Vasilica Grigoraş – Doamne, iartă-mă!

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Te-am aflat, Doamne
în cristelniţa sibilină
devenind floare crescută
în sera ta divină

Te-am simţit, Doamne
în cădelniţa de jar
cu fum stăruitor
de blândă tămâie
ce pluteşte
ca un nor de abur
prin teascul
zilelor şi nopţilor

Am mâncat din trupul
şi am băut din sângele Tău,
Doamne
din cinstitul potir
la vremea trezirii
cu inocenţa pruncului
spre prea îmbelşugarea vieţii
cu sfânta carte a cărţilor

Celulă strâmtă
m-am adâncit, Doamne
în măreţia ta
şi cu vechea pirogă
joc al copilului interior
rostogolindu-mă-n
povestirile apelor gângurite
trecând peste pietrele
din poteca vieţii
auzind cum trece
arcuşul peste corzile
inimii învolburate

Ţi-am urmat, Doamne
cu sandalele scâlciate
inima rătăcită
şi privirea-mi vălurită
pe drumul indicat
de puternicia smereniei
spre cerul credinţei
unde răsăritul se înalţă
ca o iertare

Şi, totuşi, te rog
iartă-mi, Doamne,
toate fărădelegile!

(Imagine Internet)

Vasilica Grigoraş – Duioşia nădejdii

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Pe sufletul de pluş
însetat de cuvintele
înscrise de râul
care-şi aminteşte
de izvorul
limpede binefăcător,
plin de cristale de bine
şi zâmbete după lacrimi,
stampe vechi
cu aura câmpului
din timpul
secerişului îmbelşugat
licăreşte într-un colţ
o sfântă icoană.

Gândind drept
şi socotind adânc,
este vremea
să ne întrebăm:
unde ne este dulcea duioşie
a nădejdii în Dumnezeu?

(Imagine internet)

Ben TODICĂ: Scrisoare către un frate român


Ca să-ţi răspund la întrebarea: Care-i diferenţa între acum şi
“Pe vremea când umblam pe jos…” din poemul unui autor necunoscut, aş putea spune că e mult de-atunci şi, totuşi tema e atât de actuală!

În 1979, după şase luni de stat în lagăr în Italia, la Trieste şi Latina (oraşul lui Mussolini), lângă Roma, m-aş fi întors acasă şi erau mulţi ca mine care am descoperit că occidentul nu este cu adevărat libertate. Doresc să vă spun că din 2000 de refugiaţi, cel puţin jumătate sunt nişte fiinţe extraordinare pentru că au reuşit să treacă prin filiera filtrelor comuniste de frontieră. Nu este uşor să decizi între viaţă şi moarte sau distrugerea fizică pe viaţă dacă eşti prins, că din punct de vedere social eşti pe viaţă pătat, proscris. Iar cealaltă jumătate au ajuns acolo căraţi de alţii, unii criminali, alţii agenţi infiltraţi şi mulţi tolomaci care nici nu ştiu de ce şi cum au ajuns acolo. Vestul este o maşină extraordinar de bine organizată care controlează şi exploatează omul la maximum, transformându-l în vierme sau, mai nou, compar toate oraşele mari cu “Găinării”, ferme de găini care înghesuite nu fac altceva decât să producă şi să consume 24 de ore. Zic 24, pentru că oamenii dorm câte 4-5 ore pe noapte şi chiar atunci când dorm lucrează şi în vis la bandă rulantă. Consoarta mea punea capace la cutii pe linia de asamblare, iar noaptea, în pat, prin somn îşi mişca mâinile, săraca lucra continuu. În fabrică, în România se transpira cu apă, în vest cu sânge, capitalistul ştie să scoată tot din tine şi te plăteşte după lege.

