Vasilica GRIGORAȘ – Biblioteca – Ateneul minții și al sufletului

1 IUNIE – La mulți ani, tuturor copiilor!

Noi vă iubim, voi creșteți, înfloriți și rodiți!

BIBLIOTECA – ATENEUL MINȚII ȘI AL SUFLETULUI

MOTTO: „Biblioteca este templul învățăturii, iar învățătura a eliberat mai mulți oameni decât toate războaiele din istorie” Carl Thomas Rowan

Dragii mei,

Îmi îngădui să mă adresez cu apelativul „Dragii mei” şi doresc să vă şi explic de ce.  Bunul Dumnezeu mi-a oferit şansa extraordinară în viaţă de a fi mamă şi bunică, iar pe plan profesional să îmbrăţişez profesia de  profesoară şi bibliotecară. Toate aceste faţete ale existenţei mele au în câmpul lor afectiv, educațional şi spiritual COPILUL, fiinţa iubită necondiţionat. Mă refer la  cei doi copii ai mei, nepoate, elevi, cititori…  Responsabilitatea îndrumării şi educării persoanelor  în creştere, în dezvoltare și formare a constituit o constantă în viaţa mea.

Adresez micile mele gânduri tuturor copiilor şi tinerilor care merg la bibliotecă, dar, în aceeaşi măsură şi celor care încă nu au trecut pragul acestui Ateneu al minții și al sufletului. Sunt confesiuni, experiențe și îndemnuri de a vă decide să fiți oaspeții dragi ai bibliotecii pentru a vă îndestula din nectarul dulce al cărților și a-l transforma precum harnicele albine în miere personală, atât de benefică organismului în evoluția sa.

          Mă gândesc la faptul că poate unii dintre voi nu ştiţi ce se întâmplă într-o bibliotecă, de aceea, pentru început apelez la spusele unor oameni celebri.  În opinia lui Sharon Creech „O bibliotecă este o ușă spre numeroase vieți”, iar Mario Vargas Llosa ne spune atât de frumos că „Trăim atâtea vieți câte cărți citim”. Să vedem dacă este așa.

Biblioteca este o instituţie de cultură, care are în patrimoniul său colecţii de  cărţi, ziare, reviste, brevete de invenţie, casete audio-video, CD-uri, DVD-uri ş.a., toate aceste documente sunt numite generic – purtători de informații. Biblioteca, prin personalul de specialitate, achiziționează și prelucrează publicațiile conform unor reguli/norme internaționale şi le pune la dispoziţia utilizatorilor, cititorilor, consumatorilor de cultură… Îşi desfăşoară activitatea într-o clădire bine îngrijită, cu săli curate, dotate cu rafturi în care aparițiile editoriale cumpărate ori donate așteaptă nerăbdătoare să  le împrumutaţi sau să le consultaţi şi să vă ofere informaţii aşternute cu har şi  multă trudă de către autorii lor. Pentru ca publicaţiile să fie regăsite de bibliotecari şi cititori,  acestea  sunt organizate pe baza unor principii şi reguli biblioteconomice, pe care le veți descoperi treptat prin vizite repetate.

Cu mare dăruire pentru profesie şi dragoste faţă de copii şi tineri vă întâmpină bibliotecarii,  bine pregătiţi profesional, cu o bogată cultură generală, o neostoită sete de cunoaştere şi o imensă disponibilitate de comunicare.  Aceştia vă răspund la nenumărate întrebări, vă onorează cererile de lectură şi studiu, vă călăuzesc pe magnificul drum al învățării şi cunoaşterii, la capătul căruia, luminiţa pe care o căutăm fiecare, nu reprezintă altceva decât împlinire profesională, afirmare şi consacrare într-un domeniu al literaturii, culturii, ştiinţei, artei, sportului etc, cu alte cuvinte vă ajută la pregătirea pentru viaţă și profesie.

Doresc să vă comunic și lucruri concrete, practice, dezvăluind câteva secrete al muncii și activității din bibliotecă.

Dacă ştiţi exact ce cărţi doriţi să împrumutaţi,  în sălile cu împrumut la domiciliu şi acces liber la raft, puteţi regăsi chiar voi publicaţiile. Nu vă faceţi griji, până vă descurcaţi singuri, veţi fi ajutaţi de bibliotecare.

Dacă publicaţiile de care aveţi nevoie există în colecţiile bibliotecii într-un singur exemplar, ele pot fi consultate doar în sălile de lectură, iar bibliotecarele vi le vor pune la dispoziţie în cel mai scurt timp. Dacă biblioteca respectivă nu deține cartea solicitată, se poate apela la împrumut interbibliotecar.

Dacă aţi citit o carte a unui scriitor, bibliotecarele vă pot recomanda toate lucrările acestuia. Atunci când vă place un autor şi aţi epuizat de citit toate cărţile acestuia, nu aveţi teamă, mai sunt şi alţi autori care scriu în aceeaşi manieră, poate despre alte subiecte. Pentru a afla mai multe în acest sens, rugaţi bibliotecara să vă ajute.

Trebuie să redactaţi un referat la un obiect de studiu la şcoală şi aveţi nevoie de  bibliografie, biblotecara vine în  întâmpinarea voastră.

Sunteţi pasionaţi de un domeniu oarecare al cunoaşterii umane, numai bibliotecara vă poate ajuta cu o bibliografie de specialitate cu cele mai reprezentative titluri şi autori.

Vă interesează viaţa şi activitatea unor personalităţi locale, bibliotecara vă pune la dispoziţie fişa biobibliografică a acestora. Pentru personalități naționale și internaționale, vă recomandă documente de referință (dicționare, enciclopedii…).

Aveţi abilităţi pentru studiul limbilor străine, cu certitudine la bibliotecă trebuie să mergeţi. Bibliotecara vă va oferi cărţile necesare, CD-urile şi DVD-urile folositoare sau vă invită să vă înscrieţi şi să  participaţi  la cercurile de specialitate în scopul însuşirii cât mai rapide şi corecte a limbilor străine.

Înclinaţiile, talentul pentru muzică,  teatru şi pictură… vi le puteţi cultiva prin consultarea documentelor de informare din aceste domenii şi le puteţi exersa şi dezvolta în cadrul secţiilor de specialitate şi a unor proiecte,  pe care tot la bibliotecă le veţi găsi.

Vreţi să fiţi la curent cu noutăţile cotidiene sau din domenii care se adresează vârstei voastre, interesaţi-vă ce titluri de ziare şi reviste achiziționează biblioteca. Acestea abia aşteaptă să le răsfoiţi şi să vă împărtăşească din noianul lor de informaţii.

