Ana Urma – Anotimpul Ottiliei

Pe tibia-n jos, autor: Ottilia Ardeleanu, editura Rafet 2017, carte premiată în cadrul Festivalul internațional de creație Titel Constantinescu, ediția a X-a, Râmnicu Sărat 2017, premiul Mircea Micu. Postfață: Ioan-Florin Stanciu, copertă: grafician Mihai Cătrună,  ilustrație: Alina Astăluș

Cartea este structurată  în două părți cu titluri distincte:  umblă păsările cu vorba și timpul cu flori în sân, conține poeme în vers alb, bogat nuanțate în discursuri lirice la limita dintre confesiune și revelație târzie (Ioan-Florin Stanciu), înviind între două coperte o lume  apusă. Luând ca sistem de referență această lume aproape uitată, Ottilia Ardeleanu pare să fi descoperit și concentrat în Pe tibia-n jos comoara străbunilor. Resursele ei sunt inepuizabile, trăirile, experiențele, sentimente cu învolburări idilice sau întorsături de destin recompun un tablou cu eroi decupați din trecut, al căror rol este acela de scoatere la lumină a rădăcinilor, de vindecare a memoriei și limpezire a unor afecte impregnate cu amintirile copilăriei trecute prin filtrul poetic al gândirii mature. Oamenii simpli fără ifose sunt ecoul observatorului lucid și sincer cu el însuși, în speță poeta, cu spirit critic și de autoanaliză privindu-se peste ani ca subiect al acțiunii. Pagini intacte ale copilăriei și adolescenței par scoase anume din vechiul album pentru a reconstrui acel univers, dând senzația că fiecare întâmplare  relatată este un eveniment istoric de extremă importanță: dădurăm ce dădurăm cu mâinile/ și din piatră începură să iasă toate/ istoriile (pe tibia-n jos) sau iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Plecând din ținutul unde umblă păsările cu vorba călătorim alături de  copila zburdalnică pe când umărul// nu-i ajungea la umăr-ul tatălui (mama ne aștepta cu sufletul la gură iar), treptat descoperim pe tânăra pasionată de învățăturile filozofilor (n.a. cioran) și ajungem în timpul cu flori în sân, când mama avea o rochie de jerse roz// mi-o dăduse mie  eram la liceu (niște rude). Pentru reflecții și întrebări existențiale moartea stătea lângă mine// mă păzea și își făcea de lucru prin bătătură/ seara dădea pagina lui cioran (singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă), răspunsurile nu întârzie să vină, necruțătoare: …în straie/ ca tăciunele treceau sătenii/ cum pacea în căutarea ilincăi/ o îmbrăcară în mireasă și plânseră (pe-a lui măria din deal a petrecut-o tot satul).

Piese în același puzzle vechi ascunse prin unghere de suflet, copii jucăuși, rude, vecini, cunoscuți cu nume proprii sau porecle pitorești adăugă jocului dimensiuni fabuloase: cum omoram orizontul/ cu pietre// îl asaltam cu praștiile// el se târa prin ochii noștri răniți// lungeam brațele și/ îl rostogoleam/ pe nisipul cu tălpi/ de copil (amurg). Prin locul pe care îl ocupă în ierarhia afectivă rețin atenția portretele: ale părinților,  ale prietenilor de joacă, rudelor, vecinilor, cunoscuților. O lume față de care omul matur a păstrat o dragoste neștirbită, aproape un cult. Trăirile vârstei fragede adânc infiltrate în memorie i-au modelat simțirea, personalitatea: mai ții tu minte zarzărul din poarta de la țaica stanca / îl făcuserăm microfon / stăteam pe rând în fața lui și/ îi recitam oricui trecea (nopțile se lăsau cu cearcăne).

