BEN TODICĂ – SPECTRUL LIBERTATEA

SPECTRUL LIBERTATEA

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe.

După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era  la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului  se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi.

Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.

BEN TODICĂ

http://bentodica.blogspot.com/2019/10/ben-todica-spectrul-libertatea.html

 

 

Vasilica Grigoraș – FLOARE DE COLȚ

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, în aer liber şi natură

potop în cer
şi pe pământ
plouă întruna
frigu-mi paralizează
măduva caldă a oaselor
şi clipe neînchipuit de lungi
domnesc în adâncă tăcere

gândul îmi e împroşcat
cu noroiul din băltoace
irişii uscaţi varsă
şuvoaie de lacrimi
fruntea îmbrobonată de riduri
văi între dealuri
adumbrite de nori

veştile bune se lasă
demult aşteptate
privesc în inima mea
şi văd cum licăreşte
floarea de colţ
feştilă de opaiţ aprins
marele simbol
al albastrului curat

(imagine internet)

Vasilica Grigoraș – GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

Sincere felicitări poetului și scriitorului Girel Barbu pentru volumul de ”Anaforisme din Țara Luanei”, Buzău, Editura OMEGA, 2019!
Calde mulțumiri directorului fondator al ziarului ”Informația de Strehaia”, Vasile I. Vulpașu pentru publicarea cronicii mele la această carte!

Vasilica Grigoraş. O scriitoare valoroasă Doamna Vasilica Grigoraş este un nume cu rezonanţă în literatura românească. Născută la 30 mai 1951, comuna Robeasca, judeţul Buzău, este absolventă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi. A publicat poezii, poeme de sorginte niponă (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun), poezii şi povestiri pentru copii, eseuri, cronici literare, impresii de călătorie, medalioane, interviuri în publicaţii periodice pe suport hârtie şi în format electronic, din ţară şi din stăinătate. O parte din scrierile sale au fost publicate în peste 15 volume colective; unele poezii au fost citite la Staţia de Radio din Melbourne, Australia, 3zzz, 92.3 fm în cadrul Programului în Limba Română şi în cadrul emisiunii „Unda Românească” de la Radio România Internaţional. Menţionăm doar câteva cărţi publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Oscar Print, 2001; Petre Iosub- Un destin exemplarVaslui, Thalia, 2008; ediţia a doua 2011; Anghel Rugină- Omul şi savantul, Vaslui, Thalia, 2011 (coautor); Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Thalia, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015, ediţia a doua 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, Iaşi, PIM, 2016; Doar cu pana inimii: tanka (ediţie bilingvă română engleză), Iaşi PIM, 2016; O corabie la timp potrivit: versuri, Iaşi, PIM, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, Iaşi, PIM, 2019; Respiro pe tâmpla timpului: Note de călătorii, Iaşi, PIM, 2019. Redăm mai jos una din multele cronici literare scrise de-a lungul timpului. Redacţia