Pur şi simplu, doriţi să vă relaxaţi, din nou discutaţi cu bibliotecara. Povestiţi-i despre preocupările voastre, despre pasiuni şi hobby-uri, despre gusturile de lectură, cu siguranţă nu veţi fi dezamăgiţi de ceea ce vi se va oferi: o carte interesantă, un film captivant, muzică de calitate…

Aveţi chef să călătoriţi şi, din anumite motive nu puteţi să faceţi acest lucru în realitate, tot la bibliotecă se rezolvă problema. Ghidurile, atlasele, hărţile vă stau la dispoziţie. Dar, surpriză! Puteţi călători virtual, pentru că biblioteca, la Secţia Multimedia, vă oferă posibilitatea de a naviga pe internet, în locuri, în care nici nu aţi visat vreodată să ajungeţi.

În ultima perioadă a pătruns în forţă calculatorul şi internetul. Unii le supraevaluează sau chiar divinizează, alţii le resping. Dragii mei, societatea umană evoluează, ştiinţa aşijderea, este musai să ţinem pasul. Dar, cum orice descoperire are o latură pozitivă, benefică omului şi una mai puţin bună, trebuie să învăţăm să deosebim efectele bune de cele rele şi să decidem ce vom alege. Însă, să nu uităm ceea ce spunea fizicianul, savantul Albert Einstein, care a primit Premiul Nobel pentru fizică:  „Singurul lucru pe care trebuie să îl cunoști cu precizie este unde se află biblioteca”.

La bibliotecă veți socializa și relaționa, veți lega prietenii durabile cu persoane care au preocupări asemănătoare. Întâlnirile, convorbirile, participarea împreună la activități culturale, artistice, literare… este un bun câștigat pe viață.

Pentru ca apele râurilor copilăriei şi adolescenţei să fie limpezi şi  cristaline, pentru a descoperi cât mai repede calea devenirii voastre, cereţi ajutorul adulţilor şi învăţaţi să primiţi sfatul şi sprijinul acestora: părinţi, bunici, învăţători, profesori, bibliotecari etc. Nu vă supăraţi atunci când  îi întrebaţi diferite lucruri şi nu vă explică, ci vă recomandă să căutaţi în cărţi şi în alţi purtători de informaţii. Ştiu ei de ce procedează aşa, şi ei au fost ca voi. Este maniera cea mai eficientă de a vă ajuta să vă formaţi un stil de muncă independent, de a dobândi metodele intelectuale de cunoaștere care vi se potrivesc; astfel acumulați o bogată experienţă de învăţare şi informare. Chinezii spun: „Celui căruia îi este foame, nu-i da un peşte, ci învaţă-l să pescuiască”. Şi cred că au dreptate.

Aşadar, dragii mei, învăţaţi să „pescuiţi” în miraculosul şi fascinantul ocean al cunoaşterii! Și nu uitați niciodată că „Biblioteca este cutia cu medicamente a sufletului omenesc”. Vă garantez, nu are contraindicații și nici efecte secundare dăunătoare.

Cu toată dragostea,

Vasilica Grigoraş

 

 

Vasilica GRIGORAȘ – Sărut anii din boccea

Dragi prieteni, Sincere și calde mulțumiri pentru gândurile bune și frumoase pe care mi le-ați adresat. Muza să vă fie mereu aproape și să ne bucurăm împreună de scrieri inspirate. Doamne ajută!
Să ciocnim un pahar de șampanie întru sănătatea noastră!

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, băutură, masă şi interior

Sărut anii din boccea

E sărbătoare și e ziua mea,
Mă poartă-n brațe vântul,
Cu glas în armonii de păsărea
Mă dezmiardă lin cuvântul.

Mi-a înflorit copacul iară,
Respir în vers blândul senin,
Mi-e sufletul doar primăvară
Și văd mereu paharul plin.

Conjug verdele dintr-o vâlcea
Prin pomii roditori din anotimp,
Apoi îmi sărut anii din boccea,
Inspirând poeme din Olimp.

Mulți arbori aș dori să mai plantez
În sufletul deschis adânc spre lume,
Îmbrățișându-i să mă minunez
De-ale lor fructe dulci și bune.

Peste ani, râvnind să mai rodesc
Sub soarele de mai învietor,
Cu sete poezia s-o iubesc
În ritmul valsului îmbietor.

Apoi, aș dori s-așez un arbore-n rimă,
Să vibrez la fiece slovă din povești,
Îmbăindu-mă în a lor lumină,
Călăuzită de roiuri îngerești.

30 mai 2020

FLOARE de MAI pentru VASILICA GRIGORAȘ

Sincere și calde mulțumiri prietenelor dragi, poetele Mariana Gurza, Valentina Teclici, Ana Anton și prietenului drag, scriitorul Ben Todică pentru minunata surpriză cu ocazia aniversării mele, pe 30 mai 2020!

Un clip oferit in dar poetului/scriitor Vasilica Grigoras cu ocazia zilei de nastere de catre patru prieteni din diferite colturi ale lumii: Mariana Gurza, Ana Anton, Valentina Teclici si realizatorul Ben Todica. LA MULTI ANI !

Floare de Mai
                                               (Vasilicăi Grigoraș)

Flori de mai, flori de mai,
albul se ridică-n vânt
încununat cu nimb de Înviere
Lumină din Cuvânt.

Și tu si eu și ei
suntem prinși în hora vieții
nu ne oprim,
avem cerul,
mantia tinereții.
Ce dulce-i dorul de dumnezeire
când îngrădit ești doar tu și El
cerșind cu-aceeași îndurare
drumul spre veșnicie…

Flori de mai, flori de mai
încântă-ne în zi de sărbătoare
să mai uităm de ce-a fost rău
să primim sfânta împărtășanie
Doamne, știu că ne auzi
cerul se revarsă-n dar
fă Doamne încă o minune…
Pentru o ,,floare de mai”.

Mariana Gurza

Timișoara

30 mai 2020

***

Cuvintele tale
                             Vasilicăi Grigoraş, prietena mea de-o viaţă

Cuvintele tale răspândesc aromă de verde crud,
purifică pământul cu albul lăcrămioarelor,
leagănă iubirea nesperată în braţele curcubeului,
spală înălţimea brazilor seculari cu apă sfinţită
de iertarea de sine şi-a semenilor.

Cuvintele tale, credincioase călugăriţe,
se roagă pentru cei rătăciţi în jungla planetei,
pentru cei care călăuzesc fără să ştie calea,
pentru cei care au intemniţat dragostea
în inimile lor împietrite.
Cuvintele tale topesc cu aura lor gheţarii urii
transformă pietrele-n ţărână
ca dragostea să crească adânci rădăcini
şi să devină crâng înflorit.

