Vasilica Grigoraş – Vino, iubite !

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Vino, iubite
să ne plimbăm
prin marele atelier
al cunoaşterii,
inspirând vraja
aştrilor neadormiţi!

Să îmbrăcăm
pala de foc a iubirii
în frânturi de răsfăţ
clipe de-ncântare
la ivirea primilor muguri
în braţele fragede
ale inimii
pe platoul zorilor
sub mlădierea
vibrantului senin
al cerului
care se topeşte
printre pleoape suave
în surâsul ochilor
atingându-ne discret
cu mişcări lente
ca într-un vals de Brahms.

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Senryu

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

pospai de bani albi –
coşul cetăţeanului
la înălţime
(Vasilica Grigoraș)

(POEM EVIDENȚÍAT LA CONCURSUL LUNAR DE HAIGA – aprilie 2018)

Selecție și comentarii: Ioana Dinescu
Un senryu cum scrie la carte, care interpretează magistral câteva elemente ale fotografiei, îmbinându-le într-un tot unitar și ironic. ”Coșul” zilnic este – în imagine – în mod evident la înălțime, cu alte cuvinte, în viața noastră de cetățeni ”sub vremi”, e clar că prețurile au crescut. Pospaiul de zăpadă adunat pe coș se transformă în poem în bănuți albi (și puțini!). Mai frumos și mai nimerit nu se putea spune!
Comentariu: Nicolae Musat Un minunat poem descriind neputințele oamenilor, o ironie la adresa strădaniilor omenești de a aduna „bani albi pentru zile negre” atâta timp cât „coșul cetățeanului” este mereu și mereu mai sus, adică însăși viața de zi cu zi devine acele vremuri negre… Vedem asa din pospaiul, adică doar rămășița prea firavă ce se poate aduna ca „bani albi”. Mulțumim mult pentru minunatul poem! Bucurie!

Foto: Paul Alexandru

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

bal caritabil –
regina nopţii oferind
tot parfumul

Haiku (Locul I, CSH etapa #545, săptămâna 23-29.04.2018)

COMENTARII:

Corneliu Traian Atanasiu: Toate cuvintele sînt și apropouri, o performanță de invidiat. Caritabil virează spre o generozitate mult dincolo de scopul lucrativ al evenimentului. Regina nopții devine regina incontestabilă a balului închipuit. Oferta un dar neprecupețit. Parfumul o bogăție cu care-ți poți umple pieptul cu fiecare suflare fără s-o poți epuiza.

Cecilia Birca Felicitări!
Nu este prima oară când sunt fascinată de haiku rile dvs.!
V-am remarcat si in cele din „cocori”.
Mulțumesc pentru că scrieți!

Alexandru Nemoianu Dragostea adevărată înseamnă dăruire fără condiţii, sacrficiu al bucuriei.

(Ilustraţie internet)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

barba lui Aron* –
mustaţa seminţelor
mai viguroasă

*rodul pământului (plantă)

COMENTARII:

Alexandru Nemoianu Recunoaşterea adevărului că nimic nu este făcut la întâmplare, dar este făcut şi cu dragoste şi cu humor.(De aceea adevăraţii creştini sunt veseli.)

Nicolae Musat Un minunat poem, plin de subînțelesuri… Mai întâi Aron este Aaron după ce și-a luat angajamentul slujirii Domnului, fratele lui Moise despre care se vorbește nu înainte ci după ieșirea din Egipt. Cu Moise și cu Aaron sunt asociate Ieșirea din Egipt și Tărâmul Făgăduinței. Deci, „rodul Pământului” poate fi interpretat și ca rod efectiv, material, dar, având în vedere că omul este pământ și în pământ se întoarce, „rodul pământului” poate fi rodirea spirituală, duhovnicească, rodire maximă prin preoție! Ori, preoția este sugerată oarecum prin barbă ca o distincție patriarhală. De aceea se vorbește de „mustața semințelor” căci cuvintele preoților sunt acele semințe duhovnicești care trebuie să rodească, iar acest rod trebuie să fie mereu mai viguros în lume după cum spune Hristos Domnul privind cele trei stadii ale creștinismului: Paște mieluțele Mele, Păstorește oițele Mele, Paște oile mele! Deci, din cuvinte care par ale lumii de zi cu zii, ale roadelor și grijilor pământești, prin semnificațiile cuvintelor ajungi la poeme teologice de mare profunzime doar prin cheile bine ascunse în har de poet! Mulțumim distinsei poete Vasilica Grigoras pentru aceste minunate nestemate de cuvânt! Reverență!

