Vasilica Grigoraș – E OARE PĂCAT SĂ VISĂM?

Mă hrănesc cu vise,
stropite cu miere
precum sfințișorii,
dar ele nu sunt de post.

Uneori îmi apar în cale
fără să le chem.
Ca o surpriză
apărută de niciunde.

Alteori, le caut cu-nfrigurare,
şi-s generoase, şi vin.

Indiferent cum apar,
mă mângâie tandru
cu tentaculele lor catifelate.

Tare sunt frumoase!
Îşi întind aripile
şi zboară, şi zboară.

Sunt dătătoare de nădejde,
mă luminează aievea
și mă înalță.

Le primesc drăgăstos,
le îmbrăţişez şi le dansez
în cânt de ciocârlie,
ca-n primăvara vieţii.

Mă înfior
şi simt că renasc.

Nu le afişez în văzul lumii
să nu se deoache,
dar unele din ele se usucă.

E oare păcat să visăm?

BEN TODICĂ – CU BRAȚELE ARIPI

Imagini pentru ben todica

Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.

E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.

Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Albei ca zăpada, nu mai vine prințul pe un cal alb s-o sărute și să o ia cu el în împărăția lui, unde să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, ci un vânzător din poartă în poartă care dă peste ea în pădure pe o bancă, sau în cosciugul de sticlă, o sărută și o invită într-o croazieră amoroasă pe ocean, după care ea se reîntoarce acasă și continuă să-și caute de lucru. De violență, nu mai vorbesc. A fost introdusă în casele noastre sub scuza că e drept și legal să omori milioane de oameni în războaiele de pe pământ dacă e pentru adevăr și justiție și că mult mai important este să ne dezvoltăm sentimentele de milă față de om decât a face bine sau rău. Adică, acum înțeleg că a fost mai important să-l crucificăm pe Iisus decât să-l salvăm, pentru a trăi sentimentul milei. Aceeași politică atunci ca și acum sau invers, adică învârtirea în cercuri, istoria se repetă din cauza că cineva nu vrea să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului.

Aceste forțe negre se simt bine la nivel de oaie în costum de lup. Suntem lucrați continuu și ținuți captivi aici ca într-o pușcărie. Mereu ni se mai dă o mână de grăunțe și-o luăm de la capăt.

Vasilica Grigoraș -MUGURI DE LUMINĂ

când se lasă noaptea
cu un gest visceral
îmi spijin ușor fruntea
pe năframa transparentă
a ferestrei inimii
și contemplu cerul îmbrăcat
în sacoul de toamnă

cu emoție urc
într-o caleașcă regală
și hoinăresc în galopul
cailor iberici
printre nouri alburii
presărați cu stele vii
adevărate cete de îngeri

în mişcarea lor discretă
îşi scutură scânteile
în părul meu argintiu
şi mă minunez tainic
de fiorul ingenuu care-mi
aprinde inima învolburată
strălucind verde asemenea
mugurilor de lumină

(imagine internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, în aer liber şi natură

SIMION BOGDĂNESCU – ÎNSENINATĂ DE FRUMOS

 

