portului, al artei, al Icoanei, al inimii: ROMÂNIA ca o CÂNTARE A CÂNTĂRILOR!

Fecioara MARIA-Crăiasa Vlaherna-Carpatina, i-a tors Mariei, din harul şi frumuseţea sufletului ei, Fuiorul de aur al Cuvântului-arta unei creaţii regalo-literare fără precedent.

Poporul român a înfiat-o, i-a dăruit sufletul înmiresmat de credinţă şi dragoste, înnobilând-o cu harul geniului, iscusinţei povestirii, darul unui artist desăvârşit al Cuvântului frumos.

Întru binecuvântare şi mântuire prinţesă a Frumosului-Regina noastră Maria!

Octombrie este Icoana de suflet a lui Dumnezeu, luna în care El însuşi pictează cu aura Inimii Sale toată varietatea şi gama culorilor ce au înteţit Viaţa celorlalte anotimpuri.

În Octombrie s-au născut şi se vor naşte mulţi Fii de seamă ai Neamului nostru drag.

OCTOMBRIE se pogoară din faetonul lui celest răspândind peste zările îmbujorate şi cuminţenia pământului nostru dac, rubinele, briliantele, diamantele şi safirele sale regale.

Iarba verde, se afundă în psalmii smeriţi sub fascinantele macaturi ţesute din ploaia multicoloarelor  frunze cernute, peste care calcă suveran monarhul Soare.

Ramurile cu ochii rugători de căprioară se-nfioară sub foşnetele liturghice de frunză, pregătind întâmpinarea chiotelor şi strigăturilor celor care se bucură de roadele Toamnei.

Arborii bătrâni se posternă în tăcerea tainică de vecernii, iar copacii tineri se prind în hora jucăuşelor frunze, peste care cad roiuri de fluturi şi puzderii de buburuze.

Mierlele mai prind un brâu oltenesc peste covorul catifelat, iar vrăbiile se leagănă pe locurile rămase calde, mângâind ca nişte monahii suspinul resemnat al crengilor vestale.

Inima mi se-nalţă într-un stol de rândunele, zbenguind în anotimpul-sărbătoare, ce călătoreşte  spre aripi de vis cu diadema ei autumnală.

Clipele îmi vâslesc gândurile albe spre stolurile de păsărele gata de călătoria lor cea minunată între cer, pământ şi mare, precum cântările monahilor în ceas de sărbătoare.

Sufletul mi se-mbată de fermecata zare, primind risipa harului prelins din belşugul doldora al roadelor încrustate în razele de soare.

Roua de noapte alungă oboseala zilei, iar trilul greierilor, îmbracă în falduri de azur rapsozii dimineţii cu alai de alăute şi psaltire.

În răsăritul sufletului sclipesc Zorii bucuriei!

E vreme de cântare! E vreme de sărbătoare! E vreme de împlinire! E vreme de mulţumire!

Octombriştii de aur ai Dacoromâniei:

2.10.1955, Mariana Gurza, bucovineancă-bănăţeană, poetă, eseistă creştină, editoare; 5.10.1919, C. Aurel Dragodan-poet, mărturisitor; 6.10.1902, Petre Ţuţea-filosof, martir, mărurisitor; 6.10.1923, Dragoş Morărescu-pictor, grafician, sculptor, poet; 7.10.1912, Arhim. Sofian Boghiu, mărturisitor, duhovnic, scriitor, pictor; 13.10.1884, Dr. Vasile Voiculescu, medic-ofiţer, scriitor, mărturisitor; 14.10.1907, Petrache Lupu, misionar-vizionar; 14.10.1910, pr. Dumitru Gh. Zamisnicu, mărturisitor; 15.10.1953, Dumitru Ionescu, mare bibliofil ; 17.10.1892, Dragoş Protopopescu, scriitor-mărturisitor; 18.10.1921, Gheorghe Jimboiu, erou-martir; 19.10.1869, Simion Mehedinţi, filosof, pedagog, scriitor, savant; 20.10.1925, Eugenia Indreica-Damian, poetă-mărturisitoare; 20.10.1914, pr. Ioan Sabău, mare duhovnic, mărturisitor; 21.10.1904, pr. Benedict Ghiuş, teolog-mărturisitor, scriitor; 25.10.1905, pr. Nicolae Grebenea, mărturisitor-scriitor; 25.10.1925, pr. Eugen Berza, mărturisitor; 26.10.1673, Dimitrie Cantemir, prinţ al culturii, savant, domnitor; 26.10.1909, pr-col. Dimitrie Bejan, erou, martir, mărturisitor, scriitor; 26.10.1926, pr. Dumitru Bîrjoveanu, mărturisitor; 26.10.1955, Nicolae Furdui Iancu, artist al poporului; 27.10.1903, pr. Dumitru Iliescu Palanca-Vâlcea, erou-mărturisitor; 28.10.1889, arhim. Nicodim Măndiţă, duhovnic, mărturisitor, scriitor; 28.10.1906, pr. Ştefan Marcu, erou-mărturisitor; 28.10.1909, pr. Marin Neamţu, teolog, filosof, istoric, mărturisitor; 28.10.1920, Andrei Ciurunga, genial poet-mărturisitor; 29.10.1875, prinţesa frumuseţii-Regina Maria; 30.10.1869, Dr. Nicolae Paulescu, scriitor, om de ştiinţă-savant mondial, descoperitorul Insulinei.

