Alexandru IANCU – SONATE COLORATE (VESURI)

 

SONATĂ
Hai să mutăm pianul lângă lună
Să-i adormim pe clape goi
Când curge raiul peste noi
Să mă visezi ca o nebună

 

Hai să te ascund suav în carne
Să vrei în mine ca să mori,
Şi să te-mbraci toată-n fiori
Când cerul lacrimi o să toarne

 

Hai să te muşc de aripi de plăcere
Mai sus de tainele albastre
Şi mierea trupurilor noastre
Să se topească-n mângâiere

 

Hai să mutăm pianul pe pământ
Să-mi stai în braţe pentru totdeauna
Nu-s de ajuns doar notele şi luna
Eu fără tine nu aş şti să cânt!

 

 

ALBASTRU NU E O CULOARE

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

Este acelaşi obsedant motiv

De prelungire a cerului în mare,

Prin orizontul sufletului meu naiv.

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

Este adâncul pleoapelor lăsate goale

De un vid creat prin apă, aer şi cristale

Deasupra unei stele căzătoare.

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

Este vitraliul transparenţei din lumină

Prin care îngerii îndrăznesc să vină

La rugăciune,plâns şi înălţare.

 

În ochii tăi albastrul nu e o culoare,

E disiparea oarbă a unui vis ascuns

Peste neantul de întuneric ce dispare

Ireversibil de privirea ta pătruns.

 

 

NATURĂ VIE CU IRIŞI

 

 

În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene,

Pierduta amintire a viselor fugare,

Amestecate în caruselul de culoare

Când cu privirea în aer faci desene!

 

În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene,

Un dans de arahnide alungate de lumină,

Ţesând pe ascuns dantelăria fină

A sângelui tău rătăcit prin vene!

 

În ochii tăi duioşi, tu porţi sub gene

Desprinderea din somn a unui înger,

Hermafrodită ca şi florile de sânger,

Privirea ta e cea mai dulce lene!

 

 

GENEZĂ

 

Întotdeauna aşteptarea,

Nesiguranţa si începutul,

Pornesc din încleştarea

Olarului cu lutul.

 

Sub mângâierea lui amară,

Brăzdată de durere multă,

Pământul-neîmblânzită fiară,

Învaţă,se supune şi-l ascultă.

 

Asupra timpului izbândă,

Supusă orbului noroc,

Creaţia moale si plăpândă,

Desăvarşită e prin foc.

 

Sunt trupurile noastre lut,

Ca gust,miros,culoare ,formă,

Amestecate în noul conţinut

Al vieţii în care se transformă!

 

Necunoscut este tiparul

În căutarea unor forme noi,

Dar suflet dacă nu a pus olarul,

Se schimbă totul în noroi!

 

 

VERDE

 

De toamnă durut,

Nepăsător nu trec,

Pe frunza ce-a căzut,

Cu sufletul m-aplec

 

Culoarea i-a pierdut

Un vânt uşor zălud,

Trezită sub sărut,

Cum mă respiră, aud.

 

Mi-e incleştată gura

Pe fragede cuvinte,

Se caţără nervura

Prin sângele fierbinte

 

Acolo in genunchi,

Rănit de de efemer,

Asemeni unui trunchi,

Întind braţe spre cer.

 

Mă răstigneşte mila

Şi nu pot să o înfrâng.

Pluteşte clorofila

În lacrima ce-o plâng!

 

 

AŞTEPTARE

 

Tot trec grăbit iluziile prin mine,

Din ele inseşi niciodată nu coboară,

Le văd la geam distante si străine

La fel ca aşteptarea mea amară

 

Neliniştit privesc in fiecare seară

Şi mă întreb cât mai durează până vine

La mine-n suflet hotarâtă ca să moară

Ea cea mai Annă dintre Karenine

 

Se vor opri atunci in mine prima oară

Trei lacrimi, două linii , trenul si o gară!

 

 

MELANCOLIE

 

De gustul slab al simţurilor casc,

Unde e dragostea ca să mă îmbăt?

Mai poţi reface iarăşi viaţă îndărăt

Din boasca trupului trecut prin teasc?

 

Ce-a mai rămas e un vin de mâna a doua,

Mi-e sufletul ca Polul Nord- departe hăt!

Hangii pun pe ascuns în vin omăt,

Adorm ca să visez cum mă îmbăt cu roua!

 

 

ÎMBLÂNZIREA

 

Când apropierea ta ne-a aţâţat feroce,

Ca lupii in haită noi am dat ocol

Inchipuirii tale si am muşcat in gol

Din umbra unor forme vagi si echivoce.

 

Venită prin zigzagul fulgilor de nea

Tu nonşalantă ne-ai umplut vazduhul,

I-ai fericit uşor pe cei săraci cu duhul

Indrăgostiţi de varul urmelor de bidinea.

