Vasilica Grigoraș – Haiku și comentariu

stejarul cu vâsc –
coborâtă pe pământ
Lumina Lumii
Citind primul vers ”stejarul cu vâsc” ne dăm seama că este vorba despre anotimpul de iarnă. Frig, boli, îngrijorări, nevoi sporite. Stejarul golit de frunze este invadat de vâsc, o plantă semiparazită.
Prin imaginea juxtapusă în planul al doilea ”coborâtă pe pământ/ Lumina Lumii”, înțelegem că, deși iarna are greutățile sale, aduce și multe motive de înseninare, pentru că în acest anotimp vin sărbătorile de iarnă spre bucuria tuturor. Iar vâscul, deși apare pe ramurile tinere, tulburând creșterea copacilor gazdă, aceștia devenind sensibili din cauza privării de apă și nutrienți, este considerat o plantă sacră, având calități misterioase.
Cu ocazia sărbătorilor de iarnă există superstiția ca deasupra uşii să se așeze ramuri de vâsc. Obiceiul este o moştenire a cultului vedic, religia aryenilor. Caracterul sacru atribuit vâscului s-a datorat calităţilor sale terapeutice deosebite și a locului unde creşte. Caracteristica principală determinantă a venerării lui în cultul vedic este creșterea pe arbori, în speţă stejarul, fiind simbolul Arborelui Primordial, Skambha.
Conform credinţei populare a românilor, vâscul este cunoscut și sub numele de ”creanga de aur”, simbol al curăției spirituale, al armoniei, apărător și protector al casei și familiei de duhurile rele. De asemenea este cunoscut drept simbol al iubirii, două personae care se sărută sub o ramură de vâsc vor avea tot anul parte de iubire. Vâscul mai are semnificaţia renaşterii periodice a ciclului anual. În cadrul ciclului sărbătorilor de iarnă și de Anul Nou, se disting 2 perioade: cea între Crăciun şi miezul nopţii de 31 decembrie și de la miezul nopţii de 31 decembrie la Bobotează. Vâscul este recunoscut drept un simbol al sărbătorilor de iarnă. La Crăciun sărbătorim Nașterea lui Iisus Hristos. Unicul Fiu al lui Dumnezeu trimis pe pământ spre a ridica păcatele lumii, păcatul strămoșesc. El este Lumina Lumii. La Bobotează, Duhul Sfânt coboară sub formă de porumbel la Botezul Mântuitorului în Râul Iordan. Trinitatea, Dumnezeu în trei ipostaze: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, adevărata lumină și cale a omului și omenirii.

(imagine internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi în aer liber

Vasilica Grigoraș – „de-un bob zăbavă” – o carte, ca la carte (de Corneliu Traian Atanasiu)

Este o îndrăzneală din partea unui discipolul să scrie despre maestru și să facă aprecieri asupra operei acestuia. Să nu vă îmaginați cumva că este simplu. Doamne ajută!

Cartea de haiku, intitulată de-un bob zăbavă”, tipărită la Iași, Editura PIM, 2019 m-a provocat în acest demers.

În dicționarul explicativ al limbii române un bob zăbavă” înseamnă ceva care se întâmplă, se înfăptuiește imediat, îndată, doar că e nevoie de puțină răbdare. Autorul cărții întitulează cartea astfel, probabil dorind să ne reamintească faptul că haiku-ul este un instantaneu, care apare brusc, scurt și la obiect. Și ca să înțelegem mai bine că fiecare poem este de-un bob zăbavă”, maestru ne explică mai clar în motto-ul cărții: totul pe fugă -/ numai în vîrful crengii/ de-un bob zăbavă”. În zilele noastre, toate lucrurile se desfășoară rapid, în viteză, totul pe fugă”, viața însăși își deapănă firul într-un ritm galopant, doar ici-colo o lucru mai deosebit sau un mic amănunt al unei stări este așezat strategic numai în vîrful crengii” și ne atrage atenția, oprindu-ne pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.  La prima vedere, ceva care pare  banal, dar, cu siguranță nu lipsit de importanță; un bob de rouă timid stă atârnat de-o frunză, neștiind ce să facă, dar nici ce se va întâmpla cu el. Autorul intervine și ne spune că este nevoie să avem un pic de răbdare, de-un bob zăbavă”. Știm cu toții că un bob de rouă nu poate sta la infinit oriunde s-ar afla și că, dintr-o cauză sau alta, sfârșitul îi este inevitabil. Acest poem își are tâlcul său: așa cum se întâmplă în natură, se întâmplă și cu noi, oamenii (biete boabe de rouă), de aceea este bine ca din când în când să ne mai oprim, pentru că mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul vom ajunge acolo unde soarta ne va duce, dar merită să ne bucurăm de lucrurile frumoase din viață.

