Ben Todică – Lanţul invizibil

MOTTO :

Timpul ne costă viața,

Dacă într-adevăr nu-l trăim,

Ca Marcel Proust într-adevăr cu adevăr

Şi doar umbrim, eclipsăm,

Că habar n-avem cine suntem

Şi în picioare zombi ne călcăm.

(Pavel Ferghete-Rătundeanu)

Lanţul invizibil

Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.

Pornind de la premiza că limba este sufletul unei ţări, când am fugit din România comunistă am luat sufletul cu mine. În occident am aflat că orice instituţie sau o afacere se conduce centralizat de un director şi un comitet, profitul îndreptându-se spre proprietar, mai precis funcţionează ca o ţară comunistă. În concluzie, am plecat din comunismul de care am fost ataşat emoţional, crescut şi maturizat şi am ajuns într-o ţară capitalistă, Italia unde există mai multe comunisme de care te ataşezi, însă pe perioade scurte şi nu ai timp să te maturizezi emoţional. Însăşi obligaţia de a funcţiona în sistem este tot comunistă.

Ca să înţelegeţi la ce fac aluzie aici, iau ca exemplu iubirea. Dacă faci curte unei fete o perioadă lungă, ani de zile de poezie şi întâlniri, vă cunoaşteţi mai bine şi decideţi mai precis dacă vă căsătoriţi pe viaţă decât alternativa scurtă tip loterie, unde poate ai noroc, poate nu, şi pericolul de despărţire e mai ridicat. Te prefaci că o iubeşti şi după o noapte nu vă mai cunoaşteţi. Profitaţi amândoi la maximum şi uitaţi. Nu investiţi într-un viitor. Exploataţi amândoi emoţia fără să o maturizaţi, să o cunoaşteţi, să creşteţi sufleteşte frumosul ei.

Se zice că partea frumoasă e drumul spre vârful muntelui, care te face să apreciezi urcuşul. În vârf poţi ajunge şi cu elicopterul, însă satisfacţia va fi trivială, ca şi întoarcerea unei pagini şi o vei uita repede. Acum că a căzut comunismul, capitaliştii au început să scoată la iveală ghiarele ascunse pe care comunismul se sprijinea pentru succesul în ţinerea populaţiei sub control, deprivând-o de educaţie, mediu ecologic şi creştere spirituală, fără ruşine înrobind masele. Cultul eului domină cultura capitalistă prin crearea comportamentului clasic al psihopatului respectuos, grandoman; “vezi doamne cine mi-s eu?”, nevoia de o constantă laudă şi apreciere, infatuare şi minciună, manipulare şi incapacitate de a-şi cere scuze, părere de rău, regret, respect şi recunoaşterea vinovaţiei şi a greşelilor comise etc. S-a creat cultul libertăţii personale, considerat de mine un lanţ invizibil al sclaviei prin ban, ca singura cale a succesului: Carne de tun economic!

Mie nu-mi pasă ce face vecinul meu şi nici lui ce face lumea din jur. Eu mă dau mare în mintea mea şi el se dă mare în mintea lui, însă nu ne pasă unul de altul. Atunci pentru cine ne dăm mare cu îmbrăcămintea, maşina de lux etc, dacă nu ne vedem decât pe noi înşine? S-a creat cultul că bogaţia şi reputaţia sau statutul, importanţa şi stilul personal, promovarea şi înavuţirea greşit interpretate ca individualism sunt egale cu egalitatea democratică. Faima şi îmbogăţirea sunt singura justificare şi singura morală a fericirii şi asigurării succesului. Cum se ajunge acolo nu are importanţă. Este irelevant.

