Vasilica Grigoraş – Doamne, iartă-mă!

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Te-am aflat, Doamne
în cristelniţa sibilină
devenind floare crescută
în sera ta divină

Te-am simţit, Doamne
în cădelniţa de jar
cu fum stăruitor
de blândă tămâie
ce pluteşte
ca un nor de abur
prin teascul
zilelor şi nopţilor

Am mâncat din trupul
şi am băut din sângele Tău,
Doamne
din cinstitul potir
la vremea trezirii
cu inocenţa pruncului
spre prea îmbelşugarea vieţii
cu sfânta carte a cărţilor

Celulă strâmtă
m-am adâncit, Doamne
în măreţia ta
şi cu vechea pirogă
joc al copilului interior
rostogolindu-mă-n
povestirile apelor gângurite
trecând peste pietrele
din poteca vieţii
auzind cum trece
arcuşul peste corzile
inimii învolburate

Ţi-am urmat, Doamne
cu sandalele scâlciate
inima rătăcită
şi privirea-mi vălurită
pe drumul indicat
de puternicia smereniei
spre cerul credinţei
unde răsăritul se înalţă
ca o iertare

Şi, totuşi, te rog
iartă-mi, Doamne,
toate fărădelegile!

(Imagine Internet)

Vasilica Grigoraş – Duioşia nădejdii

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Pe sufletul de pluş
însetat de cuvintele
înscrise de râul
care-şi aminteşte
de izvorul
limpede binefăcător,
plin de cristale de bine
şi zâmbete după lacrimi,
stampe vechi
cu aura câmpului
din timpul
secerişului îmbelşugat
licăreşte într-un colţ
o sfântă icoană.

Gândind drept
şi socotind adânc,
este vremea
să ne întrebăm:
unde ne este dulcea duioşie
a nădejdii în Dumnezeu?

(Imagine internet)

Ben TODICĂ: Scrisoare către un frate român


Ca să-ţi răspund la întrebarea: Care-i diferenţa între acum şi
“Pe vremea când umblam pe jos…” din poemul unui autor necunoscut, aş putea spune că e mult de-atunci şi, totuşi tema e atât de actuală!

În 1979, după şase luni de stat în lagăr în Italia, la Trieste şi Latina (oraşul lui Mussolini), lângă Roma, m-aş fi întors acasă şi erau mulţi ca mine care am descoperit că occidentul nu este cu adevărat libertate. Doresc să vă spun că din 2000 de refugiaţi, cel puţin jumătate sunt nişte fiinţe extraordinare pentru că au reuşit să treacă prin filiera filtrelor comuniste de frontieră. Nu este uşor să decizi între viaţă şi moarte sau distrugerea fizică pe viaţă dacă eşti prins, că din punct de vedere social eşti pe viaţă pătat, proscris. Iar cealaltă jumătate au ajuns acolo căraţi de alţii, unii criminali, alţii agenţi infiltraţi şi mulţi tolomaci care nici nu ştiu de ce şi cum au ajuns acolo. Vestul este o maşină extraordinar de bine organizată care controlează şi exploatează omul la maximum, transformându-l în vierme sau, mai nou, compar toate oraşele mari cu “Găinării”, ferme de găini care înghesuite nu fac altceva decât să producă şi să consume 24 de ore. Zic 24, pentru că oamenii dorm câte 4-5 ore pe noapte şi chiar atunci când dorm lucrează şi în vis la bandă rulantă. Consoarta mea punea capace la cutii pe linia de asamblare, iar noaptea, în pat, prin somn îşi mişca mâinile, săraca lucra continuu. În fabrică, în România se transpira cu apă, în vest cu sânge, capitalistul ştie să scoată tot din tine şi te plăteşte după lege.

Astăzi pot spune şi demonstra că în comunismul copilăriei şi tinereţilor mele de până la 26 de ani când am trecut fraudulos graniţa din curiozitate şi pentru aventură în vest, am fost mult mai liber şi am putut să am experienţa creaţiei divine. De fapt, pentru asta suntem aici, pe pământ. După ce îmi plăteam tributul de şase ore, că atât se lucra la exploatarea uraniului şi tot atât la şcoală ca elev eram apoi liber să fiu EU, să-mi creez lumea şi universul meu. Să cutreier toate văile şi munţii Banatului, să mă joc în natură cu jucării făcute din natură, pentru că eram sărac şi  nu aveam bani pentru jucării, pe care le priveam doar prin fereastra librăriei. Faptul de a nu avea poate fi criticat şi folosit ca justificare să nu-ţi placă perioada comunismul, însă poate să fie un beneficiu mult mai mare în construirea caracterului şi descoperirea stării tale creative. Or fi fost crime şi violenţe la intrarea comunismului în ţară pentru că aşa se întâmplă la orice schimbare de regim, însă ele se epuizase în 20 de ani, deci eu nu le-am prins. La căderea comunismului în ’89 s-au produs tot atâtea crime şi chiar mai multe. Eu consider plecarea a 5 milioane de români să trăiască în diaspora tot crima se numeşte. Ştiu că 1% din ei rămân ca şi mine conectaţi la ţară şi participă la evoluţia ei, însă 99% o ignora şi încet, încet se integrează în locul unde s-au aşezat, rămânând doar cu umbra dorului, ei şi urmaşii vor fi asimilaţi.

Am vizitat 18 ţări şi nu am văzut libertate aşa cum a existat şi există în ţările comuniste, în ţările sărace, unde din cauză că nu există forma modernă de exploatare şi deci nu eşti preocupat de existenţă aşa cum eşti forţat în sistemul materialistic şi de consum, ai timp să te descoperi pe tine şi pe cel de lângă tine. Dovada e că în India, unde sunt cei mai mulţi săraci din lume sunt dezvoltate cele mai multe filozfii de viaţă. La fel şi în săraca China.