Broșura ”de-un bob zăbavă” este alcătuită metodic, este bine structurată și am putea spune că este o carte scrisă, ca la carte. Are patru capitole, stabilite în funcție de cuvântul ori expresia, kigo-ul legat de anotimp. Fiecare capitol începe cu un poem reprezentativ pentru anotimpul respectiv. De pildă: „adio arme -/ cotropitor desantul/ păpădiilor”. Prin primul vers „adio arme”, autorul ne dă o veste minunată, nicio armă nu mai amenință pe nimeni, liniște și pace pentru toată lumea, însă în versul al doilea ne sporește din nou îngrijorarea prin cele două cuvinte grele prin conținutul lor ”cotropitor desantul”, și ne duce cu gândul la ceea ce poate fi mai grav – un arsenal întreg de trupe în misiune, dorind să distrugă tot ceea ce întâlnesc în cale. Instant, emoțiile ajung la un punct maxim, ca în ultimul vers „păpădiilor” să deconspire cine reprezintă desantul în circumstanțele date – nimeni altcineva decât puful păpădiilor. O antiteză  perfectă între greutatea mașinilor de război și finețea pufului de păpădie, între culoarea unora și a altora,  între toate ce le compun și le definesc. Îmbrăcând haiku-ul în haina sumbră a cuvântului, haijinul crează în fapt o imagine mirifică a împrimăvării naturii și, în consecință și a omului. Nu suntem pe un teren de luptă, ci într-un peisaj de poveste, în care ne împresoară o  multitudine de fulgi albi, o ninsoare caldă și blândă.

Suntem conduși pe firul timpului spre alt anotimp: „nimeni în hamac- / mereu vești noi din faxul/ ciocănitoarei”. Aducând vorba de hamac, credem că suntem invitați să mergem în concediu, să ne odihnim, de ce nu, să lenevim și să ne bucurăm.  Dar, stupare, aflăm că hamacul este gol, „nimeni în hamac”, poate vremea este nefavorabilă, poate copiii și adulții sunt implicați în cu totul alte treburile, dar în această situație destul de incertă, apar „mereu vești noi din faxul”, ceea ce ne dă o speranță, ne îndeamnă să fim optimiști, așteptând cu sufletul la gură să cunoaștem noutățile venite prin nevoința „ciocănitoarei”. O asemănare inspirată a sunetului provocat de ciocănitul în copac al păsării și sunetului faxului, aparatul prin care se primesc diferite mesaje, vești. Vechiul și noul își dau mâna în expresie unică. De ce a preferat Corneliu Atanasiu să apeleze la ciocănitoare pentru a aduce vestea bună? Poate pentru că la vechii greci, apariția ciocănitoarei și auzul bătăilor sale caracteristice reprezenta un semn de bun augur pentru vânători, era pasărea sacră a lui Ares (zeul războiului) și călăuzea călătorii rătăciți; la romani, ciocănitoarea simboliza metamorfoza regelui Picus (mare prezicător) și îi hrănea pe Romulus și Remus când erau mici, iar în multe alte culturi această pasăre este simbolul protecției, siguranței, dar și al renașterii naturii în toată splendoarera ei.

Ce-i frumos nu ține mult, așa este planificat de sus și revenim pe un „drum vechi de toamnă -/ călăuză doar ghinda/ pocnind pe cale”. Citind primul vers „drum vechi de toamnă”, la prima vedere avem în fața ochilor o imagine de toamnă austeră, deja cunoscută, nu ne mai trezește nicio curiozitate. În planul doi, suntem anunțați că pe această cale, ne va fi „călăuză doar ghinda”, cea  care anunță/confirmă venirea acestui anotimp. Analizând cu atenție și întorcându-ne în timp, descoperim că ghinda este considerată o figură alegorică, un simbol al prosperității, puterii și, chiar a evoluției spirituale. Toate acestea fiind  vizibile în toamna naturii, dar și a omului. Natura la maturitate este încărcată de recoltă bogată, iar omul încărcat de roadele înțelepciunii.  Nu se poate să nu remarcăm aceste fructe ale întomnării, pentru că maestrul Atanasiu ne spune clar că le-a auzit „pocnind pe cale”.

