Vasilica Grigoraş – Senryu

Onorată să fiu publicată alături de nume de prestigiu ale umorului românesc în revista ieşeană “Scârţ”, publicaţie a Societăţii “Academia Liberă Veche Păstorel – Iaşi”. Sincere mulţumiri redactorului-şef, Adrian Grăjdeanu! Înspiraţie şi spor la scris tuturor colaboratorilor şi colectivului redacţional al revistei! Societatea românească « scârţâie » din toate încheieturile şi e mare nevoie să fie tratată şi cu umor de calitate.

STAREA VREMII

primele ştiri –
două vrăbiuţe-n zori
toacă liniştea

toamnă ploioasă –
din ce în ce tot mai mulţi
mănâncă ciuperci

starea vremii azi –
tot bate un vânt turbat
prin buzunare

ELECTORALE

din nou alegeri –
în răspântii mori de vânt
îşi dau aere

electorale –
printre oi răvăşite
numai mieluşei

discursul cel nou –
paharul deja plin cu
apă de ploaie

PESCĂREŞTI

lângă salcie –
lansând nada pentru somn
pică-n mreaja lui

iarăşi razie –
se duc pe-apa sâmbetei
peştii fetelor

ştiu că are năluci
la pescuit de ştiucă –
ins dus cu pluta

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, inclusiv Vasilica Grigoras, persoane zâmbind

Vasilica Grigoraş – DE LA ALFA LA OMEGA DOAR IUBIRE

„Lupul a mâncat iezii pentru că era nefericit!” Luca B.