(Ilustraţie internet)

 

MARIANA GURZA – TAINA SCRISULUI (51) – PRIN SCRIS AM SEMĂNAT IUBIRE

Mariana GURZA - TAINA SCRISULUI (51) - PRIN SCRIS AM SEMĂNAT IUBIRE

Motto:
„Nu trebuie să permitem ceasului şi calendarului
să ne împiedice să vedem că fiecare clipă
a vieţii este un miracol şi o taină”.
(H. G. Wells)
Dacă omul este o taină pentru sine însuşi, putem vorbi şi despre o „taină a scrisului”. Scrisul ce a venit ca o apă vie pentru cel însetat, dornic de a prinde lumina din cuvânt, impunându-se cu taina sa de indestructibilitate. Această permanenţă a omului până la veşnicie este însăşi taina omului, care este văzută de unii înțelepți la scriitori, ca ceva profetic.
Scrisul este lumina lina ce mi-a inundat sufletul din clasele primare. Stihuri, dedicații nevinovate care au atras atenția dascălilor. În clasele primare, profesorul Axente Staicu văzuse în mine acea sclipire și m-a încurajat prin diverse concursuri literare, apoi olimpiade de limba română. Publica-sem pentru prima dată în revista „Semenicul”. A fost o pauză lungă, poate prea lungă. Eu scriam… scriam pentru mine, mereu aveam un carnețel unde îmi așterneam gândurile.
Am considerat întotdeauna că scrisul este o terapie a sufletului. Nu eram pregătită să-l împărtășesc cu ceilalți. Soțul, copiii au fost cei care m-au încurajat să scot primul volum de versuri. Scriitorul și criticul Adrian Dinu Rachieru a fost cel care mi-a editat primul volum și majoritatea celor care au apărut. La primul volum au fost cele mai mari emoții. Trăiri adânci, greu de descris, chiar contradictorii, între bucuria dăruirii cititorilor a ceea ce scriam şi îngrijo-rarea receptării de către aceştia.
După ce predasem manuscrisul începusem să plâng. Exista o lipsă de încredere de care mă mai lovesc și acum. Probabil nu vroiam să dezamăgesc aşteptările publicului, iar pe de altă parte, fiecare dintre noi își dorește să fie tot mai bun în creație…
Volumul s-a bucurat de succes din partea celor care l-au citit. Evenimentele din Iugoslavia m-au afectat și atunci a mai apărut un volum dedicat fraților sârbi. Se confirmă faptul că şi suferinţa, durerea perso-nală, a semenilor, a popoarelor inspiră. Grotescul, urâtul sunt categorii estetice întâlnite în artă, film, muzică, dar şi în literatură. Astfel, fiecare se manife-stă în forma care-i este la îndemână. Este strigătul, care doreşti să-ţi fie auzit. E o formă de empatie, cae ajunge mai uşor la sufletul semenilor, dar şi plăcută Domnului.
Poate şi originea mea bucovineană, conjunctura istorică a copilăriei mele, plecarea familiei din locul de baştină să fi fost motorul inspiraţiei. Recunosc, tot familia a fost cea care m-a determinat să mai public. Îmi amintesc cu plăcere cum Vlad, fiul meu mergea în complexul studențesc și le citea amicilor versuri spre desfătarea acestora. O tânără liceeană, Andra pictase mai multe tablouri pe spatele fiecăruia fiind scrise caligrafic versurile care i-au inspirat imaginile. Am reușit să le expunem la una dintre lansări.
Au urmat mai multe volume de versuri, un volum de eseuri, două volume de memorialistică, și un volum de referințe critice. Antologii, volume colective, apariții în mai multe reviste din țară și diaspora.
Sunt emoții care nu pot să fie descrise. Crezi că scrii doar pentru tine, dar pe de altă parte descoperi că poți transmite și dărui iubire, poţi înlătura griji, angoase, poţi semăna speranţă şi întări în credinţă. Ce poate să fie mai frumos decât iubirea, decât împărtăşania din acelaşi pocal? Şi pentru că tot ce dăruieşti se întoarce mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, m-au bucurat semnele de apreciere primite. Invitată la o școală generală, am fost așteptată cu un tort care avea coperta ultimului volum și după recitările elevilor din creațiile mele, am fost înconjurată pentru a mă atinge, pentru a vedea dacă sunt vie.
Viața este surprinzătoare. Uneori mai primim câte o șansă de a merge mai departe… Credința mi-a fost reazăm. Am depășit boala secolului, apoi un infarct și totuși… taina omului este una sacră. Mai aveam ceva de făcut, mă întrebam între două vise? Cu siguranță… Am avut și am alături oameni extraordinari. Cărturarul Artur Silvestri a fost unul dintre cei care a lăsat în urmă o filă de Pateric…
Nina Ceranu, Ilie Chelaru, doi editori și scriitori care la vremea potrivită mi-au întins mâna. Omul de radio George Balica împreună cu compozitorul Gheorghe Iovu au fost mereu prezenți cu poezia mea pe unde, pe un CD împreună cu Lacrima iubirii.
Scriitoarea și omul de radio Veronica Balaj, prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, Fundația Ioan Slavici, Emilia Țuțuianu, Ștefan Doru Dăncuș, George Roca, s-au dovedit de-a lungul timpului promotori corecți și parteneri ideali.
Da, putem vorbi despre această taină a scrisului cu un sentiment al lucrului bine făcut din iubire și prin iubire. Harul este ceva tainic. Suntem datori de a lăsa în urma noastră ca o mărturisire câteva gânduri despre truda prin cuvânt. Sunt conștientă că o parte din sufletul meu se regăsește printre filele cărților mele. Trăiri unice, personale dar și manifestările de zi cu zi ale celor apropiați sau nu, care mi-au indus dorința de a striga…
Uneori, un scriitor poate lăsa un jurnal mai veridic decât un istoric. Scriitorul trăiește fiecare secundă arzând ca o torță. Nu suferă de indiferență… Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
Acum, privind în urmă, nu am altă dorință decât a promova și a încuraja pe alți tineri în taina scrisului. O fac cu dragoste și atât cât Cel de Sus îmi îngăduie. Ce am învățat până acum? Să cred în miracolul vieții, prețuind fiecare clipă, dăruind iubire în lumina blândă a cuvântului.
–––––––-
Mariana GURZA
Timișoara, România
Aprilie 2018

