Vasilica Grigoraș – AZI

Azi, o verigă magică din lanțul timpului,

Azi, un fir de nisip auriu din clepsidra vieții,

Azi, o perlă bine șlefuită de stridia anilor,

Azi, o adiere din parfumul nobil al timpului,

Azi, un firicel de borangic din năframa vieții,

Azi, un porumbel alb în zborul infinit al anilor,

Azi, un jurnal drag, cu file încă nescrise,

Azi, un poem de esență tare din panteonul liric al lumii,

Azi, un tril inconfundabil din melosul pădurii,

Azi, crai nou răsărit pe canavaua cerului senin,

Azi, gândul cel bun strălucind pe cupola sinelui,

Azi, iertare și iubire pe frontispiciul inimii,

Azi, în chip minunat, plenitudinea familiei,

Azi, bucuria belșugului de prieteni cu suflet de înger,

Azi, o mângâiere a brizei de mai,

Azi, o frunză din pomul încă verde al vieții,

Azi, o floare din Grădina  Maicii Domnului,

Azi, un strop de licoare din via Domnului,

Azi, încă un pas binecuvântat pe calea vremelniciei

Azi, sămânță în sol fertil pentru veșnicie,

Azi, invocarea Proniei Divine întru toate cele bune,

Azi, o plecăciune pioasă spre slavă și mulțumire,

Azi, dragul mai drag ca oricând de viață, pentru că

AZI, 30 MAI 2018, nu se mai întoarce.

–––––––––

Vasilica Grigoraș

 

Georgeta Petre: „O corabie la timp potrivit”, de Vasilica Grigoraș- Eveniment poetic

O-corabie-la-timp-potrivitjpg

Într-un prezent ardent în schimbări radicale la nivel istoric, social și individual, dominat de un prozaism ofensiv și contaminant în viața cotidiană, în care domeniul cultural este adeseori ignorat și marginalizat, criteriul de rentabilitate din alte sfere de activitate fiind  abuziv impus și actelor culturale, cu efecte negative în privința calității și valorii etice, evenimentele culturale de valoare, constituie o adevărată performanță.

E minunat, e benefic pentru aceste timpuri că se mai scrie poezie, că se mai citește poezie, poezia fiind o expresie profundă și elevată a sufletului omenesc. În acest context cultural, puțin generos, apariția volumelor de poezie, de cele mai multe ori cu sacrificii personale din partea autorilor, constituie prilej de  bucurie spirituală.

Este și cazul volumului de poezie O corabie la timp potrivit, al autoarei Vasilica Grigoraș, apărut la editura PIM din Iași în 2018.

Prezență activă în cultura vasluiană, inițial și în principal prin profesia de bibliograf la Biblioteca Județeană Vaslui, cu o contribuție știintifică consistentă la descoperirea și cunoașterea prin cercetări bibliografice și studii de specialitate a tezaurului de spiritualitate românească din spațiul moldovean și național, Vasilica Grigoraș s-a remarcat și în domeniul literaturii.

La vârsta deplinei maturități, se observă în ultimul deceniu o bogată zestre editorială, alături de lucrări bibliografice de specialitate, apar într-un crescendo valoric volumele de literatură, în specii literare diverse, cu precădere poezie.

Dacă privim cronologic volumele de literatură, observăm că autoarea debutează discret cu specii de proză și poezie pentru copii, urmează un remarcabil jurnal de călătorie cu inserții lirice evidente, varii contribuții lirice în volume colective de poezie, nu în ultimul rând experimente temerare în specii ermetice de poezie, de sorginte niponă (tanka, senryu, haiku), apreciate ca excelente, unele cu premii la concursurile de profil.