În America şi în tot vestul se crează un univers al ciripitului şi lătratului continuu în interiorul acestor cetăţi de beton şi sticlă şi, mai nou se retrag în lumea virtuală a internetului. Omul iubeşte mai mult şi devine un adict al lumii artificiale. Nu mai vorbesc că această nouă filozofie a “Just on time”, de a trăi doar azi, şi în prezent îl face să distrugă totul în jur fără ai mai păsa de lumea de mâine, plus distrugerea sistemului de educaţie făcut intenţionat de cei de la putere ca să controleze mai uşor masele, de ai ţine pe loc din drumul trezirii şi creşterii lor spirituale, ajută la iresposabilizarea globală şi distrugerea mediului. Dacă nu începe războiul suntem oricum direcţionaţi spre dispariţie din neglijenţă şi nepăsare. Mâncăm tot felul de tâmpenii, devenim egoişti şi sterili şi iată-ne fără urmaşi.

Sub deviza “eşti liber şi faci ce vrei” se ascunde lanţul robiei pus în gâtul individului; dacă ai bani cumperi ce vrei şi plăteşti toată viaţa. Casa, maşina şi alte obiecte necesare funcţionării în sistemul consumerist care îl orbeşte pe om şi nu mai are timp să realizeze cine e. Totul e atât de bine organizat încât atunci când sistemul descoperă un surplus de bani la tine are scule în tolbă să ţi-l ia printr-o amendă,  să zicem, sau mărirea taxelor. Omul se trezeşte şi începe să înveţe să fure prin calculator şi începe să aibă tot aşa cum aveau cei care furau în comunism. Şi-aşa eşti toată ziua şi noaptea preocupat să faci bani încât nu îţi cunoşti nici măcar vecinii! Eu, în România cunoşteam toată localitatea plus satele din împrejurimi. În cazul în care mă apuca noaptea, puteam să dorm la oricare dintre ei. Nu şi în occident!!! Aici şi copiii sau părinţii se plătesc unii pe alţii pentru servicii ca să înveţe să consume, cumpere şi vinde de mici, cam aşa cum îi învăţăm noi pe copiii noştri să bea pălinca de mici cu cana. Toată lumea în vest mănâncă şi se îmbracă de la televizor. Dacă se întrerupe curentul, jumate din ei mor că nu ştiu ce să mănânce. Sistemul ştie asta şi îi ţine mereu terorizaţi prin doze zilnice de frică.

În România, după şase ore de şcoală, în loc să-mi fac temele date de profesor, umblam pe dealuri până în noapte şi mă jucam cu alţi copii. Despre noi, copiii, nu zic că ne jucam, pentru că în realitate, noi ne lumeam, noi cunoşteam mediul şi el pe noi. Eram în clasă câte 25 de elevi. Cinci învăţau bine, erau tocilari şi premianţii clasei, zece alternau între note de 6 şi 10, cinci doar note de trecere, iar restul mergeau la director s-o ia la palmă cu şnurul de la reşou ca să promoveze clasa şi, uite-aşa umblam cu mâinile pe pereţi toată ziua ca să se desumfle. Şi în ziua de azi îl iubesc pe domnul director pentru că ne-a deschis ochii, ne-a trezit.

Toţi ne-am realizat şi avem poziţii bune pe când premianţii au ajuns nişte rataţi. Rataţi prin faptul că nu ştiu să înoate şi au renunţat să înoate prin viaţa asta nouă şi mizerabilă, pentru care ei nu sunt pregătiţi să funcţioneze. Eu vorbesc doar de clasa mea din Ciudanoviţa, alţii poate au avut altfel de noroc.

Şi pentru că ajunsei la noroc. O doamnă redactor din România mi s-a plâns că pleacă românii din ţară cu sutele, adică tineretul educat şi în felul ăsta ţara se destramă. Lasă-i să plece, i-am răspuns pentru că ei sunt pregătiţi pentru acea lume. Un şahist se duce să joace cu un alt şahist; el nu poate rămâne acasă să se sinucidă, iar în felul ăsta poate aduce bani acasă sau ne face un bun sau un rău nume, acolo le este locul. Însă cine rămâne acasă? Omul simplu, bun şi curat care lucrează pământul pe văi şi prin munţi, de care nu e interesată lumea din fermele de găini care se freacă unii de alţii şi de gratii până le cad penele şi doar mănâncă şi se ouă până cad leşinate, în timp ce, acela din deal trăieşte în eternitate cu cei  nou-născuţi ai săi doinind la fluier cântecul domnului inspirit de natură şi atunci te întrebi: păi nu era mai bine acasă? Prost să fii, noroc să ai!!! De unde vine proverbul ăsta care ne-a trecut înspre nemurire de mii sau zeci de mii de ani dacă e să credem că pe Zamolxe l-am adus din Egiptul împărătesei Nefertiti?! Poporul român are un AND special şi o inteligenţă în subconştient rară. De asta nu ne batem cu nimeni, nu facem războaie, pentru că războaiele sunt organizate şi performate de laşi, bandiţi, trădători, nerăbdători, imaturi, minte scurtă, de oameni de nimic. Românii nu vor dispărea niciodată; poate numele locului va fi schimbat, însă ei tot aici vor fi. Să nu uităm că noi am trăit şi sub pământ câteva sute de ani, poate mii până a trecut îngheţul şi s-a dezbrăcat Europa şi Asia de zăpadă. Sub pământ am avut timp să ne albim la faţă. Am ieşit la lumină şi am dezvoltat cel mai mare ţinut al Europei, plin de bunătate şi înţelepciune. Avem tendinţe de unire, întregire. Nu simţiţi asta în voi, românilor?

————————————–

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

29 martie, 2018

Mariana GURZA: Nicolae Bălțescu în căutarea ,,Primăverii”

,,Numai în simplitate şi smerenie se manifestă tăria adevărată, noblețea autentică și grația. O lume ar fi cunoscut, ar cunoaște fericirea, dacă… ar fi putut, ar putea atinge măreția simplității în gândire, în cuvânt și faptă. În scenariul existent (al Lumii) acest lucru este dificil de atins, dacă nu și imposibil. Ar fi cu putință numai dacă oamenii și-ar iubi curat, din suflet semenii. Creatorul ne-a permis să peregrinăm prin Creații, dar să nu producem suferință altora în schimbul satisfacerii dorințelor personale. Cât de actuale sunt cuvintele Lui Iisus: ,,Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă!” (Nicolae Bălțescu)

Crezul literar al poetului Nicolae Bălțescu, este edificator în ceea ce privește parcursul său scriitoricesc. Trebuie să recunosc că, primirea volumului  ,,Să mă ierți, Primăvară” apărut la Chișinău-Pontos, 2017 a fost o adevărată bucurie, descoperind un frate de dincolo de Prut ce mânuiește cu măestrie cuvântul.

