Valențiu Liviu Mihalcia – Dragoste, multă dragoste

Cioc, cioc, cioc!
La uşa de la intrare.
Ridic ochii de pe cartea ce o citesc şi ascult.
Linişte.
Îmi continui lectura.
Cioc, cioc, cioc! Din nou.
Îmi ridic iarăşi privirea şi mă întreb în sinea mea: oare cine o fi? Nu aştept pe nimeni. Poate mi s-a părut.
Nici nu apuc să arunc din nou ochii pe carte şi iarăşi se aud clar trei ciocănituri la uşă.
Totuşi, e cineva. Insistă. Cine o fi? Şi cum a ajuns până la uşă? Cum a intrat în curte? Trebuia să fi auzit mai întâi interfonul de la poartă.
Mă ridic de pe fotoliu, ajung la uşă, pun mâna pe clanţă, apăs şi deschid. Nimeni şi nimic de cealaltă parte a uşii. Fac un pas înainte şi arunc o privire în stânga şi în dreapta. Nimeni, nicio mişcare.
Revin în casă şi trag uşa după mine, uşor contrariat. Mă îndrept către fotoliu şi după câţiva paşi rămân ţintuit.
Uimire?! Spaimă?!
Pe celălalt fotoliu, şade cineva şi răsfoieşte cartea pe care o citesc.
Derutat şi cu o anumită teamă în glas întreb: – Cine eşti şi cum ai intrat înăuntru?! Nu era nimeni când am deschis uşa.
Celălalt a închis cartea şi uşor a aşezat-o în locul în care o lăsasem eu. Apoi, fără grabă şi-a ridicat ochii şi m-a privit.
O privire adâncă, nebănuit de pătrunzătoare.
Parcă aruncase asupra mea o vrajă. O scanare din creştet până în tălpi.
Nu pare fiinţă omenească.
Un fior mă strabate pe de-a întregul. Spaimă, uluire! Sunt mut!
Totuşi mă smulg sau mai bine zis încerc să mă smulg din această stare de transă şi de-abia murmur:
– Cine eşti?!
O voce calmă, dar hotărâtă străbate aerul şi zice: – Eu nu am nevoie să mi se deschidă vreo uşă de pe Pământ. Nici nu trebuie să sun sau să ciocănesc. Intru pur şi simplu. Totuşi, acum am facut o excepţie. Pe jumătate, de fapt. Fiindcă nu m-ai găsit în faţa uşii aşteptând, ci şezând în fotoliu.
– Bine, dar cine eşti şi de ce eşti aici?
– Cine sunt? Toţi mă întreabă!
– Să mă prezint cum se cuvine: sunt Îngerul Morţii.
Inima mi se opreşte parcă, sângele refuză să mai circule, mintea este complet blocată. Totuşi reuşesc să încropesc un mormăit: – Îngerul Morţii?!
– Da! este răspunsul celuilalt.
– Şi de ce eşti aici, întreb eu.
– E simplu de altfel, vine răspunsul acestuia. E timpul. S-a terminat. Am venit să te iau. Am fost trimis să te iau.
– Unde să mă iei, revin eu cu întrebările?
– La EL. Te aşteaptă. Eşti binecuvântat. Mergi direct la EL.
– Să înţeleg că până aici mi-a fost?
– Da, este răspunsul.
Încerc să mă dezmeticesc şi să judec totul în mod logic.
– Şi plecăm pur şi simplu, întreb eu?
– Da.
– Fără să-mi iau rămas bun de la soţie, de la cei dragi? Şi mai am atâtea lucruri de făcut pe Pământ!
– Cum ar fi, de exemplu vine replica Îngerului?
– Multe, nu pot exemplifica acum.
– Totuşi, măcar un exemplu poţi să îmi dai? este replica celuilalt.
Mintea e complet blocată, nu reuşesc absolut nimic să scot din ungherele creierului.
– Ce ai avut de făcut, ai făcut până acum. Gata, e momentul să plecăm.
– Totuşi, nu mai există şi o altă posibilitate, o amânare, încerc eu?
– Nu.
Răspunsul e sec şi hotărât.
– Să mergem, zice Îngerul.
Pentru moment, privirea mi se tulbură. Simt o uşurare şi o linişte în acelaşi timp. Frica, spaima, tulburarea au dispărut. Sunt uşor ca un fulg.
Sunt deasupra casei, mă îndepărtez de Pământ şi văd totul din jur din ce în ce mai mic.
Îngerul tace şi plutim împreună. Pământul nu se mai vede, a dispărut cu totul.
Acum observ că acesta are aripi. Aripi albe, nu negre. Alb strălucitor.
El are aripi. Dar eu cum reuşesc să zbor?! Cred că întrebarea aceasta nu îşi mai are rostul.
Deodată, mă cuprinde un dor imens de cei dragi. Sfâşietor.
– Doamne ai milă de mine! Nu mă lua acum, te rog mult, din tot sufletul! Mai am de dat…..
Scotocesc prin toate colţurile minţii, să găsesc răspunsul.
Deodată, strig cu disperare, din adâncul sufletului meu: – Dragoste, mai am de dat multă dragoste! Dragoste, este ceea ce mai am mult de dat!
Îngerul se opreşte. Parcă ascultă ceva sau pe cineva. Sclipire şi uimire se observă în privirea sa.
Închide ochii şi afirmativ dă din cap.
Apoi îi deschide, se uită la mine şi spune: – Bine! Te vei întoarce. EL a hotărât. Şi totul depinde de tine. Dar, nu uita ceea ce ai spus. Că mai ai multă, multă dragoste de dat.
Şi dispare.
O senzaţie de prăbuşire în gol mă cotropeşte cu totul. Au fost secunde, minute, ore? Nu ştiu. Poate nici nu există acolo noţiunea de timp, de spaţiu.
Tresar şi mă trezesc din aţipeală cu un nod în gât şi o senzaţie de gură uscată.
Sunt din nou pe fotoliul meu. Cartea stă să îmi alunece din mână.
Clipesc de câteva ori şi îmi scutur capul. Să mă dezmeticesc şi să înţeleg ce s-a întâmplat.
Bucuros, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost doar un vis. Visasem că îmi venise sfârşitul.
Răsuflu uşurat şi bucuros. Parcă primisem o nouă viaţă.
Se aude cum se răsuceşte cheia în broasca uşii de la intrarea în casă.
E soţia, îmi dau singur răspunsul. Sar de pe fotoliu şi cu paşi grăbiţi mă duc să îi deschid uşa şi să o întâmpin.
Deschid uşa. În prag e soţia mea cu două sacoşe mari de cumpărături.
Păşesc către ea şi o cuprind cu totul în braţe, aproape să o sufoc de tot în această îmbrăţişare lungă.
– Mai bine m-ai ajuta şi să iei măcar o sacoşă, intervine ea. Îmbrăţişările pot să mai aştepte, completează.
Bucuros că pot fi de folos, îi iau sacoşele şi mă îndrept către bucătărie.
În tot acest timp, ea s-a descotorosit de încălţămintea şi îmbrăcămintea de oraş şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu, exclamând: – Ce zi am mai avut şi astăzi! Şi traficul ăsta infernal.
Închide ochii, îşi trage sufletul pentru moment. O clipă de relaxare. Deschide ochii şi privirea îi este atrasă de ceva de pe pardoseala livingului. Se apleacă, ridică obiectul şi întreabă: – Asta ce mai este?
Între degetele mâinii ei a poposit o pană albă.
– Ce frumoasă este?! Şi ce albă este, strălucitor de albă!
Înlemnesc.
Totuşi, nu a fost vis.
A fost aievea.
Îngerul a fost aici.
EL mi-a mai dat o şansă.
Şi îmi aduc aminte ceea ce m-a salvat: dragoste, multă dragoste de dat.
Da, dragoste, multă dragoste!