Volumul  O corabie la timp potrivit (un titlu insolit și cifrat al mesajului artistic) poate fi privit ca un volum sintetic de autodefinire artistică și umană prin vocație, iubire și credință. Se regăsesc în acest volum și propriul crez artistic (De ce scriu?) la început de volum, și intrebările (și uneori, răspunsurile) despre existența umană, despre sine și sensul vieții (Sub semnul întrebării, Zădărnicie și miracol etc.), și simfonia sentimentelor de iubire pentru oameni, pentru omul iubit, pentru mamă, copii, prieteni, natură, pentru Creator, și credința în EL, în mod minunat și salvator pentru tot zbuciumul vieții interioare (De ce ?, Liberă de contract și multe altele)

Se simte parcă un joc, o întrecere cu timpul călător în exprimarea propriului univers de trăiri, sentimente delicate de nostalgie pentru copilărie, trăiri profunde de regrete, așteptări și speranță în tinerețe, de visare, reflecție și reacție la evenimentele prezentului, de luptă dar și de împăcare cu sine, de acceptare calmă și înțeleaptă a vârstei senectuții.

Demersul artistic se distinge printr-un lirism confesiv delicat, discret, fără efuziuni sentimentale ostentative, cu profunzimi sugerate, nonviolent exprimate, moderat temperate prin mijloace stilistice. Se întrevede astfel o poetă cu aleasă sensiblitate, cu trăiri nobile și aspirații spre frumusețea vieții, iubirea în toate și credința în creație.

Poezia autoarei se înscrie în sfera liricii feminine sensibile, subtile și rafinate, cu sinceritate strunită discret și elegant. Versurile sale concentrate, sintetice uneori, exprimă multă substanță poetică, de altfel, poeta și-a afirmat această calitate de exprimare concisă, plină de esență, în speciile lapidare nipone.

În peisajul poetic actual, poezia Vasilicăi Grigoraș este o demonstrație de afirmare a potențialului creativ existent latent în fiecare dintre noi, care apare rar la lumină, uneori, însă, în mod fericit se dezvăluie, chiar dacă mai tărziu, spre toamna vieâii, prin îndelungă căutare și cunoaștere de sine, prin trudă și vocație artistică.

 

Georgeta Petre

Constanța

 30 mai 2018

Anna-Nora ROTARU: Azi e ziua ta!

AZI E ZIUA TA !

                       (Cu prețuire, Vasilicăi Grigoraș)

Când totu-ți pare-atât de solitar
Și-o gheară parcă inima-ți străbate,
Să nu disperi, că ți-o veni în dar,
O flăcăruie, ce intunericul răzbate !

Să nu-ți lași firea ta să se golească
De speranțe, vise, în cenușă stinse…
Ascultă ecoul, că vine să-ți șoptească,
Deschide ușa, lasă luminile aprinse !

Șterge-ți ochii de-s năpădiți de lacrimi
Și lasă-n sfârșit liber frâul minții …
Să-ți amintești, că iubind cu patimi,
Nu e păcat, e dar ce ne-au dat sfinții !

Învață-ncet să urci pe-ale vieții trepte,
Nu-ți mai pleca timidă-n jos privirea…
Prinde mâna-ntinsă, n-o lăsa s-aștepte
Și-alungă-ți, fără răgaz, împotrivirea !

Ai facut atât de multe păsuind prin viață,
Căutând sa-ți fie drumul bun si drept,
Copiii ți-ai crescut, nepoții te răsfață,
Câtă iubire dăruiești și strângi la piept !

Astăzi e ziua ta… și-i mare sărbătoare…
Lasă-ți libere-n vânt, pletele-ți cărunte…
Ceața se destramă, pe cer apare soare,
Va încolți-n tine, azi, speranța din grăunte !

——————————–

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

30 mai, 2018

 

Ben TODICĂ: Vasilica Grigoraș la ceas aniversar

*Vasilica Grigoraş m-a strigat: “băiet din Iezar vin-acasă!” şi m-a pescuit dintre oceanele Indian şi Pacific unde mă pierdusem. Eu uitasem de Vaslui. Devenisem un pod cu scânduri lipsă, greu de trecut, o devărată provocare pentru drumeţul povestirilor mele. După ce Vasilica l-a parcurs cu atentie, impresionată de cele trăite în lumea mea mioritică, a fost convinsă că podul merita să fie trecut de tot românul curios şi interesat să se bucure de plaiurile mele întinse şi pline de dor.  Aşa ca Vasilica a hotărăt să-l întărească şi chiar să defrişeze alături de mine pădurile întinse şi necunoscute ale imaginaţiei. Sigur a fost iubirea lui Dumnezeu şi dragostea ei frăţească pentru puiul de român din exil.