Dacă suntem obişnuiţi ca în primii ani de viaţă copiii să spună lucruri „trăsnite”, afirmaţii, formulări ca cea de mai sus ne lasă mască, ne surprind cu adevărat. Să încercăm, totuşi să înţelegem tâlcul spuselor micuţului Luca.
Generaţii de copii s-au speriat auzind povestea „Capra cu trei iezi”. Îi compătimeau pe bieţii iezişori şi îl urau pe lupul hrăpăreţ. De data aceasta, un copil preşcolar al zilelor noastre a fost foarte impresionat de gestul lupului, empatizând cu el, găsind şi o explicaţie mai mult decât generoasă a gestului acestuia. Reactivează imagini din alte poveşti, probabil un câmp împodobit cu o mantie verde imprimată din belşug cu flori de primăvară. Pe un imaş din colina satului, miei zburdau în voie, se hrăneau cu frageda şi suculenta iarbă ori cu laptele oiţelor. Zborul fluturilor, cântecul cosaşilor şi trilurile păsărilor se-armonizau cu dangătul clopotelor şi clopoţeilor de la gâtul ovinelor mari şi mici. Armonie deplină, toată fericirea din lume. Apare dintr-o dată un lup hămesit de foame, poate alergat de-un vânător… sau cine ştie câte alte necazuri mai avea. Atacă turma de oi, prinzând un miel pe care îl mănâncă în grabă. În inocenţa sa, copilul a înţeles perfect motivaţia gestului lupului. O înţelegere intuitivă, empatică, compătimitoare. Pare o înţelegere simplistă, însă el trece dincolo de aceasta la pasul următor, la acceptare (da, s-a întâmplat, asta e…), apoi la iertare.
Şi să trecem de la poveste la viaţa reală. Se pare că pentru a vedea şi simţi această triadă – înţelegere-acceptare-iertare trebuie să avem suflet de copil, necontaminat de viruşii provocărilor şi problemelor vieţii. Atunci când nu te simţi ameninţat şi nici nu te împiedici de ciulinii uscaţi de vreme şi vremuri care îţi rănesc inima.
Majoritatea oamenilor spun că iertarea este un lucru greu de realizat. Aşa este, dar viaţa ne-a dovedit că este posibil să iertăm. Este ceva foarte personal, iar noi suntem foarte diferiţi şi fiecare iertăm în felul nostru. Printr-un exerciţiu continuu, devine o deprindere, un fel de a fi. Începând cu acea conştientizare şi înţelegere obiectivă a situaţiei reale se impune o bună intenţie de a o depăşi, apelând la resursele interne de care dispunem. Trebuie să ne întrebăm, la ce ne foloseşte dacă nu iertăm pe cei care ne-au greşit pentru a înţelege de ce este nevoie să iertăm. Pentru că „A ierta înseamnă a elibera un prizonier şi a descoperi că prizonierul erai chiar tu” Lewis B. Smedes.
Înţelegerea acestui lucru este esenţial. Iertând, nu mai suntem proprii captivi, ne descătuşăm în primul rând pe noi, apoi şi pe ceilalţi. Ne eliberăm de durere, disconfort, stres, ne îndepărtăm de păcat. Iertarea înseamnă renunţare la ură, răzbunare, resentiment, ranchiună, supărare…, pentru că toate acestea distrug liniştea sufletească. Iertarea este cea mai eficientă acţiune pentru vindecarea sufletului. Iisus pe cruce a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 24). Milă şi compasiune faţă de răufăcătorii săi. Rugăciunea „Tatăl nostru” este chintesenţa actului iertării: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Dacă noi nu iertăm altora, nici greşelile noastre nu vor fi iertate. Nu vom intra în Împărăţia Cerurilor dacă nu vom ierta greşelile celorlalţi, iar pentru acest lucru suntem singurii răspunzători.
Iertarea înseamnă curăţire, purificare, este binecuvântarea cu ajutorul căreia atingem starea de iubire. Iertarea şi iubirea sunt indisolubil legate. „Iartă pentru iubire” spune dr. Federic Luskin.
Cuvântul iubire este întâlnit atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Dumnezeu este dragoste, ne vorbeşte despre dragoste şi ne porunceşte să iubim:
„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, adresată poporului Israel înainte de a intra în ţara promisă, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12: 30-31)
Părintele Arhimandit Arsenie Papacioc ne spune că: „Iubirea răspunde la toate întrebările”. De la alfa la omega, de la început la sfârşit, de la naştere la trecerea spre înviere, factorul esenţial al vieţii este IUBIREA. Iubirea este principala piatră de hotar pe drumul spre lumină, către adevărata noastră natură divină.
Iubirea este singura uşă spre o viaţă duhovnicească. „Iubeşte-ţi aproapele” nu este un concept abstract, lipsit de conţinut, complicat, fără sens. Ne invită la reflecţie. Prin iubire descoperim şi învăţăm că ea este lumină şi presupune lumină, şi acolo unde este lumină, nu poate fi întuneric, se opun, se resping. În lumină ne regăsim ca fii ai lui Hristos, creaţi după chipul şi asemănarea Sa. Înţelegând acest lucru îl descoperim pe Hristosul din noi, îl alegem drept călăuză, îmbrăţişându-L pentru a ne îmbrăţişa. Iubind pe Domnul şi acceptând iubirea Lui, ne conectăm la iubirea divină.
Iubirea este „o compoziţie muzicală”. Prinde viaţă când cineva o interpretează. Dar nu oricum, ci cu acurateţe, inspiraţie, virtuozitate, cu har şi dăruire. Fiecare notă din solfegiu are mireasma ei, precum fiecare gând, cuvânt, gest al nostru de iubire are strălucirea lui. Şi acest lucru deoarece iubirea are limbajul său propriu, mai bogat decât limbajul cuvintelor. Ne putem exprima în cuvinte, dar trebuie să trecem dincolo de ele, la gesturi, la fapte. Doar astfel ne simţim confortabil în propria inimă şi intrăm în inima altora.
Iubirea este o practică. Asta nu înseamnă că nu facem greşeli. Important este să le recunoaştem, să le mărturisesc şi să ne străduim să învăţăm din ele. Nu există nimeni care să refuze iubirea, deşi la prima vedere ar exista asemenea persoane. Putem vorbi de cazuri patologice sau manifestări ale unor traume, frustrări sau de un comportament deghizat, însă în adâncimea sufletului toţi avem mare nevoie de iubire. De aceea în faţa iubirii trebuie să ne înclinăm.
Iubirea este acolo unde nu se pun condiţii. Categoric trebuie să-l înlăturăm pe „dacă” din gândirea, simţirea şi conduita nostră. Acest condiţional este o manifestare a răului.
Fără iubire, suntem condamnaţi de vii la moarte, iar pe aceasta o putem învinge doar prin exerciţiul iubirii. În primul rând să dăruim, pentru că este ştiut că vom primi cu aceeaşi măsură, lucru explicat de unii prin legea atracţiei, de alţii prin măsura lui Dumnezeu întru iubire de oameni şi creaţie. Aşa cum în natură nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă şi în iubire, ceea ce oferim vom primi, mai devreme sau mai târziu. Dăruirea iubirii este un pact cu Dumnezeu, care din iubire şi-a dat Fiul spre răstignire şi cu Hristos Domnul care a acceptat răstignirea pentru a ridica păcatele lumii, ale noastre.
Este foarte adevărat că astăzi, şi de când Lucifer a căzut din Împărăţia Îngerilor, pe pământ există Dumnezeu şi Diavolul. Depinde de noi cât de vigilenţi suntem în a alege o cale sau alta. Atât timp cât ne vom lăsa amăgiţi de lucrarea celui rău şi nu ne vom concentra asupra noastră cu dorinţa de a ne înduhovnici, răul va prima, iubirea va lipsi, întunericul va trona nestingherit în inimile noastre. Să încercăm să ne îndreptăm atenţia asupra noastră şi nu a celorlalţi, să nu mai învinovăţim pe nimeni de ceea ce ni se întâmplă, să ne asumăm greşelile, să fim responsabili de alegerile şi de atitudinea noastră, să alungăm gândurile dezmăţate, provocatoare, insinuante şi să adunăm un florilegiu de iubire. Să-l udăm cu apa vie din izvorul inimii noastre, oferindu-l semenilor. Să ne îngrijim propria grădină oferind florile nemuritoare ale iubirii pentru a ieşi învingători din „Războiul nevăzut”. Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune: „Obişnuieşte-te a iubi pe toţi oamenii şi a fi cu toţi în pace, pe cât depinde de tine, după cuvântul Sf. Pavel: <Pe cât atârnă de voi, trăiţi cu toţi oamenii în pace>” (Rom. 12.18).