09.02.2019
Valenţiu Liviu Mihalcia

Reclame

Alexandru NEMOIANU: Gingășia Cuvântului

Cu versurile doamnei Vasilica Grigoraș am făcut cunoștință prin Revista “Logos și Agape”, alte reviste, mai ales din spațiul virtual și prin prezentarea lor pe pagini din Facebook. Versurile și gândurile sale, Vasilica Grigoraș, le așează în felurite modele de poezie și ele toate reflectă realitatea așa cum o simte un suflet atent și sensibil.

Ce este de subliniat este și faptul că Vasilica Grigoraș, cel mai adesea, “leagă” versurile ei de o imagine. O imagine care poate fi foarte reală, din realitatea imediată, sau din vis, transfigurată. De multe ori versurile cuprind și stări foarte intime, tresăriri în duh. Personal sunt impresionat de respectul creator cu care Vasilica Grigoraș tratează “cuvântul”. Pentru ea “cuvântul” are înțeles și stare reală, în același timp. Pentru ea “cuvântul” își păstrează mereu înțelesul și semnificația lui, dar Vasilica Grigoraș și-l include, îl coboară în ființa ei intimă și astfel “cuvântul” este șlefuit, transfigurat, prezentat gingaș, alinător. Acest respect pentru “cuvânt” și puterea lui, dovedesc o profundă înțelegere a lumii și rostului ei. Pentru a fi mai clar am să mă refer la modul creștin de a înțelege “cuvântul” și asta în credința că astfel tratează Vasilica Grigoraș „cuvântul”.
“Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.”(Ioan 1;14)

În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, ”Cuvântul” s-a întrupat și s-a sălășluit între oameni. Ni se mai spune că oamenii au văzut “slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea “Slavei” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, ”Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea propriile noastre cuvinte.