Numărând fiecare ghindele care ne-au ieșit în cale, observăm pe geamul, de-acum aburit un  „puf de nea în zori -/ ghete cu scârț iau urma/ unicornului”. Dacă primăvara ne dezmiardă puful de păpădie, pe care îl căutăm dorind să-l prindem și să-l punem în sân pentru a ne purta noroc, iată că „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;” (Mihai Eminescu – Glossă),  de data aceasta, vine iarna cu „puf de nea în zori” spre bucuria copiilor și, nu numai a lor. Vremea se răcește, pământul se troienește și îngheață, iar „ghete cu scârț iau urma” și îi conduc pe purtătorii acestora în căutarea „unicornului”. Acesta este tare greu de găsit, nu numai datorită condițiilor meteo nefavorabile, ci pentru că așa cum aflăm din mitologia chineză el apare doar atunci când bunătatea va domni în lume. Se spune că primul unicorn a fost văzut în Grădina Edenului de Adam, mai târziu devenind un simbol al lui Hristos, care reprezintă adevărul, puritatea și iubirea pierdute în decursul istorie, și cu mult mai mult în lumea de astăzi. Să sperăm că unicornul va mai apărea, dar pentru a se întâmpla acest lucru este musai ca fiecare dintre noi și toți laolaltă să ne străduim să fim mai buni.

„de-un bob zăbavă” este o carte etalon, un curs de literatură despre scrierea și editarea unei cărți; este un manual din care învățăm lecția intitulată ”așa da, așa este bine” să se scrie haiku. Observarea obiectivă a realității este reflectată simplu, haiku-urile fiind doar schițe dintr-o descriere, detalii dintr-un tablou, spropi dintr-un ocean, clipe din vârtelnița timpului, puncte în spațiu…  În spiritul haiku-ului de economie de versuri și silabe, cartea de-un bob zăbavă” are un format mic (A6), un număr mic de pagini și de poeme,  însă o structură internă solidă și  se dovedește a fi un consistent album de imagini, cu un bogat conținut de idei. În fiecare capitol al cărții, autorul include câteva secvenţe a câte  cinci micropoeme fiecare; titlul secvenței exprimă în modul cel mai relevant esența imaginilor create și conținutul ideatic profund de dincolo de simeza fiecărui haiku. Acestea se potrivesc omului fără prea multă sămânță de vorbă, care spune esențialul în unul sau doar câteva cuvinte. Imaginea nu este sterilă, nu este fadă, atonă, ci dimpotrivă una care glăsuiește și oferă multe.

Autorul respectă cu sfințenie tăierea haiku-ului în două planuri prin ceea ce se numește kireji, împărtășind ideea lui Lee Gurga, fostul președinte al Societății Americane de Haiku, care crede că haiku-urile cu două imagini sunt cele mai delicate. El susține că arta de a tăia este tehnica fundamentală a haiku-ului.” Fragmentarea poemului prin cesură nu este una falsă, ci una reală, iar cele două imagini alăturate exprimate prin două idei care nu se continuă prin înțeles, nu fac parte din același univers, însă între ele există o legătură de sens, fiecare dintre cele două planuri având efecte puternice unul asupra celuilalt, formând în fapt un tot unitar expresiv cu un impact puternic asupra cititorului.