Vasilica Grigoraş – Tanka

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Dincolo de timp
din perdea mă răsfaţă
un câmp plin cu maci –
nemistuite flăcări
din prima mea iubire
x
Across time
a meadow full of corn poppies
is dandling me –
undigested flames
from my first love

(Traducere: Alina Lavinia Grigoraş)

(Din vol. Doar cu pana inimii, tanka = Only with the pen of the soul, tanka, Iaşi, PIM, 2016)

Comentariu: Nicolae Musat Un poem nostalgic, nostalgia primei iubiri, a acelor flăcări mistuitoare, năvalnice cărora nu le puteam face față în tinerețe…. da, „dincolo de timp” întrucât acea bucurie de neînțeles aparține dorului, transcendenței, iar oamenii, de la o vârstă, parcă sunt în afara acelei minunate eternități, într-un timp mult prea real, palpabil, în care anii, ba chiar și lunile anului ne îndepărtează de acele minunate puteri…. Un poem minunat! Sincere felicitări distinsă Vasilica Grigoras! Reverență!

Vasilica Grigoraş – Eroina unui basm

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

din când în când
rămân cu mine însămi
pe veranda visului

mă imaginez
eroina unui basm
întind mâna spre Crai Nou
şi împreună
urcăm în Carul Mare
ne plimbăm cu artă
prin ploaia fecundă
şi prudentă
îmbrăcând
fiorul parcursului pur

răsfoiesc
pagini din cartea vieţii
consemnări confidenţiale
despre armonii trecătoare
şi vuiete dense
nădejdi împlinite
şi dulci amăgiri
raţiuni cuminţi
ori judecăţi neroade
iubiri nevinovate
şi pasiuni pline
de argumente goale

cu peniţa subţire
scriu dieta sufletului
oglinda adevărului
o stare ciudată
cald culcuş
scrânciobul visării
pace senină
în toamna adâncă

(Din vol. „O corabie la timp potrivit”, Iaşi, PIM, 2018)

(Imagine internet)

Vasilica Grigoraş – Haiku

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

lumina lunii –
mămăliga aburind
pe masa rece

(Locul III, CSH etapa #544, săptămâna 16-22.04.2018)

Comentariu: Nicolae Musat Poem care dezvoltă imaginea omului pe două planuri distincte, unul al realității palpabile, al zilniciei, celălalt al meditației privind destinul aburit al omului, unul al întoarcerii de la muncile câmpului (mămăliga este chiar rodul acestor istoviri), destul de târziu, în noapte (lumina lunii), când este surprinsă legătura omului cu pământul prin hrana trupească atât de ademenitoare (mămăliga aburind) într-o constatare „rece” a acestei legături (căci nu-i vorba de masa fizică, ci de atmosfera rece, obosită a familiei în cina târzie. Celălalt plan este metafizic, luna arătând obscuritatea cu care sunt învăluite cele cândva clare. Și totuși aci, se mai află, încă, mămăliga, acea zilnicie a hranei de care ne vorbește Hristos Domnul, legătură fizică foarte puternică ce ne „aburește” mintea așa cum cei ai lui Core cârteau împotriva lui Moise amintindu-și ei de cărnurile pe care le aveau totuși în robia egipteană… De aceea acea „aburire” cu cele fizice, cu cele materiale, cu cele de jos, aduce acea „masă rece” adică acea lipsă de comuniune între oameni…. Un poem foarte complex pentru care-i mulțumim minunatei poete Vasilica Grigoras, pentru aceste postări mereu plină de har! Reverență!