Volumul este structurat în cinci capitol: Din istoria lumii, O lume azi, Psalmi, Să mă ierți, primăvară, Gânduri pentru Neamul Meu, Picături din roua lirei.

Poetul Nicolae Bălțescu este un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Totul este iluzoriu, poetul visând la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidii. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjeste după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit… ,,Între acei pământeni care nu acceptau Primăvara, nici Înviere. Probabil, calitățile conglomeratului meu nu erau pentru momentul acestei lumi. În ea, în această lume rătăcită și văduvită de Primăvară, realizările vor aștepta încă mult”.

Poetul Nicolae Bălțescu este prins în ,,labirintul timpului”, dorindu-și veșnicia.  Căutarea de sine este tot mai pregnantă. Plutind pe Necuprins, nu învinovățește timpul. Ca și pentru Kant sau Eminescu, timpul este intuiție… ,,în fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu ele sunt numai în sufletul nostru. Nu e adevărat că există un trecut, consecutivitatea e în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan. (M. Eminescu)

Timpul este legat de sentimentul propriei noastre existențe. Ne schimbăm noi înșine, și suntem martori la tot ce ne înconjoară. Mergând pe această idee, Heraclit din Efes spuneacă nu ne putem scufunda de două ori în același râu, fiindcă între cele două momente râul s-a schimbat și nu mai este identic cu cel din primul moment. Dar toate aceste schimbări își pun amprenta pe sensibilitatea poetului. Îl doare neputința lumii, răutatea, indiferența și nepăsarea. O poezie profundă cu multe reflexii filozofice.

Între tăceri și zbateri, tematica existențială ambundă paginile cu tristeți și neputințe pentru o lume în derivă. Așa cum se știe, literatura română prin esența ei este  de sorginte religioasă, poezia fiind considerată una dintre formele concrete de comunicare a omului cu Dumnezeu dar și un reazăm pentru cei care lecturează aceste versuri, venind în comuniune cu mesajul poetic. Prin această transfigurare sufletească, prin poezia religioasă, poetul Nicolae Bălțescu se ridică la rangul de lucrător cu Dumnezeu la frumuseţea lumii. Ce poate fi mai minunat și mai frumos?

O poezie în care poetul este ca o ardere de tot. Își dorește Iubire și Dreptate. Poezia de dragoste este și ea prezentă. Viorica fiind muza care îi animă versul. Poezia avangardistă este tenace. Mândria și demnitatea de basarabean sunt unice. ,,Trezește-ți spiritul străbun de demnitate/ Rufică-te la luptă pentru sfânt Neamul tău,/ Că cel ce luptă pentru libertate,/ Acela luptă pentru Dumnezeu!

Putem vorbi de un iubitor de neam și de loc. Speră ,,cu adevărat că Frumusețea va salva Universul! Frumusețea va salva Lumea numai prin Iubire…”. Credința fiind temelia unui nou încept. ,,Primăvară, te rog să mă ierți…/ O lume străină, grăbită/ Nu te-a văzut înflorind… 

Poetul Nicolae Bălțescu un nume care s-a remarcat prin scrierile sale. ,,La hotarul Vremii și Nevremii surprinzător/ Se vor schimba în tihnă, splendid anii./ O lume Nouă în toate patru zări binevoitor/ Va lumina, va copleși Pământul cu iubire,/ Iar Cerul coborî-Va, nouă, darnic, epifanii…

Lirica poetului Nicolae Bălțescu merită o analiză mai atentă. Un univers tainic al eului copleșit de măreția lumii.

——————————-

Mariana GURZA

Timișoara

30 martie 2018

PUȘLAMAUA DE LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

Rexlibris Media Group - PUȘLAMAUA DE LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

Luni,  26 martie, de la ora 19.00, Sala Pictura a Teatrului Național din București se va transforma în spațiul de joacă al Pușlamalei de la etajul 13. Textul scris de Mircea M. Ionescu, jucat de actrița româno-canadiană Claudia Motea, în regia lui Vlad Stănescu, deschide o nouă perspectivă explozivă în lumea teatrală.

 

Personaj simbol al Tineretului zilelor noastre, „Pușlamaua”, este o puștoaică de 15 ani percepută de societate ca fiind „și bună și rea și nebună” care transmite, prin rolul compozițional de excepție al actriței Claudia Motea, un mesaj pozitiv, potrivit căruia oamenii să nu mai trăiască, în continuare, „cu frâna de suflet trasă”.

 

Dramaturgul Mircea M. Ionescu dăruiește scenei un text de o mare valoare umană cu un dezinvolt curaj și rafinament metaforic, pe care actrița Claudia Motea îl fructifică, excelent, prin talentul ei care a consacrat-o, sensibilizând la modul cel mai profund inima spectatorului.

 

În deplină simbioză cu textul, este muzica scrisă de Dennis Dreith, compozitor american care a semnat coloana sonoră a unor filme celebre, precum Jurrasic Park, Brave Heart și sunetul asigurat de Alexandru Rădulescu, inginer electroacustic la Teatrul Național București.

 

Claudia Motea a fost remarcată datorită talentului său actoricesc, dar și pentru cel de dramaturg/scenarist, în țară, precum și în străinătate, obținând mai multe premii și distincții din partea unor instituții de prestigiu. The Theatre Film Festival London Canada i-a acordat titlurile de Best Actress, Best Original Script, Best Audience Award și o nominalizare Brickenden Award. În anul 2015 a primit Premiul de Excelență în cadrul Galei Celebrităților, iar în 2016 a fost aleasă Femeia Anului la Gala Femei de Succes. În prezent este director artistic al Teatrului „NOSTRUM”, afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și președinte al Departamentului Artele Spectacolelor al Uniunii Artiștitor Plastici.