Astăzi pot spune şi demonstra că în comunismul copilăriei şi tinereţilor mele de până la 26 de ani când am trecut fraudulos graniţa din curiozitate şi pentru aventură în vest, am fost mult mai liber şi am putut să am experienţa creaţiei divine. De fapt, pentru asta suntem aici, pe pământ. După ce îmi plăteam tributul de şase ore, că atât se lucra la exploatarea uraniului şi tot atât la şcoală ca elev eram apoi liber să fiu EU, să-mi creez lumea şi universul meu. Să cutreier toate văile şi munţii Banatului, să mă joc în natură cu jucării făcute din natură, pentru că eram sărac şi  nu aveam bani pentru jucării, pe care le priveam doar prin fereastra librăriei. Faptul de a nu avea poate fi criticat şi folosit ca justificare să nu-ţi placă perioada comunismul, însă poate să fie un beneficiu mult mai mare în construirea caracterului şi descoperirea stării tale creative. Or fi fost crime şi violenţe la intrarea comunismului în ţară pentru că aşa se întâmplă la orice schimbare de regim, însă ele se epuizase în 20 de ani, deci eu nu le-am prins. La căderea comunismului în ’89 s-au produs tot atâtea crime şi chiar mai multe. Eu consider plecarea a 5 milioane de români să trăiască în diaspora tot crima se numeşte. Ştiu că 1% din ei rămân ca şi mine conectaţi la ţară şi participă la evoluţia ei, însă 99% o ignora şi încet, încet se integrează în locul unde s-au aşezat, rămânând doar cu umbra dorului, ei şi urmaşii vor fi asimilaţi.

Am vizitat 18 ţări şi nu am văzut libertate aşa cum a existat şi există în ţările comuniste, în ţările sărace, unde din cauză că nu există forma modernă de exploatare şi deci nu eşti preocupat de existenţă aşa cum eşti forţat în sistemul materialistic şi de consum, ai timp să te descoperi pe tine şi pe cel de lângă tine. Dovada e că în India, unde sunt cei mai mulţi săraci din lume sunt dezvoltate cele mai multe filozfii de viaţă. La fel şi în săraca China.

În America şi în tot vestul se crează un univers al ciripitului şi lătratului continuu în interiorul acestor cetăţi de beton şi sticlă şi, mai nou se retrag în lumea virtuală a internetului. Omul iubeşte mai mult şi devine un adict al lumii artificiale. Nu mai vorbesc că această nouă filozofie a “Just on time”, de a trăi doar azi, şi în prezent îl face să distrugă totul în jur fără ai mai păsa de lumea de mâine, plus distrugerea sistemului de educaţie făcut intenţionat de cei de la putere ca să controleze mai uşor masele, de ai ţine pe loc din drumul trezirii şi creşterii lor spirituale, ajută la iresposabilizarea globală şi distrugerea mediului. Dacă nu începe războiul suntem oricum direcţionaţi spre dispariţie din neglijenţă şi nepăsare. Mâncăm tot felul de tâmpenii, devenim egoişti şi sterili şi iată-ne fără urmaşi.

Sub deviza “eşti liber şi faci ce vrei” se ascunde lanţul robiei pus în gâtul individului; dacă ai bani cumperi ce vrei şi plăteşti toată viaţa. Casa, maşina şi alte obiecte necesare funcţionării în sistemul consumerist care îl orbeşte pe om şi nu mai are timp să realizeze cine e. Totul e atât de bine organizat încât atunci când sistemul descoperă un surplus de bani la tine are scule în tolbă să ţi-l ia printr-o amendă,  să zicem, sau mărirea taxelor. Omul se trezeşte şi începe să înveţe să fure prin calculator şi începe să aibă tot aşa cum aveau cei care furau în comunism. Şi-aşa eşti toată ziua şi noaptea preocupat să faci bani încât nu îţi cunoşti nici măcar vecinii! Eu, în România cunoşteam toată localitatea plus satele din împrejurimi. În cazul în care mă apuca noaptea, puteam să dorm la oricare dintre ei. Nu şi în occident!!! Aici şi copiii sau părinţii se plătesc unii pe alţii pentru servicii ca să înveţe să consume, cumpere şi vinde de mici, cam aşa cum îi învăţăm noi pe copiii noştri să bea pălinca de mici cu cana. Toată lumea în vest mănâncă şi se îmbracă de la televizor. Dacă se întrerupe curentul, jumate din ei mor că nu ştiu ce să mănânce. Sistemul ştie asta şi îi ţine mereu terorizaţi prin doze zilnice de frică.

În România, după şase ore de şcoală, în loc să-mi fac temele date de profesor, umblam pe dealuri până în noapte şi mă jucam cu alţi copii. Despre noi, copiii, nu zic că ne jucam, pentru că în realitate, noi ne lumeam, noi cunoşteam mediul şi el pe noi. Eram în clasă câte 25 de elevi. Cinci învăţau bine, erau tocilari şi premianţii clasei, zece alternau între note de 6 şi 10, cinci doar note de trecere, iar restul mergeau la director s-o ia la palmă cu şnurul de la reşou ca să promoveze clasa şi, uite-aşa umblam cu mâinile pe pereţi toată ziua ca să se desumfle. Şi în ziua de azi îl iubesc pe domnul director pentru că ne-a deschis ochii, ne-a trezit.