(Imagine internet)

IOAN POPOIU – PE CALEA DAMASCULUI

Ioan POPOIU - PE CALEA DAMASCULUI
Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în „Faptele Apostolilor”: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care „sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de „o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, „chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru „bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.
Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia)? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.
Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când „păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată „îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).
Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80, Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul, i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul scos din Egipt ca „popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte, pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120 de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.
În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala, bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de un fiu regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă. Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină, înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să descopere legile unei existenţe lipsite de suferinţă.
Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe ascuns („marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului, practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind părăsit de discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal, adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală, „Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei oamenilor, drumul ce duce la întunecare şi moarte, dar şi legile evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha (Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani, având parte de o moarte omenească, dar senină.
Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după 1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Asissi, fiul unui negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de ani, decide brusc, fără niciun motiv, să renunţe la bogăţiile sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea, apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea aleasă.
El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante, vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai învăţăturii sale, de asceţi „franciscani”, răsar peste tot. Ordinul franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în toată Europa.
Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul Fiinţei. Opera lui Goethe, Faust, chiar la început, ni-l prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la maturitate, „doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi, aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: „Cu râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil, golit, rătăcit: „Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert, care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în scenă (vezi Prolog în Cer), pe Mefisto, spiritul negator, cu menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea însăşi. Acesta este „pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum am văzut, cu voia Celui de Sus, pentru inţierea eroului nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este alcătuită lumea: „Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi noapte”.
Cu o înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de începutul Evangheliei lui Ioan, „La început, a fost Cuvântul”, reformulează astfel: „La început, voi pune fapta” ! Sub acest semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare, inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa: „Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: „Cine cu zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat, sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin faptă.
O altă ipostază o întâlnim în Don Quijote, opera lui Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei suferinzi, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit, drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său. Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol, îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi atât de puţin înţeles, fidel slujitor al crucii, devotat iubirii sale ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului, nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă la „nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel Bun, pentru a avea cu moartea „întâlnirea cea bună” (G. Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe urmele sale.
La capătul incursiunii noastre, putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o „Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate eforturile noastre sunt orientate „ad maiorem Dei gloriam”.
–––––––
Ioan POPOIU
Câmpulung Moldovenesc
25 aprilie 2018

DAN TEODORESCU – NINA CUCIUC – O STRĂLUCITĂ CONTESĂ A IAȘULUI !