Privind acest poem ca întreg „prin geamul deschis/ primul tril de mierlă-/ cafeaua dă-n foc”, observăm că ne aflăm în anotimpul de primavară, vremea este mai blândă și sătui de gerul iernii deschidem larg fereastra să intre aerul proaspăt, respirând adânc fără teama de a răci, însă împreună cu aerul pătrunde în casă și trilul unei mierle, grăbită  să se exprime, să dăruiască ceea ce i-a fost dat de la natură,  să vestească sfârșitul unuia  și începutul altuia dintre cele două anotimpuri alăturate  și să bucure inima celor care o ascultă. Impresionați de glasul ei melodios, nu mai percepem mireasma cafelei pe care o savurăm în fiecare dimineață. De data aceasta, bucuria auzirii trilurilor de mierlă ne face chiar să uităm de cafea, iar ea cumva supărată din cauza indiferenței noastre, ori dintr-un simplu obicei al ei ca sub influența focului să se învolbureze, astfel depășind malurile ibricului, năpustindu-se asupra focului. Nu-i bai, mai putem face o cafea, dar merită să ne bucurăm și de primele triluri ale mierlei. O imagine superbă, realizată prin alăturarea a două planuri, unul din natura primăvăratică și altul din natura umană.

Dacă imaginea din poemul anterior este una plină de lumină, speranță, în poemul „gâze la soare -/ degete noduroase/ țepene-n poale”, lucrurile stau cumva altfel. Deși ne aflăm în aceeași atmosferă de primăvară și autorul ne spune că soarele câștigă teren și se impune tot mai mult pe pământ, ceea ce determină și gâzele să iasă afară și să se bucure de lumină și căldură. Pare că totul se relaxează, toate viețuitoarele se bucură,  printre acestea și bătrânii. Dacă primul plan al tabloului ne sugerează veselie, voiciune, mișcare, în cel de-al doilea plan, în ciuda voinței de a-și depăși starea, totul este static, fără nicio șansă de a se liniști și uita de nevoințele vârstei și a ignora degetele înțepenite de vremea rece, aspră și de timpul îndelungat scurs peste existența lor. Acum nu le rămâne decât să-și accepte starea și să se mai bucure de încă o primăvară, chiar dacă ei se află în toamna vieții.

În prima lună a verii „urbea în clocot –/ soarele-apus opărit/ în mireasma de tei”, autorul surprinde minunat orașul într-o adevărată efervescență, ajunsă până la exaltare. Până și soarele este toropit, ofilit de mirosul pătrunzător al teiul înflorit. Și dacă, urbea fierbe în timp ce soarele este mistuit în apus, mireasma miraculosului copac (al păcii, al prieteniei și al dragostei) este binefăcătoare întregii naturi, harnicelor albine care-i culeg nectarul pentru miere, oamenilor care culeg florile pentru ceaiul atât de căutat pentru efectele sale asupra sănătății în perioada iernii, când ne împresoară recelile și virozele. Totul e bine când se termină cu bine.

Nimic mai schimbător pe acest pământ decât vremea:  „vânt toată ziua -/ o grămadă de gânduri/ nelalocul lor”. Asemenea vântului de toamnă, gândurile omului, uneori deraiază de pe calea lor firească, rătăcindu-se aiurea cine știe pe unde, luând forma unor angoase, astenii. Atunci când gândurile tulburate se adună grămadă nu este o veste bună, ci crează disconfort oamenilor, conduc la adevărate lupte cu sine și cu ceilalți.  Poate și acestea sunt experiențe ale căror lecții, pe care este bine să le învățăm și să înțelegem că atunci când este totul „alb fără păcat-/ crengile se apleacă/ pînă la pământ”. În bunătatea Sa, Domnul așterne în cale pledul alb, purificator al iernii pentru a hrăni și proteja pământul de intemperiile gerului necruțător. Nimeni nu poate fi insensibil observând o atitudine atât de generoasă și plină de empatie, de aceea până și ramurile copacilor se apleacă cu smerenie până la pământ în semn de mulțumire.

Pe coperta a patra a cărții stă scris poemul: „șuier în urechi- / un pescăruș și vântul/ în echilibru”. Primul vers „șuier în urechi” ne amintește de gălăgia care domnește în lumea nebună de astăzi, pe de altă parte, zgomotul în urechi este un simpton al unor afecțiuni și duce la dezechilibru în plan fizic.  În versul al doilea,  autorul dă o altă conotație acestui șuier, aducând în atenția cititorului sunetul provocat de „un pescăruș și vântul”. În zborul său lin și diafan (un dat al firii), pescărușul reușește să-și păstreze echilibru chiar și atunci când este vânt. Să fie vorba de pescărușul Jonathan care își depășește limitele în zbor, indiferent de vreme, reușind să-și găsească scopul vieții, altul decât al celorlalți pescăruși, care consideră că rostul existenței este doar procurarea hranei? Dacă astfel stau lucrurile, atunci este bine să luăm aminte și indiferent de condițiile exterioare în care viețuim și de trăirile noastre interioare este nevoie să ne întindem toate aripile minții, ale trupului și ale sufletului pentru a ne păstra „în echilibru” și forța pentru a trăi bucuria clipei spre a ne împlini menirea.