GIREL BARBU SUB ZODIA ÎNŢELEPCIUNII

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.
Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.
Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.
Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.
Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.
Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.
Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.
De ce sunt atât de mult citite şi apreciate aforismele lui Girel Barbu? Pentru că în opinia sa, dar şi a noastră, „Poetul este rugă de parfum cu Teiul“. O, Doamne, cui nu-i place un ceai cald din floare de tei? Dacă mai este şi îndulcit cu miere de albine, atingem clipe fascinante, sublime.
În „Anaforismele din Ţara Luanei” întâlnim o bogată şi variată tematică.
Timpul este un subiect de inspiraţie tratat cu subtilitate. Aşa cum ştim, suntem pasageri vremelnici pe acest pământ, existenţa noastră aici are o durată limitată: „Din clipa în care am ieşit din copilărie, începem să murim în fiecare zi câte puţin.“, „Bâtrâneţea – Prag tocit pe călcâiul timpului”, „Timpul este cel mai aspru judecător: ne condamnă pe toţi la moarte.” Timpul este şi veşnicie: „Porţile bisericilor scârţâie a veşnicie“, „Credinţa este temelia pe care ne clădim veşnicia!“, Timpul vieţii noastre este o firimitură din timpul lui Dumnezeu”, „Veşnicia are culoarea ochilor tăi… “. Ar fi zadarnic să încercăm să lungim timpul, acest lucru fiind imposibil, iar printr-o comparaţie superbă: „Trag de timp, cum mi-aş trage umbra de păr…” poetul ne sfătuieşte să înţelegem că viaţa fiecăruia este o „Poveste scurtă: A fost odată. Nu mai e.” În parcursul nostru terestru avem căderi şi ridicări, însă „Cea mai cumplită cădere; Căderea în tine însuţi.“, de aceea ne îndeamnă: „Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi! Şi când se termină iubirea, luaţi-o de la capăt!“
Nici în alte scrieri ale autorului şi nici în aforisme nu lipseşte umorul: „Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai”, „A face pe prostul, sport naţional”, „A fost o femeie extrem de săracă, încât şi copiii îi avea… din flori.”, „Când Floarea-Soarelui o ia pe ulei, Tigaia se linge pe buze.”
Să râdem, dar să nu ne lipsească seriozitatea, caracterul moral, comportamentul adecvat locului şi timpului pentru că altfel: „Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”, „Omul rău sfârşeşte înecat cu propria-i răutate!”, şi „Prostia-i ca universul – fără margini!”, Prostul este ca vântul – nu rămâne nimic în urma lui…”, iar „Cea mai mare prostie – să te crezi deştept.”
O temă de actualitate şi interesantă este relaţia scriitor, poet şi critic literar: „Poetul transformă cuvintele în suflete!”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…“, „Când poetul transpiră, criticul se inspiră!”, „Dacă un român nu s-a născut poet, e musai să se facă critic literar!”, „Criticul literar nu are mamă, nu are tată – este făcut de o urzică!”
Cartea este o Cântare a Vieţii, cu nemaintâlnită economie de mijloace şi cu o mare forţă de sugestie. Cu aura preciziei, a conturului bine alcătuit sunt reflecţii de căpătâi în aflarea adevărului universal. Şi iată un adevăr indubitabil: „Plânsul şi râsul sunt intraductibile. Ele sunt înţelese la fel în orice limbă.”
Volumul „Anaforisme din Ţara Luanei” este rezultatul unor preocupări perseverente ale îndrăgostitului de glie, de locurile natale, de ogorul literaturii, de fineţea şi adâncimea înţelepciunii. Este o reflectare a unei minţi luminate, un aport esenţial la dezvoltarea tezaurului culturii române, la îmbogăţirea spiritualităţii, eticii şi filosofiei practice. În opinia noastră, Girel Barbu mai are multe de spus în literatură.
Aforismele nu au termen de valabilitate, nu sunt scrise doar pentru acum, ci pentru eternitate. Aşa cum citim astăzi cugetări, maxime, aforisme scrise de Cicero, Seneca, Aristotel, Platon, B. Spinoza, R. Descartes, J.W. Goethe, F.M. Dostoievski, D. Cantemir, I. Neculce, N. Iorga, T. Arghezi, Vasile Ghica, Ionuţ Caragea…, aforismele lui Girel Barbu vor fi căutate şi citite de generaţiile viitoare. Vor face parte din fondul de înţelepciune al poporului şi literaturii române.
Aşadar, să citim, să învăţăm, să trăim în bună înţelegere, întru credinţă şi iubire: „În fiecare dimineaţă, lumina coboară în oameni, de unde îşi ia strălucirea.” şi „Primeşte-te în tine şi te dă întreg lumii” întrucât „Picăturile de azi, izvorul de mâine!”, şi până la urmă „Vârsta nu se măsoară în ani, ci în înţelepciune”, de aceea să ne îndemnăm pe noi înşine: „Dăruieşte ca şi cum ai primi! În acest sens, cu ajutorul „anaforei”, Girel Barbu ne împărtăşeşte cu „anafura” cuvântului remarcabil scris. Pentru toate acestea, Măria sa, cititorul poate notifica actul de identitate al lui Girel Barbu în vederea conferirii titlului de cetăţean de onoare al literaturii române.
VASILICA GRIGORAȘ

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Simion Bogdănescu – Înseninată de frumos

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Sincere mulțumiri d-lui profesor, poet și scriitor Simion Bogdănescu pentru pertinenta cronică la volumul meu ”Seninul din inima cărților”, d-lui director al revistei Observatorul din Canada, Dumitru Puiu Popescu și d-lui Ben Todică din Australia, scriitor și cineast pentru publicarea cronicii.

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=20450

http://bentodica.blogspot.com/2019/10/simion-bogdanescu-inseninata-de-frumos.html