Şi pe măsură ce ne adâncim în acest morav politico-economic, creăm mai multă mizerie şi suferinţă cu tristeţi, dezamăgiri şi prăbuşiri sufleteşti. Veniturile îţi sunt reduse din motive, considerate necesare pentru a exista. Întreaga zi îţi este luată de această fugă după bani, lanţul pus câinelui în turbare. Îţi distrugi chiar ţara prin cultul creat şi se spune că sunt două situaţii prin care o ţară e terminată, nimicită:  una războiul, să fii invadat, cotropit şi a doua, distrugerea limbii, culturii şi spiritualităţii derutaţi de distracţii şi jucării electronice, manipulaţi şi controlaţi de o societate spălată pe creier, de parcă abia a căzut comunismul şi toţi activiştii specialişti în spălare au întărit rândurile comunismelor occidentale (instituţii guvernamentale şi particulare) spălate pe creier şi halucinaţi de mass-media corporatistă.

Cultura consumerismului şi cultul “Eului” nu au fost create să distreze şi să înalţe intelectual, ci să ne mulgă emoţional, să ne ducă în eroare în ceea ce priveşte percepţia identităţii noastre, să ne facă să regretăm deciziile luate, învinovăţindu-ne de nereuşită şi ne condiţionează să alegem calea hipnotică de fericire necondiţionată, să ne ţină ocupaţi ca să nu lovim înapoi, să nu ne răzvrătim. Întreaga planetă trăieşte cu speranţa că poate mâine va fi mai bine. Orice preşedinte am alege, orice parlament şi guvern am avea, nimic nu se schimbă, ba din contră, lucrurile merg din ce în ce mai prost. Justiţia se prăbuşeşte, corupţia creşte în timp ce din umbră suntem manipulaţi. Nu există amenzi pentru cei de la putere, ci numai pentru amărâţi.

Nu avem dreptul să-i tragem la răspundere pentru că suntem împinşi înapoi, în linia prosperităţii. Ideea că toţi putem fi prinţi sau prinţese într-o zi este cea mai mare şmecherie creată ca să-i protejeze pe cei avuţi. Toţi îi admirăm pe bogaţi în ideea că într-o zi vom fi şi noi ca ei, şi aşa murim visând. În loc să învăţăm de la cei care se prăbuşesc şi halucinează, noi îi copiem.

Ce cred că ar trebui să fac? Să merg acasă la bunici, la ţară, la rădăcini, să-mi revigorez sufletul, să reînvăţ limba, să-mi regăsesc identitatea de neam, să stau lipit de adevăr şi demnitate, să privesc cum trece apa râului peste pietre, să-mi regăsesc echilibrul aşa cum au făcut-o românii de mii de ani. Astfel putem reînsufleţi ţara, stând lipiţi de adevăr şi demnitate, pentru că restul va trece.

Ben Todică

Reclame

Vasilica Grigoraş – Licurici

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Încă nu era lumină
Când am ieşit în grădină,
Prin iarbă mergând încet
Să prind scântei în nucet,
Revărsate peste noapte
Din mii de stele răscoapte.

Inima începe să-mi bată,
Și-ndată mă simt fermecată,
De-a licuricilor sclipire
Şi-a ochilor mei uimire.

Nu ştiu cum să-i descriu,
Dar îi simt atât de viu,
Că-n pragul dintre noapte şi zi
Pe toţi cu drag i-aş opri
Ca să-mi fie prieteni buni,
Aceste adevărate minuni.

Cu ochii să-i culeg,
De suflet să mi-i leg,
Şi să-i port pe drumul vieţii
Să-mi alunge toţi scaieţii,

Zâmbitoare să le fac parte
De-o trataţie aparte
C-o duioasă melodie
Dintr-o pură simpatie.

Iar în nopţile de vară
În tril de pasăre rară,
Luminile boroboațe
Peste tot să se cocoaţe,
Cu o poftă neostoită
De mișcarea învârtită.

Niciodată să se stingă,
Inima-mi să nu mai plângă,
Să ne bucurăm cu mic şi mare
De fabuloasa lor candoare.