Toţi ne-am realizat şi avem poziţii bune pe când premianţii au ajuns nişte rataţi. Rataţi prin faptul că nu ştiu să înoate şi au renunţat să înoate prin viaţa asta nouă şi mizerabilă, pentru care ei nu sunt pregătiţi să funcţioneze. Eu vorbesc doar de clasa mea din Ciudanoviţa, alţii poate au avut altfel de noroc.

Şi pentru că ajunsei la noroc. O doamnă redactor din România mi s-a plâns că pleacă românii din ţară cu sutele, adică tineretul educat şi în felul ăsta ţara se destramă. Lasă-i să plece, i-am răspuns pentru că ei sunt pregătiţi pentru acea lume. Un şahist se duce să joace cu un alt şahist; el nu poate rămâne acasă să se sinucidă, iar în felul ăsta poate aduce bani acasă sau ne face un bun sau un rău nume, acolo le este locul. Însă cine rămâne acasă? Omul simplu, bun şi curat care lucrează pământul pe văi şi prin munţi, de care nu e interesată lumea din fermele de găini care se freacă unii de alţii şi de gratii până le cad penele şi doar mănâncă şi se ouă până cad leşinate, în timp ce, acela din deal trăieşte în eternitate cu cei  nou-născuţi ai săi doinind la fluier cântecul domnului inspirit de natură şi atunci te întrebi: păi nu era mai bine acasă? Prost să fii, noroc să ai!!! De unde vine proverbul ăsta care ne-a trecut înspre nemurire de mii sau zeci de mii de ani dacă e să credem că pe Zamolxe l-am adus din Egiptul împărătesei Nefertiti?! Poporul român are un AND special şi o inteligenţă în subconştient rară. De asta nu ne batem cu nimeni, nu facem războaie, pentru că războaiele sunt organizate şi performate de laşi, bandiţi, trădători, nerăbdători, imaturi, minte scurtă, de oameni de nimic. Românii nu vor dispărea niciodată; poate numele locului va fi schimbat, însă ei tot aici vor fi. Să nu uităm că noi am trăit şi sub pământ câteva sute de ani, poate mii până a trecut îngheţul şi s-a dezbrăcat Europa şi Asia de zăpadă. Sub pământ am avut timp să ne albim la faţă. Am ieşit la lumină şi am dezvoltat cel mai mare ţinut al Europei, plin de bunătate şi înţelepciune. Avem tendinţe de unire, întregire. Nu simţiţi asta în voi, românilor?

————————————–

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

29 martie, 2018

Mariana GURZA: Nicolae Bălțescu în căutarea ,,Primăverii”

,,Numai în simplitate şi smerenie se manifestă tăria adevărată, noblețea autentică și grația. O lume ar fi cunoscut, ar cunoaște fericirea, dacă… ar fi putut, ar putea atinge măreția simplității în gândire, în cuvânt și faptă. În scenariul existent (al Lumii) acest lucru este dificil de atins, dacă nu și imposibil. Ar fi cu putință numai dacă oamenii și-ar iubi curat, din suflet semenii. Creatorul ne-a permis să peregrinăm prin Creații, dar să nu producem suferință altora în schimbul satisfacerii dorințelor personale. Cât de actuale sunt cuvintele Lui Iisus: ,,Iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă!” (Nicolae Bălțescu)

Crezul literar al poetului Nicolae Bălțescu, este edificator în ceea ce privește parcursul său scriitoricesc. Trebuie să recunosc că, primirea volumului  ,,Să mă ierți, Primăvară” apărut la Chișinău-Pontos, 2017 a fost o adevărată bucurie, descoperind un frate de dincolo de Prut ce mânuiește cu măestrie cuvântul.

Volumul este structurat în cinci capitol: Din istoria lumii, O lume azi, Psalmi, Să mă ierți, primăvară, Gânduri pentru Neamul Meu, Picături din roua lirei.

Poetul Nicolae Bălțescu este un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Totul este iluzoriu, poetul visând la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidii. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjeste după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit… ,,Între acei pământeni care nu acceptau Primăvara, nici Înviere. Probabil, calitățile conglomeratului meu nu erau pentru momentul acestei lumi. În ea, în această lume rătăcită și văduvită de Primăvară, realizările vor aștepta încă mult”.

