Vasilica Grigoraş – DESPRE MORŢI NUMAI DE BINE! DAR DESPRE VII?

„Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău,
ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă,
ca să dea har celor care ascultă” (Efeseni 4, 29).

„Despre morţi numai de bine” este traducerea dictonului latin DE MORTUIS NIL SINE BENE. Aforismul atribuit lui Chilon din Sparta, s-a răspândit în versiune latină, apoi a fost preluat în majoritatea limbilor, unde s-a transformat în credinţă populară şi practică publică. Astfel a intrat şi în expresiile uzuale ale românilor.
Da, întru totul de acord. Un lucru minunat, profund moral, într-un adânc spirit creştin. Cu pioşenie mă rog bunului Dumnezeu să-i odihnească în linişte şi pace, de-a dreapta Sa pe toţi cei plecaţi la Cer! Iar noi să-i pomenim doar de bine.
Nu înţeleg însă un lucru: de ce numai pe morţi să-i vorbim de bine? De ce nu şi pe cei vii? Cu aceştia cum rămâne? Cum să ne comportăm, ce să spunem şi ce să nu spunem despre cei de aici, de lângă noi? Sunt semenii noştri, respirăm acelaşi aer pe acelaşi pământ, ne încălzim la acelaşi soare, suntem creaţia Domnului. Dar, să ne amintim de poruncile Sale: «„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Şi I-a zis cărturarul: Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”.» (Marcu 12, 28-37)
Foarte clar, limpede ca bună-ziua. A-i iubi pe cei de lângă noi înseamnă a avea doar gânduri bune despre ei, a le aprecia calităţile, virtuţile şi a-i vorbi doar de bine. Mă întreb: ce facem când cei de lângă noi sau de mai departe de noi cu care împărţim şi bune şi mai puţin bune, cu care avem relaţii şi colaborări de tot felul nu au numai merite şi nu săvârşesc doar fapte bune? Niciun om nu-i fără de păcat. Suntem tentaţi să observăm doar defectele altora, să le amplificăm şi să strigăm în gura mare, atrăgând atenţia asupra lor. De ce atunci când greşesc, nu dorim să-i iertăm şi să-i ajutăm întru îndreptare? În schimb, atunci când cineva pleacă la Domnul, toată lumea-i uită greşelile, faptele neinspirate sau răutăcioase, căutând în valurile vieţii acestuia însuşiri deosebite, frumos colorate, scoţându-le în evidenţă cu dibăcie. Doar acum îi împopoţonează biografia, îi construieşte un portofoliu plin de fapte bune şi merituoase şi le dă publicităţii. Cu alte cuvinte, devenim personaje pozitive într-o poveste numită viaţă, doar după ce ajungem în ghearele morţii.
Departe de mine gândul de a generaliza, ci doresc doar să sun un clopoţel pentru a atrage atenţia că din ce în ce mai mult lucrurile evoluează în acest sens, luând o turnură periculoasă pentru convieţuirea omenilor, în mod special a tinerilor şi copiilor. Se observă în toate mediile sociale, profesionale, între comunităţi, etnii, popoare… manifestarea unei dihonii care ne incită pe unii împotriva altora. Adevărat este şi faptul că aceasta nu este o problemă doar a zilelor noastre. A fost de când lumea şi pământul. Un vechi proverb românesc spune: „Foaie verde lobodă,/ Gura lumi-i slobodă”. Se înţelege că în toate epocile istorice a existat şi continuă să existe cutuma de a ne da cu părerea, cu presupusul asupra a ceea ce se întâmplă în viaţa oamenilor. Acum, acest obicei a pus stăpânire pe modul nostru de a fi, de a trăi şi comunica, a ajuns la rang de „virtute”, care nu are nimic în comun cu simţul civic, cu atitudinea cetăţenească.
Această stare de lucruri sumbră a coexistenţei umane este exprimată de Anton Pann în Povestea vorbei „Gura lumii numai pământul o astupă”, însă această afirmaţie atât de dură este îndulcită, umanizată şi sfinţită tot de cel numit de Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, care afirmă: „De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine, n-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te latră”. Înţelepte vorbe! Izvorâte din înţelepciunea bătrânilor, din cărţile sfinţilor părinţi, din învăţăturile Mântuitorului.