(din volumul „Pui de pasăre măiastră”, versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018)

 

Vasilica Grigoraş – Respir adânc şi zbor

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Ce s-a întâmplat cu noi
până mai ieri mă doare,
în afară de firava speranţă.
Am umblat încolo şi-ncoace
împlinită doar în tăcerea mea.

Îmi place aici, mă descopăr
până peste malurile mele.
Mă iau de mână ca pe un copil,
mă rog şi sunt învăluită
de avalanşe de lumină.

Vibraţia albastră mă-mpresoară,
navighez în fluviul din ochii tăi,
cu blândeţe inspir molecule
din dragostea ta.

Începe procesul de revigorare
respir adânc şi zbor, visez din nou.

(Din volumul „O corabie la timp potrivit”, Iaşi, PIM, 2018)

 

Lolica Gabriela Antipa – Pui de pasăre măiastră, de Vasilica Grigoraş

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

Îmi exprim admiraţia şi onoarea totodată, de a fi invitată de către doamna profesor Vasilica Grigoraş, pentru a-mi reda opinia din punctul de vedere al unui învăţător, iubitor de literatură pentru copii, legat de cartea domniei sale de poezii ,,Pui de pasăre măiastră”.
Nu este nicio surpriză faptul că atunci când apar nepoţii în viaţa unui om care iubeşte cartea şi cu o bogată carieră publicistică realizată constant, să nu te îmbie pasiunea de a scrie şi pentru cei mai mici membri ai familiei, numai din curiozitatea de a descrie cum cresc şi se dezvoltă, descoperind pas cu pas ce înseamnă să trăieşti.
Această carte ,,Pui de pasăre măiastră” a apărut ca inspiraţie şi bucurie la împlinirea a 6 ani, a nepoatei doamnei Vasilica Grigoraş, pe numele său, Eva Katerina, ,,o zvârlugă mică”, ,,gingaş boboc de mărgăritar”, ,,pui de pasăre măiastră”, aşa cum reiese şi din dedicaţia cărţii.
Încă de la prima poezie cititorul este invitat la o petrecere a unui copil minune, Eva Katerina, ce se desfăşoară în grădina paradisului, unde parteneri de dans şi de joacă sunt: ,,Cip-cirip de rândunici”, ,,Gărgăriţa”, ,,Cucul”, ,,Privighetoarea”, ,,Licurici”, ,,Vrăbiuţele”, ,,Pasărea”, ,,Poneiul, Coamă roz”. În acest decor mirific, copiii pot descoperi în versuri calde cu rima împerecheată, foarte uşor de memorat, tainele naturii, în care se pot juca ,,De-a v-aţi ascunselea” prin ,,Viaţa dulce ca mierea”, purtând în glas un ,,Cântec”.
La această petrecere suntem invitaţi pe tot parcursul anului, chiar dacă timpul liniar acolo nu există şi totul se petrece într-o clipă. Grădina îşi schimbă ţinutele în funcţie de cele patru anotimpuri, descrise în poeziile: ,,Dis-de dimineaţă”, ,,Flori de primăvară”, ,,Lumina de Paşte”, ,,Minunea de cireş”, ,,Războiul de ţesut al toamnei”, ,,Fulg de nea”.
,,Gospodina anului” oferă oaspeţilor must, gem, dulceaţă şi peltea, în clătite învârtite cu mult drag de ea. Toţi pe ,,Preşul fermecat” dansează şi se minunează de această escapadă.
După ce un fulg de nea îşi face apariţia, vine cu ideea Eva să se aşeze pe albul drum, să ofere bucuroasă ,,Scrisoare către Moş Crăciun”.
Doamna Vasilica Grigoraş retrăieşte copilăria alături de Eva şi se bucură aşa cum o făcea atunci când era copil. Această bucurie pe care poeta o exprimă în versuri la aniversarea de 6 ani a Evei exprimă dorinţa de a se dezvolta armonios cu mediul înconjurător, de a iubi natura, de a fi corectă şi împlinită în viaţă în cele trei aspecte: social, emoţional şi profesional.