Dan TEODORESCU - NINA CUCIUC - O STRĂLUCITĂ CONTESĂ A IAȘULUI !
Pe doamna prof. univ. dr. Nina Cuciuc am cunoscut-o la Cercul Militar din Iaşi, acolo unde au avut loc alegerile în cadrul Ligii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi-Moldova.
După dezbateri „furtunoase”, în primăvara anului 2018, mai precis pe 16 martie, eu am fost ales vicepreşedintele asociaţiei culturale ieşene, după ce am refuzat să candidez pentru postul de preşedinte, iar doamna Nina Cuciuc a încântat pe toată lumea cu un suberb recital muzical în limba franceză, de pe marea scenă a sălii de spectacole.
Mi-am dat imediat seama de imensul talent muzical pe care îl are doamna Nina Cuciuc şi i-am propus să participe la alte două spectacole artistice, prima dată la lansarea cărţii mele „Eseuri cu balonul oval”, din 20 aprilie şi a doua oară la spectacolul „Armonii Europene”, din 10 mai 2018, de la clubul CFR Iaşi de la Râpa Galbenă, în cadrul Cenaclului „George Topîrceanu”.
Pe 20 aprilie 2018, la Hotelul Moldova din Iaşi, doamna Nina Cuciuc a susţinut un superb recital muzical de şansonete franţuzeşti şi a fost îndelung aplaudată de cei peste 80 oameni prezenţi la manifestare, printre ei fiind mulţi scriitori, jurnalişti şi sportivi renumiţi.
Cu siguranţă că, pe 10 mai, la clubul CFR Iaşi, va fi aceeaşi atmosferă de sărbătoare la recitalul artistic al doamnei Nina Cuciuc, cea care, preferă să i se spună doar doamna Cuciuc şi mai puţin.. Nina, pentru că ea nu vrea să aibă nici o „legătură” cu prenumele fostei prime doamne a României de după Revoluţie!
Pentru cei care nu ştiu, dar vor afla acum, doamna Cuciuc este şi eroina unei cărţi aniversare – „Nina CUCIUC sau simfonia interferenţelor academico-artistice”, acolo unde semnează oameni de mare calibru din lumea academică şi culturală românească, precum Rodica GHIURU, Anna BONDARENCO, Maria GUZUN, Ana GUȚU, Ion DUMBRĂVEANU, Ion GUȚU, Elena PRUS, Angelica AFRĂSÎNEI, Monica HUSARU.
Mai sunt sintezele privind lucrările ştiinţifice ale profesorului Nina Cuciuc, semnate de Maria PAVEL, Sanda-Maria ARDELEANU, Anca-Maria RUSU, Valentina AGRIGOROAIEI, Ioan LOBIUC, Ion DUMBRĂVEANU, Petru ROȘCA, Alexandra MACAROV, Simion RĂILEANU, Petruța SPÎNU.
După un bogat capitol cu studii de autor, în cartea mai sus menţionată şi tipărită în 2015 la Editura Contour, urmează „Universul muzical al Ninei Cuciuc”, acolo unde semnează binecunoscuţii Nicolae CREȚU, Aurora CIUCĂ, Ion ȚĂRANU, Constantin FLORESCU, Daniel (JITARU) DOSOFTEI, Alexandru G. ȘERBAN, Petronela DĂNCEANU. Se menţionează şi faptul că Nina Cuciuc este fondatoarea Muzeului „Angela Moldovan” de la Cercul Militar din Dealul Copoului, acolo unde, la inaugurarea lui a fost prezent şi marele actor Florin Piersic.
* Un „CV” impresionant
Nina Cuciuc este ieşeancă, iar oamenii de bine din străvechea capitală culturală, academică şi spirituală a Moldovei şi României se mândresc cu reuşitele domniei-sale. Doamna Cuciuc este conferenţiar universitar doctor la Facultatea Mihail Kogălniceanu” din Iaşi şi mulţi ani a fost decanul Facultăţii de Drept. În prezent, ea este Directorul Departamentului Drept Privat și Științe Umaniste, din cadrul Facultăţii de Drept, dar mai este şi profesor universitar asociat la Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău, în Republica Moldova.
Pregătirea artistică a făcut-o la Şcoala Populară de Arte din Iaşi, la clasa profesorului Titel POPOVICI. Vom derula în continuare reperele artistice din activitatea doamnei Nina Cuciuc:
• SOLISTĂ (1997-2011) în orchestra condusă de Titel POPOVICI. Spectacole muzicale susţinute cu formaţia condusă de Titel POPOVICI la Bucureşti, Iaşi, Suceava, Chişinău, Bacău, Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ, Roman, Vaslui, Huşi, Vatra Dornei, Botoşani, ş.a.; emisiuni muzicale la TVR Iaşi, TVR 3, TELE M Iaşi, Radio Iaşi, TV FAVORIT, ETNO TV, TV.H etc.
• SOLISTĂ (2002/prezent) a formaţiei artistice din cadrul CERCULUI MILITAR Iaşi, condusă de compozitorul Constantin BARDAN – formaţie cu bogată activitate concertistică, atât pe plan naţional, cât şi internaţional.
• SOLISTĂ (2012-2015) în orchestra BUSUIOC MOLDOVENESC, din Iaşi,condusă de maestrul Ion SCRIPCARU.
• FONDATOR, COORDONATOR, DIRECTOR al Festivalului Studenţesc de Cântec Francez, înfiinţat în 2006.
• FONDATOR AL MUZEULUI Angela MOLDOVAN, Cercul Militar Iaşi, martie 2015.
• Pe teme culturale are numeroase colaborări, cu Institutul Francez din Iaşi, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaşi, Liga Scriitorilor din România – Filiala Iași-Moldova,