Vasilica Grigoraş: Pâinea iubirii

Mă pierd încet într-o lume,
ea însăşi pierdută în negura
uitării de sine, de Tine şi de semeni.

Mă simt un fir de nisip
peste care stă aşezat
un munte de haos,
înmulţit fără noimă de
indiferenţa crasă şi grasă
şi de egoismul hâd, diavolesc,
însă înfloritor
în toate măruntaiele sale.

Biciuită şi-ngenuncheată
de netăcerea lumii
şi răzmeriţa minţii,
încerc în zadar să-Ţi vorbesc.
Nu-mi găsesc vorbele potrivite
pentru că prea mult timp
am ignorat Cuvântul.
Am început să-nţeleg, Doamne,
de ce Tu-mi răspunzi cu tăcere.

Sunt obosită şi cocoţată
pe-o creangă uscată
ce stă să cadă.
Mă clatin, mi-e frig
şi plapuma pocăinţei mi-e scurtă.
Mă simt murdară,
pentru că apa cea sfinţită
primită-n dar la botez
am irosit-o necugetat.

Ştiu că eşti blând, Doamne!
Cum să iau măcar o sămânţă
din blândeţea Ta
şi s-o plantez în lutul din mine?

Doamne, te ating cu rugăciunea
să simt că-mi eşti aproape,
în speranţa că mă vei hrăni
cu pâinea iubirii.