Azi pot fi mândru că Vasilica, sora mea literară, este mâna mea dreaptă în tot ce public. Fără ea nu aş fi cunoscut şi trăit atâtea momente fericite, nu aş fi avut cărti tipărite şi nu m-aş fi împlinit artistic şi spiritual.

 

La Multi ani! Ben Todica, Australia

30 mai, 2018

 

Foto: Doina Constanța SPILCA

 

Mariana GURZA: La aniversară

La aniversară

                                     (Cu drag, Vasilicăi Grigoraș)

Nu mă întreba de ce

destinele s-au împletit ca lianele în zile toride

şi primii muguri ai prietenei

au înflorit într-o zi de florar…

Clepsidra timpului am ascuns-o într-un poem

care îmi aminteşte de tine

de ziua de ieri

de cea care ai fost…

Acum, neschimbată,

ai pătruns în miezul cuvântului

ca un cântec nipon

ce descifrează matematic

esenţa lumii.

Surprizătoare ca un catren

ce îşi aşteaptă rândul

la poarta cerului

pentru a primi binecuvântarea…

Ofranda adusă Tatălui

este ceea ce tu

laşi aici printre noi

ca semn a trecerii tale

prin lanurile de flori

ce înnobilează…

Şi-n rugă ne-am regăsit

în același zbor

pentru trăinicia neamului

a noastră, a tuturor…

Izvor de lumină

într-o lume debusolată

har și înțelepciune

prietenă dragă…

———————————–

La multi ani! Mariana Gurza, Romania

30 mai, 2018

Foto: Doina Constanța SPILCA

Valentina TECLICI: De dragoste, la aniversare

DE DRAGOSTE, LA ANIVERSARE

Prietenei mele de-o viaţă*, Vasilica Grigoraș

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună pe-nvolburate mări,

ori line ca pluşul acceptării.

În calea noastră, mereu ne-a ieşit

O corabie la timpul potrivit.

Când umăr la umăr am urcat

munți împăduriţi de speranţe,

ori arşi de vulcanii dezamăgirilor,

Doar cu pana inimii, înmuiată

în cerneala divină, Odă prieteniei noastre

s-a scris, poveste de seară,

Izvoare nesecate sorbind din astre

necondiţionată iubire.

Filosofia ne-a dat un plus de adâncime,

ne-a lărgit orizontul cu încă o linie

şi ne-a molipsit de neliniştea căutărilor:

de sine, de mister, de absolut,

de obsesia întrebărilor.

În lumea cărţilor, am fost acasă,

ocrotite şi hrănite de slove.

În era comunistă, să fii umil bibliotecar,

pentru spiritul liber a fost supremul dar.

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună, Ochi în ochi cu luna,

lăsând uşa sufletului larg deschisă

zăpezilor albastre când Ninge pe oglinda lunii.

Indiferent de Starea vremii azi sau mâine,

Corabia noastră din neant coboară,

ne-aşteaptă în faţa uşii, la scară.

Plutim cu ea în lumea poeziei

într-o permanentă căutare a eului interior

şi evadare din mundan.

Raze de soare pentru Sara

ne luminează copilăria săltând în noi

liberă, sălbatică, sprinţară

Prin vene curge primăvara,

sufletu-i plin de muguri noi.

De-aproape jumătate de secol călătorim.

Călătorim împreună în corabia

mereu sosită la timpul potrivit.

Ceva profund şi tainic mereu ne-a înfrățit

şi-am frământat împreună cuvântul

şi copt pâinea prieteniei

la soarele adevăratelor valori.

În viaţa plină de-ncercări,

Domnul ne-a ţinut de câte-o mână

binecuvântând călătoria împreună.

*Destinele noastre s-au unit în urma cu 47 de ani, când ne-am întâlnit prima dată şi am sărit amândouă în sus de bucurie, în faţa listelor afişate cu rezultatele celor admiși la facultatea de filosofie. Asta a fost una dintre similarităţi, să alegem să studiem acest subiect atât de complex şi de interesant. Alte asemănări au fost: o perfectă comunicare, mereu pe aceeaşi lungime de undă, un similar simţ al umorului, munca de dascal – o carieră scurtă pentru amândouă, munca de bibliotecar – o carieră mai lungă, dragostea pentru citit, călătorit, credinţa că familia şi prietenii sunt prioritatea vieţii, pasiunea de a scrie, de a încerca diferite genuri literare.