Admiraţie profundă şi venerare tuturor!

——————————-

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi-Neamţ- 27 Octombrie: + Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, + Sf. Mc. Nestor

Gh. A.M. Ciobanu: Popas hyperionic la Varatic

,,De treci codrii de aramă…”

Și codrii au rămas în urmă.

Acum, în fața noastră, e-argintul sclipitor de-nțelepciune și-nvăluit în penumbra de vecernie monahală, a Varaticului.

Comunitatea cuvioaselor măicuțe de aici, își are alături, ,,peste drum”, un nou așezământ de suflet – ,,Centrul Cultural Spiritual” -dominat de personalitatea carpatică a Nemuritorului și mereu contemporanului nostru, Eminescu.

Alt Geniu fără pereche din Areopagul de altitudine al ființării Neamului nostru. Genii cărora Istoria i-a zămislit cu o singură dimensiune: Sublimii.

Altarul de acum al Varaticului, lipsit de catapeteasmă, dar închinat Creativității, a cerut o revărsare uriașă de proiectivitate, așa cum e cerută de orice făptuire monolitică. Dar, mai presus de orice, vivacitatea unei baghete diriguitoare. Și aceasta s-a întrupat în persoana scriitoarei și editoarei Emilia Țuțuianu Dospinescu, precum și a soțului ei Dorin Dospinescu.

,,Meștera Manole” a fost prezentă la toate, pornindu-se de la o documentare polivalentă şi de specialitate, o proiectare de ansamblu şi până la texte, de la geometria componentelor cu sorgintea lor tradiţională şi până inaugurarea acestui unicat muzeal. O arie integratoare, care trece cu mult dincolo de aceea a modului clasic al oricărui muzeu. Un ctitorism inedit, bazat pe certitudinile materiale, oferite din plin de  Instituţia monahală, pe lângă care va exista, precum şi pe suportul financiar al familiei Sheila şi Dianu Sfrijan. O triplă ctitorie, acea ideatică şi finalizantă aparţinând Doamnei Emilia Ţuţuianu Dospinescu.

Întrucât Centrul Cultural Spiritual Varatic aparţine, funcţional, Mănăstirii Varatic, el posedă o existenţă şi o tutelă instituţională, aflată sub oblăduirea Măicuţei stareţe Stavrofora Iosefina, sub autoritatea sacră a PS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Arhitectura, zidirea de la Varatic, reconstituie, voit, situl unei așezări retrasă de ,,clocotul,, urban al unor vremi de ,,trecute vieţi de Domne şi Domniţe” cu un confort suficient, nu ,,în afara lumii” ci ,,lângă ea”. Nu ca o poartă a satului, ci ca o zonă, cum se spune azi, cu ,,claxonatul interzis”. E ceva similar cu ceea ce era, tot pe atunci, un Bălțătești, pentru Ibrăileanu sau Strunga, pentru Manolescu. O astfel de geo-arhitectură a fost analizată de către ,,ctitora pe schelă” şi cu un maldăr de hrisoave pe masele de lucru, ,,managera” noii construcţii, Emilia Ţuţuianu Dospinescu.

Un ,,ieri” şi-un ,,azi”, ,,la braţ”, să ştie cei de ,,mâine”! Documentaric, actualizat, avangardist şi vizionaric. Vino şi fă-nconjurul Centrului de la Varatic, atent numai la ,,el” şi fără ,,Orange” lângă tine.

În faţă, o construcţie cu iz de epocă, dar nu de mult, sfinţită de Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului. Odihnă sufletească, emană de oriunde, fiind un neo-clasicism cuminte, ortogonalic, multă  simetrie şi nimic ,,experimental”. Acoperişul, înspre cer, dar nu ajuns acolo – un acoperământ lucrat pe seturi, poliedric, ,,săturând” privirea. Are ceva în el, ce-ţi duce gândul la muzeul Hogaş de la Roman-Vodă. Lucarne mari, ca nişte ,,pseudo-mansarde” şi doritoare de orizonturi şi de ,,hăt departe”, acolo unde clorofila e la acasă. Şi clorofila şi mâna omului ,,atotfăcătoare”, veac de veac.

De sub acoperiş, grupări  ,,la riglă” , de stalagmite, coloane aduse din păduri şi nu din Roşia Montană, uşor galbate, ca la Brîncoveanu şi simulând, la fel, uşor şi infinitul, ca la Brâncuşi. Din loc în loc, frunzare. Şi la Varatic, nu numai la Casona, ,,copacii ştiu să înflorească şi să moară în picioare”, Cerdacul, cu ostrețele vibrânde. Un alt infinit, orizontalic, înspre odihnă şi nu spre cer. Ferestrele şi uşile sunt mari, sunt largi, sunt primitoare.

Vreau să cunosc tot ce e de ştiut!

Şi astfel, neştiutul, încă, e lângă noi!

Suntem în Centru, ce nu-şi are însă, un centru propriu-zis. Acesta-i peste TOT, precum în Galaxie.