Cartea se adresează copiilor din ciclul primar, poeta completând în versuri particularităţile de vârstă ale acestora, când înţeleg pe deplin regulile unui joc, îşi dezvoltă imaginaţia şi creează altul nou (Poneiul, Coamă roz). Prin joc interacţionează şi se integrează în grup cu uşurinţă (Pui de pasăre măiastră), reuşesc să îşi facă prieteni (Licurici), să înţeleagă punctul de vedere al celorlalţi (Cine cred că eşti). Astfel devin mai responsabili cu lucrurile şi cu activităţile zilnice, capătă încredere de sine, acceptă atunci când pierd, învaţă din această experienţă, dorindu-şi să câştige altă dată („Ciobită”).
Prin vers li se stimulează dragostea de învăţătură, le place să meargă la şcoală şi să înveţe, fără a-şi pierde gustul dulce al copilăriei (Deja sunt mare), făcând multe şotii împreună cu ai lor colegi (Fantome prin ceaţă).
Treptat, treptat învaţă să descopere şi să surprindă oportunităţile mediului în care trăiesc (Fulg de nea), întru bucuria copilăriei. Cei mai mărişori încep să-şi dezvolte singuri proiecte, cerând ajutor doar atunci când nu se mai descurcă (Preşul fermecat); trecând printr-un larg spectru al emoţiilor, învaţă să le gestioneze. Relaţia cu mediul înconjurător se adânceşte şi se cimentează în această perioadă, copiii îşi sporesc mai mult cunoştinţele despre acesta şi simt din plin bucuria trăirii în aer liber, curat şi proaspăt („Papada”).
Important pentru zilele noastre, când mirosul banului este perceput de la vârste fragede, copiii încep să înţeleagă noţiunea banilor, folosirea şi economisirea lor (Puşculiţa).
Ca bunică, autoarea nu pierde din vedere nici formarea deprinderilor de a participa la diferite activităţi în sânul familiei prin asumarea anumitor sarcini simple (Gospodina anului), astfel încep să-şi planifice pe termen scurt unele activităţi casnice.
Tot la această vârstă, copiii îşi dezvoltă dorinţa de cunoaştere, pasiunea pentru colecţii, curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere în diferite domenii, descoperindu-şi înclinaţile, pasiunile, dezvoltându-le armonios atunci când sunt susţinuţi de familie („Tişolul”). Prin vers, autoarea are în vedere şi dezvoltarea vocabularului copiilor, însuşirea unui lexic bogat, corect, pe cât posibil nepoluat de influenţe din alte limbi.
Şi nu în ultimul rând, o atenţie deosebită acordă poeta încurajării copiilor în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului prin rugăciune: „Din a naturii catepeteasmă/ Inspirăm sfânta mireasmă,/ Ăsta-i un adevărat mister,/ Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?” (Dis de dimineaţă); „Şi cred, că acolo sus/ Îl vizitează pe Iisus./ Şi ea este copilul lui,/ Minune a creaţiei dintâi.” (Pasărea); „Te-mbrăţişez frumoasă zână,/ Nectarul vieţii îl adună/ Mereu, cu blândă rugăciune/ la Maica noastră Bună.” (Pui de pasăre măiastră)
Citind această carte, nu se poate să nu fie remarcat spiritul ludic al autoarei. „Exploatând” minunat pronunţarea greşită a unor cuvinte de către Eva, crează scene hazlii, de toată frumuseţea „-Unde e „babeta” mea?/ Chiar acum, Eva o vrea!/ Şi când colo, ce să vezi?Vine Bobo cu-ochii verzi,/Şi cu lacrimi tot râdea, Crezând că-i vorba de ea/. Şi-atunci se împlică Sara/ Ca să terminăm gargara.” („babeta” fiind tableta) Versurile scrise cu umor dezvoltă şi umorul cititorilor copii.
Mulţumiri adresate muzei, poetei, pentru plăcerea de a putea redescoperi fiecare ghiduşiile din copilărie citind această carte şi să nu uităm să ne menţinem copii în sufetele noastre în fiecare zi, pentru a păşi sprinţar şi fără griji prin viaţă.
Poftă de lectură, vă recomand cartea cu căldură!