Nisipul, apa, copacii, câmpia și mai târziu cărțile erau frumusețea  ascunsă a copilăriei la sat, acolo unde toate păreau rânduite anume pentru a crește și transforma armonios fondul liric al omului de mai târziu. Copilul de odinioară înfățișat cu umor și detașare, imprevizibil și năstrușnic privind în jur cu pupilele dilatate, întreține nota de firesc și realism pe tot parcursul cărții. Nu lipsesc umorul, nostalgia și bucuria, dar și drama, expresiv relatate prin racordarea continuă a prezentului cu trecutul. În poezia habar nu aveam noi de ce-o fi și ce-o mai păți, frământările iau proporții, atmosfera apăsătoare, gândul și revolta mocnită înving negura memoriei și grav se revarsă în versuri: pe floarea o bătea vânt de durere/ cu biciul dădea în ea  scuipa și înjura// gângănii de gânduri de la cel mai timid/ până la cel mai voinc prindeau curaj și/ scriam amenințări pe o hârtie inocentă// floarea chema copiii de pe uliță/ la o ciorbă cum numai ea știa să dreagă  pentru ca pe final optimismul să revină răscolitor, ca un ecou: iar noi chiuiam de bucurie și ne jucam/ cu sufletul ei ca un covor fermecat. Oscilând între căutare și răspuns se observă tinderea spre oralitate, ton declarativ pe alocuri cu accente ușor mustrătoare, dar pline de căldură, de umanism și acel inefabil al vieții poetei, în strânsă legătură cu locul natal și oamenii lui.

Poezia are valoare cathartică, de  purificare a spiritului, de atenuare și limpezire a unor neliniști. Așa cum pentru un pictor culorile sunt prelungiri nevăzute ale irișilor înflorind pe pânză, pentru poet cuvintele sunt corpuri vii ale sinelui în exprimare dând sens trăirilor interioare, implicând negânditul,  tăcerea creatoare, imaginabilul. În tabloul general al cărții creionează mici ferestre, poeme atemporale, de neasemuită frumusețe: vin unduindu-se/ cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare/ vin cu trupuri saline mici/ clepsidre de carne numărând dorințele tale// vin râzând nepăsătoare// scriu aerul cu buzele lor// cum ai vrea să treci și tu prin aerul acela// numai una stă pe prispă/ mai departe de gândurile ei/ să simtă din ce direcție bate vântul/ cititului în cărti (un fel de martie).

De la înălțimea imaginației, poeta ni se dezvăluie parcă șoptit:

vere găsii tastele tocite

mă auziși

dădui să apăs și n-avui pe ce

mă gândii cine să se fi plimbat pe ele

ca pe dalele pe care

încăpeam cu iubirea mergând

ei ce vremuri silfide

se scurseră prin toți

nu mai e unul cum îl știuși

 

da ce-mi veni

mă uitai la buricele degetelor

și mă luminai

Am reprodus în întregime poezia străfulgeră (cu accent pe ultima silabă, n.a.) pentru a sublinia cursivitatea discursului, tonul echilibrat, dorința de confesiune a poetei în demersul ei de a uni cele trei dimensiuni ale timpului, înveșnicindu-l în poeme, prin: aducere aminte (trecut), așternerea pe hârtie (prezentul), darul primit de mine ca și carte și aceste impresii de cititor, pe care la rându-mi le dau mai departe (viitorul).

Se observă intercalarea metaforei în firul drept al poemelor, împrumutându-le din grația spontană a spiritului: se iubeau să nu-i știe satu/ că parcă n-aveau copacii ochi// o să mori cu sângurătatea pe bătătură (umblă păsările cu vorba); un copil și dreptul lui de a-și trăi clipa: nu crâcneam/ pentru o clipă de copilărie/ în praf ca viața sub pisălog (modele de lut pentru oameni care trec); ușor stabilind legătura între omul simplu și spațiul său vital mulțumită își legă baticul sub bărbie/ și se duse în singurătatea ei/ cât gospodăria (da prin satu ăsta aproape nici țâpenie); spirit de observație si analogii: mai era și dadă-sa/ creșteau viermi de mătase// mă așezam într-un colț și ascultam cum/ scriau partitura pentru drumul mătăsii (îi ziceam băbica).