Poetul Nicolae Bălțescu este prins în ,,labirintul timpului”, dorindu-și veșnicia.  Căutarea de sine este tot mai pregnantă. Plutind pe Necuprins, nu învinovățește timpul. Ca și pentru Kant sau Eminescu, timpul este intuiție… ,,în fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu ele sunt numai în sufletul nostru. Nu e adevărat că există un trecut, consecutivitatea e în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, există și lucrează simultan. (M. Eminescu)

Timpul este legat de sentimentul propriei noastre existențe. Ne schimbăm noi înșine, și suntem martori la tot ce ne înconjoară. Mergând pe această idee, Heraclit din Efes spuneacă nu ne putem scufunda de două ori în același râu, fiindcă între cele două momente râul s-a schimbat și nu mai este identic cu cel din primul moment. Dar toate aceste schimbări își pun amprenta pe sensibilitatea poetului. Îl doare neputința lumii, răutatea, indiferența și nepăsarea. O poezie profundă cu multe reflexii filozofice.

Între tăceri și zbateri, tematica existențială ambundă paginile cu tristeți și neputințe pentru o lume în derivă. Așa cum se știe, literatura română prin esența ei este  de sorginte religioasă, poezia fiind considerată una dintre formele concrete de comunicare a omului cu Dumnezeu dar și un reazăm pentru cei care lecturează aceste versuri, venind în comuniune cu mesajul poetic. Prin această transfigurare sufletească, prin poezia religioasă, poetul Nicolae Bălțescu se ridică la rangul de lucrător cu Dumnezeu la frumuseţea lumii. Ce poate fi mai minunat și mai frumos?

O poezie în care poetul este ca o ardere de tot. Își dorește Iubire și Dreptate. Poezia de dragoste este și ea prezentă. Viorica fiind muza care îi animă versul. Poezia avangardistă este tenace. Mândria și demnitatea de basarabean sunt unice. ,,Trezește-ți spiritul străbun de demnitate/ Rufică-te la luptă pentru sfânt Neamul tău,/ Că cel ce luptă pentru libertate,/ Acela luptă pentru Dumnezeu!

Putem vorbi de un iubitor de neam și de loc. Speră ,,cu adevărat că Frumusețea va salva Universul! Frumusețea va salva Lumea numai prin Iubire…”. Credința fiind temelia unui nou încept. ,,Primăvară, te rog să mă ierți…/ O lume străină, grăbită/ Nu te-a văzut înflorind… 

Poetul Nicolae Bălțescu un nume care s-a remarcat prin scrierile sale. ,,La hotarul Vremii și Nevremii surprinzător/ Se vor schimba în tihnă, splendid anii./ O lume Nouă în toate patru zări binevoitor/ Va lumina, va copleși Pământul cu iubire,/ Iar Cerul coborî-Va, nouă, darnic, epifanii…

Lirica poetului Nicolae Bălțescu merită o analiză mai atentă. Un univers tainic al eului copleșit de măreția lumii.

——————————-

Mariana GURZA

Timișoara

30 martie 2018

PUȘLAMAUA DE LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

Rexlibris Media Group - PUȘLAMAUA DE LA TEATRUL NAȚIONAL BUCUREȘTI

Luni,  26 martie, de la ora 19.00, Sala Pictura a Teatrului Național din București se va transforma în spațiul de joacă al Pușlamalei de la etajul 13. Textul scris de Mircea M. Ionescu, jucat de actrița româno-canadiană Claudia Motea, în regia lui Vlad Stănescu, deschide o nouă perspectivă explozivă în lumea teatrală.

 

Personaj simbol al Tineretului zilelor noastre, „Pușlamaua”, este o puștoaică de 15 ani percepută de societate ca fiind „și bună și rea și nebună” care transmite, prin rolul compozițional de excepție al actriței Claudia Motea, un mesaj pozitiv, potrivit căruia oamenii să nu mai trăiască, în continuare, „cu frâna de suflet trasă”.

 

Dramaturgul Mircea M. Ionescu dăruiește scenei un text de o mare valoare umană cu un dezinvolt curaj și rafinament metaforic, pe care actrița Claudia Motea îl fructifică, excelent, prin talentul ei care a consacrat-o, sensibilizând la modul cel mai profund inima spectatorului.

 

În deplină simbioză cu textul, este muzica scrisă de Dennis Dreith, compozitor american care a semnat coloana sonoră a unor filme celebre, precum Jurrasic Park, Brave Heart și sunetul asigurat de Alexandru Rădulescu, inginer electroacustic la Teatrul Național București.