Şi în interior se simte, mâna făcătoare de adevăr şi de inedit a ,,Domniţei noastre”. De la nivel, la nivel, actul de cultură – iertare pentru folosirea cuvântului ,,act”, cu toată zerovalenţa lui – se poate desfăşura oriunde, indiferent de denumirea sălii în cauză. În mare, s-au constituit patru: Salonul Safta Brâncoveanu, apoi cel Literar, Salonul Sheila (după numele soţiei susţinătorului financiar, ctitorul acestui înfăptuiri) şi tot un salon, Biblioteca Mihai Eminescu. Un spectru foarte larg, permiţându-ne şi diversitate şi simultaneitate. În intenţia tuturor baghetelor ,,Centrului” se are în vedere şi înfiinţarea unor manifestări festivalice, periodice, gen: ,,Primăvara la Praga” acum ,,Vara la Varatic”, multitematic ca profil artistic. Folosind un termen mult utilizat, „Ateneul” varatian a plecat la drum cu chemarea şi ea de sorginte religioasă: ,,Veniţi de luaţi… Cultură”.

Fie binecuvântată şi Familia Brâncoveanu şi Aşezământul monahal din Varatic, pentru mobilarea şi înnobilarea Salonului Safta Brâncoveanu, de la subsolul acestui ,,Templu spiritual”.

Toate artele sunt prezente cu noi. E de ajuns o Artă şi numai ea preschimbă TOTUL! Dar toate, împreună, precum acum e la Varatic? Se pare că această însumare, dă naștere la una nouă, la o alta.

Cum să o numim?

,,Varateca”?

Şi tot aşa, de la o generaţie la alta, nu numai Artele dau sinteză, dar şi creaţiile de artă, însumate, duc la multe alte. Acum sculpturile şi pictura, Lucian Tudorache, Mihai Olteanu, mobilierul, draperiile, candelabrele… arhitectura cu natura dimprejur şi constelaţiile şi gândul creator din noi şi Totul care tinde înspre Infinit!

Veniţi oricine, de oriunde, orişicând.

Astăzi trăiţi finitul!

De mâine, veţi dori şi Infinitul!

——————————-

Gh. A.M. Ciobanu

Roman

25 octombrie 2017

 

Alexandru Nemoianu: Planul distrugerii

În două texte anterioare,  “Impostori şi hoţi”  şi  “Nesimţire şi memorie selectivă” am căutat să prezint elementele constitutive ale sistemului din România. Un sistem închis al corupţiei în care oricine nu este corupt este eliminat că un corp străin, ceea ce şi este consecvent cu natura sistemului pomenit. Personal am ales să numesc acest sistem al  “neamului prost”. Căci el s-a alcătuit din drojdia societăţii româneşti, din foşti demnitari ceauşişti, jalnicii lor urmaşi şi cei care li s-au alăturat: şmecheraşi de duzină, găinari sadea şi hoţi. Cu câteva sute de lei “ceauşeşti” şi ceva dolari adunaţi la ciorap aceşti indivizi au cumpărat practic toată România.

Îmi aduc aminte că în Decembrie 1989 în euforia generală mi-am exprimat entuziasmul, faţă de Protosighelul Graţian Radu. Răspunsul sau brutal a fost: ”Și tu crezi că o să fie bine?”. La întrebarea mea. ”De ce să fie rău?” . Înţeleptul monah mi-a spus, ” păi nu eu am planul ba, ei îl au”. Dreptate a avut!

Căci în adevăr era un plan diabolic şi care a lucrat perfect.
În primul rând rostul celor şaizeci de ani de comunism a fost dublu. Să lichideze fizic tot ce era valoare, structura ,iniţiative, demnitate, curaj din România şi să arunce restul populaţiei în stare de şoc. Într-o stare de spaima şi confuzie în care orice zvon devine credibil. Aşa au apărut la început “teroriştii’ şi apoi “minerii”. Între timp la preţuri de batjocură au furat/adjudecat toată bogăţia ţării, de la sol, la subsol, de la ape, la aerul pe care îl respirăm. Dar ca nişte cretini ce sunt, fără ruşine de oameni şi fără frică de Dumnezeu, îşi imaginează că prezentul putred va fi veşnic, în alte cuvinte se închină la idoli. Prezentul acesta beteag nu va fi veşnic şi se va prăbuşi mult mai repede decât cred şi îi va readuce la starea lor de facto, ”neam prost”.
Instalaţi ferm la putere aceşti conducători ai sistemului  “neamului prost” au cooptat, prin corupţie şi ciolane ieftine un segment dintr-o intelectualitate pregătită moral spre orice compromis. Cu ajutorul lui George Soros au fost create sumedenie de Organizaţii ne guvernamentale (ONG) având un scop clar.
Să laude noul imperiu sodomit (USA şi slugile lor), să aducă osanale noului sistem “globalist” şi să insulte fără margine Ortodoxia şi Tradiţia.

Tot ce era românesc a fost terfelit. Degeneraţi fără număr, s-au grăbit să declare că “cel mai mare rău” pentru Români au fost Eminescu şi Caragiale. Acești psihopaţi li s-au alăturat alţi eiusdem farinae. Indivizi fără coloană vertebrală dar cu stomac nesăţios. Ei au fost unşi “profesori”, şefi de reviste, sinecurişti, etc. Rolul lor, stabilit de Soros, era să intoxice pe bieţii Români derutaţi să îi robotizeze.

În acest fel s-au creat contra modele. Personaje care făceau apologia pidosniciei (sodomismului), a “globalismului” şi a  #rezistenţei. Personaje confuze, tinerei şi tinerele, de tot tulburaţi hormonal şi care zbiară fără rost, agitaţi care umblă vandra, hodorogi ramoliţi, opozanţi din temperament. Într-un cuvânt jalnica ceată a “idioţilor utili”. Al căror rost este să creeze haos şi spaţiu de manevră pentru marii tâlhari. Mulţi dintre ei nu sunt alta decât răzgâiaţi urmaşi ai neo-îmbogăţiţilor, a hoţilor la drumul mare, a directoraşilor care s-au declarat “patroni” şi oameni de afaceri, a traficanţilor de influenţă.