(Imagine internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Vasilica GRIGORAȘ: „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă! (Poezii pentru copii şi nu numai…)”, de Alina Necula

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Pentru Alina Necula, anul 2018 a fost unul binecuvântat din punct de vedere scriitoricesc. După debutul editorial cu volumul de poezii „Merit eu?”, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti şi lansată la Palatul Brâncovenesc din Mogoşoaia în prezenţa unui public numeros, iubitor de poezie, apoi la Târgul de carte Bookfest Bucureşti, 2018, în acelaşi an vede lumina tiparului la Editura TIPRO, Bucureşti al doilea volum de poezie. De data aceasta, cartea intitulată „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă!”. Onest, autoarea precizează chiar pe copertă (ca informaţii la titlu) că în carte se regăsesc „Poezii pentru copii şi nu numai”. Pare puţin derutant, nu? Cred că poeta se referă atât la copii (ca vârstă biologică), dar şi la oamenii maturi care au păstrat în colţul inimii măcar o fărâmă din sufletul copilului. Şi de ce nu, poate se adresează şi celorlalţi maturi care şi-au pierdut copilul interior în vâltoarea vieţii, îndemnându-i să îndrăznescă să-l recupereze şi să pornească chiar azi să urce pe „scăriţă”.

Inspirata adnotare are un izvor adânc, senin şi cristalin în inima autoarei. Acest lucru ni-l dezvăluie chiar poeta prin mărturisirea pe care o face în prima pagină a cărţii, precizând cu dezinvoltură şi candoare ce înseamnă copilăria în viziunea domniei sale: „În mod paradoxal, copilăria este şi aripă şi ancoră. Este cea care îţi dă voie să zbori, dar şi cea care te leagă în această viaţă, pentru că, oricât de departe am ajunge, apare dorinţa aceea de a ne întoarce la ea, de a simţi încă o dată căldura de la pieptul mamei şi nevoia de a poposi acolo uneori în călătoria noastră. Copilăria se naşte odată cu noi şi pleacă odată cu noi”.

Titlul primei poezii (inclus în titlul cărţii) este o încurajare; cu toţii avem nevoie de aşa ceva: copilul pentru că este la început de drum, adolescentul care nu a dobândit încă experienţa de viaţă pentru a face faţă tuturor provocărilor, adultul care învaţă continuu până pleacă la stele. Aşadar, timiditarea, îndoiala, neîncrederea, lipsa de atenţie, poate lipsa de voinţă… ne fac să avem nevoie de ajutor uneori, începând din copilărie până la senectute. Este un îndemn, o invitaţie la o călătorie, însă nu orice fel de călătorie, ci autoarea ne avertizează că este vorba de un urcuş pe o „scăriţă” (minunat spus!). Aceasta, vorbind metaforic, în viziunea Alinei Necula este suirea treaptă cu treaptă în evoluţia omului; în faza de copil treptele sunt uşoare, zglobii, tandre, atrăgătoare… Adevărate minuni! Aşadar, „Hai cu mine pe scăriţă,/ Băieţel şi tu, fetiţă!/ Hai să ne împrietenim/ Şi-nţelepţi să devenim”. (Îndrăzneşte!) Şi ce iubesc mai mult copiii în primii ani de viaţă? Natura, animalele, gâzele, copacii, plantele… În această logică, invitaţia poetei este adresată şi celor din lumea animală: vulpe, urs, bufniţă, turturică, şoricel pisicuţă, libelulă, albină, fluturaş, gărgăriţă, cărăbuş, licurici, purceluş, arici… dar şi celor din regnul vegetal: copaci, plante, flori, frunze…, cu toţii prieteni buni şi credincioşi ai copiilor. Reuniunea tuturor are un sens bine definit: „Hai în sus, doi câte doi,/ Să cunoaştem lucruri noi”. (Îndrăzneşte!)