Prin “cuvinte” ne putem mântui și prin “cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a “cuvintelor” dovedește gol existențial, lipsă de pricepere, sărăcie de gândire.

“Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial. ”Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă. ”Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, ”cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni. Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă. Cuvintele care înfățișează acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Aceste lucruri le mărturisește Vasilica Grigoraș, încet, dulce, în freamăt. “Cuvintele” Vasilicăi Grigoraș fac lumea mai frumoasă, mai bună, mai blândă, și nu întâmplător, căci toate, prin Cuvânt s-au făcut.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

Vasilica Grigoraș – Trădarea cuvintelor

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, oameni în picioare

cuvintele au şi darul
de a trăda uneori
şi asta e mai grav
decât să ne înşelăm
unii pe alţii

ele ne joacă feste
atunci când ne străduim
fără cumpătare
şi măsură chibzuită
să ne ascundem
în spatele
sunetelor nevinovate
pentru a nu dezvălui
adevărata
cromatică a ţesăturii
gândurilor
şi gama notelor
din portativul
simţirilor

(Imagine internet)

Dan Șalapa – Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

„Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

Decodarea metaforei din titlul acestei cărţi neobişnuite prin textul şi stilul eclectic propus, „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” semnat în coautorat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, ar fi rezonabilă dacă i-am căuta sursa în simbolistica mărului. Ori, mărul, mai întăi şi-ntâi, trimite spre ispita edenică, la “mărul primordial”. Dar “mărul pădureţ”, oare, este analog acestuia? Mărul pădureţ este, după ştiinţa noastră, mărul netratat chimic, crescut după legile naturii neaoşe, având gustul pământului şi al elementelor sale, în combinaţia aceea secretă, care dă fructul. Mărul arhaic, aş zice pastişând vorbe ale lui Ben Todică din cealaltă carte a lor, CĂUTÂND DUPĂ MERE, scrisă, la fel, împreună sub forma dialogului, el, mărul arhaic este măsura adevăratei relaţii om-Natură, om-Dumnezeu, dar în afara ispitei unei cunoaşteri premeditate, ci a unei legături fireşti, rezultat al „funcţionării” naturii înseşi.

Eva este ispita, este nevoia lui Adam de a nu fi singur în de-a latul şi de-a lungul Creaţiei divine, nevoie translată în păcat, “păcatul cunoaşterii”, dar care denaturare s-a accentuat rapid, ego-ul izbucnind din omul adamic – scuzaţi pleonasmul, dar este comis şi asumat doar spre accentuarea personajului – pe parcursul construirii civilizaţiei justificată prin descoperiri şi invenţii, prin  inovaţie şi imaginaţie. Creaţie versus Creativitate, iată motorul saltului civilizator, dar şi, simultan, frâna în faţa înţelegerii esenţei divine a Omului ca şi parte integrantă a Naturii, a lui Dumnezeu, practic. Teoretic, practic, fizic, metafizic etc.

Conform lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, avem o nouă teorie, pe care o putem desprinde dintr-o altă carte a lor, “Căutând după mere. Un dialog amical”, şi pe care o putem numi Teoria Ben-Pavel. Aceasta am zice postulează faptul că Eva nu mai poate interfera între Dumnezeu şi Omul contemporan spre a-l ispiti pe acesta din urmă cu mere pădureţe, pentru că “mărul pădureţ” este un fruct anti-Eva, este antidotul la ispită, tentaţie, cunoaştere inutilă, egoism, trufie, aroganţă, mândrie şi autosuficienţă…

Mărul şi Pădurea, Omul şi Natura, iată cele patru coordonate pe care dialogul Ben Todică – Pavel Rătundeanu-Ferghete se desfăşoară. Prin urmare, “mărul primordial” se diferenţiază de “mărul pădureţ” exact prin faptul că primul are în el ispita, atracţia spre viitorul “păcat”, pe când cel… “pădureţ” al lui Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică este descărcat de această capcană, el este curat, neîntinat, el se oferă generos oricui, fără vreo selecţie a beneficiarului, ca să spunem aşa, înspre un scop final ocult.

Legendele lumii abundă de simboluri pornind de la măr în afara celui despre care mai amintirăm, cel cu Adam şi Eva cea ispititoare. Astfel, avem mărul furat din “grădina de la căpătul lumii”, de Eris, zeiţa discordiei, apoi, merele de aur din grădina Împăratului, păzite de Prâslea cel voinic, ar mai fi mărul lui Newton, care ne-a dat legea gravitaţiei, iar de curând, ne-a intrat în mental mărul “muşcat”, simbol al unei marii companii de I.T, nemaivorbind că azi, mărul este declarat “rege al fructelor”, şi este intens recomandat de nutriţionişti. Acestora şi câte altele ce mai sunt de-a lungul şi de-a latul legendelor şi poveştilor lumii de ieri şi de azi, li se adaugă “mărul pădureţ”, un concept lansat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică. Mărul pădureţ, exponent al cunoaşterii reciproce, prin sondare în străfunduri de sine, fără a premedita un subiect anume şi nici a te feri de vreunul adus în discuţie. O discuţie, un dialog, o conversaţie ce are tumult şi moderaţie sub semnul şi încărcătura ideatică regenerată de cei doi scriitori, a acestui fruct dezavuat, uitat, marginalizat,  are, alteori, curgeri sinuoase, lente, maiestuoase ori, în alte pagini, valuri curajoase, izbind malurile devenite parcă prea strâmte, spre o eliberare a tensiunii acumulate.