 

Privirea ta am acuzat-o de avangardă

Pe ascuns ţi-am sărutat nebuni rimelul

Si am aşteptat cu limba scoasă zăhărelul

Noi căţeluşii tăi îndrăgostiti de zgardă.

 

Din lupii care am fost cu fantezie

Ne-ai imblânzit deşi făceam pe durii,

Lătram la tine negri in cerul gurii

Si azi ne gudurăm ca să ne mângâi Poezie

 

 

RUGĂ PENTRU NEIUBIRE

 

Atât iţi cer nu mă iubi,

E clipa timpului grăbită

Şi bucuria împreună de a fi

E singura ce merită trăită

 

E totul doar o întamplare

Nu crede-n astre  sau destin

În braţe strânge-mă mai tare

Nu te minţi că-ţi aparţin

 

Suntem si martori si eroi

Acestei clipe veşnic trecătoare

Atâţia alţii au trăit-o ca şi noi

Şi noi ca ei-vom fi uitare!

 

 

ARHEOLOGIE

 

Te apleci asupra mea curioasă,

Ai ochii calzi ca miezul unei pâini,

Fiinţa mea ca în trecut se lasă,

Să o frămânţi din nou în mâini .

 

Îmi împarti carnea în trăiri,

Deoparte dai ce crezi  că-i mort,

Nu te găseşti acolo şi te miri,

În carnea mea că nu te port.

 

Iei sufletul şi-l tai mărunt

Fâşii neverosimil de înguste

Şi îl intinzi pe pâine ca pe unt,

Curiozitatea ta să-l guste.

 

Tăioşi ţi-s dinţii dar  nu ţip

Când muşti din sufletu-mi  rebel

Scrâşnesti la gustul de nisip

Şi plângi că nu te regăseşti in el.

 

Mă doare  căutarea ta în mine

Dar nu mai pot  să mă desprind

Cu inima şi sângele- n  ruine

Cetate învinsă oasele- ţi  întind.

 

Deodată  ţipi prin osul rupt

Simţi trupul tău cum e durut,

Te doare laptele rămas nesupt,

La pieptul  tău când m-ai ţinut.

 

De acolo rătăcind cu gura,

Eu calciul oaselor ţi-am tras

Şi mi-am clădit arhitectura

Puterii de a face primul pas.

 

De când îmi căutam contururi,

Visând  identitatea mea de sine,

În oase tu mi-ai fost de-a pururi,

Adânc te-ai îngropat în mine,

 

Acum că te-ai găsit de buna seamă

Ţi-ai încheiat al căutarii ceas,

Acum eşti fericita scumpă mamă

Din mine întreg ce-a mai rămas?

–––––––––

Alexandru IANCU

Sibiu, 20 noiembrie 2017

Irina Staver: Poeme

(Ne)prietenos

 

Dar cine mi-e prieten?

Să-mpart cu el durere

Când viscolul tăcerii

Pe inima mea geme.

 

Acel prieten care

Îmi face drum spre soare,

Plătind cu nenorocul

Invidiei umane.

 

Dar cine mi-e prieten,

Doamne?

În loc de iarbă verde

Am spini pe sub picioare,

În loc de bunătate-clepsidră cu venin

Și tot mai mulți mă lasă

Și prea puțini mai vin.

 

Sub “Marele Imperii”

Al micilor relații

Mă uită acest secol,

Îi uit și eu pe alții.

 

 

 “Grăbiți în secol de granit”

 

Suntem grăbiți în secol de granit

Ne-au ruginit și oasele de pe la tâmple,

Și nu deoarece am fost bătrâni

Dar pentru c-am uitat a mai fi simpli.

 

Pe verdele naturii-mamă

Am ridicat case de piatră

Și niciodată, niciodată

Pe acolo viața nu mai calcă.

 

Suntem grăbiți în secol de aramă

Ne spunem iubirea pe-o bucată de aur..

Ușor ne despărțim și prea se duce timpul

Și-am înteles nimic când spre trecut se-ntoarce chipul.

 

Granit, acesta e cuvântul!

Oare n-ați vrut să fiți tulpini spre cer?

Ah, oameni, niște strigoi din piatră

Cu tâmple ruginite laolaltă.

 

Suntem grăbiți dar unde alergăm?

Când ușile închise ni se-arată.

Te mai oprește mamă și mai deschide-mi tată

O poartă.

 

 

Şi dacă?


Şi dacă n-ar fi toamna
În frunze să mă-mbrace,
Eu cum să calc pământul
Rodit de spini şi ace?

 

Şi dacă n-ar fi iarna
În zale de mărgele,
Eu cum să fiu frumoasă
Când frigu’n mine geme?