prof. Lolica Gabriela Antipa

Vasilica Grigoraş: „Valea, Poete!” – între ironie şi luciditate

 

Fotografia postată de Vasilica Grigoras.

 

În acest an, 2018, la Editura CRONEDIT din Iaşi, poetul bârlădean Simion Bogdănescu a publicat volumul “Valea, Poete!”. Privesc intens coperta pe un fond albastru, între senin şi cenuşiu, împletit cu un galben sclipitor, precum lanurile la maturitate, coapte deplin.
Mă incită titlul: Valea, Poete!, poeme. Deloc desluşit. Mi se pare puţin trist, oarecum hilar, desprind o uşoară ironie… cam “anapoda”. Şi totuşi, reflecând mai atent, conştientizez că acest titlul ne transmite un sentiment ontolgic pe o idee sensibilă: ardoarea confesiunii într-o zvâcnire de strigăt existenţial. Mi se pare deosebit de interesant şi încep să caut. Pe coperta a patra citesc un fragment despre autor: „Trezorier de plăsmuiri, avar şi risipitor, altruist şi însingurat, generos şi ispititor, creatorul bîrlădean este un Midas modern şi enigmatic, iar aurul pe care-l obţine din cuvintele atinse de harul său se numeşte POEZIE. Cu ea şi prin ea ne face părtaşi la cea mai ispititoare aventură care îi este sorocită omului: frîngerea azimei sufleteşti întru îndestularea semenilor!”. (Valeriu Stancu) Înţeleg că este un om plin de paradoxuri, poate prea auster cu domnia sa, dar aş îndrăzni să spun că întrevăd un poet atipic, un scriitor „altfel”, ca şi titlul cărţii. Doreşte oare poetul să fie în trend cu moda de astăzi, când toate se vor a fi altfel: „şcoala altfel”, „familia altfel”, „iubirea altfel”, „literatura altfel”, „poezia altfel”…? Poate că nu, sau doar în ceea ce priveşte individualizarea ca scriitor în panoplia literaturii române.
În cea mai mare măsură, poeţii cântă în versurile lor viaţa cu toate ale ei: cu bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, trăiri şi experienţe suave sau mai deocheate, natura întru toate manifestările ei, iubirea de la sublim la grotesc…
Poezia din cartea „Valea, poete!” este de factură filosofică, abordează probleme existenţiale, viaţa şi moartea, timpul ireversibil în dimensiunile lui, impactul sfârşitului asupra prezentului, a morţii asupra vieţii… Prin poeziile sale, autorul se adresează eului interior, însă în subsidiar, se adresează nouă tuturor, şi fiecăruia în parte. Nu-l putem bănui de disperare, dezamăgire, nici măcar de slăbiciune firesc umană, deşi episodic întâlnim fărâme de pesimism:”eu rămân pe ţărm/ nedesluşit/ precum ceaţa/ şi-aştept soarele morţii/ cu faţa plînsă/ cu plînsă faţă.” (Maree ascunsă) Luciditatea, demnitatea şi curiozitatea îl îndeamnă să abordeze subiecte puţin accesibile şi încâlcite, precum lianele în junglă.
În opinia lui Simion Bogdănescu, viaţa este un zbor, iar oamenii se cred zmei înaripaţi, visând să atingă cerul: „Voiam să zbor, şi m-am urcat pe casă/ Şi în agudul greu m-am căţărat -/ Nu bănuiam că cerul nu mă lasă/ Ca să-l întrec eu însumi la-nălţat.// Dar cîte nu visam! S-ajung la Domnul/ În platoşă, cu lance şi cu scut -/ Nu bănuiam că mă pîndeşte somnul/ Şi din văzduh în moarte am căzut!” (Hoinar spre cer), însă în tot şi în toate guvernează probabilul, posibilul, totul funcţionează conform unui plan tainic, fără ca omul să poată înterveni prin deciziile sale „Dacă aş întreba/ duminică dimineaţa/ lumina pe cărare/ de ce luminează,/ nu mi-ar răspunde,/ nici nu m-ar lua/ în seamă,/ ar lumina în continuare…” (Poem probabil)