Fără a da senzația de surplus, cuvinte moderne se împletesc cu unele vechi: găsii tastele tocite (străfulgeră); să rupem pâinea asta/ coaptă-n țăst (sângură pe lume da cât l-am iubit), exprimări arhaice sângură, muica, iote și citate filozofice coexistă fericit în același timp si spațiu al copilăriei: avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că/ nici din trei oameni nu mai găsești doi de același neam (mă îndrăgostii a doua oară  da nu-mi pare rău). Pe parcursul lecturii abundă cuvintele care prin prezența succesivă a vocalelor a și u dau expresivitate și amplitudine versului și un anume tâlc. Timpurile gramaticale conjugate la trecut, dominant fiind perfectul simplu, reflectă permanența și dorința de eternizare lirică a unui spațiu existențial important prin pitorescul dezinvolt și relatarea nudă a vieții la sat într-o Oltenie de mai demult.

Cartea este surprizătoare ca întreg prin unitatea de fond a poemelor, tonul de confesional, monologul continuu din care nu lipsesc personaje memorabile, diverse ca tipologie omului de la țară, optimismul devine mod de a fi în exprimare, devine poveste și stil. Oriunde am deschide-o (cartea) vocea poetei intonează liric, cântecul uimirii, al candorii, al seducției nevinovate și primilor fiori: … trebuia să mătur frunzele/ și numai în dreptul porții / ochii neastâmpărați săreau gardul/ în timp ce îngânam un cântec de-al nostru// când te apropiai de fântână/ inima începea să joace șotron… (de atunci fustele până la genunchi mi se par cele mai elegante).

Pornind de la aforismul lui Paul Valéry, după care visul nu poate fi nimicit sau descompus în componente, poeta pare a aduna și valorifica trăiri disparate într-un tezaur de viață care dă putere ființei, o oglindă a liniștii în care se privește însuflețită de legăturile tainice dintre ființă și univers realizând importanța darului și a dăruirii deopotrivă la cina cea/ de taină/ stăteam până se închina de culcare/ satul/ părea un coș cu pâini calde// fiecare pleca spre casă/ cu steaua lui în frunte// visele/ se întâlneau/ la cină (s-au născut într-un sat). În Pe tibia-n jos este concentrat un fragment din povestea de viață strălucind în lumina poemelor, altfel decât am citit până acum la Ottilia Ardeleanu, poeme ca un descântec de neuitare, pe unde umblă păsări cu vorba și timpul cu florile în sân.

Vaslui, 28.01.2018

  Ana Urma

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Înţelegere misterioasă

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Felinarele străluceau
în amurgul toamnei timpurii,
o pălă caldă de vânt
legăna încolo şi încoace
frunze aurii de castan.

Albastrul serii accentua
culoarea irişilor,
ora contopirii privirilor,
avalanşă de gânduri
purtate de aripile zefirului.

Spre revărsatul zorilor
bine ancorată în fiinţa mea
fac loc poeziei
în stare latentă
care-mi dezvăluie că
forţa şi armonia vieţii
stau doar în
înţelegerea misterioasă
a iubirii.

 Vasilica Grigoraş

Vasilica Grigoraş – Tanka

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Prin ceaţa deasă
toiagul umilinţei
în dezordine –
la poarta încercărilor
rădăcinile adânci

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt… Observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini. În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru. Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină. (Ana Urma)

Mariana GURZA: Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul


Prin cuvânt, Anna Nora Rotaru și-a pictat raiul. Prin pictură, și-a creionat veșnicia.  Volumul  de poezie și culoare ,,Ut pictura poesis”, reprezintă un moment de maturitate în  creația autoarei, îngemănând versul cu pictura. Un titlu sugestiv, chiar provocator, ce obligă la meditație, la tratarea cu atenție a unui volum complex.

Ut pictura poesis este o expresie latină care înseamnă literalmente ,,așa cum este pictura așa este poezia”, o declarație ce o întâlnim în Ars Poetica de la Horace. Poezia seamănă cu pictura. Cele 38 picturi pe pânză și cele 12 picturi pe piatră, ale Annei Nora Rotaru, vă vor captiva. Așa cum poezia autoarei într-un sens mai larg, ,,textele imaginative”, merită toată atenția.