Cuvintele tale, din ce în ce mai cizelate,
mai încărcate de sensuri profunde, curg cascadă
în biblioteca inimii din ce în ce mai spatioasă
şi mai plină de cititori.
Cuvintele tale, oglinda perfectă
a minţii şi inimii tale îşi revarsă cu generozitate
lumina peste tot ce atingi
cu vibrarea degetelor,
strălucirea ochilor, traiectoria gândurilor.
De 49 de ani, cuvintele tale sunt fundaţia
şi hrana spirituală a prieteniei noastre.
Cuvintele tale ating mereu
sufletul Domnului, care-ţi dăruieşte
energia florilor de mai în tot ce-nfăptuiesti
te apără şi te binecuvintează.

 Valentina Teclici

Noua Zeelandă

30 mai 2020

 ***

 PORTRET
                                  Dedicație poetei Vasilica Grigoraș

 De când cugetul tău
sapă sub furtuna cuvintelor,
te-am văzut emigrând
printre spații celeste,
dialogând cu îngerii
și zburând laolaltă cu șoimii
peste înaltele turle celebre…

 Sufletul tău,
într-o evadare eternă,
prinde doruri de zbor
dintr-o tainică hibernare…

 Te-am văzut
dăltuindu-ți viori
din cele mai simple cuvinte
și ascunzând pe sub pleope
durerea ta nerostită
pentru durerea altora…

 Slobozindu-te de tăceri,
ai rostit în culori de lumină
concertul rugăciunilor noastre
duse în larg
de corăbiile tale,
la timpul potrivit !

 Ana Anton

Sfântu Gheorghe

17 mai 2020

Vasilica GRIGORAȘ – „Vînzătorul de lumină”, metaforă sau realitate?