În viziunea poetului, nimic nu este cert în această lume. Şi pentru a demonstra acest fapt, intitulează zece poeme „Incertitudine”. Încă din primele versuri ale primului poem „Incertitudine 1”, ne spune simplu, deschis că totul „Este o realitate/ părelnică…” şi încheie poemul cu: „Există o părere/ veridică/ Nesiguranţa/ cu care Dumnezeu/ împuşcă mugurii,/ frunzele, ghinda./ Fantomele copacilor,/ strigoii lor îmi vin/ în ochi înapoi/ Nesiguranţa cu care eu/ trec din realitatea părerii/ în părerea realităţii.” La sfârşitul poeziei „Incertitudine 10”, conchide: „O necurmată povară/ să-mi duc în spate/ sacul cu minuni, cu oase/ şi să-mi calc/ în picioare prin vis/ propria umbră”. Viaţa este o călătorie prin ţara minunilor timpului, împletind suavul cu grotescul, delicateţea cu vitalitatea, tragismul cu bucuria.
Şi pentru că înnoptarea vieţii este iminentă, poetul ne îndeamnă să trăim clipa, închinându-i 10 poeme, intitulate „Clipă-loc”, clipele trecând în zbor, şi chiar dacă, de multe ori doreşti să le opreşti, ele trec precum nişte fecioare zănatice, lăsându-şi urmele pe canavaua inimii. „Înfuriat/ am strigat după ea/ pînă ce ploaia a întors/ capul/ speriată/ la colţul străzii/ şi mi-a spus:/ -Las-o!/ N-o opri şi n-o mai/ căuta!/ Am s-o urmăresc eu/ o bucată de vreme/ până ce trece/ cu alt bărbat/ pe celălalt trotuar.” Poetul ne aminteşte, ba chiar ne avertizează că dacă nu tratăm cum se cuvine fiecare clipă, dacă nu ne împrietenim şi nu ne bucurăm împreună, ea ne trădează şi suferinţa noastră ajunge pe culmi nebănuite.
Aşa cum ştim cu toţii, moartea este implacabilă, este singurul lucru sigur în viaţă. Simion Bogdănescu ne-o spune atât de ingenuu în poemul „Cu cheile biblioteci”, „Iubiri tîrzii, pretimpurii/ atîrnă-n cifre liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ mai înainte de toţi vecii./ E-un vifor calm de păpădii/ pe toată-ntinderea potecii./ Ce să ghicim din mii de mii/ atîrnă vremea liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ cu cheile bibliotecii…” Viaţa este cărăruia pe care defilăm, este ninsoarea cu puf de păpădie clătinat la cea mai mică adiere şi spulberat de vântul năpraznic. Viaţa este cartea, ale cărei file se îngălbenesc încet dar sigur, devin casante, apoi se sfarmă. Autorul ne îndeamnă să folosim „cheile bibliotecii” atât cât trăim pe acest pământ pentru a ne îmbogăţi mintea şi sufletul, singurele comori.