Simion BOGDĂNESCU - ÎNSENINATĂ DE FRUMOS
Un chip ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.
Față în față n-o cunosc. I-am citit unele poezii și articole, câteva haiku-uri publicate prin reviste județene vasluience (cum este „Meridianul Cultural Românesc” direcționat de prodigiosul D.V. Marin). Și mă pomenesc luat prin surprindere, ca ochiul de frumos, înscris în pasăre (pentru că noi, pe la începuturi, am scris cu păsări, cu hieroglife!). Ceea ce înseamnă zbor luat din cer și fixat în argilă. Mă pomenesc instantaneu că-mi citește volumul de versuri „Valea, Poete!” și scrie favorabil despre el. Atunci (și acum!) am luat hotărârea să-i răspund cu niște hieroglife-pasăre! E gândul de a scrie despre cineva care a scris despre cartea mea de versuri fără să mă cunoască în față!
Am primit cartea „Seninul din inima cărților” (Editura Pim, Iași, 2019), semnată de Vasilica Grigoraș, ca un fel de carte de vizită a spiritului creator întrupat în persoana domniei sale și încerc, fără culpă, să răspund, cam târziu, deși poetul Al.I. Philippide ne atrăgea iluminat atenția că: „Târziu nu-i niciodată și totu-i prea curând.”
Volumul, așa cum l-a conceput și scris autoarea stă ca o terasă aristocratică: nu vrea să jignească pe nimeni, nici persoană, nici operă și are gesturi de încurajare în absolut cum își ridica, odinioară, mâna, o prințesă cu o strategie care te împingea să o săruți la aer. Nici nu se putea să nu-l prefațeze un om cult și fin, umblând cu târzie melancolie pe străzile culturale ale Iașului. L-am numit aici pe scriitorul subtil, Nicolae Busuioc. Zice Luminăția-Sa: „Vasilica Grigoraș desprinde cu ușurință abilitățile și harul autorilor invocați, caracterele tipologice și semnificațiile intuite ale personajelor creionate în narațiile în cauză, subliniază esențele și semiotica evenimentelor amintite.”
Botezată în inima focului, cartea în discuție se poate încadra, estetic, în categoria apolinicului, atât prin seninătatea titlului, cât și prin echilibrul judecăților critice, prin descifrarea din aproape în aproape a rostului fiecărei opere literare interpretate într-un limbaj adecvat, stăpânit cu siguranța și finețea unui spirit trecut printr-o serioasă cultură, solidă și lucidă, scriitoarea are, așadar, ochiul format prin costiniana osârdie a „cetitului cărților”, de unde și caracterul acut intelectualist al descifrării sensurilor profunde și al sentimentelor exprimate în fiecare volum luat sub observație. De aici, multele și diversele caracterizări lapidare, călinesciene, uneori, le-aș zice. De pildă, elementele de critică estetică: „O asemenea scriitură poate fi asemănată cu biserica satului românesc, cuvântul fiind icoana sufletului românului.” Sau în continuare: „acolo, în peștera adâncă a românismului, va păstra veșnic vii stalactitele și stalagmitele în care vor străluci perlele profunde ale spiritualității poporului român…” Critica, pentru autoarea în cauză, nu este numai știință, numai interpretare, ci și artă, act artistic, liric și epic, muzical și descriptiv. Iată virtuți de prozatoare: „Pe șevaletul pădurii din dealul Dobrinei, toamna ghidușă a răsturnat cu artă cutia cu acuarele dintr-o gamă largă de culori. Verdele verii abia mai licărea din loc în loc.”
Semnificația generală, intuită și căutată cu rigoare, descoperită cu sinceritate și prietenie vreme îndelungată, este aceea că autorii și operele lor conturează România profundă a contemporaneității noastre, țara creatoare ce eternizează existențele prin cuvânt și merită a fi lăudate și încurajate. De multe ori, în finalul discursurilor sale critice, autoarea aduce sincere felicitări scriitorilor și operelor – o strategie bine gândită pentru că este ușor să jignești, să înjuri și să distrugi, dar este uriaș de greu să creezi ceva autentic și durabil! Nimeni nu scrie doar pentru el însuși, ci pentru colectivitatea umană lingvistică și etnică din care face parte. Este aceasta, de fapt și de drept, axioma scriitorului! „Trebuie remarcat că autorul volumului este purtătorul de cuvânt și simțire al fiecăruia dintre noi, al poporului român.”
O viziune a contemplației în absolut și în miezul unor trăiri esențiale – aceasta este metafora titlului Seninul din inima cărților. Calea netulburată, mioritică a înseninării întru frumos și prin frumos!
Semnificațiile individuale țin de natura sentimentelor și ideilor particulare descoperite de autoare în volumele de poezii și de proză ale tuturor scriitorilor avizați. Cu spirit ludic, Vasilica Grigoraș …o grigorisește: „Care-i miza? Care-i scorul? Cine e câștigătorul? Sunt convinsă: Cititorul!”
Tonalitatea adresării prin scris are ceva sărbătoresc. Surprinde un ritual cu accent enconiastic, dar justificativ, nu laudativ peste măsura lucrurilor și nu fără bază de susținere. Căci mereu intervine cu citate-argument și aceasta tocmai întru luminarea noastră că participăm la descifrarea tainelor lumii prin cuvântul înseninat de frumos și ea nu trimite cuvinte în vânt numai așa de dragul prieteniei sau, pur și simplu, de dragul de a le trimite: „Bogăția limbajului, multitudinea și frumusețea figurilor de stil au completat suita de argumente spre a-mi exprima aceste gânduri. Mărturisesc sincer că le-am scris cu reală admirație pentru că am identificat aici un cor pe mai multe voci, cântând într-o armonie perfectă, pe acorduri nipone.”
Seninul din inima cărților, indubitabil, are și o valoare de istorie literară românească pentru sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI și, în principal pentru personalitățile și operele vasluiene. E o „slăbiciune” de patriotism local, dar e. Distinsa noastră niponă, bântuită de o noapte albă de cireși albi, vrea să impună memoriei voluntare a timpului oameni de cultură din acest teritoriu, precum: Petrea Iosub, Valentina Teclici, Theodor Pracsiu, Simion Bogdănescu, Dan Ravaru, dr. Valeriu Lupu, Dorina Stoica, Ana Urma (Haijina), D.V. Marin, Daniel Dragomirescu, Lina Codreanu, Ion Gheorghe Pricop ș.a. Ea, Vasilica (Basilica), se poate adăuga (sau o adăugăm noi), cu mândrie acestor scriitori, oameni de cultură, pasionați ai acestui univers magic al Cărții!
Cu chipul ei ușor sidefat, cu tăierea caldă a privirilor, încă mă prinde în rama unor ochelari invizibili aproape, o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș – Vasilica Grigoraș.
–––––––––––
Simion BOGDĂNESCU
Bârlad, noiembrie 2019