Şi în lumea diversă a animalelor, ca şi în cea a oamenilor, unii sunt vrednici, manieraţi, generoşi…, alţii leneşi, certăreţi, mofturoşi… Ştiind acest lucru, Alina Necula cu abilitatea părintelui, a dascălului întru educaţia frumoasă şi trainică a copilului, încheie sau strecoară în unele poezii proverbe, vorbe înţelepte, de duh, demne de luat în seamă. „Iar ariciul somnoros/ Ciufulit e, dar haios./ Şi-a întins burta la soare/ <„Lenea e cucoană mare!>” (Joc şi culoare)

Ne sunt semnalate şi răutăţi sau fapte nu tocmai agreabile, ca acelea prin care trece „Şoricelul speriat, / Tremurând şi transpirat, / La motan cuprins în gheare/ Se credea fără scăpare. // Dar buldocul cel milos/ Pe motan îl puse jos; / Şoricelul ruşinat/ Se simţi îndatorat.” Situaţie deloc plăcută, în care asemenea şoricelului se pot afla mulţi alţii (animale şi oameni). Aşa că: „I-a aminte, nu uita,/ Simplu-i să poţi ajuta; / Să nu stai să te gândeşti/ <Bine faci, bine găseşti!>” (Şoricelul norocos).

Mai toată lumea spune că cel nesincer, care vrea să dosească vreun lucru sau vreo faptă îşi ascunde capul în nisip, precum struţul. „Struţul cel cu gâtul lung/ Se credea isteţ, profund; / Când ceva nu-i convenea/ Capul în nisip vâra.” O atitudine nu tocmai potrivită pentru cineva responsabil de faptele lui şi cinstit cu sine şi cu ceilalţi. Un sfat prietenesc din partea Alinei este întotdeauna bine venit: „Eu de mult de tot ţi-am spus, / Totdeauna.. capul sus,/ Nu-l băga-n ascunzătoare. / <De n-ai cap, vai de picioare!>”. (Struţul)

În viaţă este concurenţă, competiţie, de nevoie ori de voie, de plăcere. Într-o întrecere, chiar şi în joacă „Cine primul o s-ajungă,/ Din poiană până-n luncă, / Va primi o coroniţă/ Din trifoi şi garofiţă. // Competiţia e mare!/ Strigă greierele tare./ Libelula ne convinge- / <Cine îndrăzneşte-nvinge.>”. (Un greier şi-o libelulă)

Pacea, liniştea şi buna dispoziţie atât de binefăcătoare tuturor fiinţelor înseamnă lumină, iubire. „Printre frunze de arin/ Licuricii fac festin. / Dau din aripi şi picioare, / Hohotesc în gura mare./ În tufiş ei au culcuş, / Licurici şi-un cărăbuş. / Fericiţi sunt, nu le pasă: / <Nicăieri nu-i ca acasă>!” (Licurici şi cărăbuş) Ce poate fi mai frumos?

Da, „acasă”-i cel mai bine. Şi tot atât de adevărat este că familia este cel mai important lucru din lume. Dar vine timpul când puii, copiii îşi iau zborul, fiecare navigând, zburând, parcurgând treptele „scăriţei” lui. Nouă boboci de raţă au plecat hai-hui fără a da de ştire părinţilor, aceştia fiind foarte îngrijoraţi de absenţa lor: „-Şi-unde sunt, să vină-acasă?!/ Că îi aşteptăm la masă/ -Eu zic să stai liniştit,/ Au mâncat şi-au adormit.// Că de-acuma-s copii mari,/ Raţe şi răţoi ştengari./ De-acum singuri îşi ia zbor,/ De la mama, tatăl lor…”. (Nouă bobocei de raţă) Ei, şi părinţii mai au multe de învăţat pentru a accepta independenţa şi libertatea copiilor.

Există o sugestivă zicală populară că „nu există babă frumoasă şi copil cuminte”. Eu cred că există (măcar excepţii), dar în general vorbind cam aşa stau lucrurile. Să vedeţi ce s-a întâmplat într-„O familie de păuni”: „Apar puii, păunei…/ Uzi, desculţi, ca vai de ei,/ Prin noroaie s-au jucat,/ După râme-au căutat.// Dar se-ntreabă ca părinte:/ Aţi văzut copil cuminte?/ Şi-i iartă că-s mititei/ Şi-a fost şi el ca ei.”.