Poezia despre moarte este drăgăstoasă. Autorul, pe un ton dulceag dezmiardă moartea, pe cea mult-nedorită şi i se adresează gingaş, cu diminutive. Ne întrebăm: de ce această abordare? Poate pentru a o îmblânzi, îndulci, iar aceasta să-i înţeleagă dragostea de viaţă şi să-l mai păsuiască un timp? Ar fi cea mai mare naivitate să credem aşa ceva. Poate speriat de Terminus, (în mitologia românească, divinitate protectoare a haturilor dintre ogoare şi a hotarelor în general) de sfârşitul indubitabil, astfel justificând atitudinea sa de curtoazie? Sau poate este o încercare de a înţelege postura acesteia, mereu în contratimp cu viaţa şi dorinţele omului? Să-i înţeleagă misia, ea fiind cea care face trecerea de la viaţa trecătoare la veşnicie, la viaţa fără de moarte. Şi, în final, de a o accepta cu seninătate. Parcă sună mai bine aşa! Din această perspectivă, cartea „Valea, Poete!” este o lucrare de autoconvingere, iar mesajul pe care trebuie să-l recepteze cititorul este unul de acceptare a morţii, de pregătire în acest sens şi de a merge senini pe firul timpului, bucurându-ne de viaţă „Draga mea morţişoară, / drăguţa mea şi scumpa mea,/ tu eşti mereu în contratimp….// Scumpa mea morţişoară, /drăguţa mea,/ Nu am ce-ţi face, / Asta eşti tu, -/ Tu eşti mereu în contratimp!…” (Contratimp) Acest lucru înseamnă înţelegerea, pe cât posibil a planului lui Dumnezeu, a creaţiei divine.
Poetul Simion Bogdănescu este un gânditor liric meditativ. În carte întâlnim o întreagă bibliotecă de reflecţii, meditaţii, gânduri, trăiri… Deşi tema centrală a volumului o constituie reflecţia asupra morţii, prin poezia sa ne conectăm cu armonia. Prin lectura cu voce tare, rezonăm nu cu învelişul cuvintelor, ci cu ceea ce este dincolo de slovă, de vers, cu ceea ce este intim versului. Cursul poemelor este curat ca lacrima, în care putem identifica măreţia harului din care a izvorât. În poezia de dragoste, autorul este un maestru de percuţie înaltă, coardă sensibilă şi vibrantă, prin care tensiunea ajunge la apogeu: „Ungherul nefiinţei tale mute,/ Femeia mea de grijă tremurând,/ S-a stins pe rugul zării ce-şi asmute/ Cercul de vrajă dincolo de gînd.// Doar destrămarea focului de vară/ Prin labirint va geme-orbecăind/ Ca să te pot păstra ca dinioară/ În braţe, te voi devora cu jind.” (Cerc de vrajă)
În îmbinarea abilă şi caldă a poemelor între cele două coperte, întâlnim pusee de romantism; pentru autor, nimic nu este mai important decât iubirea.
Destinul este scris în stele, şi „Chiar dacă destinul/ nu ne-ar aşeza/ pe fiecare/ în ceasuri singure,/ în întîmplări separate/ şi înecate coşciuge/ pe lîngă undiţe vechi/ şi momeli cu puncte de zar/ de ape curgătoare,/ chiar dacă soarta/ n-ar fi o vîrşă oarbă/ în care volatil se alunecă, -/ eu tot te-aş chema/ din tinereţe înapoi/ în zodia peştilor/ fericiţi de flexibili/ să înotăm din nou/ în iubire!…” (EU TOT) Autorul îşi zideşte în vers o „Colibă de dragoste”, invocându-şi iubita „Sălbatico,/ lasă-ţi părul să crească/ în devălmăşie/ din creştet/ pe lîngă şolduri/ pînă la călcîie! // „Noaptea/ să mă sufoci încălzită/ cu părul răvăşit/ pe tot patul, / sigur să fiu/ că nu vei mai iubi/ în veci pe altul!” Şi totuşi, în euforia iubirii, poetul temător se întreabă: „Şi tu, femeie, nu eşti oare/ o statuie de cretă?/ O mişcare minune/ care ai stat o clipă/ şi-ai pierit pentru/ totdeauna/ înălţîndu-ţi zborul/ sufletului dintr-odată/ cu aripile sau cu braţele/ într-o tăcere albă/ de nemişcată egretă?”(Oare?)