Poemele maestrului Corneliu Traian Atanasiu sunt o manifestare vie, concretă a ceea ce este un haiku și prin cărțile sale ni le dăruiește întru evoluția noastră ca haijini (fiecare după potențialul său intelectual, cultural și după răvna sa). Ne-a deschis poarta spre lirica niponă, poate uneori ne-a lăsat să căutăm, să experimentăm și chiar să ne împiedicăm, să greșim, dar și bucuria de a culege roadele propriului nostru efort. După ce au învățat să zboare (să scrie), mulți dintre discipoli au compus și publicat cărți de poeme de inspirație niponă de certă valoare literară. Pentru aceasta, precum în artele marțiale, ne îngăduim și noi să aducem salutul nostru de respect și recunoștință  maestrului pentru tot ceea ce realizează și reprezintă în mișcarea haijinilor din România. Haiku-ul nu-i ușor de scris, nu-i simplu de înțeles, dar merită cu prisosință să încercăm și una și alta, să scriem și să citim spre bucuria minții și a sufletului.

Mulțumim maestre!

Vasilica Grigoraș

 

Vasilica Grigoraș – REVELAȚIE

ascunsă în spatele
solicitărilor zilnice
dincolo de vise și-așteptări
abia perceptibilă
într-o curiozitate nerostită
vine o zi de iubire
care orbitează spațiul
într-o dimensiune mirifică
și paralizează subtil
volbura minții
dansând grațios printre
labirinturi, ițe, fire încâlcite
şi se revelează
ca o savoare indubitabilă
deslușită doar în vocalele
aerului respirat
care plutește și se-mpletește
într-un vârtej
de cuvinte aprinse
ca un taifas violet
în miez de noapte
despre infinitul
aurei curcubeu
din clipa fericirii

(imagine internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, ocean, cer, apus, în aer liber, natură şi apă

Vasilica Grigoraș – PUPILELE PLOII

De curând
m-am acoperit
cu blândeţea cerului
şi miresmele inedite
ale toamnei
care mi-a trecut pragul inimii

Mi-au fardat chipul
acoperind văile adâncite
de nisipul clepsidrei
şi mi-au netezit gândurile
trezindu-mi amintirile
margarete albe
din pragul pârguirii
până pe piscul senectuţii

Prin pupilele ploii
privesc senină
dealul îndoielilor
muntele incertitudinilor
crepuscul uşor melancolic
din taina timpului
și descopăr lentila
Cuvântului lui Dumnezeu

(foto internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, cer, în aer liber şi natură