Nenorocirea este că numărul acestor “imbecili utili” este mare. Ei sunt trup şi suflet sub influenţă OGN-urilor, militarizate la maximum şi excutanti disciplinaţi. Mulţi dintre ei sunt care se laudă că acţionează “voluntari”. Sărmanii nici nu îşi dau seama că prostia este cea mai ieftină comoditate şi că ea este aruncată imediat după folosinţă. Prostia militantă, ”idiotul util” ţine topologic de produsele de higiena cu folosinţă unică.
Cu asemenea deşeuri de regulă nu este consult să vorbeşti. Nu înţeleg şi recurg la rotitul ciomagului şi înjurătură directă. Singurele domenii unde au reale aptitudini.

Dar dincolo de asta rămâne totuşi bunul şi generosul Neam Românesc. Care nu cedează, are doar nevoie de un răgaz şi o clipă pentru a îşi trage sufletul. Repede va pricepe că duşmanul nu este în afară; nici Rusia, nici Ungaria, nici Serbia. Duşmanul este lângă noi, este sistemul  “neamului prost”  şi al acoliţilor lui (“imbecilii utili”) . Nu există dezastru fără ieşire şi nu există cale fără libertate. Dar despre asta într-un text viitor.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

25 octombrie 2017

Vavila Popovici: A plecat Eugen Evu!

– Ce este poezia pentru dvs., domnule EUGEN EVU?

– Pentru mine, poezia este, înainte de toate, catharsis. Așa cum ea a fost încă de la începuturi, din ve­chime. Poezia vindecă lumea de întuneric și de spaimele minții. De fricile primordiale. Pentru că în om există frica asta instinctivă de întuneric și moarte. Și poezia te poate curăța de aceste angoase.

Eugen Evu a decedat în data de vineri 20 octombrie 2017, într-un centru de îngrijire din orașul Hunedoara. Înmormântarea va avea loc în data de 25 octombrie, în orașul în care s-a născut și a trăit laborioasa sa viață.

Născut la 10 septembrie 1944 în Hunedoara, din părinții Gheorghe și Clara, căsătorit cu Maria și având copiii : Gloria-Eva, Sorin Sargețiu, Remus-Septimiu.

Studii liceale – în orașul natal. Urmează școala Profesională de Metalurgie și o școală tehnică la Hunedoara.

Activitate literară: Debutează în revista « Familia », în anul 1970, cu două poeme, apreciate elogios de Sf. Augustin Doinaș.

Editorial a debutat, prin concurs, în anul 1974, la Editura Facla din Timișoara, cu 21 de poezii, în volumul Toate iubirile.

Debut în presă: 1963, în ziarul Flacăra Hunedoarei, cu poezia « Dansul albastru ».

A înființat cenaclul literar „Izvoare”, apoi „Lucian Blaga”, care ulterior și-a schimbat denumirea în „Dan Constantinescu”. În 1981 primește premiul Televiziunii Române. A lucrat ca instructor metodist la Casa de Cultură Hunedoara, în specialitatea literatură, muzică, arte plastice, aducând orașului numeroase premii pentru teatru , teatru de copii. Este autor a doua piese de teatru, premiate la nivel național, cu locul I, la Cluj și Arad. Desfășoară o bogată activitate publicistică. A înființat primul săptămânal al Hunedoarei, ziarul „Renașterea Hunedoarei”, care a apărut între 1990-1991.

Abordează genurile: poezie, proză, eseu, teatru scurt, jurnale, satiră și umor, pamflete, critică literară și arte plastice, publicistică, memorialistică.

Fondator al publicațiilor de cultură și artă, trimestriale și săptămânale: „Renașterea Hunedoarei”, redactor șef al primului săptămânal liber editat la Hunedoara (1990); „Bufnița” publicație de satiră și umor – 1991; Revista de cultură și Artă „Vitraliu Hunedorean” – red. Sef, (1997); Revista „Constelația Dragonului”, Deva 1998); Emisiuni radio Color, Hyunedora, cu Mircea Goian; Director fondator al revistei „Provincia” renumită Noua ProVincia Corvina” (anul 16 de apariție neîntreruptă, în 2012); Fondator redactor șef al magazinului intercultural european „Palia literară”, Orăștie, director Elena Daniela Sgondea, (dec. 2011); Colaborator-semnatar a numeroase publicații din țară și străinătate. Antologator a șase volume cu scriitori români și străini, traduși din italiană, germană, engleză, franceză, croată, maghiară, spaniolă, siriană. Antologator al unor volume de tineri scriitori precum și al antologiei „Harfele Harului” – de poezie creștină și străină, în tandem cu Ion Urda.

A fost membru în colegiile de redacție ale mai multor reviste și ziare.

Eugen Evu a publicat peste 40 de volume de poezie și proză – eseuri, jurnale, literatură pentru copii numeroase articole, studii, cronici literare și de artă, interviuri în reviste de cultură și de artă, în ziare locale și centrale. Și-a făcut cunoscute și dosarele de urmărit de către fosta Securitate, documente care însumează aproape 500 de pagini de mărturii, înregistrate în aproape două decenii, din anii 1970 și 1980.
A primit diploma de „Cetățean de Onoare al Municipiului Hunedoara”.  I s-a decernat „Cheia municipiului Hunedoara”.  Este nominalizat în Dicționarul “Who’s Who” (2001).