 

Biletele au fost puse în vânzare și se pot achiziționa de la casa de bilete a Teatrului Național si online de pe

www.mystage.ro

www.startickets.ro

www.bilet.ro

www.ticketnet.ro

 

 

Alin CUCURUZAN: Amurgurile din noi (poeme)

Ioane, -ncepe alt amurg

 

Ioane, -ncepe alt amurg în noi

iar stelele ne poartă printre vise.

Trec umbre peste pleoapele închise;

Un ciob de noapte zace în noroi.

 

Ioane, -ncepe alt amurg în vise;

Uitările ni se strecoară în privire;

Credința ne e simplă nălucire;

Altar ne sunt speranțele ucise.

 

Ioane, -ncepe alt amurg de vieți;

Ne interzic și dreptul la visare;

Aripa morții se întinde peste soare

și nu urmează alte dimineți.

 

Ioane, -ncepe alt amurg în noi

și ne-amăgim cu stele și cu vise.

Agonizăm sub pleoapele închise,

îngenunchiați în lanțuri în noroi.

 

Am chemat

 

Am chemat trestiile

să mă-nconjoare

și să se îndoaie

în bătaia gândurilor mele.

Am chemat stejarii

să mă-nconjoare

și să stea drepți

în jurul viselor mele.

Am chemat păsările

să mă-nconjoare

și să-mi caute cuvintele

în toate colțurile lumii.

Apoi, am chemat pământul

să mă-nconjoare

și să mă primească

și să-mi rodească în liniște

gândurile – trestii,

visele – stejari

și cuvintele – păsări

risipite în toate colțurile lumii…

 

…și a fost ziua întâi.

 

Infinit interzis (variantă)

 

Iau foc icoanele-n altare

și se aprind și ceruri și pământuri,

eresuri vechi ne rătăcesc prin gânduri,

agonic, câte-o rugăciune moare.

 

Pe la răspântii rătăcim orbiți

răstălmăcind cărarea spre lumină,

purtați de vânturi, smulși din rădăcină,

robiți viclean de clerici învrăjbiți.

 

Cuvintele ni-s aripi pentru zbor,

ne înălțăm spre ceruri interzise,

cu lacrimile zărilor deschise

ne descântăm de moarte și de dor.

 

Și vom fi iarăși lespede de vis.

Vom dezgoli de taina lor trecuturi,

vom zgudui a lumii începuturi

pășind spre viitorul interzis.

 

Vis de înger

 

Hymere mi se ascund

în spatele pleoapelor închise.

Ca într-un marasm,

străbat nepătrunsele drumuri

pe care pașii mei nu lasă urme,

către cimitirul speranțelor

străjuit de de păpuși grotești

atârnate de felinare…

…îngerul mi-a strigat, din întuneric:

Uite nemurirea mea!

dă-mi, la schimb,

toată nebunia ta,

toate iluziile,

toate durerile,

dă-mi viața ta

și învață-mă să mor…

…îți dau, mai bine,

cuvintele mele

și visele eviscerate

și drumul către

cimitirul speranțelor vii

străjuit de păpuși grotești

îngropate sub felinare.

Mai târziu,

decăzut și viu,

îți vei cere înapoi

Nemurirea.

 

Ninge…

 

Ninge crispat

cu angoase,

cu vise și cuvinte.

Ninge sinistru

cu demoni și hymere.

Ninge nevolnic

cu dorințele mele.

Ninge trist

și alb,

ca un cor de meri în floare.

Ninge meschin

cu durerile mele …

… și mă întorc

între vise și dorințe

între angoase și cuvinte

învăluit în flori de măr …

… ninge în mine

obsesiv și absurd

cu gânduri,

cu tăceri,

cu distanțe …

… ninge..

—————————————

Alin CUCURUZAN

Cluj-Napoca

26 martie 2018

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – SLUJIREA CUVÂNTULUI

„Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,/

Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.//

Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/

Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.”

(Maica Teodosia/ Zorica Laţcu, Tăcere)

 

De peste un secol spre un mileniu şi mai mult Mihail Eminescu, întronizează sub sceptrul dinastic al creaţiei sale profetice, generaţie după generaţie, prin aleşii gândirii-Ucenicii lui chemaţi, stimulându-i spre broderia cuvântului frumos, ţesut cu har, cu migală, cu fior, cu lumină şi dor pe marea porfiră a culturii noastre geniale.

 Deşi la început, în epoca totalitară Artur Gabriel Silvestri* a luptat ca mercenar pe baricada celor care l-au mărginit pe Mihail Eminescu, lundu-i cu uşurinţă aura creştină, nepătrunzând adânc în sânul Tradiţiei noastre creştin-ortodoxe, taina şi izvorul care dă sens creaţiei spirituale prin excelenţă, la plinirea vremii, graţie voinţei lui Dumnezeu şi cu voia sa, s-a descătuşat, s-a dezmărginit, apropiindu-se de spiritul evanghelic ce dă măsură harului serafic purtător de înţelepciune, viziune, şi misiune.

Un om de cultură e musai să fie inteligent, credincios şi erudit. Dar nu-i suficient. El trebuie mai întâi să fie cuvincios. Adică, smerit faţă de Adevărul Suprem şi de Neam.  Aşadar, după ucenicia sârguincioasă în Via lui Dumnezeu, între Ucenicii de seamă ai Profetului Mihail Eminescu-contemporanul fiecărei generaţii de Români cu rang spre absolut ajunge şi Artur Gabriel Silvestri.

Cine are cinstirea sacră de a fi Ucenicul lui Mihail Eminescu, împărtăşeşte prin ruga Crăiesei noastre Maria Vlaherna-Carpatina, nu numai unduiri de azur seraf al genialităţii lirice, ori străluciri angelice reflectate de aura marelui profet al spiritualităţii creştin-ortodoxe, naţional-universale, ci şi surâsul dătător de viaţă şi lacrima împletitoare de destin a dulcelui Emin.