• Societatea Universitară de Medicină Internă Iaşi, Asociaţia Civică COPII PENTRU COPII Iaşi, Ginta Latină, ONG C.O.N-TOUR din Iaşi, Casa Editorială DEMIURG din Iaşi.
A fost în spectacole artistice cu Orchestra LĂUTARII, condusă de maestrul Nicolae BOTGROS; Orchestra FOLCLOR, condusă de maestrul Petre NEAMŢU; Gheorghe TURDA, Sofia VICOVEANCA, Laura LAVRIC, Anton Achiței, Ileana CONSTANTINESCU, Maria DRAGOMIROIU, Florin GEORGESCU, Nicolae GLIB, Adriana OCHIŞANU, Igor CUCIUC, Maria LOGA, Geta POSTOLACHE, Nicolae DATCU, Ion CHIRILĂ, Victoria MEIŢESCU, Maria STANESCU, Angela SĂFTOIU etc.
A fost invitată şi a participat la multe emisiuni de televiziune şi radio, la TVR1, TVR3, TVR Iaşi, Favorit TV, Etno TV, TV.H Bucureşti, Tele M Iaşi, TV Tele Moldova+, EST TV-Piatra Neamţ, TV Rapsodia-Botoşani, Clar TV-Muscel, Columna TV-Târgovişte, Apollonia TV, Infinit TV, respectiv
Radio Iaşi, Radio-Antena Satelor, Radio-Botoşani, Radio Chişinău, Radio-Apollonia etc.
La capitolul „DISCOGRAFIE – Nina Cuciuc” enumerăm următoarele:
o CD de romanţe, intitulat „N-AI SĂ ŞTII NICIODATĂ”, apărut în 2006;
o CD de romanţe, intitulat „SUNT O CORABIE DE DOR”, înregistrat în 2009;
o Album 2 x CD, întitulat „HORA DE MÂNĂ DOMNEASCĂ”, conţinând: CD de muzică populară „VIAŢA LA ŢARĂ”, înregistrat în 2012 şi CD de muzică de petrecere „HAI, TOARNĂ-UN COTNĂREL”, tot din 2012.
o Ca solist, Nina Cuciuc are un palmares impresionant, precum:
– SEMIFINALISTĂ la CONCURSUL NAȚIONAL „ROMÂNII AU TALENT”, ediția 2017.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ ÎN SEMN DE MARE APRECIERE A REZULTATELOR REMARCABILE OBŢINUTE ÎN ACTIVITATEA MUZICALĂ, cu prilejul aniversării a 10 ani de activitate artistică în cadrul Cercului Militar Iaşi, oferită de Ministerul Apărării Naţionale Garnizoana Iaşi, în 2012.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ PENTRU MERITE DEOSEBITE ÎN PROMOVAREA ŞI VALORIFICAREA ROMANŢEI, oferită de Comitetul organizatoric a celei de-a XVII-a ediţii a CRIZANTEMEI de ARGINT, Chişinău, 2009.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ PENTRU CULTIVAREA ŞI PĂSTRAREA PATRIMONIULUI FOLCLORIC NAŢIONAL, oferită de Televiziunea FAVORIT şi Televiziunea TTV Oradea, în 2013.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ CA SEMN DE RECUNOAŞTERE A TALENTULUI ŞI PROMOVARE A CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC, oferită de Ministerul Apărării Naţionale, Cercul Militar Bistriţa, în 2013.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ pentru implicare şi promovare a folclorului autentic din cadrul Festivalului „Muguraşii”, ediţia a II-a, oferită de Televiziunea FAVORIT TV şi Primăria Comunei Prisăcani, în 2013.
o DIPLOMĂ DE ONOARE PENTRU PROMOVAREA FOLCLORULUI AUTENTIC, oferit de Primăria Comunei Prisăcani şi Televiziunea FAVORIT pentru emisiunea „La izvorul dorului”, la Prisăcani, în 2014.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ pentru susţinerea Festivalului de Creaţie Literară şi interpretare a Cântecului Satirico-Umoristic „Iaşii în Carnaval”, la Iaşi, în 2014.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ CA SEMN DE RECUNOAŞTERE A TALENTULUI ŞI PROMOVARE A CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC, oferită de Ministerul Apărării Naţionale, Cercul Militar Bistriţa, ediţia 2013 şi ediţia 2014.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ, pentru cultivarea şi păstrarea patrimoniului folcloric naţional şi FONDATOR AL MUZEULUI „ANGELA MOLDOVAN”, oferită de Televiziunea FAVORIT şi Televiziunea TTV Oradea, în 2015;
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ pentru contribuţia artistică în cadrul instituţiei militare, Cercul Militar Iaşi, în 2014.
o PREMIUL I la Festivalul-Concurs de Romanţe „CRIZANTEMA de ARGINT”, Chişinău (Rep. Moldova), ediţia a XVII-a, în 2009.
o PREMIUL al II-lea la Concursul Naţional de Romanţe „Rapsodii de Toamnă”, Câmpulung Muscel, ediţia 2008.
o PREMIUL al III-lea la Festivalul de Romanţe „CRIZANTEMA de ARGINT”, la Chişinău, ediţia 2011.
o PREMIUL SPECIAL „CRIZANTEMA DE AUR – TÂRGOVIŞTE”, al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, Dâmboviţa, ediţia 2009.
o PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI la Festivalul-Concurs Internaţional de Romanţe „CRIZANTEMA de AUR”, la Târgovişte, ediţia 2008.
o PREMIUL al II-lea la Festivalul de Romanţe şi Poezie „Rapsodii de Toamnă”, Câmpulung Muscel, ediţia 2006.
o PREMIUL al III-lea la secţiunea Creaţie, la Festivalul-Concurs de Creaţie şi Interpretare a Romanţei „CRIZANTEMA de ARGINT”, Chişinău, ediţia a XIX-a, în 2011.
o Premiul al III-lea la Festivalul Naţional de Romanţe „Nae Leonard”, ediţia 2010.