Ce armonie între fluturi şi flori! Pe fiecare ne-a impresionat sau continuă să ne farmece un asemenea tablou. Între aceştia există o chimie aparte, o energie pozitivă. Şi culorile diafane îi apropie, şi joaca împreună: „Nu mai scapi acum de mine./ Haide vin-o de mă prinde!/ E târziu şi nu e bine,/ Moleşeala te cuprinde.// Vreau să fii plină de viaţă, / Somnul treci de ţi-l învinge!/ < De te scoli de dimineaţă, / Tu departe vei ajunge>” (Fluturaşul şi floarea)

„Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă” este un imbold la un parcurs de drum lung. O cale spre cunoaştere, cunoaşterea creaţiei Domnului, în toată splendoarea şi măreţia sa. Şi cum se poate realiza acest lucru, decât urcând la pas, treaptă cu treaptă pe-o „scăriţă”, imaginată de poetă cu multă gingăşie, cu tandreţe şi bucuria trăirii dimpreună. O cale pe care s-o alegem fiecare dintre noi, chiar din copilărie.

Poate ne întrebăm: cine poate scrie asemenea poezii? Răspunsul e simplu, de la sine înţeles; nimeni altcineva decât cel care şi-a păstrat copilul din suflet, îl simte aproape şi se simt bine împreună. Numai astfel poate iubi pe ceilalţi, are dorinţa expresă de a le oferi asemenea daruri (bijuterii poetice) şi multe altele. Astfel simte că nu trebuie să-i lasă singuri, ci este bine să fie împreună, acolo în universul lor mirific. Are grijă de ei, îi sfătuieşte şi inspiră prin toţi porii fiinţei sale candoarea şi sfânta lor naivitate, se bucură laolaltă.

După ce ne poartă graţios în diverse companii plăcute, autoarea ne anunţă, că în pădure este sărbătoare, mare, mare concert. Şi ca întindere şi ca intensitate. Participanţi din toată lumea, animale şi insecte, plante, copaci cu frunze şi flori…: „Toată lumea-i agitată,/ Scena este aranjată;/ Prin copaci sau prin tufiş,/ peste tot au pus afiş.// 1, 2, 3, gongul să bată/ Şi spectacolul să-nceapă!/ De la stârc la căprioară/ În pădure-i primăvară.”. (Concert)

Cred că Alina Necula a fost învitată specială ca să le recite vreuna din minunatele ei poezii. Cu siguranţă i-a fermecat, ca şi pe noi, cititorii. Dacă nu a primit acolo diploma sau trofeul de onoare, i-l oferim noi, cu toată preţuirea. Nu-i aşa dragi copii, părinţi şi bunici?

Dacă da, vă invităm pe toţi să citiţi aceste poeme cu mireasmă de iubire şi bucurie. Lectură plăcută!

Alina Necula – Poesis

 

Alchimistul

 

Eu pot deșertul să-l prefac în mare,

Și praful să-l transform în zeolit,

Iubire fac din păsări călătoare,

Banalul pot să-l schimb în inedit.

 

Pot face munții nouă să se-nchine,

Iar marea mândră scuze să ne ceară

Că ne-a trădat pe mine și pe tine,

Din iarnă pot să fac iar primăvară.

 

Din nostalgii pot face bucurie

Și viață veșnică fac eu din moarte.

Atât de clar și simplu-mi este mie,

Speranță fac din vorbele deșarte.

 

Din umbra ta eu pot să fac lumină,

Iar noapte neagră-n zi eu o prefac,

Norocul fi-va apă cristalină,

Eu pentr-a ta iubire orice fac.

 

Și nu îți cer nimic în schimb…

 

 

Imaginar

 

O lacrimă ferice vreau să fiu,

Atât de rară-n ochi cuprinși de dor;

Să ud obrazul tău trandafiriu,

Iar tu cu palma să m-aduni ușor.

 

O șoaptă de iubire-aș vrea să fiu

Rostită doar de voci îndrăgostite;

Mărturisind, până nu-i prea târziu,

Bătăi de inimi tainic povestite.

 

Să fiu, aș vrea, o umbră și să tac

Așa cum tace perla într-o scoică;

Cu inima eu vreau să mă împac,

Iubirii tale vreau să îi fiu doică.