Vasilica Grigoraş este pentru mine nu numai prietena de-o viaţă, confesorul meu, persoana cea mai de încredere să-i cer un sfat şi cea care-mi sare prima în ajutor, ea este mai presus de toate, sora spirituală pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu şi a cărei dragoste necondiţionată am simţit-o mereu.

 

La multi ani! Valentina Teclici, Noua Zeelanda

30 mai, 2018

Ioan Nicolae MUȘAT: Poem aniversar pentru Vasilica Grigoraș

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc

Te-am căutat zile și ani și decenii

Din tinerețe te cuprind și gândesc

Să desfacem nodul ăstor ciudățenii

Ce om, omenire, în grea tină robesc.

Un sprijin la strigăt, un sprijin la luptă

Un sprijin în lacrimi și-așa căutări

Femeia, chemare spre calea cerută

A ne fi mângâiere și dorul de zări

Femeia sublimă, mereu alinare,

Femeia, rost clipei și plinirilor rost

Spic tainic de farmec, binecuvântare

Ca temelie vieții în vieți adăpost

„N-ai cum să faci singur astă lucrare

Îți trebuie ceată”, mi-am zis și-am oftat

Dar mai întâi draga să-ți scoți din mirare

Va fi apoi ceata din cuvântul optat

Și nu te-am găsit decenii de-a rândul

Și-așa fără clipă la milenii-am lucrat

Am dorit gestul ce-mi străjuie gândul

Viu suflet alături pe un drum negurat

„Vreau mult prea mult” mi-am zis deodată

Și tot m-am închis ca un scrin ferecat

Tot singur ținând calea mult prea oftată

Tot singur țesând univers complicat

Veneau lumi apuse aducând risipire

Veneau lumi confuze să-și caute loc

Veneau viitori impostori de trăire

Ca hienele toți m-atăcară în bloc

Și-atunci când greul era peste poate

Și mă căutam de mai sunt sau am fost

Cu lumină ai șters universuri pătate

Cu lumină luminii ai dat sens și rost

Când durerea plinu-și lucra peste fire

Când avalanșe duceau toate-n infern

Atunci cu un zâmbet ai adus împlinire

Câmpuri arse-nflorind în dansul etern

C-o privire-ai gonit cele gloate hiene

Ce mă ardeau cu un urlet sticlos

În cuvânt așezăm heruvimice rene

Infinitele bolți le zidim fabulos

Cu un semn risipim universuri ostile

Și-mi sprijini glasul spre lume pornit

Cuvintele noastre – neobosite feștile

Sparg tina lumii ce-i bloc de granit

Te-am tot căutat pe mândre coline

Dar tu erai în sensuri prea adânci

Să te-nțeleg, să pot s-ajung la tine

Trebuia să urc universul pe brânci

În sens de cuvânt îți stă mângâierea

Prinzi în haiku sens greu de pătruns

Adaugi în om orizonturi, menirea

Întrebărilor grele, clarul răspuns

Ne dăm putere într-o lupta febrilă

Și este bine pentru ei, mă gândesc,

Eu te-am căutat cu căutare sterilă

Tu m-ai căutat ca eu să te găsesc.

————————-

Ioan Nicolae MUȘAT, 28 Mai 2018

Vasilica Grigoraş – Mama şi mirarea copilăriei (Călătorie în timp – haibun)

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

De la o vreme, din ce în ce mai des mă năpădeşte un

val de amintiri –
foşnetul proaspăt de vânt
zburdând pe alei.

Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc universul natural şi uman în care creşteam.
Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA. M-a adăpat permanent cu lumina, căldura şi iubirea atât de necesare unei creşteri viguroare. Eram adesea în preajma ei, însă nimic nu m-a împiedicat să-mi trăiesc copilăria, zbenguindu-mă cu prietenii, confecţionându-ne jucării. Mare bucurie când

peste mai mulţi ani –
într-o traistă din pod
păpuşi din pănuşi.