 Din Icoana prea venerată a Luceafărului, înfăţeşte gândul-grâu curat, ce se muceniceşte în pâinea rumenită, aburindă a cuvântului dătător de viaţă, peste care se picură mirul divin al suferinţei şi demnităţii Neamului pentru ca sufletul dacoromân al celui ales să renască hristic pentru cuminecarea celor mulţi, dar merituoşi spiritual.

 Artur Gabriel Silvestri urmând pilda Românului absolut – Profetul Mihail Eminescu şi-a îmbrăcat sufletul cu mantia muceniciei culturale, împletindu-şi viaţa de creaţie cu eroismul spiritual într-o înaltă şi nouă Şcoală a regândirii, a primenirii, a renaşterii, a regăsirii întru Calea Hristică vocaţională, printr-un elan mistic-pedagogic-misionar de o profundă atitudine, de o mare admiraţie care, i-a înnobilat chipul cu fascinaţie, cu tărie morală, cu autoritate de sacerdot al Limbii sfinte literare, coslujind Liturghia frumuseţii creştine a Românului izvodită din Pantheonul Filosofiei culturii ortodoxe

Cum, însă în Liturghia Bisericii Creştin-Ortodoxe a Mântuitorului Hristos, sacerdotul nu este numai cel care aduce jertfa curată, bineplăcută, ci şi cel ce se aduce pe sine jertfă dorită, dăruindu-se celor buni luminaţi de har şi credinţă, Artur Gabriel Silvestri a adus jertfă Culturii universale şi s-a adus pe sine jertfă lui Dumnezeu şi Neamului.

Asta, însă n-au înţeles-o călăii pururi slugarnici altora ca ei, care i-au curmat viaţa. Aşadar, creaţia spirituală a geniului creştin este Calea Românului purtător al Crucii, pe care o străbate de la naştere spre martiraj, adică de la viaţă spre Viaţă. Pe această Cale Hristică, inima aprinsă ca o candelă de chilie luminează sufletul curat care, se înteţeşte spre culmi ale tranfigurării întru duhul Logosului Hristos, întru duhul Neamului nostru nemuritor.

 

Filosoful Culturii

Artur Gabriel Silvestri a reuşit să spargă carapacea încremenirii proletcultismului hibrid: socialisto-comunist, să înlăture din cale mormanele de pseudo talent, pseudo-valoare, lespezile de critici, momâile de linguşitori, gropile de slugarnici ai sistemului proletar, totalitar, făcându-şi cărare spre tărâmul divin al Tradiţiei milenare creştine, al spiritualităţii geto-dace multimilenare pentru a pune temelie noii sale Şcoli a Regândirii ortodoxe române, cu o nouă Cazanie – Limba literară creştină, unde libertatea Cuvântului-Gândirea însăşi se purifică în focul Rugului Aprins al Adevărului, al Frumosului, al dreptei Credinţe, al Libertăţii Duhului, al Harului sinergic, al Misticii serafice, dar mai presus de toate al Dorului de Iubire.

Mireanul truditor-creator pe ogorul Limbii literare, Artur Gabriel Silvestri, suie precum dacul liber, Muntele întâlnirii cu Dumnezeu, piscul Filosofiei gândirii ortodoxe, astfel, încât, intelectualul drept măritor creştin trăieşte împlinirea de sacerdot cu o vocaţie mistică puternică ce se răsfrânge ca o misiune de teolog, cu o definire de mărturisitor ce pătrunde ca o înaltă luminare idealul iubirii şi urmării lui Hristos. Partizan al adevărului, camarad al eficacităţii scrisului ortodox spiritual, tors din caierul curat al gândului spontan, ori înveşmântat, Artur Gabriel Silvestri formează o nouă Generaţie creştină de gândire artistică, de scriere elevată, erudită, morală, mistică cu înrâuriri benefice educaţiei de astăzi a tineretului creştin.

Vizionar al misiunii sale către finalul trecerii vieţii pământeşti, de la marea Tăcere spre Grăirea sublimă a Cuvântului-Vieţii cereşti, Artur Gabriel Silvestri propune un studiu vast transdisciplinar pentru caracterele ce se doresc a deveni conştiinţe spirituale, în sensul profund al trăirii frumosului literar, artistic, filosofic ori mistic. Conştient de vocaţia sa, Artur Gabriel Silvestri ne scoate din miracolul anonimatului pur, ori social, spre taina profundei înţelegeri, cea lăuntrică, unde axa devine metafizică, dând matricei eului spiritual tâlcul adâncului nostru ce irumpe spre o trăire firească, duhovnicească ori isihastă. Adică, ieşirea din metehnele înţelegerii abstracte ale supravieţuirii prin sine, la trăirea serafică a comuniunii prin Noi: Dumnezeu+Tu+Eu=Cu Noi este Dumnezeu!

Orice gând bun, orice cuvânt frumos, orice faptă morală trebuie să fie un exerciţiu permanent, un antrenament spiritual pentru Urcuşul mistic al creştinului ortodox. Altfel, criza omului se adânceşte crizei celuilalt şi împreună cu paşi repezi şi cu ale celorlalţi semeni ce se adaugă din mers, devin consecinţele crizelor naţionale, ce alcătuiesc o Societate deschisă, o Societate de consum de felurimi de crize sociale: morale, familiale, spirituale, religioase, culturale, politice, diplomatice, economice etc.

Toate aceste crize dincolo de cele provocate de B.N.R., F.M.I., ori B.M., mână în mână cu instituţii de stat, gen DNA, SRI ş.a., dincolo de angajamentele oculte ale politicienilor cu megafirmele-meduze ori concernele-caracatiţe, crizele îşi au mai întâi filonul în cele trei mari rupturi: Ruptura dintre om şi Dumnezeu, Ruptura dintre om şi om şi Ruptura dintre om şi Creaţia Atotcreatorului, mai precis dintre om şi natură. Astfel, se calcă în picioare Tradiţia, se ia în coarne Evanghelia Noului Testament, se loveşte cu copitele aşezarea divină a Familiei, se bagă buldozerele în Biserică, se dinamitează Şcoala, se trage cu tunurile în Armată, se drogează Sănătatea, se transferă spre alte bănci şi-n largi depuneri Economia, se prostitueză politic Justiţia, iar politica devine traseista de viziuni neo-liberale cu puls neo-comunist.