Chiar și cu o explicație parțială, comparația de la Horațiu a picturii cu poezia a fost la fel de tentantă ca și augustul pe care și-l dorea să fie. Afirmaţia că poezia și pictura sunt deopotrivă, a avut o anumită rezonanță chiar înainte de Horace, cercetătorii fiind de acord că el ar fi știut lucrarea lui Plutarh, De gloria Atheniensium, 3.347a, mai mult de un secol după Ars Poetica: ,,Poema pictura rătăcește, pictura poema tăcește” (poezia este o poză vorbind, pictează o poezie silențioasă).

O reprezentare mimetică a vieții în pictură și poezie este esențială pentru Poetica lui Aristotel care vede reprezentări poetice și artistice ale lumii ca parte a naturii umane. Pentru el, aceste arte oferă o cale de a ajunge la adevăr. Mai mult, așa cum remarcă Rensselaer W. Lee în analiza iluminată a teoriei umaniste sau a doctrinei picturii afirma că, ,,scriitorii artei se așteptau să citească” sau, ,,așa cum este poezia așa este pictura”. Argumentele lui Aristotel cu privire la structura elementelor structurale în tragedie și pictură au oferit o rampă de lansare pentru discuția renascentistă a poeziei Ut pictura. Leonardo da Vinci a recunoscut imitația naturii în ambele arte, dar, fără să fie surprinzător, a afirmat că pictura este o artă mai nobilă.

În perioada iluminismului, omul de cultură Lessing, susținea că pictura este un ,,fenomen sincronic, vizual, unul de spațiu care este imediat în întregul său înțeles și apreciat, în timp ce poezia este o artă diacronică a urechii, care depinde de timp să se dezvăluie pentru aprecierea cititorului”. El a recomandat ca poezia și pictura să nu fie confundate ci să fie privite și apreciate ,,ca doi vecini echitabili și prietenoși”.

Poemul lui Charles-Alphonse du Fresnoy, “De arte grafica” (1668), s-a dovedit a fi important în extinderea dezbaterii despre ut pictura poesis dincolo de Italia. O paralelă între pictură și poezie a avut loc în toate țările civilizate, iar o audiență mai largă pentru discutarea ideologiei horatice a însemnat și mai multă critică a conceptului. Ut pictura poesis a preluat un nou înțeles în secolul al XIX-lea, când John Ruskin și romanicii i-au aplicat concepției lor despre artă, bazată nu pe imitație, ci pe exprimare. Dintre pictorii moderni, Ruskin a făcut distincția între pictură și poezie: ,,Atât pictura cât și vorbirea sunt moduri de exprimare. Poezia este ocuparea forței de muncă fie pentru scopurile cele mai nobile”. În eseul său din 1940, ”Spre un nou Laocoon”, Clement Greenberg schimbă termenii dialogului, investigând arta abstractă ca reacție la o confuzie a artelor și cum ar putea face față confuziei. ,,A fost, este și va fi, un lucru ca o confuzie a artelor”. El studiază istoria artei ca artist care încearcă să imite prototipul dominant al artei, care servește la unirea sau combinarea artelor. Greenberg  mai argumentează că valoarea artei constă în evidențierea și posibilitatea de a suprasolicita mediul.

Lucrările mai recente în domeniul Ut pictura poesis au explorat permutările variabile ale relației originale de pictură / poezie. Publicată în 1983, „Ut Pictura Biographia: Biografie și pictura portretului ca artă sora” a lui Richard Wendorf încearcă să extindă relația generală a picturii și poeziei cu o definiție mai specializată a portretelor și a biografiilor. El extinde afirmația lui Aristotel că un portret poate să creeze dintr-odată un ideal de frumusețe și o asemănare reală și să îl unească cu scriitori mai târziu, cum ar fi Socrates și Dryden. Recunoscând diferența strictă a lui Lessing între timp și spațiu în forme literare și artistice, Wendorf susține că un portret se angajează în mișcarea temporală. Factori precum „un timp de contemplare” … ,,timp intrinsec”, sunt inerenți texturii în sine a unei imagini, a compoziției sale sau a aranjamentului său estetic” .