Începând de pe la sfârşitul lunii mai, nerăbdători, aruncam

priviri discrete
spre cireşii în floare –
ce lung e timpul!

Era mirarea inocentă a noastră, a copiilor, dând mereu târcoale cireşilor şi, de cum începeau a se pârgui, mâncam pe săturate. Fetele, tare ne mai mândream atunci când ne împodobeam cu cercei roşii la urechi. Însă cireşele ajungeau la maturitatea coacerii pe la

moşii de vară –
gătite cu cireşe
cănile de lut.

Din zilele calde de vară îmi amintesc acea senzaţie plăcută pe care o simţeam atunci când umblam în timpul unor

ploi mereu calde –
desculţă prin şanţ în pas
cu râme şi melci

iar alteori, alergam împreună cu prietenii asemenea unor

fluturi în zbor –
scene de dans şi culoare
din floare-n floare.

Era minunat când dormeam pe prispa casei, înveliţi de cerul plin cu stele, mângâiaţi de triluri de păsărele şi adulmecând mirosul fânului şi-al florilor din grădina din faţa casei,

nopţi senine –
adieri de fân cosit
umpleau cerul.

Nici lucrurile mai puţin plăcute nu s-au şters de pe pelicula minţii

secetă mare –
scaieţii mai ascuţiţi
ca niciodată,

şi când am mai crescut, începeam să înţeleg grijile, lipsurile din acei ani. Acestea, precum ciulinii răneau inima oamenilor care, obosiţi de munca câmpului se linişteau doar

după-nserare –
prin geam intra tăcut un
petec de lună,

iar a doua zi,

din nou arşiţă –
în muget de talangă
zace tăcerea.

Tăcerea adâncă şi dureroasă punea stăpânire pe oamenii satului. Îmi povestea mama despre seceta din 1946. Mă cutremurau acele poveşti. Eu n-am trăit astfel de lucruri triste. Erau ani mai buni, ani mai sărăcăcioşi, însă ţăranii cunoşteau foarte bine lecţia vieţii satului: nu înstrăinau recolta unui an până nu vedeau în hambare rodul anului în curs.
Şi vara trecea iute, curcubeul ascuns îşi vărsa toate culorile în întreaga natură, frunzele erau purtate de vântul rătăcitor prin locuri neumblate şi nebănuite, iarba se îngălbenea, apoi se făcea una cu pământul. Pe neobservate venea

deja ninsoarea –
ultimul car de coceni
scârţâind pe drum.

Soarele, şi el tot mai scump la vedere îşi arăta dinţii, iar copiii alergând şi umblând cu gura căscată se întâlneau cu guturaiul.
Casa soarelui,

cerul plin de nori –
în geam printre muşcate
mere şi gutui.

Doamne, ce frumos miroseau! Începea postul Crăciunului, frigul se înteţea,

flori de gheaţă-n geam –
broderii cu fir de-argint
la streaşina casei.

Când zăpada se aşternea peste tot, iar lângă gard se forma derdeluş, noi, copiii eram cei mai fericiţi. Abia aşteptam că participăm la o

oră deschisă –
umăr la umăr modelând
oameni de omăt.

Iernile erau grele, sătenii ştiau acest lucru şi-şi aduceau în casă cele necesare hranei, încălzitului şi unelte pentru dezăpezire. Uneori

nicio cărare –
fumul gros din horn spre cer
mângâind luna.

În casă, admiram

lângă vatră –
încâlcind ghemul mamei
câţiva pisoiaşi

Crăciunul, cu datinile şi obiceiurile de iarnă era fascinaţia noastră. Chiar dacă Moşul se numea Gerilă, nu era important pentru noi, adulmecam mirosul pregătirilor şi când venea

Moş Crăciun –
şi crăciuniţa din geam
l-aştepta cu flori

Anii, ca şi clipele, au zburat ca nebunii şi la un moment dat am observat la mama

peri albi la tâmplă –
fulgi de înţelepciune
pe aripi de timp.

Treptat

apar insomnii –
la fereastra inimii
stropi reci de ploaie.