În societatea actuală mult prea deschisă distrugerii este evidentă înteţirea crizelor, fiindcă toate abordările pulsează exterior: demagogie, incultură, tehnicism, corupţie, falsitate, impietate, superficialitate, subiectivitate, sinodalitate, comunitate. Aşadar, nu istoria se repetă, ci doar crizele, năravurile, ororile, erorile şi păcatele ei. Omul şi-a pierdut firea părăsind chipul său ceresc, devenind prea lumesc, cămătar.

Dumnezeu, Care nu ne pierde de tot din privire, ne trimite călăuzitori, vizionari, duhovnici, misionari, spre a ne readuce în firea dintâi, în regândire, întru frumuseţea evanghelică a Cuvântului, spre profunzimea Înţelepciunii Duhului, spre sofianismul filocalic al Omului creştin, adânc trăitor şi înalt mărturisitor, jertfitor spre o nouă renaştere creştină sanguină a misticii ortodoxe dacoromâne. Acestor Aleşi ai lui Dumnezeu, ai lui Zamolxis, ai Fecioarei Maria şi ai lui Andrei, Neamul Străbunilor din ceruri le conferă meritul de a vorbi pătrunzător, de a scrie sublim poporului român, îndemnându-l să lupte pentru Învierea Neamului nostru dac.

 

Se spune că din cele nouă ceruri cereşti, râvnite de lume, zece sunt dăruite dacilor…

Existenţa creştinului pe pământ este Taina suferinţei sale metafizice şi a jertfei sale mistice spre împlinirea bucuriei sale cereşti. Suferinţa şi jertfa nu sunt sancţiuni, pedepse, ori constrângeri, ci împliniri: căutări, definiri, cercetări, renunţări, căderi, ridicări, coborâşuri, suişuri, atitudini, viziuni, mărturisiri, finalităţi, esenţe, frumuseţi, ca omul să se înalţe spiritual spre găsirea sensului ortodox al condiţiei sale creştine.

Suferinţa creştină reclamă mângâierea ta, a celor din jur asemenea ţie, dar jertfa se asumă bucuriei multor aleşi. Aşadar, jertfa devine punctul final al bucuriei noastre sau frumuseţea ultimă a devenirii Omului ceresc. Noua menire literară creştină, a regândirii noastre după modelul Omului Mare – Artur Gabriel Silvestri, trebuie să fie o poezie a sufletului ortodox scrisă cu inima plină de Dor pentru caracterele şi conştiinţele însetate de Adevăr şi flămânde de Dragoste, întru purificarea celestă, întru iluminarea serafică.

Momentul apropierii omului ales de sfârşitul său este de fapt venirea lui într-o tinereţe a spiritului hărăzită de harul Duhului Sfânt, de energia necreată care reface în omul chemat Chipul lui Hristos întru asemănarea cu Dumnezeu. Această salvare matafizică, această refacere spirituală nu se poate face decât printr-o nouă cultură creştin-ortodoxă.

După apusul Evului Mediu creştin, generaţiile care s-au adăugat moştenirii pământului au urmat cursului firesc al istoriei, dar nefiresc pe cel al Evangheliei.

Astfel, că în mare parte conştiinţa omului creştin a îmbrăcat haina totalitaristă a epocii respective: renascentistă, umanistă, iluministă, liberalistă, marxistă, leninistă, stalinistă, populară, democrată, comunitară, ecumenică, new-agegistă etc.

Mişcările avangardiste ale veacului al XX-lea, sterpe de harul divin şi-au croit o epocă a obedienţei proletare pe care au plantat crize spirituale, exoterisme, teosofii, autonomii, brutalităţi, îndrăzneli, revolte, vulgarităţi, umplând decenii de absurdităţi literare, producţii mari comandate de submediocrii politici, mediocrilor literari.

După interzicerea Filocaliei, lucrarea părinţilor Arsenie Boca şi Dumitru Stăniloae, a „Gândirii” lui Nichifor Crainic şi a tuturor oamenilor culţi şi de cultură care au pus temelia unei spiritualităţi autentice creştine, epoca modernă a proletariatului, a proletcultiştilor a culminat cu cele mai mari rătăciri, cu cele mai multe decăderi.

Revenindu-şi în sine, întru dreapta credinţă, Artur Gabriel Silvestri s-a redescoperit pe sine, a redescoperit pentru postmodernişti Ortodoxia dătătoare de har şi de sens, a întreţesut ideile frumoase, nobile, le-a dat directive morale, direcţionându-le spre atitudini de viaţă spirituală pe care să pună bazele noii culturi creştine în noua Şcoală a regândirii filocalice şi sofianice a Românului. Cuvântul, lăstar din Logosul dumnezeiesc trebuie să înmugurească, să înflorească şi să rodească în Cultura ortodoxă a Duhului din Grădina Maicii Domnului.

 

Taina Cuvântului, ca expresie sublimă a grăirii se cuminecă în sacra mărturisire

 „Cuvântul şi expresia, ca mărturisire, sunt pe de altă parte, mai calde şi mai umane decât tăcerea. Deşi uneori ia un aspect tragic şi paradoxal în viaţa morală, mărturisirea aduce cu sine bucuria purificării, a creaţiei şi împărtăşirii.” (Ernest Bernea, Treptele bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2008)

Artur Gabriel Silvestri a resădit Cuvântul, a plivit Cuvintele, a rezidit Cartea.

Artur Gabriel Silvestri şi-a tridimensionat rolul spiritual în comuniune cu Cartea.

Artur Gabriel Silvestri-mare iubitor de Carte: bibliofil şi donator, asemeni marelui meu prieten Dumitru Ionescu-Bucureşti.