 

Claudia Motea a fost remarcată datorită talentului său actoricesc, dar și pentru cel de dramaturg/scenarist, în țară, precum și în străinătate, obținând mai multe premii și distincții din partea unor instituții de prestigiu. The Theatre Film Festival London Canada i-a acordat titlurile de Best Actress, Best Original Script, Best Audience Award și o nominalizare Brickenden Award. În anul 2015 a primit Premiul de Excelență în cadrul Galei Celebrităților, iar în 2016 a fost aleasă Femeia Anului la Gala Femei de Succes. În prezent este director artistic al Teatrului „NOSTRUM”, afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și președinte al Departamentului Artele Spectacolelor al Uniunii Artiștitor Plastici.

 

Biletele au fost puse în vânzare și se pot achiziționa de la casa de bilete a Teatrului Național si online de pe

www.mystage.ro

www.startickets.ro

www.bilet.ro

www.ticketnet.ro

 

 

Alin CUCURUZAN: Amurgurile din noi (poeme)

Ioane, -ncepe alt amurg

 

Ioane, -ncepe alt amurg în noi

iar stelele ne poartă printre vise.

Trec umbre peste pleoapele închise;

Un ciob de noapte zace în noroi.

 

Ioane, -ncepe alt amurg în vise;

Uitările ni se strecoară în privire;

Credința ne e simplă nălucire;

Altar ne sunt speranțele ucise.

 

Ioane, -ncepe alt amurg de vieți;

Ne interzic și dreptul la visare;

Aripa morții se întinde peste soare

și nu urmează alte dimineți.

 

Ioane, -ncepe alt amurg în noi

și ne-amăgim cu stele și cu vise.

Agonizăm sub pleoapele închise,

îngenunchiați în lanțuri în noroi.

 

Am chemat

 

Am chemat trestiile

să mă-nconjoare

și să se îndoaie

în bătaia gândurilor mele.

Am chemat stejarii

să mă-nconjoare

și să stea drepți

în jurul viselor mele.

Am chemat păsările

să mă-nconjoare

și să-mi caute cuvintele

în toate colțurile lumii.

Apoi, am chemat pământul

să mă-nconjoare

și să mă primească

și să-mi rodească în liniște

gândurile – trestii,

visele – stejari

și cuvintele – păsări

risipite în toate colțurile lumii…

 

…și a fost ziua întâi.

 

Infinit interzis (variantă)

 

Iau foc icoanele-n altare

și se aprind și ceruri și pământuri,

eresuri vechi ne rătăcesc prin gânduri,

agonic, câte-o rugăciune moare.

 

Pe la răspântii rătăcim orbiți

răstălmăcind cărarea spre lumină,

purtați de vânturi, smulși din rădăcină,

robiți viclean de clerici învrăjbiți.

 

Cuvintele ni-s aripi pentru zbor,

ne înălțăm spre ceruri interzise,

cu lacrimile zărilor deschise

ne descântăm de moarte și de dor.

 

Și vom fi iarăși lespede de vis.

Vom dezgoli de taina lor trecuturi,

vom zgudui a lumii începuturi

pășind spre viitorul interzis.

 

Vis de înger

 

Hymere mi se ascund

în spatele pleoapelor închise.

Ca într-un marasm,

străbat nepătrunsele drumuri

pe care pașii mei nu lasă urme,

către cimitirul speranțelor

străjuit de de păpuși grotești

atârnate de felinare…

…îngerul mi-a strigat, din întuneric:

Uite nemurirea mea!

dă-mi, la schimb,

toată nebunia ta,

toate iluziile,

toate durerile,

dă-mi viața ta

și învață-mă să mor…

…îți dau, mai bine,

cuvintele mele

și visele eviscerate

și drumul către

cimitirul speranțelor vii

străjuit de păpuși grotești

îngropate sub felinare.

Mai târziu,

decăzut și viu,

îți vei cere înapoi

Nemurirea.

 

Ninge…

 

Ninge crispat

cu angoase,

cu vise și cuvinte.

Ninge sinistru

cu demoni și hymere.

Ninge nevolnic

cu dorințele mele.

Ninge trist

și alb,

ca un cor de meri în floare.

Ninge meschin

cu durerile mele …

… și mă întorc

între vise și dorințe

între angoase și cuvinte

învăluit în flori de măr …

… ninge în mine

obsesiv și absurd

cu gânduri,

cu tăceri,

cu distanțe …

… ninge..

—————————————

Alin CUCURUZAN

Cluj-Napoca

26 martie 2018