Urmându-mi crezul de a învăţa, am plecat de acasă, am început să vin tot mai rar şi-n

vântul de apus –
inima măicuţei mele
abia pâlpâind.

Pentru noi, copiii

brumă groasă-n zori –
şi dincolo de uşă
de-acum nelinişti.

Într-o zi de octombrie, un

strigăt în ceaţă –
mult nedorita răpind
scumpa mea mamă

şi pe lângă

haine cernite –
din nou lăcrămioarele
laolaltă.

Da, lacrimile noastre şi lăcrămioarele flori de pe mormântul mamei şi-au dat mâna pentru totdeauna. Însă, iarna, când şi lăcrămioarele îşi dorm somnul de veci,

omăt peste tot –
şi celor reci mai de mult
plapumă nouă.

Acum, stau de multe ori

în taina serii –
frunze pe aripi de vânt
împletind amintiri.

Viaţa îşi urmează cursul,

satul adormit –
norii pufoşi depănând
poveşti de seară,

iar în cimitirul din capul satului

candelă vie –
un licurici prin rouă
sub crucea mamei

Ştiu că totul funcţionează după logica lui Dumnezeu. Toţi trecem prin timp spre veşnicie, însă rămân cu regretul că nu am avut înţelepciunea să fiu mai mult timp împreună cu mama. Iertare, măicuţă! Dumnezeu să te odihnească, în linişte şi pace!

(Din Antologie ASCIOR 2017: Literatură, Buzău, Teocora, 2018)

 

VASILICA GRIGORAȘ – TAINA SCRISULUI (54) – PAȘI SPRE MUZA SENECTUȚII

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

O călătorie în timp, cu bucuria re-descoperirii, re-găsirii şi înţelegerii rădăcinii şi filonului scrisului meu. Un exerciţiu de memorie agreabil, plin de emoţie, pigmentat cu dragoste. Nu neaparat un „inventar” al urmelor presărate pe un drum de decenii ci, mai degrabă, o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare.

Pana scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg, care s-a alcătuit pe sine treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului, sub oblăduirea gândului bun. Astfel, cu ea la purtător, trecutau ani după ani, travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite, autoimpuse ori libere de vrerea mea, astfel parcursul literar a fost în salturi, viaţa socială, educaţia, profesia, familia, toate, fiind pe primul plan. Şi astfel, m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului, adevărat duş scoţian până la senectute, de fapt, până la începutul „Actului trei” al vieţii, după cu se exprimă actriţa Jane Fonda.

Din primii ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori dezlânat al poeziei. Iar, acolo unde rimele şugubeţe nu prea se dădeau găsite, mă mulţumeam cu compuneri apreciate de învăţătoare şi profesoara de limba română. Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici, care debutase cu poezie, pentru mine, magistru strălucit în arta scrisului şi, nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau dicuţiile, comentariile, argumentarea cali-tăţii unor poezii şi texte în proză.

Un episod frumos îmi stă viu în minte. Profesoară de filosofie la liceu, am mers la o Sesiune naţională de comunicări cu elevul meu care obţinuse locul întâi pe judeţ. Elevi, profesori, filosofi din toată ţara.

După discuţiile aferente întâlnirii, un antren general ne-a cuprins pe toţi. Cineva a rostit prima epigramă, apoi au urmat altele. Erau deosebit de savuroase, am simţit totul ca o provocare, o nadă viu colorată care m-a atras şi, momită fiind astfel, am simţit declicul inspiraţiei prin care au curs pe hârtie câteva epigrame. O colegă a văzut ceea ce am scris şi a anunţat auditoriul că doresc să citesc. A fost prima oară când am citit în public propria-mi creaţie.

După o scurtă carieră în învăţământ, m-am angajat la biblioteca judeţeană, unde am avut ca prieteni de nădejde, cărţile. O perioadă de acumulări, lecturi esenţiale au contribuit la temelia instruirii şi formării. Miracolul unei biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. O bibliotecă enciclopedică, echivalează cu istoria civilizaţiei umane şi a întregului univers, de la creaţie până în prezent. În cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, mă îmbăiam în izvorul lin curgător al literaturii, artei, culturii, istoriei, ştiinţei…

Am început să scriu medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă, impresii de călătorie, cronici literare, eseuri, şi interviuri publicate în revista instituţiei şi alte publicaţiile periodice.