Girel Barbu, un scriitor prolific, cu o bogată activitate publicistică și editorială ne-a obișnuit deja cu varii abordări de genuri și specii literare: epigrame, aforisme, poezii, eseuri, cronici literare, monografii… De data aceasta, ne împlinește bucuria lecturii cu o carte de poezii creștine. Titlul volumului „Vânzătorul de lumină”, Buzău, Omega, 2018, la prima vedere, parcă nu ar onora statutul câștigat pe merit ca scriitor și om al cetății. Ne duce cu gândul la Iuda, trădătorul și vânzătorul Mântuitorului lumii, Lumina vieții. Privind prima copertă, o grafică în creion, destul de întunecată, în care abia se observă licărul unei candele/lumânări și o rază de soare ce mijește timid la fereastră. Și, totuși, curiozitatea îmi dă ghes, deschid cartea și încep să citesc.
Încă din prima poezie, licărul de lumină sugerat pe copertă ia amploare. Venirea pe lume a poetului, începutul comuniunii cu ceilalți este motiv de bucurie în jocul de-a viața: „Și de-atunci tot joc, mă joc/ Sunt cînd apă, sunt cînd foc/ Cînd șarpe, cînd porumbel/ cînd culoare-ntr-un drapel// cînd ulcior, cînd sunt fîntînă/ / Și-o dată pe săptămînă/ Sunt arcuș pentru vioară/ Și-o clipă de primăvară”. (Cântec pentru ziua a doua) Nașterea este doar începutul vieții pe pământ, a unei trăiri, de multe ori cu stări paradoxale, cu situații contradictorii, cu reacții diferite la întâmplările pe care le traversăm voit ori impuse.
Printr-un exercițiu poetic laborios, cu aplecare de bun practician, Girel Barbu își arogă dreptul de emisar, însărcinat să descopere făclia credinței în simțirea românului, să deslușească taina acesteia și s-o poarte prin vers spre înălțare spirituală. Autorul, asemenea lui Octavian Goga, pleacă în acest demers de la satul românesc deoarece „satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă…” Îmbrățișează acest punct de vedere și procedează în consecință. Explorând marile interioare ale ființei, ajunge la cauzele prime ale unei vieți care ar trebui să fie demnă de actul creației, astfel găsește răspunsuri la o parte din marile întrebări ori dileme existențiale. Poezia sa este indisolubil legată de credința strămoșească și prin faptul că autorul este născut și crescut într-o lume în care a moștenit ereditar rădăcinile înaintașilor, bune călăuze prin viață, astfel încât spiritul său liric rezonează armonios cu tot ceea ce este pământesc, dar și cu celestul.
Mai întâi, autorul înțelege limpede că satul românesc este caracterizat de simplitate aparentă, însă are o esență specifică, o reală profunzime. Acest lucru constituie efigia liricii sale. Înaintașii trăiau din munca ogoarelor, creșterea animalelor și a albinelor, însă Iubirea satului și Credința în Înviere erau adânc încrustate în fibra sufletului de român: „Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un car cu patru boi/ Și-un cioban doinind din lună/ Seara-n staulul de oi.// Noi n-avem prin cer moșii./ Doar un codru de Iubire/ Și-o țărancă ce e pusă/ Turlă la o mănăstire.// Noi n-avem prin cer moșii/ Doar un fagure de miere/ Un altar de mîini sfințite/ Într-o zi de ÎNVIERE:” (Noi n-avem prin cer moșii) Autorul își propune să descâlcească ițele sufletului și să pună în evidență reacțiile acestuia în varii contexte: „Și sunt din locul unde porumbeii/ Își rotunjesc zborul lor de miere,/ Din satul unde primăvara miei,/ Vestesc cu sîngele curgînd o altă Înviere” (Cîntec de însetat satul natal) Descoperă și se confruntă cu ape tulburi ale eului interior, care par să-i inunde ființa și trăiește acut spaima neputinței: „Doamne cât sunt de slăbănog/ De uscat, de ciung și de olog,/ Și cum mai înflorește în mine păcatul/ Și cum se mai vaită sub mine patul.” (Cum pot oare Doamne?) Implicat sufletește în tot ceea ce se întâmplă în jurul său, caută cu ardoare acea tihnă ancestrală de care are atâta nevoie. Învață treptat că acest lucru se poate realiza doar prin sporirea în credință: „Verdele din frunze piere/ La cea mai crudă adiere/ Din lînă curg raze de miere/ Și se aprind lumini în mere,/ Ca lumînări de Înviere./ Eu te iubesc pîn- la durere/ Și timpul adormit parcă îmi cere/ Să te iubesc încă cinci ere.”! (Să te iubesc cinci ere)
O carte cu binecuvântată mireasmă teologică, LUMINA fiind Dumnezeu întreit. Autorul cărții urmărește câteva repere majore ale credinței ortodoxe, însă nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în societatea românească, în lumea de azi, cu îngrijorările zilei: „Criză nu e, că nu-s bani”, „Criză nu e, că nu-i pîine”, „Criză nu-i că e șomaj”, ci în opinia autorui „Criză este de credință!”, „Criză e de fapte bune!”, „Criză e de-nțelepciune!”. În ceea ce privește lipsurile materiale, financiare „Criza vine, criza trece”, însă în plan spiritual „Consecințele rămîn!” (Criza vine, criza trece). Condiția pământeanului într-o creație perfectă este denaturată în timp, prin păcat; Adam, multiplicat la infinit, persistă în a nesocoti cu bună știință porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. De aceea, este nevoie de o analiză atentă a vieții noastre, de recunoaștere a greșelilor, de căință pentru faptele noastre necugetate, de manifestare pioasă și apropiere de viața întru Hristos, cel care S-a lăsat răstignit pentru iertarea păcatelor și mântuirea noastră cu dorința clară și nestrămutată de lepădare de păcat. Autorul se întreabă: „Tu Doamne m-ai sus… ținut, eu vicleanul, Te-am vândut. Doamne, cînd am adormit – în păcat-, Tu m-ai trezit, și eu mi Te-am răstignit. Vei putea Tu Doamne oare, să mă ierți de-așa oroare? Vei putea tu oare șterge, marea mea fărădelege? (Păreri de rău)
Situându-se într-o stare îndoielnică, din curiozitate ori din sincera dorință de a-și explica incertitudinile trăirilor, apelează la interogație imperativă, aceasta constituind o necesitate categorică și necondiționată de a corecta lipsurile și abaterile de la calea cea dreaptă. Străbate parcursul tuturor caznelor pe care le-a îndurat Iisus pe pământ: „Cine, Doamne Te-a vîndut, / Pentru-un nelumesc sărut?// Cine mi Te-a legat, / Înainte de Pilat?// Cine Te scuipară, Doamne?// Cine-al meu Doamne Iisuse/ Crucea grea în spate-ți puse?// Cine cuiele-ți bătu?// Cine Doamne, ars de sete/ Ți-a dat apă din burete?// Cine coasta ți-a zdobit,/ Să vadă dacă-ai murit?// Cine străjuia mormîntul,/ Cînd s-a clătinat pămîntul?// Cine Doamne-a declarat,/ C-au venit și te-au furat?” Sunt întrebări, figuri retorice care înfrumusețează stilul de exprimare al poetului, dându-i vigoare și sugestivitate liricii sale. Este de fapt o împletire a rigorii faptelor cu frumusețea metaforei, pentru că toate aceste întrebări au existență milenară, însă doar un singur răspuns: „Unul dintre ei ești tu, Nu ai voie, să spui nu!” (Cine, Doamne?) Omul, creat după chipul și asemănarea Domnului a fost cel care a săvârșit toate aceste păcate și continuă și astăzi în aceeași manieră, vânzându-L și răstignindu-L fără milă și fără vreun regret. Ura și dușmănia între oameni au luat amploare, sfidând sfatul Mântuitorul pentru IUBIREA aproapelui: „Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40) De ce doar omul este acela care îl necinstește pe Domnul, Dumnezeul nostru, în timp ce, autorul ne spune cu durere în suflet că întreaga creație a Domnului, necuvântătoarele Îl cinstesc și-I aduc slavă: gâzele, iarba, păsările, rîurile, ramurile, pietrele, munții, stelele, luna, luceafărul, soarele, îngerii…, „Numai omul prost de gură,/ Te hulește și Te-njură…” (Ție, Doamne)