Zece ani mai târziu, W.J.T. Mitul lui „Ut Pictura Theoria: Pictura abstractă și limba” se ocupă de întrebarea dacă arta abstractă a scăpat, de fapt, toate urmele formei verbale și ce înseamnă ea dacă are. Criticând lectura superficială a artei abstracte a lui Tom Wolfe, Mitchell se bazează pe recunoașterea că arta abstractă depinde de un fel de „contaminare verbală” sub forma teoriei. Ideea că arta se bazează pe teorie nu este una nouă, iar Mitchell  urmărește acest lucru la artiștii timpurii (precum Turner, Blake și Hogarth) şi în arta abstracă din Europa, iar mai târziu în cea a americanilor. El răspunde cu îndemânare unor posibile obiecții că teoria este în afara sferei pictorului, prezentând două răspunsuri; chiar arta figurativă depinde de spectatori cunoscând o narațiune care există în afara picturii, iar arta abstractă are în continuare conținut și subiect, deși reprezentările pot fi absente.

Similaritatea horatiană, oricât de interpretată, a afirmat asemănarea, dacă nu identitatea picturii și a poeziei; și dintr-un nucleu atât de mic a venit un corp amplu de speculații estetice și, în special, o teorie impresionantă a artei care a predominat în secolele 16, 17 și cea mai mare parte din secolul al XVIII-lea. În timp ce câțiva poeți au acceptat propunerea că pictura depășește poezia în imitarea naturii umane în acțiune, precum și în a arăta o frumusețe ideală neoplatonică deasupra naturii, mulți dintre ei au percheziționat provincia picturii pentru o mai mare glorie a poeziei și au anunțat că pictorii preeminenți sunt poeții. Printre poeții descriși ca pictori-maeștri se numără Theocritus, Virgil, Tasso, Ariosto, Spenser, Shakespeare și Milton, fără a menționa numeroși peisagiști ulteriori în poezia descriptivă, prerafaeliții și parasienii. Pictorul și criticul, Reynolds a făcut ca Michelangelo să fie martorul primului „aspect poetic al artei noastre” de pictură (Discurs 15, 1790). Astfel, un poet „poetic” sau foarte imaginativ ar putea fi comparat cu poeții ,,picturali”.

Ut pictura poesis a oferit o formulă – a cărei reușită ,,cu greu neagă”, a remarcat Rene Wellek – pentru analizarea relației dintre poezie și pictură (și alte arte). Oricât de reușită, formula Horațiană s-a dovedit a fi utilă – cel puțin a fost folosită – în multe ocazii ca o precepție de a ghida efortul artistic, ca o incitare la argumentele estetice și ca un concept de bază în mai multe teorii ale poeziei și ale artelor. Singur și cu multe modificări și transformări, ut pictura poesis a inspirat o serie de comentarii semnificative despre artă și poezie și chiar a contribuit la lucrarea și teoria mai multor pictori, mai ales „învățat Poussin”. Mai mult decât atât, ca și alte locuri comune de critică, formula Horatiană a stimulat și a atras o varietate de opinii despre poezie și pictură, care sunt greu de legat de declarația originală.

Pe de altă parte, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, rudenia poeziei și picturii a apărut într-o lumină mai favorabilă în legătură cu artele din Est – în generalizări despre „sentimentul poetic” al picturii orientale și caracteristicile pictoriale ale chinezilor și poezia japoneză și, odată cu cunoașterea din ce în ce mai mare a artei orientale, în studii istorice și critice care stabilesc relațiile strânse dintre poezia orientală și pictura. În China, poeții erau adesea pictori; și critici, în special în secolele 11 și 12, au declarat paralelismul poeziei și picturii în limbaj apropiat de cel al lui Simonides și Horace. Potrivit lui Chou Sun, ,,Pictura și scrisul sunt una și aceeași artă”. Scrierea caligrafiei implicite, care lega pictura cu poezia. Astfel, un poet ar putea ,,picta poezie”, iar un pictor scria ,,poeme fără sunet”.