Mărturisesc faptul, fără teama de a greşi că toate acestea făceau parte din hrana cea de toate zilele. Hrană plină de aromă binefăcătoare, îndulcită de lirismul poeziei, a cărei sorginte limpede, cristalină se află în doină, baladă, cântec bătrânesc… şi condimentată cu umorul specific românilor, asigură şi nutreşte de veacuri curăţenia sufletească, credinţa, înţelepciunea, curajul, vitejia şi alte virtuţi ale neamului românesc.

Sigur că, uneori am simţit şi un gust amar, mult prea amar pentru papilele gustative ale doritorilor de literatură bună şi cultură autentică, atunci când primeam circulare prin care eram înştiinţaţi să scoatem din circuitul lecturii cărţile unor autori valoroşi, intraţi în dizgraţia regimului.

Marele nostru avantaj (al lucătorilor din instituţie) era faptul că aveam acces la depozitul în care erau aceste cărţi, înfruptându-ne copios din bogăţia conţinutului lor. Minunata profesie de bibliotecar mi s-a potrivit ca o mănuşă din cea mai fină dantelă pentru mintea care iscodea sursele de documentare, pentru inima care simţea imboldul şi fiorul creaţiei şi pentru mâna care mi-a purtat pana.

Şi în această perioadă am avut un înger păzitor, far deschizător de drumuri, pe renumitul profesor doctor în filosofie, Petrea Iosub, cu care am colaborat până a fost chemat la Domnul. Dacă ar fi să-i zugrăvesc un portret acestui filosof instruit, înţelept şi combativ, în aceeaşi măsură, mare şi adevărat dascăl pentru multe generaţii, prieten de nădejde, OM de o calitate şi probitate morală desăvârşite, ar fi prea puţine însuşiri menţionate aici.

Dragostea, întotdeauna este creatoare. La împlinirea a şase ani a primei mele nepoate, am simţit impulsul de a o surprinde cât mai plăcut. De mică o luam la bibliotecă şi era impresionată de multitudinea şi varietarea cărţilor, de tot ceea ce îi citeam. Cunoscând-o foarte bine, ştiind ce-i place, dar şi ce nu-i place, am început a sclipui încet, cu răbdare poezie cu poezie, povestire după povestire, asezonate cu imagini şi fotografii pentru două cărţi, consilier editorial fiind Valentina Teclici, un autor cu mai multe volume publicate, un poet cu premii naţionale.

O poartă larg deschisă spre lumină în creaţia mea, a fost întâlnirea cu poemele de inspiraţie niponă (haiku, senryu, tanka, haibun). M-a uimit structura atât de restrictivă (versuri, silabe şi multe alte reguli…), dar am înţeles că „esenţele tari se ţin în sticle mici”. Doar strop de enunţ, poate cuprinde universuri întregi. Am perceput aceste poeme ca fiind ceva miraculos, bijuterii lirice, perle nestemate. Am simţit că mi se potriveşte acest stil, parcă făceau parte din fiinţa mea şi am început să scriu.

Participarea la mai multe concursuri naţionale, mi-a fost răsplătită cu mai multe premii. De această dată, am fost binecuvântată de prezenţa unor corifei ai poemului de sorginte japoneză: Ana Urma, Corneliu Traian Atanasiu, Florin Ciobîcă, Dan Norea, Petru Ioan Gârda…, care prin comentariile poemelor mele, sugestiile şi criticile pertinente ale domniilor lor m-au ajutat să învăţ alfabetul construcţiei, să sesizez şi să înţeleg tâlcul imaginii, să exersez umorul subtil şi descrierea feerică…

Am prins şi mai mult curaj şi apetitul pentru scris s-a îndreptat, într-un mod neaşteptat, imprevizibil chiar şi pentru mine, într-o altă direcţie, spre poezia în vers alb. Simţeam că eram doldora de simţiri, trăiri, idei, imagini… ţinute doar pentru mine, ceea ce mi s-a părut a fi o atitudine egoistă.