Dar, atenţie, sintagma nu este la singular ci la plural, mere pădureţe, ceea ce aduce în discuţie multitudinea, multiplul, vorba metafizicienilor. În titlul cărţii celor doi, trebuie să vedem dualitatea, nevoia de dialog interuman, fiecare dintre protagonişti fiind un măr pădureţ, adică un fruct ce singur s-a copt pe ram, o persoană devenită prin sine însuşi,  alcătuindu-se după propria voinţă, valorificând liberul arbitru plenar. Şi încă un amănunt deloc nsemnificativ în economia cărţii: cei doi autori, s-au alcătuit independent unul de altul, fiecare în “pădurea” lui, grădina cunoaşterii personale ori aflată prin preajmă şi considerată folositoare şi îndestulătoare, dar, iată, cum, necum, s-au găsit ca având aceeaşi alcătuire, cel puţin parţială şoi şi-au reunit devenirile în acesată carte ca-ntr-o deltă providenţială. Şi-au identificat idei comune, subiecte de discuţie comune, şi-au inspirat unul altuia gânduri şi trăiri, ajungând şi la puncte comune, şi la controverse, rezolvabile, însă, tot pe calea argumentaţiei elegante şi suficiente. Merele pădureţe numite Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete s-au re-creat unul pe celălalt între paginile acestei cărţi suculente, plină de metaforă şi de credinţă, de trăire simplă şi de experienţe cu parfum de legendă, abundând de generozitate spirituală şi ridicând bariere în calea imposturii şi auto-suficienţei.

Avem în mărul pădureţ al lui Todică-Rătundeanu, efect al Teoriei Ben-Pavel, antivirusul la prăbuşirea omului sub tăvălugul civilizaţiei tehnologice, avem scutul în faţa asaltului lui ultra homo faber asupra lui homo ludens, aşadar a imaginaţiei şi creativităţii umane duse la extrem, la distrugere prin construcţie neorganizată, excesivă, asupra omului care caută soluţiile simple, adaptate naturii sale şi Naturii-mamă, din care face parte. Mărul pădureţ devine şi antidotul excesului, un fel de medie aristotelică între ultra-civilizaţia demolatoare şi Natura civilizatoare.

Dialogul Todică-Rătundeanu-Ferghete este amplu şi presărat cu atât de multe subiecte încât este greu să te opreşti, exemplificator, asupra unuia: cartea trebuie citită pe îndelete, după care, poţi să-şi aminteşti, în contexte apropiate celor citite, de ceea ce îţi trebuie, dacă ceva îţi trebuie, să identifici soluţia. Se poate  întâmpla să nu ştii de unde ştii, iar soluţia să se releveze instantaneu. Acesta este efectul cel mai bun, de multe ori, ceea ce putem numi şi efectul de cultură generală, inspirat de învăţătura socratică, anume când ştii că ştii, dar nu mai ştii de unde ştii, important este că ştii, iar “ştiinţa” respectivă ţi-a fost de folos. Aşa şi mărul pădureţ benpavelian, el poate furniza inspiraţie şi orientare, poate fi un fel de panaceu universal, întregul  eşafodaj al cărţii rezemându-se şi putând să se revendice dintr-un mix de cultură generală, una, cea a lui Pavel, apropiată spaţiului natal rural, mioritic, cum ar spune Blaga, cealaltă, urbană, rafinată şi decantată prin medii sociale diferite, de la cel românesc, natal, la cel tocmai de pe la antipozi, dintr-o Australie de sfârşit de secol XX, un spaţiu de cultură şi civilizaţie ce l-a adoptat pe Ben, şi căruia el i s-a adaptat. Şi, totuşi, cei doi, prin structura lor în care elementul neoaş românesc iese puternic la suprafaţa dialogului, dându-i conotaţie de universalitate în foarte mare parte, reuşesc un discurs intelectual stabil, atractiv, fără scremete intelectualiste, nici atacuri nici gratuite, nici justificate, la o adică, o carte a unui echilibru spiritual de mari maeştri ai dialogului între limite inexistente, doar presupuse, dar, culmea, niciodată… depăşite!

