Ben Todică – Marionete?

Imagini pentru ben todica

Nu știu dacă ați vizionat filmul meu, intitulat ”Păpușile Morții”. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. Povestea unui tată care a venit din îndepărtata Moldovă în Banat, la minele de uraniu. Aici a muncit din greu, câștigând toate onorurile guvernului, până la Ordinul Muncii – clasa I. După ce a ieșit la pensie, partidul l-a abandonat și, deși au fost ortodocși, au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground“ pentru a putea răzbi mai departe. Apoi, a venit revoluția cu democrația, care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. După 39 de ani de muncă grea în minele de uraniu, tata a murit în urma unui accident de muncă în mină. O piatră i-a căzut în cap de la înalțimea puțului minier, unde făcea revizia și întreținerea lui, i-a spart craniului și o venă. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic, Ghiță, handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița. Acesta, dintr-o relație trecătoare cu o persoană singuratică, pierdută prin viață, are ofată, care la vârsta de 10 ani a născut primul copil, iar la 11, pe-al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit grav și a căzut la pat. Boala ei a fost efectul unei vechi cezariene, când a fost cusută cu ață normală (de croitorie) în interior. Mai târziu, spitalul a motivat că nu a avut ață chirurgicală, care se topește la nivelul organului operat și cusut, după vindecare. Ața folosită a infectat interiorul, făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață, cusăturile s-au vindecat și mai târziu s-au transformat în cancer, care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grijă de nepoata ei și, fiind frumușică, sigur a devenit victimă. Am fost anunțat în Australia că mama mai are o lună de trăit și am făcut tot posibilul să vin acasă, să-i fiu alături în greaua suferință. Eu am părăsit România în 1979, iar sora mea locuiește în Timișoara încă de pe băncile Liceului industrial de construcții, din 1968. Filmul este starea de fapt în care se afla România în 2006. Am încercat să surprind fără milă toate lucrurile noastre rele și bune care ne formează. M-am agățat de fiecare firmitură, de fiecare gest și imagine de parcă ar fi fost ultimul drum al meu în raiul copilăriei, nu doar al mamei. Vă scriu toate astea și vă recomand filmul pentru că cineva mi-a recomandat  să vizionez LAVIATHAN al lui Andrei Swjiaginzew. Pe el l-a costat filmul 400 de mii de ruble, parcă așa declara la Cannes, într-un interviu. Pe mine m-a costat doar dragostea dea împărtăși viața, așa cum este. Vă recomand să-l urmăriți în liniște și în ordinea episoadelor, pentru că urmăriți versiunea lungă a filmului. Filmul acesta e la fel de orfan precum întreaga țară de guvern și de Biserica Ortodoxă.

Vizionare plăcută !

Todică – Marionetele morții – Ep. 1

https://www.youtube.com/watch?v=Z2i9Mpe9ZJc

Todică – Păpușile Morții – ep.2

https://www.youtube.com/watch?v=6zCHe3baGLU

Todică – Marionetele Morții – Ultimul Act

https://www.youtube.com/watch?v=BT7H4B02aN0&list=PL6MPKogoMopTlkl3OllEzLKrf5E0NrwKM

 

Acum că l-ați vizionat, vă destăinui că:

E atâta durere când îți pierzi mama (mă refer la cazul de față) încât unii își smulg părul din cap, leșină, înnebunesc de durere și plâns, bocesc continuu; noi, care am ales comedia, pretindem că totul e normal și spunem bancuri, povești, glumim. Și mai e ceva în cazul nostru, care ne întâlnim după 40 de ani de despărțire și cădem exact în momentele copilăriei noastre ca să comunicăm. Sunt momente supranaturale. Stai într-o cameră cu cea mai dragă ființă, care moare încet în fața ta cu cerul deschis pentru transferul sufletului și toți îngerii buni și răi au acces la moment și cei mai năstrușnici se joacă cu codița lor prin sufletele noastre ignorante de pământeni. Acomodăm actul nebunatic de a râde de moarte.

Noi ne-am întâlnit copii și ne continuăm joaca întreruptă a copilăriei, fiind din nou împreună lângă ființa care ne-a dat viață, ne-a alăptat și ne-a bătut cu varga ca să fim cuminți și să creștem mari, să învățăm bine și să fim buni români. Mama a devenit păpușa copilăriei noastre sărace, în care am crescut doar cu pâine înmuiată în zahăr și ceai, fără jucării adevărate. Mă jucam cu pietrele prin nisip pretinzând că sunt mașini, iar seara când eram singuri în casă tăiam fire de păr din podoaba capilară a soră-mi și îl ardeam în sobă, iar în casă miroasea ca la Crăciun când se pârjoleau porcii. Mama a primit o păpușă frumoasă, cadou de la tanti Toduț pentru sora mea și pentru că nici ea nu se jucase niciodată cu o păpușă adevărată, o ținea în camera de curat, închisă și aranjată frumos pe un mileu, în vârful patului. Așa am ajuns și eu să procedez când m-am însurat și am avut băiatul; doream să-i cumpăr cele mai scumpe și frumoase jucării din magazine ca să mă pot și eu juca cu ele. Mamei, oricum nu-i păsa de glumele noastre stupide sau că o filmez pentru că eu așa am crescut de mic copil, filmând cu aparate de filmat făcute de mine din lemn și cutii de conservă din lada de gunoi, ca obiectiv, cu trepied făcut din lănteți aduși de tata de la mină și turnam filme imaginare pe dealuri.