Într-o carte de poezie religioasă, creștin-ortodoxă sunt pe deplin meritorii incursiunile în Sfânta Scriptură, aducând în atenția cititorului pildele Mântuitorului. Dintre temele biblice amintim: trădarea lui Iisus (Cine Doamne); Pilda fiului risipitor – drama căderii și bucuria regăsirii (Întoarcerea fiului risipitor), pilda lui Zaheu vameșul – îndemn către umilință și căința lui Zaheu (Un alt Zaheu), Evanghelia înmulțirii pâinilor și peștilor (Nu am știut că ești Hristos). Autorul își asumă rolul personajului din cele mai grăitoare parabole: „Sunt un smochin neroditor// Sunt patul unui slăbănog// Sunt cîntecul unui cocoș,// Sunt piatra aruncată-n desfrînata.” (Sunt)
Poetul a ales prozodia clasică ca formă de exprimare pentru a fi pe înțelesul tuturor, indiferent de vârstă, de cultură și de trăire duhovnicească. Ca un bard popular cântă plaiurile natale încărcate de istorie, spiritualitate și frumusețe naturală. Într-un autentic demers literar, elogiază duios și tandru viața patriarhală prin vers și cânt. Mărturisirea iubirii pentru locurile natale, sat, familie… este un îndemn, o invitație ca oamenii să revină pe făgașul dreptei credințe ortodoxe, încetățenită de veacuri (a se citi „Veniți creștini la mănăstire”). Revenirea este posibilă, ne spune autorul. Și el a plecat pentru scurt timp din matca sa primordială, însă a revenit călare pe un „Pegas înaripat, mânând cirezi de vise și de idealuri împletite din raze de soare”. Pășește ferm pe urmele bardului din Lancrăn (poetul și filosoful Lucian Blaga), respectând cu sfințenie îndemnul său: „Sapă, sapă până dai de stele-n apă!”. Și tot săpând în adâncul poeziei, alcătuiește un sublim album liric al sufletului, o radiografie pertinentă și elocventă a raportului OM-DUMNEZEU. Prin dialogul cu Mântuitorul, autorul purcede la o introspecție loială, chiar dacă uneori întâlnim și abateri de la normalitate, astfel semnalând aspecte manifestate pe scena existenței.
Poeziile sale atrag atenția prin acuratețea exprimării și maniera în care transmite mesajul. La pagina 33 a cărții, coincidență sau nu, numărul anilor trăiți de Mântuitorul lumii, om pe pământ, poetul creștin inserează poemul intitulat „Eu, vînzătorul de lumină”. Dezleagă misterul, taina titlului volumului, asumându-și smerit condiția de om păcătos într-un poem inspirat de versurile marelui poet național, Mihai Eminescu (Pe lângă plopii sără soț): „Pe lîngă spinii fără soț,/ De pe Golgota am trecut,/ Eram tîlhar, borfaș și hoț/ Pe buze-aveam acel sărut./ Și bani aveam, o pungă plină,/ Și mă dureau, într-un cuvînt,/ Eu, vînzătorul de lumină,/ De cer, de Rai, și de Pămînt.” Putem vorbi despre o similitudine inspirată și ingenioasă între Eminescu și Iisus. Eminescu blamat, constrâns și omorât tot de răutatea omului. Câți oare dintre noi ne recunoaștem păcatele și, mai mult renunțăm la a mai păcătui. Pe modelul poeziei „Revedere” a lui Eminescu, Girel Barbu scrie poemul „Codrule, codruțule”. Dacă la Eminescu întâlnim o poezie despre frumusețile și bogățiile naturii, pădurilor înfrățite de veacuri cu omul, poezia lui Girel Barbu este tristă, prezentând starea jalnică a pădurilor din grădina românească a Maicii Domnului: „Codrule, codruțule/ Unde ești drăguțuler, Că de cînd nu te-am văzut/ Multe toamne au trecut./ Spune unde mi te-ai dus/ În ce țară din Apus?/ Codrule fără noroc/ Ce popor te-aruncă-n foc?/ Aurul cui îl topești/ Copii cui încălzești/ Pîinea cui o rumenești?/ Străinii cu vipușcă/ Fac din tine pat de pușcă?” Români iresponsabili, cozile de topor din țară au vândut străinilor codrii străbuni, azi auzindu-se doar strigătul copacilor tăiați: „Eram una cu poporul/ Dar m-a ciopîrțit toporul./ Dacă îți păsa de mine/ Nu eram prin țări străine/ Eram frate lîngă tine.”
Întâlnim în „Vânzătorul de lumină” poezii aparținând creației populare (bocet, cântec, legendă) și din creația cultă (elegia, rondelul…).
Prin bocet, autorul readuce în atenția cititorilor acea cutumă a românilor de a plânge, jeli pe cei dragi plecați la Domnul: „Mai stai soare nu apune,/ Mai am multe lumii-a spune./ Rămîi soare Răsărit,/ Mai sunt multe de rostit./ Mai stai soare pe cer sus/ Mai am încă mult de spus./ Nu lăsa ziua să piară/ Răpusă de-a beznei fiară.” (Bocet) În antiteză cu bocetul, care are un caracter melancolic, trist, cântecul este vesel, optimist; Girel Barbu îl reînvie în carte, amintind îndeletnicirile femeilor de la țară (torsul, împletitul, cusutul…): „Mi te aduc și mi te-ntorc/ Pe un fus de-argint te torc/ Să te cos în patru zări/ Haină pentru întrebări.// Și mi te-aș împleti în trei/ Să te țes haină la zei,/ Și cînd iarna din neant vine/ Să-mi îmbrac viața cu tine.” (Cîntec de cusut pe buze)
Pe baza cercetării unor izvoare istorice, ori transmise prin viu grai, autorul împărtășește cititorului legenda nașterii satului Pinu. Ca în orice legendă și aici se îmbină elementele reale, pământene „Un frumos ciobănel,/ Venit tocmai din Muscel./ Cu ițari și cu opinci,/ Și cu cîini vreo patru, cinci,/ La brîu cu un fluieraș/ Căutând loc de sălaș,/ Pentru turma de mioare.” cu cele mitice, divine: „Iar sub pin, un îngeraș,/ Grăi către ciobănaș…/ Plin de spaimă vru să fugă,/ Credea că vede nălucă./… Și Arhanghelul se duse,/ Nevăzut precum venise…/ Peste ani s-a împlinit/ Tot ce îngeru-a grăit,/ Satul Pinu, s-a numit,/ Mănăstire s-a zidit,/ Fie Domnul pomenit!” (Legenda satului Pinu) În aceeași manieră, autorul ne face cunoscute și „Legenda mănăstirii de la Pinu” și „Legenda Chinoviilor”.
Din literatura cultă, Girel Barbu abordează elegia, prin care transmite sentimente de visare, meditație până la apatie și anxietate. Subiectele acestor elegii, nu pot fi altele decât cele legate de ființele cele mai dragi autorului. Pierderea mamei, cel mai trist lucru din viață îl determină pe fiu să lege un dialog elegiac cu ființa care i-a dat naștere. Îl întristează faptul că pământul îi este apăsare, bezna este cea care-i aduce neliniște și că prin moarte totul a devenit pustiu, de aceea apelează la o ultimă încercare de a găsi răspunsuri la câteva întrebări ființiale: „Cît pămînt te doare mamă,/ De nu-mi iei toamna în seamă?// cîtă beznă-ți dă de furcă/ Zările de mi le-ncurcă?// Cît mai ești, din cît ai fost,/ De-ți știu moartea pe de rost?// Cît mai ești, din cît te știu/ Că îmi stai în vis pustiu?” (Elegie pentru mama) În altă elegie își slăvește tatăl după trup, harnicul dăruitor: „Tata cioplea doine în porți/ Și le-mpărțea Joia la morți./ Seara privea luna pînă cînd,/ Ne vedea pe toți luminînd./ Lua în furcă tot fînul cu deal cu tot, Și plesnea tristețea, cu biciușca în bot./ Acum a plecat prin cer să semene stele/ Și cuvinte văratice pe buzele mele.” (Tata)