 

Maturitate

 

De-aș fi eu timp nemărginit,

Din zborul meu fără sfârșit

Eu m-aș opri. M-aș așeza

Ca un apus pe umbra ta.

 

Să pot în ochi să te privesc

Și-n șoaptă să îți povestesc;

Să știi și tu câte ceva

Despre călătoria mea.

 

Norocul soartă vreau să-ți fie,

Să îl primești chiar din pruncie;

Și viața ta să n-o grăbești,

Te-aș îndemna, rar să pășești.

 

Iubirea-ți fie sfetnic bun

Să stai mai mult aici, acum.

Căci eu în zborul meu alin,

În viața ta nu mai revin.

 

Aș vrea aceasta s-o-nțelegi,

Tu inima să ți-o dezlegi.

Și liberă de orice duh

S-o lași să zboare în văzduh.

 

Ea să danseze printre stele

Strângând, avid, clipele mele.

Căci de-aș fi timp nemărginit

Inima n-ar avea sfârșit.

 

Dar nu sunt…

Sunt ca orice boare,

O efemeră călătoare.

 

Sonet

 

Aș vrea să spun la toți că te iubesc,

Dar e secret…

Mai bine scriu pe-o foaie ruptă un sonet,

În fiecare seară să-l citesc.

 

Și vreau ca nimeni, încă, să nu știe;

Așa că-l voi ascunde într-o carte,

Iar când va fi citit, vom fi departe,

Lăsând în urmă umbra rozalie.

 

Și de va fi citit de lumea-ntreagă

Și mulți, citind sonetul, vor ofta,

Vor încerca iubirea să-nțeleagă.

 

Iar eu voi fi scăpat de frământare,

De ce s-ascund sonetul într-o carte?

Pentru iubire-am binecuvântare.

 

 

Vasilica Grigoraş – „Un nou început” al revistei „Milesciana”