Diana Dobriţa Bîlea –  “CU TIMPUL DE MȂNÔ, O CARTE DE VERSURI CARE MI-A PLACUT!

Este posibil ca imaginea să conţină: Mariana Moga, stând jos

Este posibil ca imaginea să conţină: Calinescu Maria

Astăzi, e despre poeta Dorina Carp Nenici. Mi-a plăcut cartea sa de versuri „Cu timpul de mână”, ceea ce m-a făcut s-o şi recenzez. Cronica literară la această carte va apărea în revista Pro Saeculum (ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor), în rubrica mea permanentă „Breviar editorial”. Felicitări, sensibilă şi talentată poetă Dorina Carp Nenici!

O relaţie idilică eu liric-timp

Dorina Carp Nenici se întoarce în lumea poeziei după publicarea, în anul 2005, a volumului de versuri „Poezii”, cu o nouă carte: „Cu timpul de mână” (Ed. Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019). Cu o prefaţă realizată de Ana Anton şi beneficiind de „metaforele grafice” ale Corneliei Dinu, noua carte a Dorinei Carp Nenici oferă cititorilor poezii în care temele principale sunt timpul, dragostea, Divinitatea, cuvântul, acestea interferând în cuprinsul celor patru cicluri: Cu timpul de mână, Cerneala de foc, Metamorfoze şi Lacrima Domnului.
După cum afirmă însăşi autoarea la începutul cărţii, poeziile sale sunt „gânduri, emoţii şi sentimente”, sunt o „zbatere a gândului pur”. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că acestea sunt irumperi lirice înalte, clocotitoare sau, dimpotrivă, curgeri lirice mai liniare, mai liniştite, în funcţie de meandrele sufletului şi de dispoziţia de a încheia pacte efemere cu timpul, cu iubitul, cu vocabula scrisă, cu instanţa divină. Unul dintre motivele literare cele mai folosite în acest volum – alături de ploaie, cer, pământ, viaţă, zăpadă ş. a. – este dorul. Pe un fond de melancolie, de nostalgie, de rememorări şi reverii, dorul ţese o pânză a Penelopei, luna, ca şi soarele ori elementele microcosmice precum pădurea, florile, frunzele, ploaia etc. construind diverse faţete ale clepsidrei.
Numeroasele elemente de autoportret completează tabloul unui eu liric lucid, direct şi frust în primul rând cu sine însuşi, în ciuda visului de iubire şi a aşteptării fără cunoaşterea marginilor acesteia. Acceptarea şi resemnarea în privinţa efemerităţii sale şi a rostului avut pe pământ, accentuate din când în când de-a lungul volumului, sunt anulate însă în poezia care deschide cartea, cu timpul de mână. Relaţia dintre timp şi actantul liric este una idilică, părând că nimic şi nimeni n-ar putea s-o tulbure: „Am rupt ceasuri/ în două”, declară în incipit Dorina Carp Nenici. Preocuparea pentru continuitate – a sa ca om şi ca poet – este evidentă: „Şi-n fiecare secundă/ am pus rădăcina în mugur”. În aceste condiţii, trecerea timpului devine inofensivă, în vreme ce timpul însuşi, un fel de zeu cucerit de credincios/ supus şi nu invers, va fi înveşnicit prin dragoste: „voi pleca îndrăgostită/ de-un veşnic minut/ cu timpul de mână”. Există poezii care, dimpotrivă, subliniază disperarea eului liric în faţa trecerii implacabile a timpului: „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deşert îndepărtat/ să-i vărs nisipul, în nisip/ sau să o-ngheţ măcar o iarnă” (Unde să ascund clepsidra?); „Eu plec/ şi plec mereu./ Pe-altare-ntunecate/ voi asfinţi-n durere” (Degeaba); „Timpul Tău,/ cu-mprumut,/ dă-mi-l, Doamne,/ să-l sărut./ Nu lăsa atâtea toamne,/ barca vieţii să răstoarne” (Rugăminte); „ În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu,/ a făcut ca frunza să tacă” (Metamorfoză). Toate aceste strigăte lirice împotriva condiţiei efemere a tot ceea ce este muritor par să dezintegreze iniţiala imagine a relaţiei eu liric-timp, dar salvarea vine tocmai din trăirea elevat-spirituală a vieţii, aşa cum se întâmplă în cazul autoarei care are o soluţie pentru sine, poeta, şi pentru toţi aceia care iubesc cuvântul, incluzându-l aici şi pe Dumnezeu: „Când/ te mai doare/ ziua de azi/ şi de mâine/ […]/ spune-ţi păsul/ înaintea Cuvântului” (Mărturisire).
Preocuparea autoarei pentru menirea sa pe pământ prilejuieşte numeroase meditaţii pe această temă, reflecţiile îmbinând imagini şi secvenţe lirice autoreferenţiale: „Sunt un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari/ […]/ umbră împrăştiată de vânt” (Portret); „Eu, în mine,/ care sunt?/ Care râd/ sau care plâng?/ Care sper/ care disper” (Eu, în mine); „Nu m-am născut/ să fiu poetă,/ din poezie însă m-am născut/ […]/ sunt un copil/ […]/ aştept în mine să mai cresc/ şi să mă joc/ şi să mă lupt cu gânduri!” (Din poezie m-am născut); „O fi din întâmplare/ cuvintele să inventez/ şi tot din întâmplare,/ pe rând să le aşez?/ Spun doar că-mi place/ când le citesc, să sune bine/ şi poezia lor, în pace,/ să se aşeze-n suflet/ şi la tine” (O fi din întâmplare). Dar Dorina Carp Nenici are o muză, transfigurată aici într-un pescăruş „născut din mamă de mare” şi din „tată de cer” (Pescăruşul), ceea ce denotă că nu are dubii în privinţa rostului său pe lume. Chiar are o perspectivă clară a veşniciei sale prin cuvânt-Dumnezeu: „şi eu mă voi retrage în cuvânt” (Cuvinte, cuvinte).
Dragostea, ca la orice Penelopă, este durabilă şi de nezdruncinat în ciuda prezentului deloc promiţător. „Din crisparea clipei,/ am smuls/ nemărginirea” (În treacăt), declară actantul liric. Îndelungata suferinţă şi dorul se topesc odată cu întoarcerea celui plecat. Re-împlinirea iubirii reconfigurează sufletul, echilibrează în balanţă fericirea de a fi iubită cu fericirea de a scrie: „Într-o zi însorită,/ plecarea ta/ s-a întors!/ […]/ În mine e o mare de linişti./ Cânt şi m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruş” (Revenire).
Relaţia cu instanţa divină este constantă şi fără aparente dificultăţi. Dar rugile, vorbind despre „viaţa-sclav”, trădează nemulţumiri şi neîmpliniri. Însăşi chemarea scrisului este uneori copleşitoare, ca şi visul înalt care nu poate fi compatibil cu condiţia de fiinţă trecătoare: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci sufletul/ de boala nemărginirii” (Rugăminte).
Dorina Carp Nenici se află însă, în ciuda acestor invocaţii către Dumnezeu, între „credinţă şi tăgadă”, acceptându-l pe Dumnezeu din toată inima şi cu toate speranţele, dar în condiţiile ei, deşi n-o spune răspicat şi, poate, de care nici nu este pe deplin conştientă. Ca orice om cu „boala nemărginirii”, ea urcă, are în sânge dorinţa de a accede continuu la o treaptă superioară. Acest fapt va deveni evident dacă nu se va opri din scris.

Diana Dobriţa Bîlea