Autorul, fiu de țăran, își poartă obârșia și credința în fire și în sânge, exprimându-le într-o specie de poeziei cu formă fixă, numită rondel. În lumea de astăzi atât de pestriță și înclinată spre denaturarea naturii umane se întreabă sfios: „Se mai roagă încă în mine un țăran,/ Cu palmele crăpate la piept împreunate/ Și mă întreb, de nu cumva în van,/ Mai locuiesc țărani adevărați prin sate? (Rondel) Dacă în prima strofă încearcă să găsească un răspuns întrebării, prin repetiția sub forma unei afirmații a primului vers la sfârșitul poeziei, confirmă că acest lucru este adevărat: „Se mai roagă încă în mine un țăran.” Într-un alt rondel, autorul încearcă să identifice izvorul vieții: „Cît pe lume suntem vii,/ Și urcăm în vrac priporul,/ Căutăm noapte și zi/ Să-i vedem vieții izvorul.” Află singur răspunsul: „Dar n-avem ochi pentru-a privi.” De ce oare? Simplu: din cauza necredinței. (Rondel)
În volumul „Vânzătorul de lumină” se remarcă grija autorului pentru rimă și ritm. Rima bine alcătuită și succesiunea regulată a silabelor dau melodicitate și savoare poemelor. Muzicalitatea versurilor este deosebit de nuanțată prin filonul intim al trăirii, prin claritatea și eleganța limbajului, prin logica discursului liric. Întâlnim în volum rimă împerecheată: „Ninge-a tine zînă bună,/ Ninge-a răsărit de lună./ Viscolește-a Făt-Frumos/ Cerul se mută jos.” (Se ninge până la sfârșitul lumii); rimă încrucișată: „Sunt tatăl copilului ce am fost/ Sunt copilul tatălui ce o să fiu/ Sunt bucuria ținută post,/ Fir de nisip, spulberat în pustiu.” (Poem închis); monorimă (terminație succesivă în mai multe versuri, specifică poeziei populare): „Mărule cui mă foșnești/ Partea cui de dor mai ești,/ Ce păcate-nmugurești/ Pentru cîți ochi înflorești/ Cîte toamne pîrguiești/ În ce gîturi te oprești,/ Raiul mă-tii, șarpe-mi crești!?” (Cuvânt pentru măr); rimă albă (fără rimă, specifică poeziei contemporane): „Mi-e frică de fluturi…/ Într-o seară se vor apropia/ De lumînare/ Și-i vor bea flacăra/ Și va rămîne sfeșnicul gol/ Și întunericul prin cuvinte,/ Și eu voi fi obligat/ Să-i iau locul…/ Și Doamne încă,/ Nu am învățat să ard…” (Nu am învățat să ard). Întâlnim în acest poem o ilustrare abilă a conceptului filosofic de cauzalitate, a raportului cauză-efect prin folosirea conjuncției „și”. Generarea unor stări din altele duce la o înlănțuire de fenomene într-un spațiu și timp greu de cuantificat. În cazul de față, frica de fluturi atât de nefirească, himerică paralizează credința și duce la păcate strigătoare la cer. În această cheie ne aducem aminte de scriitorul și poetul Hermann Hesse, care scria în 1933: „Fluturele nu este un animal, ca toate celelalte, de fapt nu este un animal, ci starea cea mai înaltă, ultimativă, supremă, festivă şi în acelaşi timp cea mai importantă formă de viaţă a unui animal”. Această frică de fluture se poate explica doar prin pierderea sensibilității ancestrale a omului care nu reușește să mai găsească nici câteva secunde pentru a urmări zborul diafan al unui fluture.
Nu lipsește din carte nici proza lirică rimată: „V-am trimis pe Fiul meu, să v-ajute cînd e greu, orbilor să dea vedere, orfanilor mîngîiere, muților le-a dat cuvînt, la-ndoielnici crezămînt, de păcate să vă ierte, și pe demoni ca să-i certe.” (Dojană Divină) De remarcat și faptul că în carte întâlnim distihuri (Elegie pentru mama), terține (Dusu-ntorsu), catrene (Trupul lui Iisus…), septime (Cuvânt pentru măr), strofe polimorfe (cele mai multe dintre poezii).
Girel Barbu s-a dovedit a fi un maestru al folosirii simbolurilor în poezie, imagini sau semne concrete, prin care sunt sugerate însușiri caracteristice unor fenomene și noțiuni abstracte: șarpele – simbolul păcatului și vicleniei, raportat la condiția umană simbolizează zona obscură a ființei; porumbelul – simbolizează pacea, Duhul Sfânt este întruchipat într-un porumbel, asemeni apostolilor; mielul – simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru iertarea păcatelor oamenilor, murind pe cruce nevinovat; fluturele – simbolul sufletului, schimbării, metamorfozei, învierii, speranței. Acestea și multe alte simboluri întâlnite în lirica poetului buzoian sunt admirabil articulate, astfel încât sensul și mesajul lor ajung cu ușurință la cititor.
Lirica sa se individualizează și prin folosirea unui bogat vocabular arhaic: „ulcior”, „ghizdă”, „ospăț”, „tăpșan”, „traistă”, „biciușcă”, „pripor”, „datină”, „șindrilă”…, însă cititorul poate remarca și se înfrupta din abundența și frumusețea figurilor de stil, care dau strălucire poeziilor: „Mă spăl în zori în tril de ciocîrlii pe față”, „Plânge-n mine-un pui de stea”, „Pe față macii bucuriei mi se agață”, „Femeia este Cuptorul unde se rumenește pîinea cuvîntului”…
Girel Barbu este un Homo religiosus, bun cunoscător al preceptelor mistice și înduhovnicit în sine, cu dorința expresă de a păstra nealterat fiorul credinței și al rugăciunii compune un poem în versuri, intitulat „Simbolul credinței”, inspirat din Crezul ortodox și se individualizează și prin scrierea a 12 poezii, fiecare având ca titlu un vers din rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, lucrare nemaiîntâlnită până acum în literatura română (după știința mea, sper să nu greșesc).
O poezie mistică, cu un caracter atemporal sugerează detașarea de lumea materială și cea a plăcerilor, are ca ideal creșterea preocupării pentru evoluția sufletului spre buna întâlnire cu Mântuitorul lumii, mâna invizibilă care ne caută, ne face semn să ne apropiem ori să-I deschidem ușa, însă noi ne îndepărtăm mai abitir pe zi ce trece. Riscăm să pierdem acea mângâiere a sufletului de o tandrețe nepământeană, tainică, divină. Prin maniera de abordare și prin manifestarea optimismul în ciuda faptului că simte la tot pasul păcătoşenia umană, poezia lui Girel Barbu are puncte de interferență cu cea a poetului Vasile Militaru. Crede într-o perspectivă a convertirii, a întoarcerii fiului risipitor la Tatăl, susţinut de harul dumnezeiesc. La ambii poeți, putem vorbi de o operă de apostolat creştin, iar printr-un florilegiu de poeme oferă lumină cititorilor, fără să pretindă ceva în schimb. Nu este un troc, este modul prin care mulțumesc Domnului pentru harul primit, pe care l-au înmulțit printr-o neobosită râvnă.
Dezvoltă un univers liric, nu original prin tematică și fond ci prin puterea cuvântului exprimat într-o formă simplă, delicată, cu mare forță de penetrație în mintea și sufletul cititorului. Se remarcă înclinația autorului în fața teluricului (izvorul ancestral al ființei) și a divinului, o chimie specială care dă armonie și lumină vieții, dacă aripile noastre de zbor sunt alcătuite substanțial din sensibilitatea trăirii întru credință. Valeriu Butuleasa spunea: „În creuzetul său artistic, ca un adevărat alchimist al cuvintelor, Girel Barbu amestecă esențe extrase din inepuizabilul filon folcloric cu elemente autentice ale ortodoxiei rurale.” Un adevăr indubitabil și pot afirma cu bucurie că atât titlul cât și grafica de pe copertă sunt extrem de sugestive pentru conținutul volumului „Vânzătorul de lumină”, semnat de Girel Barbu.