Aceste viziuni orientale au determinat o serie de poeți din Europa și America să urmeze regulile japoneze pentru poezii și canoanele chineze de pictura și chiar să scrie vopsele ,,orientale” – „imagini” direct prezentate în ochi, „impresii” câteva lovituri de silabe și linii, evocări ale dispoziției, epigrame iratice și reprezentări, mai degrabă decât reproduceri ale naturii. Cu toate acestea, poeziile care reflectă tendința estică de a considera poezia și pictura drept „două părți ale aceluiași lucru” erau lucrări experimentale și specializate care includau doar câteva dintre resursele celor două arte. Mai mult decât atât, analiza critică a „aceluiași lucru”, cu „cele două părți” ale picturii și poeziei, rămâne cel puțin la fel de dificilă ca și explicația observației horatiene „așa cum pictura este și poezia”.

Astăzi, pictorii și poeții studiază rareori similitatea horatiană și textele extinse ale tratatelor italiene, franceze și engleze asupra teoriei umaniste a picturii și câțiva artiști se interesează dacă pictura avea vreodată un superior, un bătrân sau o altă soră. Dacă pictura pare prea variată pentru a permite oricui să o definească exact, același lucru este valabil și pentru poezie. Relația dintre poezie și pictură a fost reafirmată cu repeziciune în perioada 1910-1930 de către poeții Futurismului, Dada și Suprarealismului (de exemplu, Marinetti, Tzara, Schwitters, Breton) și de poeții lui De Stijl (de ex. Theo van Doesberg). În New York, o afinitate strânsă s-a dezvoltat între pictori (de exemplu, William Marsden, Marcel Duchamp) și poeți, precum Mina Loy, William Carlos Williams și Wallace Stevens. Orice pictură este, poezia este aceeași! De vreme ce propoziția Horațiană poate fi folosită din nou, pictorul poet, a biruit. Poeta Anna Nora Rotaru demonsrează prin acest volum de excepție relația dintre cele două surori: poezia și pictura

Dialectica dintre pictură și poezie evidențiată în lucrările Annei Nora Rotaru, dezvăluie ceea ce văd ca o incapacitate pentru oameni de a crea folosind doar un singur sens. Întrebarea în ce sens este mai ,,naturală” și mai puțin arbitrară este una nesfârșită, dând rezultate adesea previzibile. O problemă mai presantă și mai provocatoare este aceea a vibrațiilor dintre poezie și pictură, chiar între simțurile noastre înseși. Pentru poetul român, pictura și poezia au în comun experiența estetică, plăcerea pe care un privitor o are  în fața lucrării sublime și creative.  Privind tablourile poetei Anna Nora Rotaru auzi poezia, citindu-i versurile ai în față imaginea trăirilor. Pictura și poezia, considerate contexte imitative sunt diferite: vopseaua este potrivită pentru afișarea de calități senzoriale, tactile, pot aminti numai elemente argumentative; Cu toate acestea, poezia face procesul invers. ,,Ut pictura poesis” (“ca pictura e poezia”) maxima lui Horatio.

,,După cum, prin culori și forme, unii izbutesc să imite tot soiul de lucruri…, poeții reprezintă arta care imită slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate.” (Aristotel, Poetica). Anna Nora Rotaru, își  pune în mișcare sufletul, răspândind un ton și un spirit de unitate, printr-o forță magică și unificatoare – imaginația. ,,Poezia nu se învață de la alții, nu e un act mimetic. Poetul e un Narcis, își asumă existența lumii prin propria-i trăire; are centrul creației în el însuși” (Friedrich Schlegel).

Volumul ,,Ut pictura poesis” ne arată, complexitatea dintre poet – pictor, menirea medicului de a salva suflete, și a omului de a aduce un balsam prin vers celor apropiați. Anna Nora Rotaru o iubitoare de oameni și frumos, mocnește ca un rug pe altarul creației. Poezia Annei Nora Rotaru se așează cuminte între pagini, păstrând o linie clasică, având tendința să compare poezia cu un tablou, construind astfel o metaforă, în timp ce, făcând diferențierea dintre  poezie și tablou, poeta afirmă un adevăr literal.