A obținut peste 30 de premii ale revistelor literare la festivalurile – concurs; concurs interjudețean pentru creație poetică (1974 – 1989); Laureat cu premiile I și II la poezie, teatru poetic, teatru scurt, teatru pentru copii (creație și regie) televiziune și radio, la București, Cluj-Napoca, Arad, Câmpina, Oradea, Reșița; Premiul tineretului pentru poezie si reportaj al TVR, 1986; Trofeul „Micului Cititor” (Deva, 1997);  „Premiul Special”, la Salonul Internațional de Carte de la Oradea, pentru volumul „Grădinile semantice” (1999);  Premiul Salonului și Târgului de carte, Deva (1998); Premiul „Novalis Kreis” – Literatur und Muzik, Munchen, Germania, decernat de un juriu germano-român, președinte: Robert Stauffer, președintele Uniunii Scriitorilor Germani din Bavaria, pentru cartea „Grădinile semantice” (2000);  „Diploma de Onoare” a Universității din New-Mexico, decernată de International Association of Paradoxism. (2001); „Premiul special al juriului pentru poezie”, la Festivalul Internațional de Poezie, Deva, 2001; Premiul Societății Scriitorilor Francezi pentru autorii din est (Euro-Poesie) (2002); Premiul pentru poezie al Academiei de știință, Literatură și Artă, Oradea (2002); Premiul Special al ASLA și Academiei Romano-Americane „The 27th Annual ARA Congres” (2002); Premiul Universității Oradea și U.S.R. pentru cartea „Tresărirea focului” (2002);  Premiul „Le Printemps des poetes” (Paris, 2003).
A colaborat cu multe reviste din țară și străinătate.

Prietenii si colaboratorii nu-l vor uita niciodată! Dumnezeu să-l odihnească!

—————————

Vavila Popovici  (cea căreia îi spunea „surioară”)

Lansarea volumului DIALOGURI ÎMPLETITE, autori Viorel Birtu-Pîrăianu și Mariana Tatomir

Vineri, 20 octombrie, începând cu ora 17.00, vă așteptăm la lansarea volumului DIALOGURI ÎMPLETITE, ce îi are drept autori pe Viorel Birtu-Pîrăianu și Mariana Tatomir.

Invitați la eveniment sunt:

– Dan Lupescu,
– Lavinia Pintea Tatomir,
– Cătălin Miculeasa, student Facultatea de Actorie
– Costinela Ungureanu, student Facultatea de Actorie.

Marturisirile celor doi autori constituie o frumoasă invitație la lectură:

”O întâlnire neașteptată în lumea virtuală între două persoane mature: un poet, care prin harul său divin a creat o lume perfectă a iubirii și o cititoare pasionată de poezie, au făcut posibilă apariția volumului “Dialoguri împletite”, cu poemele medicului Viorel Birtu Pîrăianu și comentariile oltencei Mariana Tatomir, de fapt, povestea aflată în spatele fiecarui poem citit. Dacă am reușit… ramâne să confirmați dumneavoastră!” Mariana Tatomir

”De o viață, am încercat să tratez trupul, mi-am dat seama că este prea puțin. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții. Sunt o pană ce visează pe o coală albă. Nu sunt far, sunt doar o scânteie.
Încerc să exprim poetic metafizica ideilor.
Mă dărui complet în vers, ard în propria ființă, într-o simfonie a gândurilor pe scoarța lumii.
Prin versuri fac o incizie în scop terapeutic a sufletului.
Medic, am plecat în 1985 pe țărmul mării, astăzi mă întorc ”acasă”. Las gândurile, visele și iubirea, vouă, oameni minunați..” Viorel Birtu-Pîrăianu

Evenimentul se va desfășura în sala “Acad. Dinu C. Giurescu”.

—————-
Organizatorii

Costache Năstase: Identitate

IDENTITATE

Feciori, nepoţi şi strănepoţi,
Părinţi, bunici şi străbunici,
Înaintaşii şi urmşiii toţi
Îţi dau identitate aici.

 

Din acest şir faci şi tu parte,
Şi văzându-l nesfârşit
La ambele lui capete
Capeţi tărie de granit.

 

Limba maternă, cea română
Asimilată natural
Îţi stă mereu la îndemâna
Cu-ntregul ei vocabular.

 

Tradiţii, obiceiuri, datini
Cu obârşii strămoşeşti
Te identifică-ntre oameni
De unde vii şi cine eşti.

 

Şi-oriunde tu ai colinda,
Obosit de-atâta umblet
Poate mirat, vei constata
Că porţi şi patria în suflet.

———————————

Costache Năstase

București

16 octombrie 2017

Vavila Popovici: Despre șiretenie și ipocrizie

„Există în lume trei lucruri care nu merită nici o milă: ipocrizia, frauda și tirania.”