Mărul pădureţ devine, însă, şi simbolul singurătăţii intelectualului, al unei marginalizări sociale nemeritate. Pavel Rătundeanu-Ferghete se risipeşte pe sine către alţii, dar constată, de multe ori, că nu primeşte la fel, de cele mai multe ori receptând la schimb, refuzuri ori contre de-a dreptul. El nu se plânge de atare situaţie, o constată şi trage semnal de alarmă mărturisind că însigurarea cu anasâna este costisitoare nu doar pentru cel expus astfel ci şi pentru ceilalţi, care se alienează prin retragerile în propriile cochilii, în case şi apartamente, în opere scrise, nepublicate, dar auto-declarate valoroase, alteori risipind invidia, ura, duşmănia, crima intelectuală…

Ben Todică, celălalt măr pădureţ al cărţii vine pe un fel de contrasens, dar numai în scop de echilibrare a traseului, şi se expune ca fiinţă împăciuitoare, calmând zbuciumul confratelui de dialog, măcinat şi de pierderea soţiei, de a cărei memorie se îngrijeşte cu evlavie şi nestrămuată pioşenie. De altfel, chipul şi spiritul acesteia, Vica, pre numele de alint, Ludovica, după actul de naştere, revine mereu ca un arhetip al atitudinii lui Pavel Rătundeanu-Ferghete; ei îi închină amintirile cele mai dragi, versuri şi rugăciuni, la ea raportează fapte şi gânduri, cum că dacă i-ar fi plac sau ar deranja-o; este o atenţie care-l menţine într-o stare de veghe fecundă, îi dă apă la moara existenţei şi la cea a scriiturii, la care Ben Todică îi îndeamnă folosindu-se şi de formulări precum aceasta, într-un context în care vorbeau despre învăţătură şi ştimularea ei mai… neortodoxă, în spaţiul românesc: “Sunt de acord cu tine că sunt român şi de acolo vin şi eu. Scrie că scrii foarte exotic, sexi şi dulce ca din pământ Dumnezeiesc.

Oamenii aceştia doi ştiu să converseze, ştiu să se provoace reciproc şi ştiu – mare artă – să se şi asculte, rând pe rând, arta dialogului, sau arta conversaţiei, de care se bucură cei doi, mai întâi, apoi ceilalţi, care îi ascultă conversând este la mare preţ exersată şi modelată.

Dialogul se converteşte de multe ori într-un elogiu nedisimulat adus ţăranului român, elogiu întemeinicit şi cu vorba neaoşă şi cu fapta atât de proprie şi nedesminţită a acestuia:  “Stroşeli, stroşeală-l apucă stroşeala şi porcii în care Iisus o băgat dracii din oameni şi o sărit în mare, o avut stroşeală, aşa-i când te stroşeşte şi chiar şi ţăranul în vorbirea lui e pudic, vezi grozavele frânturi de limbă, că ţăranul şi neşcolat, neinstruit, nu-i vulgar, nu-i nepopular, nu-i buruienos, zdrenţos la gură nici când îi mai scapă şi lui câte o vorbă ruşinoasă, că-i mai scapă câte o vorbă bolovănoasă, cum zice Zaharia Stancu şi totuşi iubirea aiasta rămâne un dulce, un frumos, că vorba dulce mult aduce, că nu-i un nespălat, un par lung şi minte proastă şi nu-i înalt şi rar, îi un drăguţ omul din popor”, spune Pavel cel Ţăran despre neamul său din care se trage, şi de care-i tare mândru.

Instinctul său nativ, de om al ţărânei, nu se dezminte nici într-un fel nici la o evaluare a democraţiei, el rămâne la fel de proaspăt şi de adevărat în contextul atât de agitat al actualităţii: “Tehnocraţii în lăcomia şi lipsa de educaţie a lor generală, creştină ne-au băgat în rahat şi acum nu ştiu cum să mai salveze balanţa lumii. Democraţia nu a fost niciodată adevărată, nici măcar în Grecia antică, la grecii care au inventat-o. Au introdus-o cu forţa ca să fure în linişte şi legal tehnocraţii de atunci ca şi cei de azi. Eu am menţionat aceste lucruri în modul meu naiv, instinctual, încă, din primele şase luni trăite în occident…; acum înţeleg mai bine că toţi ştiu asta, însă se fac că nu văd şi prefacerea aceasta de prostituaţi cu toţii, politicienii din ultima generaţie ne vor duce la o explozie de nemulţumire a întregului occident.”