o Premiul al III-lea la Festivalul-Concurs de Creaţie şi Interpretare a Romanţei „Crizantema de Argint”, ediţia a XIX-a, oferit de Consiliul Judeţean Dâmboviţa, în 2011.
o PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI la Festivalul-Concurs de Creaţie şi Interpretare a Romanţei „Crizantema de Argint”, ediţia a XIX-a, Chişinău, în 2010.
o PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI la Festivalul Naţional de Romanţe şi Poezie „Rapsodii de Toamnă”, Câmpulung Muscel, ediţia 2012.
o PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI la Festivalul Naţional de Folclor „Muguraşii”, Prisăcani (jud. Iaşi), în 2014.
o PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI la Festivalul Naţional a Cântecului Satirico-Umoristic „Iaşii în carnaval”, Iaşi, în 2015.
o Premiul Special al Juriului la Concursul Naţional de Folclor „Tamara Ciobanu”, Chişinău, ediţia 1995.
o MENŢIUNE la secţiunea Creaţie, la Festivalul-Concurs de Creaţie şi Interpretare a Romanţei „Crizantema de Argint”, ediţia a XVIII-a, din 2010.
o MENŢIUNEA SPECIALĂ A JURIULUI la Festivalul Naţional de Romanţe şi Poezie „Rapsodii de Toamnă”, ediţia a VI-a, Câmpulung Muscel, Argeş, 2011.
o DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ ŞI MEDALIE PERSONALIZATĂ din partea publicaţiei „Sport Fan Club”, cu ocazia lansării cărţii „Eseuri cu balonul oval”, de jurnalistul Dan Teodorescu, în 20 aprilie 2018, la Iaşi.
Să mai menţionăm că, în cadrul Concursului Naţional „Românii au talent”, de la Bucureşti, din 2017, actorul Florin Călinescu, membru al juriului, a spus că Nina Cuciuc este „Contesă de Iaşi”, remarcând astfel prestaţia distinsă a acesteia pe marea scenă a concursului.
* DISCURSUL MARELUI ARTIST Florin PIERSIC, LA INAUGURAREA MUZEULUI „Angela MOLDOVAN”, din 18 MARTIE 2015, de la IAȘI
La Cercul Militar din Iaşi, ex-Casa Armatei, în 2015 se inaugura Muzeul Angela Moldovan, cu sprijinul doamnei Nina Cuciuc. Prezent la deschiderea acestui muzeu, binecunoscutul actor Florin Piersic a ţinut atunci următorul discurs extrem de emoţionant, menţionat şi în cartea aniversară „Nina CUCIUC sau simfonia interferenţelor academico-artistice”:
„Am văzut acest muzeu. Nu-mi vine să cred ! Repet, nu-mi vine să cred! Nimeni în România n-a făcut ce-a făcut Nina CUCIUC pentru un Artist! Ce-a făcut Mugur Isărescu la Banca Națională pentru Maestrul Radu Beligan și pentru mine, e modest față de ce-ai făcut tu aici, Nina. Nimeni n-a făcut pentru nici un cântăreț și pentru nici un actor ceea ce-ai făcut tu aici, la Casa Armatei din Iași.
Am fost cu Angela Moldovan în turnee, în foarte multe locuri. Era așa de drăgălașă și generoasă! Vreau să vă spun că eu am ajuns la teatru datorită lui Victor Moldovan, soțul Angelei, care era actor la Cluj. Și el m-a prezentat celor de la teatru și m-a invitat pe scenă ca să spun prima mea replică: „Să facem grevă!”. Atunci Victor mi-a spus: „Fă-te, mă, actor!”. Și m-am dus și am dat examen la teatru datorită lui. Vedeți ce mică e viața asta? Am visat eu vreodată, elev în clasa a X-a, că o să ajung ca Victor Moldovan, actor de succes de la Cluj, care juca rol după rol, să-mi spună: „Tu trebuie să te faci actor!” Am dat și la final am fost repartizat la Teatrul Național din București. Cine credeți că a venit la prima mea premieră? Vicky Moldovan și Angela. Din clipa aceea am devenit prieteni. Vicky era un suflet unic, am să vorbesc despre el tot timpul. Era bolnav de teatru, n-am mai văzut ca el.
Ce-am văzut aici, dragă Nina, în expoziția ta e neadevărat! Costume, afișe, cronici despre Angela Moldovan ! În toate țările globului unde se ducea și cânta, strângea materialele astea. Și ce-a făcut Nina Cuciuc ? Știți ? Nu știți! Le-a strâns de la gunoi, unde au fost aruncate, după ce a fost vândut apartamentul Angelei, le-a înrămat și le-a expus.
După moartea lui Vicky, Nina s-a dus cu Ghiță Turda la Angela, că: „Era artista mea favorită”. Păi, voi știți ce înseamnă asta ? Cum adică ? Înseamnă că orice om care vine la mine în casă – și vin o grămadă, toți vor să vină, să bată la poartă (de aia mi-am schimbat telefonul) –, vreau să spun că dacă vine unul, cum să visez eu – fiți atenți, că asta-i grozav –, cum să știe Angela că vine o fată, care era Nina Cuciuc și care i-a spus: „Eu vă iubesc mult, doamnă, îmi dați voie să mai vin pe la dumneavoastră?”. Și Angela Moldovan, care era destul de părăsită deja și uitată! Pentru că aici e totul! Mă vedeți? Mâine dacă mor, o zi, două, o să mai vorbească lumea, o să spună: „Mă, a murit și Piersic ăsta, păcat! Vorbea cu noi, ne povestea, ne mai amuzam…” și apoi te uită toată lumea, nu mai spun că vorbești mult, că nu știu ce… Eu vorbesc că am ce să vă spun! Da! De la mine învățai ceva! Nu tâmpenii!