Frederick William Robertson

   Se spune despre sunetele scoase de vulpi că ar fi un fel de lătrături, schelălăieli, țipete stridente   folosite pentru găsirea partenerilor de împerechere, în interacțiunile cu rivalii, în comunicarea în interiorul grupului familial, iar animalele se recunosc între ele după voce. Cu atât mai stridente cu cât se aud noaptea. Cum o fi fost glasul vulpilor în noaptea ședinței CExN (Comitetul Executiv Național) de aproape șase-șapte ore de la sediul PSD? Aflăm, din declarațiile de la miezul nopții că a fost cu lacrimi și aplauze. Un preludiu desigur… A semănat oare cu ședințele partidului comunist care erau cu lătrături și cu aplauze, și cu timp pierdut?

Despre șiretenia vulpilor s-a vorbit mult în literatură. Să ne amintim de fabula lui Jean de La Fontaine „Vulpea si corbul”: „… Mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră! / Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai șade. / Deschide ciocul. Prada cade…” Năravuri, deprinderi ale animalelor sunt satirizate, dându-ne posibilitatea să ne vedem pe noi înșine, cu defectele noastre, ale oamenilor, să vedem cum acționează superiorii – viclenii, pentru a ne amăgii pe noi, cei mulți și creduli.

Șiretenia, ipocrizia tind să țină de normalitate în timpurile noastre, iar fabule, versuri, aforisme, ne revelează aceste vicii, ne reamintesc ce este cu adevărat ipocrizia dincolo de simpla definiție din dicționare: „…. duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug, (livr.) fariseísm, machiavelísm, tartuferíe, tartufísm…” Esențial este a arăta diferența dintre ceea ce crede și ceea ce afirmă omul șiret, și dintre afirmația și acțiunea lui. Omul șiret nu uită a-și folosi șiretenia, el așteaptă momentul și trece la acțiune. Are și o cruzime a sufletului, are priceperea șireteniei și răbdarea în a-și atinge scopul, de regulă fiind o ființă rațională, dar și instinctuală.

Da, în seara-noaptea din 12-13 octombrie, membrii partidului s-au pus în gardă și s-au apărat prin masca ipocriziei. Au mințit suspușii, au mințit supușii. În unanimitate. Neieșirea din rând! Apoi, s-au desprins cei doi politicieni pentru declarații, ca după un meci de box, obosiți, cu fețe pământii, dar cu zâmbetul pe buze, amândoi mimând prietenia, victoria. Ba, i-am văzut la un moment dat înghesuindu-se la ușă pentru a scăpa de întrebările ziariștilor, cel înalt a avut intenția să iasă primul, dar cel de al doilea, mai scund, s-a grăbit să fie primul, socotindu-se de rang mai înalt… Și mi-am amintit de Napoleon care îi spusese unui general, mai înalt ca el, că este suficientă o mișcare de-a sa pentru a-i reteza din înălțime – citez aproximativ din memorie.                       

   Jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie” spune că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi spus: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

Filozoful, diplomatul, om politic și scriitor al Renașterii italiene Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat primul care a pus serios problema ipocriziei, venind cu o lecție din perioada lipsită de prejudecăți a Renașterii, și care, culmea, „la o distanță de cinci secole nu pare să-și fi pierdut deloc valabilitatea”. Problema o pune  în cartea „Principele” descriind metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Se disting două principii machiavelice: „Scopul scuză mijloacele” și „Mai bine să fii temut decât iubit”.

Toate religiile sunt neîndurătoare cu ipocrizia. Iisus condamnă ipocrizia: „Vai, vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurățenia. Așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți, oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23, 27-28). În Talmud găsim îndemnul: „Nu te teme de farisei și nici de cei care nu sunt farisei, teme-te de ipocriții care se dau drept farisei” (Sota, 22b).

Politologul român Vladimir Tismăneanu (n. 1951) vorbește „Despre ipocrizie, duplicitate și dubla gândire” într-un eseu, amintind romanul lui George Orwell în care autorul scria: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii și de a le accepta pe amândouă. Să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că ele sunt contradictorii și să crezi în amândouă”. Eroarea celor care continuă să practice dubla gândire este că n-au înțeles că nu toată lumea se lasă prostită, că timpurile înregimentării polițienești au trecut”. Probabil, până la urmă oamenii ajung să se autosugestioneze și răul este făcut.

Trăim cu adevărat într-o lume ipocrită, falsă, cu cei mai mulți oameni care vor doar să păstreze aparențele. Pozează pentru a fi plăcuți, dar cei mai agreabili sunt de temut, întrucât reușesc să-i amăgească pe mulți. Uneori adoptă o falsă răbdare, deși în sinea lor sunt gata de răzbunare, afișează o modestie, chiar blândețe falsă care este o măreție ținută ascunsă și care explodează din când în când; încearcă să dovedească înțelepciune, dar totul este prefăcătorie, este masca prostiei sau a incompetenței. Ipocritul nu se sfiește să facă promisiuni, întrucât promisiunile, crede el că nu costă nimic, chiar dacă nu le va onora. Scuze de neonorare se vor găsi la nevoie, și obrazul omului șiret nu va suferi. Ostentația politicienilor, adică atitudinea lor de paradă, de îngâmfare bine mascată, ar fi trebuit să ne fi trezit la realitate, să ne fi fost semnalul de alarmă al ipocriziei fiindcă, așa cum spunea scriitorul englez William Hazlitt (1778-1830): „Singurul viciu care nu poate fi iertat este ipocrizia”, iar regretul pentru ipocrizie, dacă va veni, „va fi tot o ipocrizie”. În acest timp sinceritatea, spontaneitatea, lumina spirituală dispar, măștile vor fi folosite tot mai mult de către cei care conduc destinele. Ascunderea adevărului de către politicieni, ipocrizia lor prin prezentarea unei versiuni distorsionate a adevărului, bulversează conștiințe. Și mai dureros este că unii oameni adoptă ipocrizia pentru a obține de la super-ipocriți ceea ce își doresc, arătându-se mereu dispuși să-i urmeze și să le îmbrățișeze convingerile. Aceștia pot fi oameni din categoria celor proști, dar și din rândul elitelor. În cine să mai crezi atunci?