Artur Gabriel Silvestri-mare autor de Carte, precum: Elena Buică, Mariana Gurza, George Stroia, Doru Ştefan Dăncuş, Ion Măldărăscu, George Roca, Ben Todică, George Anca, Florentin Smarandache, George Stanca, Radu Mihai Crişan, Cezarina Adamescu, ş.a.

Artur Gabriel Silvestri – mare ctitor de CarteBiblia Literară, prin varietatea tematică abordată şi elaborată, împlinindu-se ca un mare Odrăslitor de caractere literaro-filosofice, formându-şi toţi Ucenicii săi sub aura Mărturisirii de Credinţă Literară.

  • Lumina lui Dumnezeu, Ocrotirea Fecioarei Maria şi Mireasma Înţelepciunii Sfinţilor Dacoromâni să-ţi stea permanent în preajmă Maestre Artur!

Ciclul cosmic al lucrării Luminii Logosului-Hristos în Creaţia Sa – Cartea Vieţii:

 Cuvântul dumnezeiesc îl naşte pe Om în graiul Cuvintelor sale. Comuniunea Omului cu cerul şi cuvintele se întrupează în Cartea, care-l sfinţeşte pe Omul ce zideşte Biserica lui Hristos.

Altfel, spus: Cuvântul îl naşte pe om. Omul naşte Cartea. Cartea naşte Credinţa literară. Credinţa literară naşte Biserica în care se slujieşte Cuvântul. În noua Şcoală a regândirii, a primenirii, a renaşterii, a regăsirii demnităţii-fondatorul ei Artur Gabriel Silvestri ne-a lăsat ca Testament „Mărturisirea De Credinţă Literară”.

 Să ne adunăm în Cuvânt!

Să ne adunăm în expresie!

Să ne adunăm în mărturisire!

Să nu ne alungăm niciodată în noi înşine!

Să ne-alungăm în celălat!

„Cine m-alungă-n celălalt?/ Din celălalt cine mă cheamă?/ Că urc din geamăt în aramă,/ că trec din lacrimă-n bazalt.// M-ascult şi bronzu-a prins să geamă,/ m-ating şi-n lespede tresalt./ Cine m-alungă-n celălalt?/ Din celălalt cine mă cheamă?// Fug în metal să-i par de-o seamă,/ în piatră plâng şi mai înalt,/ şi piatra parcă se distramă…/ Din celălalt cine mă cheamă?/ Cine m-alungă-n celălalt?” (Radu DEMETRESCU GYR – Rondelul CeluilaltAnotimpul Umbrelor)

 

Laureaţii Vieţii lunii Martie

 

2.03.1905, Radu Demetrescu Gyr, prof. univ. dr., min. secretar de stat, scriitor, poet genial, mb. Uniunii Scriitorilor, mărturisitor, deţinut politic-religios; 2.03.1924, Octavian Alexi, martir, ucis în temniţa Piteşti-1949; 3.03.1888, Iosif Trifa, preot, fondatorul Mişcării „Oastea Domnului”; 5.03.1904, Haig Acterian, scriitor, actor şi director al Teatrului Naţional; 6.03.1920, Ernest Maftei, actor, deţinut politic-religios; 9.03.1907, Mircea Eliade, prof. univ. dr. istoric al Religiilor, scriitor, filosof; 13.03.1900, Petre P. Panaitescu, prof. univ. dr. academician, istoric; 13. 03.1907, Mihai David Ghindăoani; 13.03.1913, Mircea Dumitriu; 16.03.1865, Constantin Nazarie, pr. prof. stavofror; 16.03. 1914, Victor Corbuţ, av. dr. în Drept, publicist, mărturisitor; 16.03.1921, Constantin Oprişan, poet-filosof, martir, deţinut politic-religios; 17.03.1917, Zorica Laţcu/Maica Teodosia, poetă-mistică genială;  17.03.1924, Constantin Marin Nistoroiu, (tata), patriot-creştin, n. în comuna Bârsoiu-Vâlcea; 18.03.1895, Dan Barbilian/ Ion Barbu, prof. univ. dr. matematician, poet; 18.03.1944, Ghelasie Gheorghe, ieromonah-Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, scriitor şi trăitor isihast; 19.03.1953 Artur Gabriel Silvestri, Filosof al Culturii, Ctitor al Mișcării pentru Patrimoniul Cultural,  20.03.1914, Ovidiu Caledoniu, teolog; 24.03.1885, Dimitrie Cuclin, compozitor; 25.03.1894, Iustin Popovici, scriitor, teolog, Dr. în Filosofie, Sfânt; 25.03.1922, Marin Naidin, deţinut politic-religios, mare mistic creştin; 26.03.1913, Eugen Teodorescu, av. brăilean; 27.03. 1885, Constantin I. Gane, răzeş, licenţiat în Drept, scriitor istoric de succes.

––––––––

* Artur Silvestri (Gabriel Târnacop) născut la 19 martie 1953, la Drăgănești-Vlașca, Județul Teleorman, decedat la 30 noiembrie 2008 la București. Scriitor român, fiolosof, promotor cultural, editor, întemeietor de organizații culturale și cetățenești și fondatorul unor organizații profesionale și patronale din domeniul imobiliar.  (N.R.)

––––––––––––

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț, 19 Martie 2018

Mariana POPA: RECENZIE – CĂRTICICA PRICHINDEILOR – AUTOR LIGYA DIACONESCU

Mariana POPA - RECENZIE - CĂRTICICA PRICHINDEILOR - AUTOR LIGYA DIACONESCU

„LĂSATI  COPIII  SĂ  VINĂ  LA  MINE”…

Cu toții ne întoarcem la vârsta copilăriei, din când în când, privind-o ca pe o imagine nemuritoare. Revenim mereu la ea, ne regăsim  și-i ascultăm simfonia. Coborâm vârsta, sărim decenii și ne memorăm amintirile dragi. Reușim  din plin cu o condiție acest lucru. Pur și simplu, să scriem despre copii și copilărie. Cu siguranță, totul pornește din copilărie, ea ne conduce spre matricea  vieții.