Pentru mama eram de acum firmiturile vieții, care sclipesc cu viteză în durerea morții. Voi, criticii vorbiți de împușcăturile vieții, ale revoluției și ale furiei oamenilor cu gloanțe și kalașnikoave. Oare nu vedeți împușcăturile încete și continue de zeci și sute de ani care devorează sufletele oamenilor? Vă pasă că aurul nostru e la ruși și dacă îl scoateți de acolo, ce credeți că se va întâmpla cu el? Va ajunge la americani sau…? Unde? Tot fără el am fi, fără să apreciem că cea mai mare comoară suntem noi și s-o punem în practică. Alegeți în conducere oameni care fură, dar să fure și pentru țară un pic, că aici e familia, raiul de pe pământ, acasa și copilăria. Nu puneți în conducere oameni care se comportă ca alcoolicul, care vinde tot din casă pentru un deț (pahar de țuică). Arătați că vă pasă, pedepsiții pe criminali și susțineții pe cei care își iubesc țara și locuitorii ei. Aurul nu se păstrează în băncile imperiilor, ci împrăștiat prin casele românilor, așa cum fac țiganii. Dacă și românul ar avea câteva kg de aur în casă, câtă comoară ar avea România? Țiganii nu-și sparg casele unii altora să-și fure aurul pentru că toți au, ca și americanii pistoale. Se împușcă între ei dar mai rar, de mai puține ori decât furturile din România.

Dar să revin la starea noastră din casă. Mamei nu-i păsa de jocul nostru pentru că, nu cred că realiza în acele ultime clipe pline de dureri că noi nu am fi fost împreună vreodată. Cu pensionarea tatălui meu, la câțiva ani după, a sosit și pocăința, iar trei–patru ani mai târziu l-a urmat și mama, apoi cel mic, Ghiță și, mai târziu fetița lui. Biserica Ortodoxă Română a fost paralizată de comuniști și noi, deși toți botezați în ea, nu am avut nicio mână de ajutor, nicio fărâmă de speranță de la ei. După căderea comunismului, ea a continuat sub aceeași paralizie pe care eu am denumit-o ”Boala Miresei”, adică mereu să fie curtată fără ca ea să facă sau să arate vreo înclinare de salvator, mângâiere și căutare a fiilor ei creștini pierduți, înstrăinați și în nevoie, lăsând loc altor credințe să-i consoleze și încorporeze în același timp.

Noi avem filozofi mari. România, o țărișoară atât de mică a produs cei mai mulți oameni de seamă ai lumii, însă niciunul de forță, ci în majoritate blajini sau poate avem, însă,”cumva” mereu am avut grijă să fie trași pe roată sau dați pe mâna imperiilor să fie executați, ca Brâncovenii. Când zic forță, zic să lovească intens în injustiție și implementare de respect și protecție pentru ceea ce suntem și avem. Vă uitați și premiați filmul lui Andrei la Cannes și e “OK!”, pentru că toți iubim merele frumoase și îmbietoare de plastic, însă ele sunt pentru “piață”, pentru “estetică”, goale pe dinăuntru și ne ascundem, refuzăm, fugim de adevăratul măr zbârcit pe dinafară din fânul din șură – ținut peste iarnă, însă cu adevărat plin de aromă și gust.

Ben Todică

Melbourne, Australia

 

 

 

 

Reclame

Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

Poeta  Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Irina lucia Mihalca, a cutezat și a reușit să atingă cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului poetic. Căutarea sfințeniei ca dar, este o caracteristică poeților ce își doresc ca harul primit de la Creator să se răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate. Parafrazându-l pe N. Crainic ,, harul nu e ceva ca un polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere dinamică ce mistuie răul ca un foc curăţitor.

Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața realității ci zonele cele mai profunde, având la bază creația, viziunea și pictura. Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau contur, / forme, lumini și umbre. / Ut picture poesis…”// din castelul de nisip, visele încep să curgă din clepsidră. ,,Helios surâde,privind jocul enigmatic în care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filozofia trăiește prin poezie.

Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia inimilor / e doar durerea prezentuluiun timp carnivor, fără timp”.

Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă… Deschizând cufărul cu vise, / piesa se rescrie / la dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine shakespeariană a resemnării, a vieții.

Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne propune să deslușim misterul creațiilor sale. Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse, metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu, ,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”.

Poezia Irinei Lucia Mihalca, merită citită cu atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator, prin legătura ei personală, situându-se între cer și pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete. ,,Chemarea geniului,  nu e aceea de a mântui sufletele, ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în faţa veşniciei”.(N. Crainic)

Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești, nu urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare.

,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai devreme… / Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem lumini / suflete întoarse la matcă / această ninsoare de flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și iubire.

——————————–

Mariana Gurza

Timișoara

3 februarie 2018