Această neteamă a lui Pavel Rătundeanu-Ferghete nu vine din vreo bravadă de operetă, ori dintr-o temeritate susceptibilă de inconştienţă extremă, ea vine din simplitatea omului care s-a convins că viaţa este singulară, că este superbă, şi că ea este un dar divin,  iar legătura cu Dumnezeu o face inexpugnabilă. Pavel Rătundeanu-Ferghete trăieşte ca  un martir în propria  sa viaţă, nu-i este teamă să se sacrifice sufleteşte pentru semenii săi, sare repede în ajutorul celorlalţi, se mânie şi-i gata de ripostă, blândă ripostă, verbală, atitudinală, cu deosebire la violentarea limbii române, a neamului din care se trage ori a marilor sale spirite, poeţi, muzicieni, preoţi etc. Credinţa ortodoxă, Iisus şi Dumnezeu, icoana bizantină sunt nu doar sacrosancte pentru acest fiu de ţărani ardeleni ci sunt şi carne, şi sânge şi gând existenţial, ele alcătuiesc o matrice a verticalităţii sale, sunt un fel de coloană a infinitului personală, care-l leagă atât de pământul natal cât şi de cerul de deasupra satului în care trăieşte: <<Mulţi sunt scriitorii români, deci nu sunt puţini scriitorii care cum laude să nu fi lăudat satul românesc, aici şi orăşeanul dezinteresat găsind ospitalitatea, omenia omenescă, acel: -„Bine ai venit!” Această urare o văd şi la intrarea-n arie, în Sâmpetru-Almaşului, o văd la locul numit Râtul lui Călcâi, un şes de care dădeai după ce venind de la Hida-Almaşului, după ce treceai de Podu Hopoii, nu departe de Valea Almaşului, în susu văii Sâmpetrului, înaintând prin depresiunea cu numele văii, a Sâmpetrului, spre sat. Mai nou, primăriile pun astfel de urare de cum dădeai din toate direcţiile în hotarul fiecărui sat, fiind invitaţie turistică, inima deschisă, omenoasă a celor ce trăiesc în părţile noastre omeneşti-româneşti şi nu era ceva formal, ci de anume o realitate dintotdeauna: „Bine aţi venit!” Ca atare ceea ce suntem noi înşine e iubire, drept la înviere>>

Spaţii largi din carte sunt reflecţia amintirii soţiei sale Vica, spuneam, de curând plecată la cele veşnice. Amintirea răscolitoare nu este prilej ieftin de jelanie – la care, Pavel Rătundeanu- Ferghete are tot dreptul, în definitiv – nu, el sublimează de-a lungul paginilor cărţii pierderea soţiei într-un filtru de decantare al emoţiilor care ne face şi pe noi, cititorii, părtaşi şi la durerea sa, dar şi la raportarea fiecăruia dintre noi la puterea dragostei, la perspectiva mântuirii prin credinţă, şi, de aici, la perspectiva unui transcendental ce devine familiar, prietenos: “A murit Vica, trebuie să admitem, că-i o normalitate, venim pe lume, ca să murim. Nu ne naştem deodată şi nu deodată murim, încearcă şi medicul neurolog Rusu Vasile-Marius să mă lămurească de firescul lucrurilor. Medicul, prieten de peste 32 ani, mă vede deprimat, într-un fel extenuat, decepţionat şi pe nicăieri şi căuta, ca pe un pacient să mă consoleze readucându-mă pe linia de plutire în Arca Salvatorului insuflându-mi curaj, optimism şi poftă de viaţă, cum tu o făceai de la bun început, Ben, ţie spunându-ţi tot cu încredere şi sinceritate, confesându-mă, ca unui preot. Trebuie să înveţi cum să performezi, învăţând psihic cum să colorezi viaţa cu performanţă, deşi nimic nu-i mură-n gură, că timpul mai permite să studiezi pentru a fi cu exigenţă şi excelenţă pe coordonatele unei Românii profunde şi mari. Pentru viaţă, noi românii ne pregătim ca la carte.”

Cartea – de fapt, un dialog Ben Todică, aflat în Australia, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, aflat  în Ciubăncuţa sălăjană, satul său de reşedinţă, în România – este o manieră pe care cei doi protagonişti au mai folosit-o ca modalitate de exprimare publică a gândurilor şi frământărilor, ea având astfel impregnată o puternică dublă personalitate, este un melanj fremătător-fierbinte, care mobilizează intelectual, dar şi emoţional. Ea abundă de situaţii, mărturisiri şi interpretări ale unor experienţe personale sau ale altora, este plină de portrete de de prieteni, de cunoscuţi, de personalităţi culturale, politice, religioase, totul într-o viteză acaparatoare, care crează un vertij cuceritor prin limbajul plin de cuvinte insolite, rare în vocabularul nostru uzual, de o sintaxă inedită, ca aici, de exemplu: <<Nimic nu-i lipsit de sens în Arca vieţii. Şi e demn de reţinut: „un lucru început, trebuie şi sfârşit, ca să aibă sens şi permanentă primenire a apei care trece pestre trei pietre la Piatra pe piatră, pescarul, având firu-ntins, Victor Ţăruş”, după cum zice pictorul Marin Gruia, fratele criticului şi scriitorului Lucian Gruia. Până atunci să nu scriu, chiar dacă o fac într-o turnură facilă? Nefăcând-o nu cumva îmi pierd din experienţă şi aşa puerilă, copilăroasă, în arta scrisului, ne-acceptată de maistru Alex. Ştefănescu, deşi m-a întovărăşit în viaţă o viaţă, tot fiind cu gura pe mine prin Flacăra, Zig-zag, în Supliment literar-artistic, Scânteia Tineretului publicându-mi culegeri din folclorul nostru inegalabil şi inedit, oraţie de nuntă, îmi publica fiind cu iz spiritual popular, din folclorul adunat din zona dealurilor Clujului şi Dejului, ca cetăţean al satului românesc, că eram doar tehnician veterinar o ştia deja, că i-am spus-o, ca să ştie cu cine, cu ce pramatie, cu ce ciuf-ciocloflender are de lucru, deşi eram un om imposibil să devină scriitor, chiar dacă domnia sa zicea contrarul, viceversa şi incredibil, dar adevărat, nu-l făceam de ruşine pe acest mare dascăl, colos al scrisului, profesor de marcă al meu, nu-l făceam de râs şi turcă măcar, batăr, în clipa de faţă, că: „nu-i aşa, că şi caii se puşcă” cu dulcele glonţ al Patriei Limba Română?>>