Vasilica Grigoraș – ICOANA

În memoria Mamei mele

o dimineaţă
zblobie
de sfârşit de mai
aprindea în pieptu-mi firav
tremurul coardelor vocale

încordate la maximum
refuzau să se aline
sub arcuşul
iscusit și tandru
al slovelor mamei
icoană a copilăriei
pictată adânc
pe catapeteasma
unei iubiri incomensurabile

în fluviul vieții
simt
chipul tău dulce
de veșnică amintire
astfel încât
trăiesc cu tine, MAMĂ
în absența ta

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, foc şi interior

Vasilica GRIGORAȘ – Un snop de vise într-un destin imprevizibil

Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca scriitor complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică, eseu, critică literară… De data aceasta, la EditGraf, Buzău, 2018 a văzut lumina tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.
Scriitorul buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia.
În primele pagini ale romanului ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil” (scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc „Crâng”.
Cadrul desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în habitudinile existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații lăuntrice. Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem cunoștință cu starea de lucruri specifică societății înainte de cel de-al doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.
În acest câmp de manifestări umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia despre romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii>”. Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere, scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prins în insectarul inimii” enigmaticei Ema.
Autorul schimbă scena acțiunii într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit de soare, pe baltă”. Literații, artiștii… cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere de creație… Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia, Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.
Nici descrierile de natură specifice zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros, sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și stilistice.
Tudor Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate inspirat de titlul romanului personajului său, Victor – „Mesteceni în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri încurcate printre mesteceni”, „Umbra ei printre mesteceni”. Această alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere și al spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești. Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când dragostea lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni și ziua când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru a le aduce fericire. Cu siguranță, și în inima personajelor din roman sălășluiau asemenea dorințe.
Scriitor cu antecedente narative de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice. Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi. Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce transmit depășesc această sferă, se înalță.
Cartea este o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală – trecutul se suprapune și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul – formule moderne, frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană.
Scriitorului onest și înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești, nu-i lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor intime și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale. Plăcute sunt și paginile de evocare a unor întâmplări de tot felul, familie, amiciție, preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice asupra vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de importanță. Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și interesul cititorului. Fiind un bun psiholog indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare cărora le cad pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în care deslușește limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este misterios”.
Autorul a așezat în decorul unor povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.
Viața scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din ziar că „Guri rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor Sidoriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o situație extrem de complicată, fiind considerat spion şi trădător.
Simțind că se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața, pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragoastea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.
„Cu mâinile pline de iubire ” și cu „un snop de vise”, La „Ieșirea din poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului, Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de ani…” conturându-și planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de amăgiri…”. Să ne amintim de afirmația filosoful stoic roman în volumul „Liniște, vă rog”, „Cele ce ne par înălțimi, sunt prăpăstii”.
Scriitorul, dublat de poet și eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în proza literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane, abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală. Acest lucru dovedește iscusința de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică, spre a satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul comun.

Vasilica Grigoraș – „DACĂ…”

Dacă a trecut o noapte
gătită cu noian de licurici,
stele prin iarbă,
lăsând cale liberă
unei zile scăldată de raze zurlii,
în care ai vrea să te bucuri,
te înfrânezi când sesizezi că
plutește în aer
un damf amețitor de durere.

Dacă ești tentat să te bucuri
de mireasma divină
a pomilor înfloriți,
balsam pentru suflet
sau de curcubeul care mijește blând
după o ploaie mănoasă,
simți cum amarul
se rostogolește năvalnic,
aburindu-ți inima
cu voaluri cernite.

Dacă ieși pe stradă,
dorind să-ți ocupi locul potrivit
într-o lume distinsă,
te trezești la un carnaval
cu masca pe figură
și sufocat de propria respirație
îți întorci în grabă pașii
spre umbrarul cuibului
care te-acoperă de arșiță.

Dacă-ți bate cineva la ușă,
întreaga ființă tresaltă
de dorul revederii,
dar gândind că probabil
este însoțit fără știre
de inamicul de serviciu,
care fățarnic, lovește hoțește,
păstrezi distanța,
îmbrățișându-vă prin lacrimi.

Dacă ai pierdut reperele
și observi că o clipă
pare cât un veac
de neagră deznădejde,
care urlă a pustiu,
ignoră această stare de fapt
și scrie un poem,
poate clopotele toate
vor bate asurzitor
și vor alunga definitiv
din viețile noastre
acest pervers „DACĂ…”.

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, mulţime

Vasilica Grigoraș – Performanță și perfecționism

În condițiile societății actuale este o concurență acerbă în toate domeniile de activitate. Este stimulată pe bună dreptate dorința de performanță. De excelență. Pentru acest lucru este nevoie de inițiativă și creativitate. Acestea se cultivă, se formează în timp și pot îmbrăca două aspecte: dorința de performanță și tendința spre perfectionism.

Pentru a nu da naștere unor întrebări inutile și interpretări eronate,  voi începe acest demers eseistic de la definițiile din dicționar ale celor două cuvinte: I. performanță sf : [fr performance] 1 Rezultat obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc. într-o întrecere. 2 (Spc) Rezultat foarte bun obținut de un sportiv, de o echipă, de un cal de curse etc., în raport cu valoarea medie a performanțelor (1). 3 (Pex) Realizare deosebită într-un domeniu de activitate oarecare. 4 Cel mai bun rezultat dat de un sistem tehnic, de un aparat, de un motor etc. în ceea ce privește una din caracteristicile lui; II. perfecționism s. n. 1. Tendință de a atinge perfecțiunea. 2. (Med.) Tendință maladivă spre perfecțiune, care poate ajunge la obsesie. 3. Punct de vedere la stoici și scriitorii creștini, după care scopul vieții este atingerea unui ideal perfect. [Pr.: -ți-o] – Din fr. perfectionnisme.

I.Performanța a fost un factor de evoluție a omului și oamenirii în decursul istoriei. Dorința de a performa a existat în toate orânduirile sociale, în toate țările de pe planetă. Se întâlnește și astăzi în activitățile omului și se va manifesta cât va exista omul creator, înzestrat cu inteligență și dorință de afirmare, capabil de noi descoperiri și de obținerea de noi recorduri, având satisfacția împlinirii în toate domeniile cunoașterii umane.

Astăzi s-a ajuns la performanțe uimitoare. Lumea nu poate sta în loc, performanțele vor atinge noi și noi vârfuri. În aceste condiții este firesc șă ne dorim să fim performanți, noi, copiii și nepoții noștri. Școala, familia, instituțiile științifice, culturale, societatea civilă… trebuie să se implice în acest proces de obținere a performanței. Suntem mândri și ne bucurăm când auzim numele unor personalități românești care au obținut recunoașteri internationale în știință, tehnică, sport, muzică, film, arte grafice, literatură… Rezultatele copiilor noștri la concursurile internaționale pe diferite materii, sunt dovada vie că românii sunt preocupați de performanță. Să mai amintim și de românii din diaspora care s-au remarcat prin performanțele lor în întreaga lume. Dar să vedem ce înseamnă și ce necesită performanța.

Performanța presupune stabilirea de scopuri (vârfuri de atins), iar pentru a le atinge este nevoie de o serie de obiective clare și de utilizarea unor mijloace adecvate.