Vasilica Grigoraș – „Merit eu?!” – întrebare și mirare, de Alina Necula

O copertă neagră, un titlu, „Merit eu?!” și un nume, Alina Necula, scrise cu alb și o inimă conturată cu roșu. Conturul inimii și titlul scris în interior se împletesc precum șnurul mărțișorului (alb și roșu) în prag de primăvară, disipând negrul persistent al copertei în nuanțe luminoase și topind răceala din sufletul celui care privește cartea cu un tilu atât de enigmatic, apărută la Editura Monitorul Oficial RA, București, 2018.
La sfârșitul titlului menționat, poeta scrie semnul mirării și semnul exclamării, ceea ce ne duce cu gândul că autoarea însăși se întreabă și se miră cu aceeași consternare. Primul gând, firesc după cele văzute și spuse până aici, este acela că domnia sa se află într-o situație cel puțin ingrată și consideră că nu merită așa ceva.
Deschizând cartea și citind, fie și numai pe diagonală, observi limpede că între cele două coperte își au sălașul petale de poeme de dragoste, care mai de care mai înmiresmate și strălucitoare. Dacă fondul de idei are un conținut minunat, nu mai prejos este realizarea grafică și ilustrațiile incluse în volum, realizate de artistul plastic Monica Negoescu și de trei eleve ale Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București: Iulia Bucureșteanu, Ana Cristiana Anghel și Mara Verhoogt.
Poeta este conștientă că titlul pare o enigmă și pentru a nu mai ține cititorul în suspans (precum în romanele polițiste!!), cu generozitate dezleagă misterul purtat tainic de titlu încă din prima poezie, intitulată „Merit eu?!”. Împlinită în viață și în dragoste, Alina Necula, se întreabă: „Merit eu să fiu iubită?!/ Atât de iubită…/ Pământul se cutremură de-atâta iubire…”, și parcă n-ar fi fost de-ajuns să înceapă poezia cu această interogație/exclamație, o repetă și în finalul poeziei, repetiția accentuându-i sinceritatea, fiind extrem de convingătoare prin trăirile sale.
Se simte iubită și iubește. Poartă în suflet portretul iubitului și își propune să-l contureze prin vers. „Vreau să-ți fac portretul,/ Dar nu-mi amintesc nimic din chipul tău,”, însă se analizează pe sine, privește în interiorul său (oglinda sufletului) și „Mă uit în oglindă și te văd,/ Te recunosc,/ Mai mult, te știu pe dinafară…”. Privește uimită și conștientizează faptul că „Noi doi suntem la fel,/ Identici…”, iar în final reprezentarea grafică este în fapt un „Autoportret”, imagine care vine să completeze trăirile din versuri.
Sub aceeași muză, Alina spune deschis ceea ce dorește de la persoana iubită: „Caută-mă…/ Află despre mine…”, „Găsește-mă…/ Strânge-mă-n brațe…”, „Sărută-mă…/ Iar sărutul tău/ Să ne încălzească toată simțirea./ Încet, încet,/ Din glezne până-n creștet/ Să vină primăvara…/ Și mugurii unui nou început/ Să ne crească-n păr,/ Dezmierdându-ne chipurile,/ Iar brațele, acum dezmorțite,/ În aripi să se preschimbe,/ Într-un necurmat zbor.” „Transfigurare” Și, da, numai iubind ești iubit și poți zbura pe cele mai înalte culmi ale bucuriei inimii. Este ceea ce, în mod firesc ne dorim fiecare și astfel ar trebui să procedăm în relațiile cu cei care ne iubesc și pe care îi iubim.
Cartea „Merit eu?!” este copilul care a apărut din iubire sinceră, primită și dăruită cu aceeași unitate de măsură, dar nu o dragoste exaltată, adolescentină, ci una așezată, maturizată, cu ușoare accente de duioșie și zvîrcoliri ușoare și unduioase care au prestanța atitudinii prințeselor în ritmul pașilor de vals. Autoarea, față-n față cu sine, o ființă cu suflet pur și onestă scrie poezii de și despre iubire; pentru poetă există și al cincilea anotimp, cu numele – iubire, necondiționată de nimeni și de nimic.
În accepțiunea Alinei Necula, iubirea este esența vieții, de aceea trebuie multiplicată „La indigo”. Și avem toate șansele să realizăm acest lucru pentru că și cerul și pământul sunt indigo, „Iar pașii mei, pășind, se înmulțesc”. „Iubirea ta o vreau la indigo/ Și doar o viață nu vreau să ne-ajungă./ Și-atunci să pot s-o trag la indigo/ Ca pe o carte necitită încă”. O invitație la a citi cartea iubirii, trăind-o intens, experimentând, învățând și dăruind iubire.