De asemenea, avem în “Mere pădureţe” şi multe versuri, sau ceva ce poate fi asimilat poeziei, texte pline de candoare, cu multe figuri de stil, cu metafore cu iz arhaic, unele îmbinând filosofia cu prozaica actualitate, altele religia cu profanul, uneori, sacrul cu cotidianul. Rezultatul este un text greu încadrabil unui gen anumit, dar nu asta-i, credem, important, ci faptul că oricare dintre ele completează atmosfera insolită a cărţii, deloc plictisitoare din momentul în care ai intrat pe firul ei intim, poeme în proză, dacă vreţi, le putem numi, ori cânturi de dor şi îndurare, în altă înţelegere, oricum, multe dintre ele o au pe soţia Vica, plecată întru Domnul, ca personaj ce revine aproape programatic, dar depăşit ca moment pur dureros – vrem să spunem, urcat într-o altă dimensiune de trăire emoţională, mai aproape, probabil, de îngeri: “ Mie mi-o murit ce mi-o fost mai iubit,/ soţia, de soare răsărit de România,/ după ce-am stat cinci luni la căpătâiul ei,/ stând ciucit, murculit,/ uneori repezit, Sucă-om sucit,/ că om leneş, nu mi s-a pus pesmeţii la muiat/ pentru a nu fi de hazard spânzurat/ cu ciucurii brâului de toarta inelului/ de aur băgat din râtul porcului/ de la uşa ruşinii parlamentului,/ că eu stam amărât, om necăjit la căpătâiul ei/ visând, Eminescu, plin de amor şi scântei/ şi dragoste, cutezător, la curţi de dragoste şi dor/ stam s-o mângâi în suferinţa ei pe sub teii înfloriţi pe alei/ pentru rod de porumbei/ stam nevisând o clipă moartea ei, c-are să moară,/ luând-o Dumnezeu sub scut/ şi pe scut sub dulcea minune a luminii de lumi de început,/ sub dulcea lui aripă urmând să  treacă prin vămi de culmi,/ din viaţa mea de stea, iubire la înălţimi/ şi profunzimi de ţara mea, în ţara mea,/ ca mândră a mea

fără de ea, simţind la inimioară:/ o grea povară.” (O grea povară)

“Mere pădureţe” este şi un excelent glosar de trăiri patriotice, un index al sentimentelor păstrate cu sfinţenie şi exprimate ritualic, cu evlavie, ca-ntr-o procesiune mănăstirească. Cuvintele “ţară”, „popor”, „România”, „tricolor” sunt rostite – rostirea răzbate, parcă din pagini, ca dintr-un clopot îngropat în inimă – incantatoric, şi orice referinţă la vorba românească, la spaţiul carpatin, ardelenesc ori din altă oricare parte de Ţară românească este aurită de respect şi plecăciune. Nu este aici, în astfel de atitudini niciun fel de făţărnicie, de demogogie ori slugărnicie, nu, acesta este un mod de viaţă autentic rural, care îşi recunoaşte obârşiile şi nu şi le reneagă, o dată, pentru că nu are de ce, iar doi, pentru că dacă, totuşi, ar fi vreun motiv de renegare, el va fi musai îndepărtat, ca un corp străin, pentru că niciun român, ne învaţă Pavel Rătundeanu-Ferghete, nu-şi huleşte neamul şi ţara, sub nicio justificare: <<(…) deşi dialogul e la distanţă: România-Australia se întrepătrunde, în iubire şi marea speranţă de bine, că unde iubire e, Dumnezeu e; iubire de Dumnezeu şi iubire de aproape întru drept de salvare, de pace, drept de iubire, iubire şi iar iubire, drept la înviere pentru oricare dintre candidaţii la fericire, că nimeni n-are ce se îndoi de calea duh de adevăr către duh de viaţă, cu talanţii înmulţiţi cu har întru soare răsare de centenar România profundă şi mare gătită, ca de nuntă; mândru naţional şi de sărbătoare raportat la universal, ca românul aparte fiecare întru scop tabu şi, ca atare, dar cu darul lui Dumnezeu pentru a face pe întreg mapamondul Rai. Fiecare stupar îşi linge degetele, dar tu arătându-ţi iubirea şi preţuirea pentru-n mare preot de ţară, prieten nepreţuit şi mie, cum zice chiar domnia sa: „prieten de o viaţă”, om de suflet şi fără a înşira alte epitete şi superlative>>