 

Şi dacă primăvara
Ar dispărea de tot,
Eu cum să chem cocorii
La moarte şi potop?

 

Şi dacă n-ar fi vara
Cu iarba-i pe câmpii,
M-aş duce-n altă vară
Unde mai sunt copii!

——————

Irina Staver

Chișinău

25 noiembrie, 2017

Diana Ciugureanu: Profunzimea demnității

Profunzimea demnității

 

Nu mi-ai urcat în suflet prin veșnicia serii,
Nu mă tresalți din vise prin zgomot de arginți –
Furat de inerția discursului tăcerii,
Cum să mă prinzi în lanțul mucegăitei minți?

 

Surată îți sunt, frate, sau mai puțin – amică.
Mă ocrotește mirul în dar să mi te iert.
Te cred încă un june ce-abia de se ridică
Din lupta orbitoare cu gemete-n deșert.

 

Mai scapă-un pic de tine sau măcar tu – de scoruri,
Să speli lentila zilei de kitsch-ul nisipos,
Iar glasul nemuririi nu-l speria cu roluri
Cum pâinea cea de-a pururi n-o frământăm pe jos.

——————

Diana Ciugureanu

Chișinău

25 noiembrie 2017

Daniel DUMITRU – POEME

 

ZBOR

 

îmi e atât de greu să ajung la tine

în nori

încât îmi decopertez mâinile

las la o parte coaja tare de lut

unghia de cărbune

nările mele de mirosit nemurirea

şi mă umplu treptat de …. gol

până voi simţi că murim

aceeaşi moarte

după stingerea peisajului din carte

 

 

BURSA

 

Tu valorezi o mie sau două

el patru mii, copilul acela şapte mii

Mă uit în zare şi văd scris pe o etichetă şapte zeci de mii

preţuri mute dintr-un templu cu mese dărâmate odată

cifre zburând prin cărnurile noastre negociate la bursă

contractate de furnizori ai iadului cu aripi de cârpă

Tu… valorezi un an… şi copilul ăsta… uită-te la el că mai e

doar o respiratie surdă, cărată de vulturi chiuind

„ăsta e al meu! ” „ba nu, o să iau pe el pene noi”

Tu taci şi îţi aştepţi rândul să înceapă licitaţia

Azi

sunt tranzacţii cu brokeri albi ca figura ta când ai auzit

„fetiţo, miroşi a citostatice”

Taci şi îţi aştepţi eticheta

 

 

SUBTERAN

 

Am să mă întind un anotimp

Sub iarbă ( nu doar să visez,

Cum zice Eleanor aşa de frumos)

Cu mâinile pe piept o să mă joc de-a Superman

Şi cum fiecare pământ are un cer

O să zbor mâncând brazde

Încât cartitele ramele şi tinerii de la balcon

Vor aplauda entuziaşti si vor citi în editoriale de scrum

Despre o stea căzătoare luminând feeric

Liniştea ierbii devenită spaţiu

 

 

VIS

 

Mă împiedic în somnul tău

şi vreau să plec pe lună

cu tot cu visele

despre care zic eu

doar eu

că sunt vise

pentru că un glas dinspre pleoapele

fluture

date ţie de către fantezie

îmi spune să astept

până la următorul pătrar

când voi fi somnambul

alergând de mână cu tine

printre florile unei realităţi

cu miresme

de lenjerie

 

 

DURERE

 

M-a apucat deodată o durere surdă

în colţul unde păstram ceva urme de copilărie

Poate numai eu mai auzeam scrâşnetul acela de os

de parcă Sisif îşi mutase bolovanul în coastele mele

M-a apucat şi o durere de cozonacii nebun de frumoşi ai celei

care îmi spunea să construiesc flori de gheaţă la intrecere cu gerul

apoi o durere de vanilie

frumoasă ca fruntea tatei sărutată de riduri egoiste

Ca să nu mai sufăr m-am cotrobait în glasul mamei pierdut undeva

în scăriţa rupta de urletul ceasului (îmi spunea întruna nebunul

că o să tac odată cu bateria lui)

Şi nu am mai găsit decât un bătrân în piele de copil

Îmi intrase veşnicia la apă

 

 

NEFERICITA

 

.Am discutat de multe ori cu moartea

Ca să îmi dau seama de ce e tristă

Îmi spunea printre pauze de fum

Ca e singură

Singură şi necăsătorită

Fără copii

La poarta dintre soare şi nimic

O lăsau toţi mirii

Doar colecţiona speranţe

Uneori case fără suflet

Părăsite de adolescenţi în căutarea fericirii

Pe ale tărâmuri

Ea

Plângea povestind

Şi lacrimi de ceară îi umpleau singurătatea

De o frumuseţe nereuşită

 

 

MAMA

 