Îndrăgostita de iubire, apreciază că acest sentiment este o binecuvântare pentru ființa umană și se pleacă atunci când o întâlnește, iar prin comparații sugestive consideră că iubirea este izvor și torent: „Fac plecăciune-n fața iubirii./ Mărturisesc că-n astă viață te-am purtat/ Ca pe-un izvor ce curge în neștire,/ Ca pe-un torent ce curge ne-ncetat.” Cu toate acestea, ne mărturisește poeta: „Și pot să spun, mi-ai însoțit povară,/ Iar bucurie tu mi-ai dăruit.” (Dăruire)
Cu toții știm că atunci când un bărbat iubește, oferă flori persoanei iubite, cea mai elocventă și la îndemînă dovadă de respect, apreciere și sentimente curate. Alina Necula a primit iubirea mărturisită într-un buchet de violete, un lucru minunat, însă ar fi dorit (deh, femeia nu se dezminte de micile cochetării și dorința de a fi surprinsă de ineditul sentimentelor și formelor de manifestare ale acestora) ca acest sentiment nobil să fie încorporat într-un sonet, pe un șevalet, în culori dulci, ori într-un fermecător pastel: „Într-un buchet de violete/ Stă tot ce mi-ai mărturisit./ Mi-ar fi plăcut să-mi scrii sonete/ În timp ce tainic m-ai iubit…/ De le-ai fi pus pe șevalete,/ Să le admirăm am fi putut./ …Acum mai sper la un pastel/ sau cel puțin la triolete,/ Iar viitorul să nu-ncapă/ Într-un buchet de violete…” (Violete) Întâlnim aici iubirea ridicată pe un piedestal măreț, la rang de artă, de poezie, iar eul liric al autoarei atinge și trăiește la cote maxime.
Cine nu știe că Parisul este „orașul marilor iubiri”, „oraș boem, cu trubaduri”? Cine nu și-ar dori să fie peregrinul neobosit și tainic în plimbări romantice pe „bătrâna Sena” în „nopțile fierbinți și efemere”? Sau, să fie eroina unor serenade seducătoare? „În noapte, felinarele nu dorm./ Stau martor la iubirile secrete./ Orașul tot e cufundat în somn,/ Acum e vremea marilor regrete.” (Eternul Paris) De dorit toate acestea, de ce nu? Însă să nu ne rătăcim în abstracții fanteziste și să nu uităm că nimic pe lumea asta nu este veșnic. Să ne bucurăm de clipă și să mergem fericiți pe cale. „Și nu cred că în viața aceasta vremelnică există ceva mai înălțător decât iubirea: de sine, de semeni, de DUMNEZEU”, ne spune Alina Necula.
În această idee, face o analiză a ceea ce are, a ceea ce deține, stăpânește: „Nu vreau nimic pentru mine./ Mă sprijin pe umbra mea și mi-e de-ajuns”, „Lumina ochilor mei îmi ajunge”, „Palmele mele brăzdate îmi sunt de-ajuns!, „Foșnetul pădurii mi-e de-ajuns”. Autoare se consideră completă, însă se întreabă ce-și mai poate dori, răspunzând simplu că doar dacă iubim și suntem iubiți suntem binecuvântați: „Și-așa goală și cu inima la vedere,/ Fără să o mai pot ascunde după haine, trăiri și promisiuni,/ Vreau doar iubire…/ Adică totul!” (Totul sau nimic)
În poemele Alinei Necula impresionează o discreție aparte, de mult bun simț, ea nu face zgomot, nu-și trâmbițează iubirile, nu zornăie fără noimă, nu-și etalează necuviicios trăirile, nu le afișează ostentativ pe frontispiciul vremurilor de astări, ci prin felul său de a fi impune respect și invită la reflexie. Asta n-o împiedică să recunoască sincer că-și dorește iubire: „Vreau să mă îmbrățișezi dincolo de cuvinte,/…Vreau să mă privești dincolo de cuvinte, /… Vreau să-mi vorbești dincolo de cuvinte,/ …Vreau să mă iubești dincolo de cuvinte./ Punct” (Dincolo de cuvinte) Admirabil!! Nu-i nevoie de cuvinte pentru a iubi, iubirea dincolo de cuvinte este cea mai trainică. Și, totuși din „1000 de cuvinte”, autoarea mărturisește fără sfială: „Aștept să-mi spui un singur cuvânt,/ Un cuvânt cât 1000 de cuvinte./ DOR…” Nu există iubire fără dor. Și dorul duce la tristețe, la durere atunci când nu putem să ne exprimăm starea: „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot s-o spun,”, „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot să-ți scriu,”/ „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot să te chem,/ „Mi-e dor de tine…/ Dar nu pot să te am,/ O-ntreagă lume ne desparte./ Și-atunci…/ Adorm și visez că ești aici.” (Neputință) O dragoste neîmpărtășită și vise deșarte.