Într-o lume care începe să se clatine tot mai vârtos din temeliile Facerii Dintâi, Omul Pavel Rătundeanu-Ferghete se simte strivit, abandonat, înstrăinat. Preocupările scriitoriceşti îl mai salvează pe cât se mai poate, dialogul cu confratele Ben Todică îi umplu un timp existenţial care, altfel, s-ar prăbuşi în neantul alienării şi mai atroce. Astfel, corespondenţa adunată între paginile acestor… “mere pădureţe” se constituie într-o mare şi necesară  – atât pentru Pavel Rătundeanu-Ferghete, în principal, dar şi pentru Ben Todică, acaparat de impetuozitatea confesiunilor celuilalt – mărturisire de viaţă, dublată de o mântuire prin împărăşirea către cititor a toate câte le vor fi venind în raza gândului de-a lungul dialogului: << Uneori, nici eu nu sunt mulţumit de mine, de natura mea, de faptul, că scriu căutând să mă descopăr în duh de viaţă şi în duh verde ca de măr, duh de crud de iarbă, duh de acasă, duh dumnezăiesc de adevăr, că fără iubire, ce-am fi, Ben? Unde ne-ar fi tihna, liniştea, nebunia de a fi originali, exclusiv prin formula de a fi aparte, în speranţa, că ziua bună se cunoaşte dimineaţa, prin plăcere fiind naţionali deosebiţi cu dreptul de înviere şi de a avea o viaţă mai bună, deşi nu se poate fără a trăi, cum zic alţii: „în minciuni adevărate”, deşi suntem excepţionali, piedici „stânci de poticnire” pentru ceilalţi. Ne întrecem permanent cu noi înşine, ca nişte plouaţi, în momente senine, momente şi cu soare, dar rezultatul nu-i cel aşteptat, că omul poate fi ca apa peste cotele de inundare, perpetum mobile făcând harcea-parcea lucrurile rezonabile, bune, ca o vreme schimbătoare şi cu o ploaie sporadică, răzleaţă, uneori şi plăcut, şi aşa cum îl vezi şi cum arată şi lucrurile, în nişte calcule cu o logică filozofică şi matematică, mai împedicându-te şi în birocratismul cu limite care te limitează, obtuzitatea dându-te cu capul de toţi păreţii obscurităţii de care te baţi, riscându-ţi starea de sănătate, că pur şi simplu fiindu-ne cum vădit e cu-n drept de susţinere, că omul e cum e o dihanie ciudată, un aparte, într-un efort concertat de contraste vizate, de un drept de a fi, că e un mecanism, un mijloc prin care ne promovăm ca naţiune şi Patrie Limba Română cu locuri frumoase: castele, biserici şi munţi cu aur, cu brazi şi alte facilităţi pitoreşti, o realitate cu notorietate turistică, că, Doamne Dumnezeule, avem unitate şi specific naţional, cu bogat folclor şi diverse tradiţii, cum rar mai au alte popoare, au superior, major, nepăstrându-şi-le în patrimoniul lor, cum au făcut-o românii noştri neruşinându-se de această „laudă” de zestre spirituală a neamului nostru, mioriticul, Dumnezeul nostru.>>, spune Pavel Rătundeanu-Ferghete într-un fragment cu fraze lungi ca ale unui Gabriel Garcia Marquez de prin părţile Ardealului.

Patriarh al vieţii tradiţionale, păstrător al valorilor mai vechii civilizaţii româneşti, de esenţă traco-dacică, plină de parfumul unui arhaism cu accente moderne moderate, Pavel Rătundeanu-Ferghete umple carafa literaturii contemporane, alături de confratele său, scriitorul şi jurnalistul Ben Todică, cu o licoare aromată, puternică, rară, şi din care cu cât sorbi, ea pare că se înmulţeşte! Este un “miracol” cultural de care puţine scrieri se bucură în istoria literelor româneşti de mai alt veac şi mai de-acu’!

Altfel, cartea aceasta, subintitulată “dialog”, este un mesaj ferm şi apăsat despre viaţă şi despre moarte, despre credinţă, ţară şi neam, despre iubire şi destin, şi despre multe altele, toate contopite într-un mesaj lansat acum, la început de Mileniu II, dar cu răzbatere spre un totdeauna, negreşit!

 

Dan ŞALAPA