În societatea românească, pe lângă multe alte lucruri negative, se manifestă cu nesăbuinţă un fenomen abominabil, asemenea unui sport naţional plin de faulturi nepermise, dar extrem de dureroase care poartă numele de „bârfă”. Nestingheriţi de nimeni şi nimic, o majoritate covârşitoare de oameni se joacă cu vorbele, le aruncă fără a le cântări cum se cuvine, fără a se gândi dacă aduce un deserviciu cuiva sau ar putea răni pe cineva. Ceea ce este şi mai rău este faptul că nu conştientizăm că rănind fie şi numai prin cuvinte pe semenii noştri, Îl rănim pe Dumnezeu, care există în fiecare dintre noi. Şi, în fapt, ne facem rău singuri, pentru că măsura cu care dăm, cu aceea primim. Mai mult, jucăm la mai multe capete. Orice persoană, întâlnindu-se cu oricine bârfeşte pe alţii care nu sunt de faţă. Uneori, poate spun lucruri reale, dar de cele mai multe ori sunt lucruri închipuite, ajungându-se la emiterea diferitelor scenarii, în care eroii negativi, fiind întotdeauna alţii, ceilalţi. Deci, practicăm alt sport periculos, o boală cu numele de „scenarită”, deja devenită cronică. Pe lângă toate relele care bântuie oamenirea zilelor noastre, varii metehne, numeroase maladii, dependenţe de tot felul (băutură, ţigări, droguri…) am devenit „dependenţi de bârfă şi scenarită”. Acestea comportă elemente de critică, judecată prin punerea de etichete strâmbe şi neavenite, prin emiterea de judecăţi de valoare răutăcioase, duşmănoase, injurii la adresa altora. Astfel, prin gândurile şi vorbele noastre transmitem doar energii negative. Ele ating persoanele despre care se face vorbire, dar se duc toate în univers, pur şi simplu îl poluează şi ne întrebăm de ce atâtea schimbări inexplicabile ale vremii şi atâtea necazuri ale oamenilor. Asistăm oare la împlinirea Profeţiilor Sfântului Antonie? „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicând că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor! (Patericul, ed. A IV-a rev., Alba-Iulia, Reîntregirea, 2004)
Din păcate este într-adevăr o nebunie generală. Nimeni în ochii săi nu greşeşte cu nimic, ci întotdeauna altcineva este de vină dacă ceva nu-i în ordine cu el, cu cei dragi lui sau lucrurile nu merg aşa cum doreşte. Adesea ne erijăm în victime, de aceea cu ştiinţă sau fără ştiinţă ajungem să fim călăi, fie şi numai prin ascuţişul vorbelor aruncate. Postura de victimă, înseamnă lipsă de şansă de a merge spre mântuire, pe care noi singuri o alegem. Prin autocompătimire, ne autocondamnăm. Dacă devenim călăi, sporim înmiit greşelile noastre prin gânduri, vorbe şi fapte reprobabile. Ne adâncim în păcat. Nici o postură, nici alta nu este calea cea dreaptă. Calea firească este cea a analizării propriilor fapte, pe care este musai să le recunoaştem cu bune şi mai puţin bune, să ni le asumăm, dorindu-ne îndreptarea lor şi a iertării de sine. Dacă altcineva a greşit faţă de noi, cu voie sau fără de voie, să-i găsim o scuză (Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”, Luca 23.34) şi să-i iertăm şi noi pe „greşiţii” noştri, aşa cum ne rugăm şi cerem iertarea în „Tatăl nostru”.
În deraierea omului de pe linia vieţii creştine, ne întrebăm: în perioada postmodernă pe care o traversăm, unde a dispărut adevărata fiinţă credincioasă? Omul a devenit fiară, lup pentru seamănul său, „homo homini lupus est” . Asistăm la căderea din starea de creştin, pângărirea intimităţii sinelui înduhovnicit şi pe zi ce trece devenim păgâni, aruncând cu piatra oricând în oricine. Au apărut noile religii secularizate, autointitulate laice, cu tatăl nostru în versiunea calculator, versiunea internet!!! Şi ceea ce este şi mai trist, în această epocă a tehnologizării, se manifestă un paradox flagrant: şi mă refer în primul rând la noi, românii; cei mai mulţi ne declarăm evlavioşi, iubitori de Dumnezeu, umplem bisericile în zi de sărbătoare, ne îngrămădim la pupat moaşte şi icoane, dar gândul, cuvântul şi fapta trădează falsitatea, duplicitatea, perversitatea noastră. Cuvântul rău este o armă cu urmări nebănuite, însă este şi un adevărat bumerang. Acest lucru, pentru că „Nimic nu aduce mai multă tulburare ca vorba multă şi nimic nu e mai rău ca vorba neînfrânată, care poate să strice starea sufletească. Căci cele ce le zidim în fiecare zi ea le surpă, şi cele ce le adunăm cu osteneală sufletul le risipeşte prin mâncărime de limbă. Ce e mai rău decât ea? E un rău fără frâu. Deci trebuie să-i punem hotar să o ţinem cu sila, să o sugrumăm, ca să zic aşa, ca să slujească numai spre cele de trebuinţă. Dar cine ar putea povesti toată paguba sufletească ce poate veni de la limbă?” (Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 5)
Remediu acestei stări de fapt prin înfrânare, nu poate fi viabil decât prin bunătate, blândeţe şi seninătatea sufletului. Dacă dorim ca lumea să fie mai bună, trebuie să cultivăm bunătatea în interiorul nostru, în jurul nostru şi împreună cu toţi oamenii. Nu trebuie să luptăm cu nimeni, ci trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce dorim noi să fim, chiar dacă uneori suntem răniţi şi nedreptăţiţi. Doar bunătatea este soluţia, este trăirea şi simţirea pe care trebuie s-o împărtăşim fiecare în parte şi cu toţii împreună. Este o decizie personală, intimă, nu trebuie să ne-o impună nimeni, noi trebuie s-o trezim în interiorul nostru, s-o udăm cu apă vie, s-o hrănim cu seva credinţei adevărate. Să dorim să avem gânduri bune, să facem fapte bune, să vorbim pe toţi de bine, astfel ne vom simţi şi noi bine.
Doamne, luminează-ne mintea, încălzeşte-ne inima, întăreşte-ne în credinţă şi mântuieşte-ne! Fie „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!” „Pe Tatăl, pe Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită!” Fie voia Ta, Doamne cu noi, oamenii vremurilor de astăzi şi ajută-ne să vorbim şi despre morţi, dar şi despre vii numai de bine!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s