Vreau să spun doar atât, că pur și simplu, Nina a continuat vizitele. Angela, neavând un sprijin sufletesc și psihic decât în ea – pentru că venea : „știți, am venit să vă mai văd, v-am adus o plăcintă, și un cârnaț ” –, Angela s-a îndrăgostit de Nina, i-a plăcut de ea, pentru că nu era greu, și eu te iubesc pe tine, Nina Cuciuc, din ziua în care mi-ai dat telefon și mi-ai spus că vrei să faci muzeul.
N-am crezut. N-am crezut că se va întâmpla ce s-a întâmplat astăzi și că tu, Nina, ai toate aceste exponate grozave despre ea. Un singur regret am. Că nu-i Angela aici. Că nu e Vicky aici. Că dacă erau, într-adevăr era încununată viața lor artistică excepțională cu acest moment! Unde? În Iași! Extraordinar!
Dacă eu aș avea putere și aș fi Ministrul Culturii, toată expoziția asta a Angelei Moldovan aș trimite-o la Cluj, să fie pusă la Casa Centrală a Armatei din Cluj și s-o vadă clujenii. Eu mă duc și vorbesc la televizor și peste tot și le spun: „Mergeți și vedeți!” – și am să spun pe unde o să apar despre muzeu și despre ce ați făcut aici, la Iași, pentru că datorită dumneavoastră s-a făcut tot ce s-a făcut și vă multumesc și eu!
Vreau să vă spun că pentru mine Angela și Vicky sunt cei doi îngeri ai vieții mele, așa cum spunea Nichita Stănescu: „Un prieten adevărat e mai prețios ca un înger”. Și tot Nichita spunea: „Nu mă cert cu nimeni pentru că nu mai am timp să mă împac”.
Aceștia erau Vicky și Angela. Turneele cu Angela nu le pot uita. Nu pot uita gesturile ei, felul ei de a fi. Stătea în culise și-mi zicea: „Florin, nu mă satur să te ascult, câte chestii povestești, cum reciți.”. Mă iubea. Simțeam. Și cum? Eu, un elev de clasa a X-a, a XI-a din Cluj, mă iubeau Angela Moldovan și Victor Moldovan și cărora le datorez faptul că astăzi, la vârsta asta fragedă pe care o am, mai sunt încă pe scenă și mă gândesc la ei, împreună cu dumneavoastră.
Angela Moldovan a fost pentru mine ca un fel de soră mai mare! Eram copilăros în general, mă comportam tot timpul ca un tânăr, cum mă comport și acuma. Am 180 de ani, aproape, și nu-mi vine să cred că mă comport în felul ăsta.
Dragă Nina, te felicit încă o dată! Nu te felicit, te ador! Încă o dată spun, ai făcut ceva ce n-a făcut nimeni în România! Am să mă gândesc exact ce trebuie să spun și prima dată când voi apărea la vreun post TV care va avea cât de cât audiență, am să spun ce s-a petrecut aici.
Vă mulțumesc și dacă v-am greșit cu ceva, mă bucur din toată inima!
Să vă dea Dumnezeu ce știu eu!
O clipă, dacă nu v-o spun pe asta, nu v-am spus nimic! Nina a expus la muzeu o poză în care eu am jucat pe generalul Otto von Skorzeny. Am fost distribuit de un mare regizor sovietic, Ozerov, într-o coproducție „Ocvobojdenie Evropî, Eliberarea Europei”, în trei serii. După ce m-a văzut Ozerov mi-a spus: „foarte bine semeni cu Skorzeny, un nazist îngrozitor care l-a răpit pe Mussolini” (mi-a vorbit rusește, că eu știu bine rusa, am învățat-o la școală). Vă dau cuvântul meu de onoare, că la premieră, mama mea și tatăl meu care erau în lojă, văzându-mă în rolul lui Otto Skorzeny, mâna dreaptă a lui Hitler, mi-au spus la sfârșit: „Tu care erai, mă, Florin?”. Deci, nu m-au recunoscut. Machiat cu tăietura aia pe obraz și cu mustața gen Hitler, cum purtau toți ca să-i facă plăcere lui Adolf Hitler și cu care jucam la Moscova rolul acesta. Ulianov, machiorul de la studioul Mosfilm, după ce m-a machiat s-a dus la Ozerov cu poza mea și l-a întrebat: care e Skorzeny și care e Florin Piersic? Ozerov s-a uitat și a spus: „Ăsta e Skorzeny!”. Ulianov zice: „Nu! Ăsta-i Piersic, făcut de mine!”. Așa de bine m-a nimerit după fotografie acest Ulianov, care a făcut machiajul lui Cerkasov în filmele Alexandru Nevski, Ivan Cel Groaznic. Machior cum nu se mai nasc ! Dragii mei, trebuie să ai talent pentru o profesie. Poți să cânți până poimâine, dacă ești foaie verde – bună ziua ! Dacă ești bun, uite, ești aici.
Despre Angela aș mai vorbi și vă spun: tot ce e legat de Angela și Victor, în sufletul meu n-o să moară niciodată. Dragă Nina, eu și noi te iubim. Ești un înger în lumea asta nebună. Să ai tot ce dorești, că pe noi, piersicii, ne ai! Multumesc, Nina, că m-ai chemat! Multumesc că am venit!”
Muzicologul Constantin Arvinte a mai declarat: Iașul are două Voci de Aur, Vocea feminină de Aur – Nina CUCIUC – și Vocea masculină de Aur – Ștefan PINTILIE.
–––––––-
Dan TEODORESCU
Iași, 25 aprilie 2018