Nu lipsesc nici accentele nostalgice după vremuri trecute, acum sălăşluind parfumate în cufărul de amintiri „Ehei cum zburam călări/ Doi pe-un cal pe-atunce/ de-ai mai fluiera pe mări/ prin păduri şi lunce” până la apusul iminent
„Ehei, cum zburam călări/ Doi pe-un cal pe zare – / Eu am mers mormînt pe mări, / Tu, mormînt sub mare…” „Doi pe-un cal”
Soluţia în viaţă este credinţa, rugăciunea, strigătul binefăcător întru bucuria vieţii: „Ierusalime,/ Arde-mă iar în treime/ Şi dă-mă la cîini în mulţime/ Valea de ger îngerime!/ Poete, jertfa lui Nime!” (Strigare sacră)
Poemul lui Simion Bogdănescu este „cal de rasă, pur sânge”, cu un demaraj de invidiat, cu un parcurs galopant şi elegant şi cu un finiş înţelept, iar poetul este fântânarul care sapă versul până ajunge la izvor, la apa limpede, cristalină a râului de munte, uneori rece de te îngheaţă sloi pe dinăuntru, dar însetat fiind, îţi hidratează sufletul pentru mult timp sau pentru întreaga viaţă. Din această fântână-izvor, culege dezinvolt stropi pentru eul său interior, pe care-i încălzeşte la lumina cuvântului şi îi dăruieşte celorlalţi.
Simion Bogdănescu este un poet singular, cu o poezie originală ca tematică, abordare, stil… În clepsidra-i lirică, nestingherit curge nisip de aur de o fineţe rară, delicat ca dimensiune, deloc transparent. Prin poezia poetului bârlădean ne conectăm la mii de volţi ai trăirii umane. Volumul sclipeşte printr-o imaginaţie şi invenţie lexicală debordante. Metafora exploadeză într-un stil inedit (soarele morţii, talgerul creierului, tocila timpului, fecioară de omăt, marmura fricoasă a tăcerii… ) În vers se aude deopotrivă glasul curat al diapazonului clasic, romantic şi modern, dând versurilor o graţioasă muzicalitate. Are afinităţi cu Eminescu, amintindu-ne de celebrul vers „nu creadeam să-nvăţ a muri vreodată” (Odă în metru antic).
Atitutinea realistă în faţa morţii şi nu numai îl face pe Simion Bogdănescu nemuritor în lirica românească. Este învingătorul, este cuceritorul, este eroul… Moartea rămâne în plan secund, este ceva banal, nu este ingenioasă, nu aduce nimic nou, se manifestă cu platitudine.
Sensibilitatea poetului evoluează cu discreţie în sfere înalte şi pure. Nu întreaga poezie a lui Simion Bogdănescu este „subtitrată” pentru a fi înţeleasă de publicul larg, însă scrierea sa în limbajul inimii şi dintr-o perspectivă firească a vieţii, ne împacă uşor cu adânca sa dimensiune lirică. Autorul acestui volum este alchimistul cuvintelor şi prin strălucirea acestora, te provoacă să porneşti în căutarea altor şi altor bijuterii lirice din opera sa. Lectura câtorva poezii este un îndemn de a te împărtăşi din spiritul poeziei sale, care te electrizează, te atrage, te cuprinde. Este o poezie coaptă pe vatra esenţiei lirismului românesc, astfel scriitura sa fecundă a ajuns la maturitate şi s-a impus la nivel naţional, iar autorul ca o personalitate poetică structurată cristalin, cu un orizont stilistic expresiv şi o adâncime poetică sugestivă.

Vasilica Grigoraş