Când te-am văzut înghiţind cerul

Cu ochii înfometaţi

Am ştiut că neputinţa mea o să păteze

Toată mobila ruptă perdelele şi uşa

De lemn unde cariile se pregăteau

De cină

De atunci

Mâinile tale calde, mamă

Strigă din fiecare copil care moare

De cancer

Doar vântul îmi mai duce rugăciunile

În jurul lumii

 

 

TIMPUL

 

Mi-a dezertat timpul si a fugit

La moarte

Dincolo de pădure

Nu vrea să mai lucreze pentru mine

Si zice ca urâta aia zilnică il plăteşte mai

Bine

Si că e cazat pe marginea răului

La cinci stele

Sunt hotărât să nu plâng

Chiar dacă văd riduri crescând in jurul

Cortului si

Nici măcar aerul nu mai e asa colorat.

Mai bine sărut iarba si iau lecţii de înot

Oricum o sa il văd destul in

Pieptul meu

Obosit

 

 

BUNICI

 

Despre bunici

Pot spune că au textura

Unui puf de porumbel

Aşa de frumos se împiedică şi mor

Cu graţia unei păsări îndrăgostite

Îţi mai cerşesc un zbor din când în când

Şi

Tu zvâcneşti nervos din aripile

Aurii

Îngamfate de tinereţe

Uneori vedem cum zborul trece singur

Fără ei

Şi pământul se umple de trupuri fine

Încât zici că toţi frumosii cu oase pline

De aer

S-au mutat între gardurile albe ale cimitirului

Apoi realizezi cu tot zborul auriu,îngamfat şi neputincios

Eşti gata şi tu să devii porumbel

 

 

CUTIA DE DULCIURI

 

În cutia de dulciuri

zac alb negru

Mândru de pantalonii mei

în carouri

pe care viaţa a jucat şotron

Acolo

mama desăvârşeşte cea mai frumoasă

Iluminare a

mesei de Crăciun

Doar în cutia albastră

mai reuşeşte să mă ţină de mână

Ca o mamă de hârtie

Lângă copilul ei

Din camera obscură

––––––––-

Daniel DUMITRU

Craiova, 20 noiembrie 2017

Vasilica Grigoraș: Ana, floarea soarelui

floarea-soarelui-300x277

 

Poetei,  Ana Urma, cu aleasă preţuire

 

 

Zi de toamnă albastră

blândă şi nestingherită

de niciun strop de ploaie

de nicio pală de vânt

în lumina astrului diurn

într-o simfonie desăvârşită

mângâi chipuri şi inimi

cu viorile şi flautele

crescute pe linia vieţii.

 

Privire senină

inimă caldă

pătrunsă până la infinit

de pacea clipei

asculţi tăcerea lumii iridescente

luând poemul în mâinile tale

stihul tău un cânt

în tonuri adânci şi vii

îl dezmierzi cum numai tu ştii

pentru a creşte ca-n basme

cu sclipiri de cuvânt curat

lăsând urme călăuzitoare.

 

Pasăre săgeată de lumină

prin pana ta vie

răsar mândre petale de soare

iar într-o beţie aleasă

serafimii sorb mireasma

visului desluşit din buchetul alb

de crizanteme înfiorate

 

Condeier meşter de poem

dantelă în alcătuiri suave

învălui versul într-un câmp lexical

model de virtute poetică

mângâiere stăruitoare de artă

unduindu-te ca floarea-soarelui

adevărată graţie divină

pe rostul timpului.

 

La mulţi, mulţi ani şi buni, Ana Urma!

—————————-

Vasilica Grigoraş

Vaslui

24 noiembrie 2017

 

Păstor de gânduri bune

Cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică, Australia

Imagini pentru ben todica

Ambasador onorific

şi călător romantic

pe oceanul românismului

navighezi neobosit

indiferent de vreme.

 

Păstor de gânduri bune

mereu proaspete

purtătoare de parfumul subtil

al vetrei strămoşeşti

rosteşti limpede

vorbe de duh

şi insufli iubire

între şi în două lumi.

 

Glasul tău

împresurat de

poeme cu amploare

musteşte de slove alese

sevă de romanţă

şi vibrează tainic

în sufletul tuturor.

 

În balansoarul tainic

al inimii învolburate

adie briza caldă

a cântecului de leagăn

curgător pe prund

dând prospeţime izvoarelor

rotunjime stâncilor

şi vigoare nisipului.

 

Binecredincios

cu cheia blândeţii

înfrunţi talazuri

care vin şi pleacă

lăsând loc bucuriei

pe care cu toţii o chemăm

să-ţi cânte numai de bine.

 

Vasilica Grigoraş

 

La mulţi, mulţi ani şi buni, Ben Todică, fiu drag al Vasluiului!