Exemplificând, cel care avea să fie recunoscut de istorie ca fiind un maestru al ipocriziei, a fost  Charles Maurice de Talleyrand-Périgord (1754- 1838), unul dintre cei mai cunoscuți și mai influenți politicieni și diplomați ai Franței. Unii l-a considerat pe Talleyrand ca om care nu s-a temut de schimbare, fiind capabil să se adapteze oricărei situații. Pentru alții, numele Talleyrand a devenit sinonim cu viclenia și lipsa principiilor. Una dintre multele acuze care i-au fost aduse a fost că nu a avut un crez, o conduită clară după care să se ghideze, fiind astfel mereu „de vânzare” și mult prea flexibil. A fost un manipulator aproape perfect al oamenilor. S-a spus despre el că a avut trei pasiuni: politica, femeile și mâncarea. O întâmplare a fost redată cu fidelitate, când Napoleon aflând despre conspirația lui Talleyrand, a strigat: „Ești un hoț! Un laș! Un om fără credință! Tu nu crezi în Dumnezeu! […] ai înșelat, ai trădat pe toată lumea […] ți-ai vinde până și tatăl! […] Uite-te la tine, ești un rahat într-un ciorap de mătase”. Talleyrand deloc mișcat, la ieșirea din ședință a grăit: „Ce păcat că un asemenea mare om este într-atât de prost crescut!”. Sau, cum spune românul: „La durut în cot!”.

Acest subiect al ipocriziei i-a preocupat mult pe scriitori. Unul dintre ei a fost Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (1622–1673), scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. „Tartuffe” este o satiră violentă îndreptată împotriva ipocriților și a ipocriziei. Ipocritul țese o întreagă intrigă și în cele din urmă își dă arama pe față, declară că, potrivit legii, el este noul stăpân, își izgonește cu sânge rece, fără pic de remușcare, protectorul din propria casă. Regele recunoaște că Tartuffe este un escroc și îl pedepsește forțându-l să restituie întreaga avere proprietarului.

În literatura română, ipocrizia este arătată în romanul „Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, despre care am mai amintit în eseuri. Ipocritul este Dinu Păturică – personajul principal – ambițiosul, vicleanul cu o inteligență malefică, obsedat de ascensiunea socială. Primit în casele postelnicului, într-o funcție modestă, adoptă la început masca supușeniei și a umilinței, acest prim pas pe „pământul făgăduinței” făcându-l plin de încredere: „am pus mâna pe pâne și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iuşchiuzarlâc (dibăcie, șiretenie) și ca mâne voi avea și eu case mari și bogății ca ale acestui fanariot”. Simulând atât de bine devotamentul, postelnicul naiv îi acordă încredere deplină, dându-i ca misiune supravegherea țiitoarei sale, Chera Duduca. Din momentul în care Duduca devine amanta lui, folosind-o apoi complice în ruinarea postelnicului, Păturică este sigur că „a învățat pe dinafară alfabetul norocului”.

Duiliu Zamfirescu a scris romanul „Tănase Scatiu”, în care personajul cu acest nume este extrem de lacom, iar rapacitatea îi aduce bunăstare, cămătărie, moșie. Boierul îi dă de nevastă fata, precum și mandatul de deputat, împlinindu-se, astfel, destinul omului necultivat dar inteligent, îndrăzneț, imoral și lacom. Un parvenit – cu alte cuvinte.

Liviu Rebreanu a scris romanul „Ion”, acest personaj Ion, alt parvenit, parcă din aceeași sămânță cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, oameni fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire. Să ne gândim câți oameni distruși au fost, sunt și vor fi, în urma acestor acțiuni necinstite, ipocrite…

Un om inteligent, cumpătat vede până unde poate merge îndrăzneala și pofta de viață. Omul prost dar șmecher, ipocrit, sfidează limitele, are în sânge tupeul și pofta de răzbunare, pentru care plănuiește singur, având încredere în deșteptăciunea sa. Se mai consultă cu … „colegii”, nu alții decât „tovarășii” de altădată  și de acum.

Regulile de comportament moral nu ar trebui să aibă perioade de valabilitate în viață. Or, a desconsidera regulile bunei-cuviințe dar și pe cele consfințite prin legile divine sau ale statului, înseamnă a-ți etala obrăznicia, imoralitatea, înseamnă a-ți bate joc de cei din jur. Românul are proverbul: Obrăznicia e boala fără leac”. Obraznicii, tupeiștii sunt prea plini de sine pentru a mai învăța de la alții. În loc să se mulțumească cu viața pe care o duc în legea lor, îi mai atrag și pe alții de partea lor. Așa s-au format clanurile cu „zidurile” lor de rezistență, a căror dărâmare cere un imens efort din partea oamenilor morali și printre care se infiltrează uneori, cu abilitate, trădătorii. Cum putem numi atitudinile unor astfel de conducători? Inconștiență politică sau depravare politică? De care se fac cei mulți, vinovați, fiindcă au închis ochii.