Conştientizam tot mai mult că mai am multe de spus, de scris, şi-n nopţi târzii, împreună cu sinele meu, ne-am promis sinceritate deplină şi am purces la un proces de construcţie lirică, pe care am vrut-o a fi o punte între trecut şi viitor, pentru a trăi clipa.

Cu certitudine, pot afirma că prin scris am întâlnit în ceas de taină, la timp potrivit, corabia de care aveam atâta nevoie. Această corabie lirică m-a purtat cu graţie pe orice vreme, fie însorită şi blândă, fie plină de un noian de valuri, de intensităţi şi mărimi diferite.

Scriind, am înţeles că poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel. Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte, încătuşare şi libertate. Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină.

Onor, muzei, pe care am aşteptat-o cu multă răbdare şi m-am bucurat ori de câte ori îşi arăta chipu-i angelic, ţinându-mi companie şi împletind împreună canavaua unui poem sau a unei proze. Şi din acest motiv cred că nimic nu este întâmplător, muza m-a îmbrăţişat mai tandru la senectute şi sub auspiciile ei binevoitoare mă simt încă verde pe ogorul vieţii, oglindă a sufletului.

În întreaga creaţie l-am simţit mereu aproape pe bunul Dumnezeu, şi-I mulţumesc în fiece clipă. Mulţumesc îngerilor cu chip de om, personaliţăti ale literaturii, culturii şi spiritualităţii române şi, alături de cei menţionaţi mai sus, adaug cu toată preţuirea pe scriitoarea, poeta şi editoarea Mariana Gurza (poeta cu suflet de înger), scriitorul, cineastul şi jurnalistul Ben Todică (ambasador onorific al românismului în lume), scriitorul şi poetul Nicolae Muşat (bariton şi apostol al ortodoxiei), poeta Ana Anton, scriitorul şi dramaturgul Dan Plăeşu, ilustrator de carte pentru copii Elena Ciubotaru, critic literar Georgeta Petre, care mi-au dat suflul pentru a-mi stimula curajul, dorinţa să zbor pe aripi de vers şi să navighez pe piste netede de proză.

De la „Fragmente de spiritualitate românească”, cu un popas pentru dialog amical cu „Petrea Iosub – Un destin exemplar” şi, împreună prezentând cititorilor pe academicianul, economistul român de talie mondială „Anghel Rugină – Omul şi savantul”, mi-a venit ideea să mă copilăresc şi să trimit câteva „Raze de soare pentru Sara” (versuri pentru copii); de ce? pentru că „Aşa vreau eu”(povestiri pentru copii), după care am simţit imperios nevoia unor „Reflecţii filosofice”, aducând „Odă prieteniei” (Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă) şi căutând cu bucurie „Izvoare nesecate” (Însemnări despre oameni şi cărţi) pentru că „Doar cu pana inimi”(tanka), putem înţelege „Starea vremii azi” (senryu) şi să ne bucurăm atunci când „Ninge pe-oglinda lunii” (haiku), stând la taifas „Ochi în ochi cu luna” (tanka şi pentastihuri) pentru a descoperi „O corabie la timp potrivit” (poezii).

Prin publicarea scrierilor mele în volume de autor ori antologii, în reviste de prestigiu pe suport hârtie şi în mediul virtual, din ţară şi din străinătate, feedback-ul primit a fost mai mult decât încurajator, chiar onorant.

Cu adevărat, a scrie este un miracol, o taină divină. O poveste frumoasă, adevărată pe tărâmul verde binefăcător al ierbii, primăvara, al florilor curcubeu cu miros de fân cosit estival, al frunzelor multicolore, care umile simt că a sosit timpul să se desprindă de braţele calde ale copacilor, dând prilejul nisipului din clepsidră cernut prin vechea sită a cerului să plutească graţios, aşternând covorul alb, imaculat al iernii.

Asemenea naturii, trecem şi noi prin anotimpuri spre viaţa fără anotimp şi cât nu este prea târziu să ne bucurăm de întreaga creaţie a Domnului şi să înmulţim talantul dăruit nouă, spre bucuria semenilor.
–––––––––––
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui, România
aprilie 2018

http://confluente.org/vasilica_grigoras_1525168578.html