Este posibil ca imaginea să conţină: text

La începutul lunii aprilie, la Bibioteca „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui a avut loc o triplă sărbătoare: aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Judeţene, reeditarea revistei „Milesciana”, cu apariţie bianuală şi aniversarea a 70 de ani a fostei directoare, prof. Elena Poamă.
Colectivul de redacţie al revisei este format din specialiştii biblitecii: director editorial, prof. Voicu Gelu Bichineţ, redactori, prof. Liliana Moga şi poeta Alina Tanasă, coperta Luminiţa Şerban, tehnoredactare şi multiplicare Sorin Talpalaru. Ţelul acestei echipe redacţionale este promovarea activităţii bibliotecii, a culturii şi spiritualităţii vasluiene şi atragerea utilizatorilor spre multiplele servicii ale bibliotecii.
Paginile revistei se deschid cu un cuvânt de întâmpinare „Un nou început”, semnat de directorul bibliotecii, exprimându-şi optimismul într-o viaţă îndelungată şi bogată în conţinut a revistei, urându-i „Zbor frumos „Milesciana”, spre sufletele cititorilor şi ale truditorilor din bibliotecă!”, urmat de un interviu al Lilianei Moga cu fosta directoare Elena Poamă, care mărturiseşte că atât timp cât a fost în fruntea acestei instituţii „În fapt, mi-am făcut datoria!”. O felicităm şi noi pentru întreaga activitate şi-i urăm mulţi, mulţi şi binecuvântaţi ani, alături de cei dragi!
Şef serviciu Informare bibliografică…, Liliana Moga scrie despre aniversarea semicentenarului Bibliotecii judeţene. Ani de muncă asiduă, ani de dăruire şi realizări, ani de bucurie a lecturii, informării şi documentării utilizatorilor. O istorie cu un parcurs ascendent, astăzi fiind cotată ca o instituţie culturală cu o remarcabilă activitate la nivel judeţean şi naţional.
În sumar se regăsesc şi alte subiecte interesante şi de larg interes. Atrage atenţia un articol semnat de prof. dr. Pavel Toma despre Cenaclul „ProLITERA” care-şi desfăşoară activitatea sub patronajul Bibliotecii. Înfiinţarea acestui cenaclu este o iniţiativă lăudabilă pentru arealul cultural al tinerilor literaţi vasluieni. Obiective frumoase, condeie talentate şi inspirate de muze generoase şi un mentor instruit şi binecuvântat cu o pană măiastră în ale scrisului, dispus să dăruiască şi altora din bogăţia harului său.
Din participanţii la cenaclu sunt prezentaţi în revistă poetul Vlad Poiană şi poeta Alina Tanasă, citându-se din poeme lor.
Şef serviciu Programe şi proiecte culturale… Mihaela Trifan şi bibliotecara Loredana-Vasilica Savin ne informează despre iniţiativa bibliotecii de a organiza în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean şi biblioteci publice din judeţ un concurs literar, intitulat „Mlădiţe Literare”. Să le urăm inspiraţie participanţilor şi succes organizatorilor întru buna desfăşurare a concursului.
Timpul trece, unii dintre oamenii frumoşi, talentaţi şi dragi nouă pleacă la Cer. Iată, pe neobservate, ne spune Liliana Moga că deja au trecut „10 ani fără Grigore Vieru, fratele mai mare al vasluienilor”. Poetul a fost invitat de onoare la mai multe activităţi ale bibliotecii şi a răspuns cu bucuria revenirii acasă, pentru că mărturiseşte: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” Autoarea prezintă implicarea şi colaborarea fructuoasă a bibliotecii cu marele poet de-a lungul mai multor ani. Sunt publicate în revistă poeziile: „Tricolorul”, „Legământ” în manuscris şi tehnoredactate şi câteva dedicaţii cu autograful autorului scrise pe cărţile donate, care stau la loc de cinste în colecţiile bibliotecii şi solicitate de cititorii vasluieni.
Printre personalităţile artistice de seamă, a cărei operă este cunoscută în ţară şi în străinătate se numără profesorul şi sculptorul Gheorghe Alupoaie, prezentat admirabil în revistă de biblioteca Anca Chelaru.
Poeta bibliotecară Alina Tanasă ne aminteşte că a trecut un sfert de mileniu de la naşterea mitropolitului Veniamin Costachi, despre care Nicolae Iorga scrie: „Un om mai sfânt şi mai bun n-a mai ţinut în mână cârja de episcop român.”
Vasluiul se mândreşte cu oameni de seamă în toate domeniile cunoaşterii umane. Un nume de referinţă este Constantin Macarovici, „Universitarul clujean cu origini negreştene”, despre care scrie cu aplecare bibliotecara Mihaela Ocheanu.
În revistă sunt menţionate şi o parte din gama bogată a activităţilor culturale ale instituţiei: Conferinţele lunare ale prof. dr. Constantin Dram de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi şi a colaboratorilor domniei sale, lansări de carte, întâlniri cu scriitori, editori, oameni de cultură…
Deşi nu mai semnez condica în fiecare dimineaţă la „serviciul meu”, eu trăiesc ca şi cum nu aş fi plecat niciodată din bibliotecă. Şi pentru asta este „vinovat” DOMNUL Director Voicu Gelu Bichineţ pentru că atunci când a venit la conducerea bibliotecii, m-a invitat în biroul domniei sale şi mi-a arătat uşa, spunând: „Vedeţi acea uşă, este permanent deschisă pentru dumneavoastră.” Şi eu am luat-o de bună, continui să intru şi azi pe acea uşă cu drag de bibliotecă, de colegi, de carte, de întreaga activitate culturală. Sincere mulţumiri directorului şi omului aceste instituţii, colegilor în mijlocul cărora mă simt ca-ntr-o familie.
Deosebit de onorată să mă aflu printre colaboratorii revistei „Milesciana”. În numărul comentat, sunt inclusă cu un eseu, poezii şi câteva poeme de sorginte niponă.
Sincere şi calde felicitări tuturor bibliotecarilor şi colaboratorilor revistei „Milesciana!
Drum lin în lumina duhului frumos al scrislui şi lecturii!

Vasilica Grigoraş