Putem vorbi despre o remarcabilă ars poetica a expresionismului, lirismul poetei fiind plin de culoare pentru persoana iubită. Frământată de întrebări existențiale, se situează adesea, ancestral, într-un dialog direct. Anotimpurile, sentimentele, tăcerile albite de mersul  lucrurilor, o întăresc prin vers găsindu-și aleanul. Este greu departe de țară, și totuși inima este acolo unde îi sunt cei dragi. Contopindu-se cu sentimentele celor din jur, reușește să surprindă realități de viață dureroase. Poeta Anna Nora Rotaru scrie din iubire, fiecare poezie având rolul unui dar mistic, ca un pocal dăruit în noapte de îngeri veghetori. Chemările și tristețile sunt apele reci ce le întâlnește în noapte. Anna Nora Rotaru este într-o căutare asiduă a descoperirii eului său poetic. Pioșenia versului religios, tematica filozofică, cuprinsă de acel fior liric unic, îi dau noblețe  și statornicie. Ea scrie din iubire față de cuvânt, așternând în brațele noastre ca pe niște flori, poemele ce alcătuiesc acest volum presărat cu imaginile tablourilor care te învăluie mirific. Versul transformat în pictură are același strigăt într-o lume a culorilor la lumina farului. Singurătatea, marea, furtuni și epavă în flăcările asfințitului, sunt doar câteva tematici a picturilor ce însoțesc versurile. Tablouri care vorbesc și versuri care te încântă prin culoare: ,,Verdele… e primăvara-n izbucniri de clorofilă…/ Roșul e însă și-al zorilor, apusurilor ce sângerează…/. Inclusiv gândurile  au prins culoare. Are un stil clasic al picturilor, folosind tehnica uleiului,  predomină florile, frumusețea naturii dar și neastâmpărul poetei-pictor frământată de mersul vremurilor…În preajma ei, pietrele prind viață. Chipuri angelice, elemente stilizate, multe cu teme religioase. Cele 50 de lucrări care însoțesc versurile, reprezintă doar o parte din opera poetei-pictor.

Mesajul Annei Nora Rotaru, este unul edificator: un îndemn pentru pregătirea raiului nostru…

De crezi că te-ai rătăcit și drumul ți-ai pierdut, / De crezi c-orbecaiești prin întuneric, în zadar, / Nu dispera, să-ți faci un drum al tău de străbătut, / O lume-a ta, grădină, o casă, un pat, un așternut, / În care, noroc să simți, de parc-ai câștigat la zar, / Neașteptatul vieții dar…// Și vei vedea că necazul ce-l purtai în subsuoară, / Crezând că pe lume-ai fost adus de crudă soartă, / Că erai un om pitic sau fărâmițat în grămăjoară, / Va dispărea și-n tine vei găsi ascunsă o comoară…/ Să-i descifrezi inscripția, cheia pentru noua poartă : /  ”Visează, iubește și… iartă ”… ( Pictează-ți raiul tău…)

 

––––––––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

24 ianuarie 2018

(,,Cuvânt și imagine” – prefață la volumul ,,Ut pictura poesis” de Anna-Nora Rotaru, Editura Singur 2018, Colecția ,,Scrisul de azi”)

 

 

 

 

 

Vasilica Grigoraş – Haiku

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

tata la oaste –
mama întinde războiul
urzind timpul

Mi s-a părut cel mai bun ca idee. În primul rînd pentru că se foloseşte de o situaţie extrem de cunoscută, care este şi trama Odiseei. În al doilea rînd pentru folosirea în dublu sens al cuvîntului războiul – fiecare cu războiul lui. În al treilea pentru că, în ciuda aparenţei metaforice, urzind timpul mărturiseşte un adevăr extrem de dur şi trist, femeia singură trebuie să schimbe urzeala vieţii de pînă atunci. Pentru cei care nu acceptă încă, poate e un bun exemplu că se pot scrie haiku-uri şi fără kigo (clasic). Războiul e pentru oameni un sezon de departe mai redutabil ca orice anotimp. Nu e vorba aici despre relativ duioasa integrare în cosmosul natural ci despre supravieţuirea în plin dezastru uman. (Corneliu Traian Atanasiu)