Inima poetei este locuită de o diversitate de sentimente, dorinți cu duiumul, însă uneori tace, pentru că în opinia sa „Tăcerea nu este negare/ Când vezi și simți, iar ăsta nu-i un joc./ Un curcubeu e pentru fiecare/ Din ploaie, soare… toate la un loc.”(Incertitudine) Așadar, cu înțelepciune ne reamintește că după ploaie vine soare, soarele apune și apare întunericul, o trecere spiralată pe care trebuie să o vedem, s-o acceptăm și să ne bucurăm de experiențele prin care trecem.
Viața omului este o trecere îmbelșugată cu de toate. Deși încercăm, căutăm să găsim soluții de evadare din iureșul curgerii înspumate a timpului, n-avem unde să ne ascundem cu tot bagajul acumulat, de multe sau de puține ori deloc ușor: „Și n-am unde să m-ascund…/ Căci pământul sigur nu mă-ncape;/ Cu atâtea amintiri, cu atâtea trăiri, cu atâtea regrete,/ Ce să facă pământul cu atâta belșug! (Căutare). E posibil ca autoare să ne trimită și la ceea ce înseamnă că ”nu ne mai rabdă pământul”, în consecință, ar trebui să ne revizuim și să mai corectăm câte ceva în felul nostru de a fi, în gândirea, simțirea, atitudinea și comportamentul noastru.
Nu în ultimul rând, autoarea mărturisește iubirea pentru poezie, căreia îi aduce un suav „Elogiu”, precizând și scoțând în evidență beneficiile acestei forme de iubire „Simt că poezia mă va vindeca. / Simt că poezia îmi va hrăni sufletul, îndestulându-l./ Simt că poezia mă va înălța și, astfel, voi fi mai aproape de stele./ Simt că poezia va vorbi în locul meu, uneori./ Simt că poezia va ridica ceața de pe ochii mei, lăsând liber luminii să mă invadeze./ Simt că va fi confidentul meu, prietenul cel mai bun, va fi iubitul meu./ Simt că poezia mă va însoți în toate călătoriile mele prin lume./ Simt că voi adormi cu ea în fiecare seară și tot cu ea mă voi trezi./ Simt că poezia e surâsul misterios de pe chipul meu și lacrima din colțul ochiului./ Simt că e o stare, e înlăuntrul meu/ E dincolo de cuvinte…”
Debutul strălucit în poezie dovedește propensiune către un sentimentalism lucid. Lirica Alinei Necula se definește și printr-un efort susținut de simplificare a scriiturii; concentrarea asupra stării emoționale sporește stilizarea poeziei. Poemele sunt scurte, însă conținutul de idei este esențializat, încercând să-și găsească propria voce, depărtându-se de corul gălăgios ori uniformizant al unora dintre poeții contemporani. Încearcă să creeze prin vers și cuvânt o atmosferă caldă și luminoasă, cultivă cu atenție sporită ideea poetică și o îmbracă într-o aleasă exprimare intelectuală și luciditate transparentă. Limbajul poetic este sacralizat prin autocontrolul sensului propriu al fiecărui cuvânt. Acest lucru se întâmplă, credem noi și prin faptul că textul poetic pornește dintr-o experiență asumată, o putere de exprimare coaptă de soarele iubirii, în care jocul de imagini este lin și chibzuit, poemul comunicând emoția în chiar discursul meandric al discursului literar.
Sfera creației poetice a Alinei Necula se încadrează în zona marilor iubirii și se bucură de atenția cititorilor și a criticii literare: „Lirica de dragoste, avântat interogativă, din volumul de poezii <Merit eu?!> al Alinei Necula emoționează prin prospețimea și sinceritatea mesajului artistic exprimat în versuri insolite, de o excepțională simplitate” (Prof. Ion Livide) Dăruită cu dragoste spre lectură, autoarea volumului „Merit eu?!” scrie pe coperta a patra a cărții câteva cuvinte de suflet, adevărată dedicație pentru cititori: „Îmi doresc ca versurile mele să-ți atingă inima și să-ți dezmorțească simțirile, precum o boare caldă de mai, îndemnându-te alin, la IUBIRE. Așa că nu mai pierde timpul, iubește, că nu e prea târziu, de vreme ce ești încă aici, printre OAMENI!”.
Doamne ajută!

Vasilica Grigoraș

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Este posibil ca imaginea să conţină: text