Amintesc relatarea înțeleptului Petre Țuțea: „A venit odată un franţuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm de acest „merge și așa”; că „merge și așa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând și nu orice”.

Poporul așteaptă normalitatea, armonia, încrederea, așteaptă ca politicienii să le facă viața mai ușoară, mai bună; oamenii s-au săturat de certurile politicienilor, de ipocrizia lor, de zâmbetele enigmatice și perfide. Vor să-i vadă muncind și să simtă rezultatele pozitive ale muncii lor. Să ne amintim că în democrație conducătorii trebuie să țină cont de voința cetățenilor, de interesele și aspirațiile de progres ale țării și nu de interesele lor egoiste, de parvenire.

——————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

16 0ctombrie 2017

 

Alexandru Nemoianu: ,,Biblioteca din Alexandria”

În veacul al III-lea i.d.Chr. în Alexandria din Egipt a fost întemeiată o bibliotecă care avea să devină vestită.
Biblioteca din Alexandria adunase toate scrierile importante ale vremii şi ea însemna în fapt centrul viu al civilizaţiei omenești din acea parte a lumii. Aşa ar trebui înţeleasă semnificaţia tuturor “bibliotecilor”: centre vii ale civilizaţiei şi simboluri ale căutării omeneşti întru Adevăr.
Sub dinastia Ptolemeilor şi până în veacul al VII-lea d.Chr. acea bibliotecă avea să devină cea mai vestită din lumea mediteraneană. Ea a înflorit până în anul 642 d.Chr. când, califul Omar, a hotărât incendierea şi distrugerea ei. Motivaţia lui a fost că acea bibliotecă cuprindea informaţii contrare Coran-ului. Probabil că acea incendiere a fost cea mai mare crimă împotriva culturii din lume.
Dar acea incendiere are şi o valoare de avertisment. Fără vigilenţa şi fără voinţă de a supravieţui asemenea crime contra culturii pot fi repetate.
Lumea în care trăim străbate o vreme crâncenă. Această lume este bântuită de spaime, îndoieli şi haos. Este o lume stăpânită de una dintre cele mai teribile ispite, ispita “binelui universal”. O ispita fără temei, fără criterii bazată exclusiv pe închipuire. Închipuirea fiind singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură.
Cauza acestei stări este “globalismul” cu orice preț, care generează doar impostură, parazitism şi violenţă. Încă mai grav, acest “globalism” şi-a alcătuit propria ideologie, propria dimensiune spirituală, cea a ” neo-multiculturalismului” care aşează semnul egalităţii între valori, decretează relativismul absolut, chiar şi între între bine şi rău. În acest sistem anapoda există doar două excepţii. Două excepţii care sunt atacate cu furie: creştinismul şi identitatea naţională. Acest “globalism”, întemeiat pe o ideologie a ateismului agresiv, vulgar, încearcă să înlocuiască un întreg mod de gândire. Mai rău, un relativism nimicitor este promovat. Noţiuni fundamentale, noţiuni care au definit existenţa umană sunt vulgarizate şi caricaturizate. Să privim doar cazul “familiei”, locul în care se alacatuiește identitatea fiecărui om. Familia este tratată de aceşti atleţi ai răului ca număr socio-economic, ca o contracție economică şi cu un conţinut la voia instinctelor celor mai dubioase. Iar această violenţă promovare a instinctelor produce un lucru înspăimântător: banalizarea păcatului.
Este bine ştiut că orice stare de păcat sau, hai să-i zicem “pasională”, fie ea drog, elitism, erotism, se produce în creştere şi în cicluri repetitive şi în final va genera plictiseală. Starea pasională este impostură unui dat omenesc: căutarea finalităţii şi finalitatea nu este altă decât Dumnezeu. Atunci când ne adâncim într-o stare pasională vom caută să o facem tot mai intensă, până la sfârşitul ei, care este fie epuizare fizică fie sinucidere. Că este aşa ne-o dovedeşte sinistră epidemie a “jocului|, ”Balenă Albastră”. Ce altceva decât cursa satanic este acest joc? Ce altceva decât  “alternativă” necuratului la Credinţă în Dumnezeu? Tot ce este rânduiala, bună cuvântă sunt marginalizate.
Aceste două rele, globalismul şi neo multiculturalismul, alcătuiesc noul “imperiu”, cu mlădiţele lui otrăvitoare, “uniunile” şi “comisarii”. Instituţii care caută să mărginească identitatea naţională şi care atacă orice formă care ar sprijini această identitate. Este oare firesc că instituţiile naţionale să fie atacate de către “comisari” iar anume “societate deschisă”, concepută de cutare financiar “déjà”  internaţionalist, să fie elogiată ?
Între timp tradiţia şi învăţătură din veac au fost îngrămădite în “biblioteci”, insalubre şi aşezate cât mai marginal.
Mişcările migratorii, promovate activ de către “globalism”, au generat focare de incendiu în care cel mai ameninţaţi sunt copii, femeile şi “bibliotecile”.
De fapt “bibliotecile” Europei fumegă şi mai este doar foarte puţin timp, dacă şi atâta, până ce vor arde vălvătaie, aşa cum a ars Biblioteca din Alexandria.
Va fi cineva vinovat?
Videat Deus et Judicet!

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA

18 octombrie 2017