Nu pot să nu amintesc cuvintele lui Isus: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți”…Lăsăm copiii să meargă spre Isus, dar, poeta Ligya Diaconescu merge împreună cu ei, răspunzând chemării divine prin scriere de cărți pentru copii. Ce poate fi mai frumos, ce poate fi mai înălțător?Poeta are o credință puternică în Dumnezeu și a Lui nemărginire.Fluidul incandescent al iubiriifață de semeni și față de copii, în special l-a dobândit din rugile făcute la altarele lăcașurilor de cultpe care le vizitează prin multele pelerinaje religioase.

Am vrut, doar să subliniez componenta religioasă foarte vizibilă în personalitatea Ligyei Diaconescu, izvorul inspirației scriitoricești pentru poetă.Ajunsă la vârsta senectuții, eu am devenit bunică pentru trei fetițe. Am oferit cartea LigyeiDiaconescu, intitulată „Cărticica Prichindeilor” (poezii pentru copii), Editura Olimpias, 2018, nepoatei celei mai mici, Ana. Am văzut în ochii ei bucuria primirii unei cărți, pe care să o poată citi singură, fiind în clasa zero. Lumina care-i radia de pe fața ei mică, m-a lăsat fără cuvinte, doar zâmbetul ei mi s-a cuibărit în suflet. Ana era bucuroasă pentru carte, s-a așezat urgent lângă mine răsfoind cu o privire avidă filele. Citește, la început, silabisind:

„ Zboa-ră azi din floa-re-n  floa-re,

Ne dă mie-re bu-nă, ta-re.”

(Albinuța)

Se observă, că poeta scrie sub cupola unui sentiment matern, care cade ca o lentilă a bobuluide rouă, din inima ei iubitoare de copii. Ea face o explorare în lumea insectelor și a florilor pentru a atinge trăirea din inocența vieții de copil, găsind exprimarea potrivită.Ana s-a obișnuit cu textul și citește legat:

„Gălbioară floricică

Mare, veselă, frumoasă,

Întorci capul după soare

Și-ai sămânța-așa gustoasă”

(Floarea soarelui).

Poeta Ligya Diaconescu dovedește calitățile necesare exprimării artistice pentru a atinge latura educativă a micilor cititori. Ajungem la alte și alte poezioare și spre final, Ana găsește capitolul „Zilele săptămânii”. Se oprește la „Vineri” spunându-mi că ea iubește această zi. De ce? E ziua cândmergem la casa bunicilor din Munții Făgăraș. O îndemn să citească tare:

„Vineri pășește, spășită

Se vaietă că-i obosită

E a cincea-n calendar

Și te-mbie iar și iar…

Să pleci la munte, la mare,

Să te relaxezi, la soare.”

Aveam și eu interesul acestei zile de vineri din motiv de „eliberare” la sfârșit de săptămână.Alături de Ana, am descoperit un spirit de observație dezvoltat pentru studierea  lumii înconjurătoareîn cartea doamnei Ligya Diaconescu. O felicit și pentru această minunată preocupare, aceea de-a aduce zâmbetul pe fața copiiilor.

Literatura pentru copii nu o poate scrie oricine. Doamna Ligya Diaconesc are cunoașterea necesară pentru psihologia copiiilor și despre vocabularul lor în formare. Pe lângă acestea e nevoie de o imensă dragoste pentru copii, precum și de o cunoaștere a efectului produs asupra micilor cititori a textelor dedicate lor. Totul se desfășoară în armonie cu joaca lor, element esențial al copilăriei.

Cred că autoarea acestei cărți, iubitoare a versurilor lui Lucian Blaga, a scris cu plăcere cartea recitând în gând:   „Copilul râde”:

„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul,

Tânărul cântă:

Jocul și înțelepciunea mea e iubirea,

Bătrânul tace:

Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea.”

–––––––

Mariana POPA

Brașov, 1 Martie 2018

 

 

Marin BEȘCUCĂ: Și ger peste tot…

… sărutul din poartă îndrepta o noapte stâlcită
era muțenie totală din muză,
negurile erau înghesuite-n zăpada de dincolo de drum,
drumul amuțit de-a dreptul, se lăsa schingiuit de ger,
și ger peste tot !
ger peste tot …
că mi se făcea o greață teribilă,
viața nu scotea o vorbă !
uneltise mereu, și mereu, și mereu contra visului,
uneltise tot mai mereu împotriva-mi eului …
se hrănise pe alese cu amintirile paștizate
și Dunărea era atât de departe, atât de departe …
nu-mi închipuisem această banchiză
loveam cu călcâiul să fac o copcă …
măcar o copcă !
nu ținusem vreodată undița-n mână,
dar strecuram de momeală perechi de câte 20 de ani,
dar cifra nu mai era chiar așa de rotundă
și zecimalele mi se cuibăreau în gleznă,
știu,
nu mai era fir de iarbă …
chiar și dădusem fila !
era a patra cataractă, dar încă atâta pustiu,
dar izvorul e proaspăt, e limpede, e viu …
dar din sus veneau puhoaiele trecutului,
riscam apa sâmbetei,
noaptea nu-mi vrusese vorbi,
avusesem câteva ademeniri însă … însă !
ceva își înfige hălcile-n vis
și visul recurge la banderola albă,
gerul simte și mușcă, mușcă, mușcă …
idiosincrazii despletite își lipesc buzele de perete,
dau iama clipe decrepite,
desenul se lasă zgâriat pe cercul polar,
țâșnesc milioane de aurore,
curcubee stinse mai au în ugere lapte …
și-aș pleca –ntr-un plâns de lumânare,
sărutul din poartă mi-a promis să mă-ndrepte …
și teiubescul se aruncă despuiat în zăpadă,
LACRIMĂ NĂSCUTĂ DIN IUBIRE PENTRU POEM
se zloboadă …

… frunte-mi plecată-mi ție, Cititorule !

——————————
Marin BEȘCUCĂ

Saldabagiu De Munte, Bihor

23 martie 2018