Dependentă de scopuri, obiective și mijloace, atingerea performanței se realizează prin muncă asiduă, tenacitate și perseverență, informare și documentare de rang înalt, spirit inventiv, exercițiu inspirat… Putem conchide clar că performanța nu există în sine, este un subansamblu al actiunii, format din efecte și rezultate. Acestea variază în funcție de implicarea oamenilor într-un demers activ și inovator.

Performanța este subiectivă, ea constând în a apropia o realitate de o dorință și se exprimă prin comparație cu ceva. A.Burlaud, J.Y.Eglem, P.Mykita: „O performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios. Deci, performanța reprezintă nivelul de realizare a obiectivelor”.

Performanța este rezultatul măsurat, superior celui existent, celui anticipat sau celui care decurge din rezultatele anterioare. Ea nu există în afara cuantificării și comparării, ci se descrie printr-un ansamblu de un grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat. De precizat, că nu trebuie să se confunde performanța cu indicatorii sau măsurile care o descriu. Conținutul concret al performanței trebuie evaluat în funcție de anumite repere. Ceea ce este performant într-o situație dată, poate să nu fie într-o altă situație.

Performanța personală înseamnă a te întrece pe tine, prin comparație cu rezultatele anterioare sau în comparație cu recordurile și succesele obținute de ceilalți. O dată obținut succesul prin îndeplinirea standardelor începe un nou drum. O nouă analiză pentru cunoașterea punctuală a standardelor momentului și locului, dar și a potențialului actanților acțiunii.

Prin identificarea modalităților în care au fost realizate acțiunile, a pașilor făcuți pentru obținerea performanțelor într-un domeniu, se pot previziona căile de a acționa în viitor, întocmirea de programe de muncă pentru atingerea sau depășirea standardelor. Un rol important îl are și identificarea capcanelor care pot împiedica atingerea performanței, astfel pot fi înlăturate erori și abateri de la parcursul spre reușită.

Prin performanță se crează întotdeauna valori. Prin performanță ne putem reinventa și putem evolua. Dorința de performanță ne ține în priză, ne disciplinează, ne împuternicește să ne descoperim/redescoperim, ne motivează să alegem ce drum să urmăm și cum să acționăm în deplină cunoștință de cauză, să stabilim cât mai lucid țelul și să decidem până unde vrem să mergem. A fi performanți înseamnă a fi mai buni în domeniul în care activăm, dar să și acceptăm că întotdeauna este loc de mai bine. Creșterea încrederii în sine și a respectului față de propria persoană nu exclude aprecierea la justă valoare a celorlalți. Doar astfel putem tempera derapajele iraționale în evaluare și evita alunecarea pe panta narcisismului și egocentrismului și căderea spre perfectionism.

II.Perfecționismul poate fi orientat către sine sau către ceilalți. În primul caz, oamenii își doresc să fie perfecți și să facă lucrurile perfect, iar în cel de-al doilea caz se pretinde celorlați să fie perfecți, criticându-i  în evaluările pe care le fac acestora.

În primul caz, dacă nu atingem perfecțiunea, ajungem să ne  învinuim  pe noi înșine, să ne considerăm incapabili, crezând că nu suntem în stare, nu am făcut suficient efort, ori aruncăm „anatema” pe alții, fie că ne-au obstrucționat ideile, fie că nu ne-au apreciat suficient. Și într-o situație și în alta, nu facem altceva decât să ne micșorăm stima de sine și să ne zdruncinăm încrederea în noi.

Pe de altă parte, dacă reușim să obținem ceea ce dorim, să ajungem unde ne-am propus, apare marele pericol de a cădea în păcatul mândriei cu formele sale mult mai severe, orgoliu și idolatrie. Dacă reușitele noastre sunt mai mici decât ale altora, nu este decât un pas mic până la invidie, ură.

Nici pe departe, nu trebuie încurajat și elogiat perfecționismul. Perfecționism înseamnă deraierea de la drumul firesc spre performanță, ceea ce este extrem de nociv în educația copiilor. În formarea copiilor, părinții sunt „barometrul” acestora.Cei mici interiorizează standardele părinților, însușindu-și-le necondiționat în dorința lor de a-i vedea mulțumiți pe părinții care îi critică. Se străduiesc din toate puterile să le arate cât sunt de buni pentru a le câștiga iubirea, Asemenea comportament este molipsitor, o dată dobândit de la părinți este lăsat moștenire generațiilor viitoare. Unii părinți fac o mare greșeală, din cauza neîmplinirilor personale și a propriilor frustrări acumulate de-a lungul vieții sunt foarte severi cu copiii, cerându-le să fie perfecți și, totodată fiind deosebit de critici cu realizările lor. Copiii neavând puterea de discernere a adultului, asemenea tendințe perfecționiste le pot submina obținerea rezultatelor scontate și le pot distruge viitorul și viața.

Părinții aleargă după bani, carieră, prestigiu maxim, considerând că este important pentru copii asigurarea, satisfacerea necesităților materiale, financiare, oferindu-le mult mai mult decât au nevoie. Fac abstracție de toate celelalte nevoi ale copiilor: psihologice, emoționale, de timp petrecut împreună, timp de cunoaștere reciprocă, timp de relaxare și manifestare a sentimentelor, de  iubire. Nesimțind căldura și iubirea părinților, la rândul lor vor fi copii fidele ale acestora; astfel se atenuează dragostea filială.

Un alt fapt real al zilelor noastre este acela că, din păcate, o parte dintre copii nu mai au copilărie (fiind încărcați cu extrem de multe activități din dorința părinților de a fi perfecți), o parte din tineri nu mai au timp personal, timp de socializare și relaționare. În fuga de a se instrui și forma pentru o carieră strălucită și a ajunge cât mai repede în vârful ierarhiei la serviciu, tinerii nu-și mai asumă responsabilitatea căsătoriei și a nașterii de copii. Iar unii dintre cei care au copii, sunt nerăbdători să le descopere potențialul intelectual, înclinațiile, predispozițiile în toate domeniile științifice, literare, artistice și să investească în acest sens, ceea ce nu e rău deloc, însă lipsirea copiiilor și tinerilor de timp personal este o mare greșeală.

Unii părinți consideră că și-au făcut  datoria față de copii doar alocând bani pentru meditații și pregătiri care să le asigure succesul. În acest mod reușesc să inducă o voință de fier în a obține doar rezultate excelente la școală. Însă, să nu uităm că mari personalități ale lumii au avut oarece probleme cu școala. Să ne amintim de Bill Gates (cofondatorul companiei Microsoft) și Steve Jobs (cofondatorul companiei Apple) au renunțat la studiile universitare, însă au obținut rezultate remarcabile în domeniul ales. Lista poate continua cu Albert Einstein, fizician care a primit premiul Nobel, a renunțat la cincisprezece ani la liceu, revenind un an mai târziu; Thomas Edison, a avut peste 1000 de invenții, a început târziu școala și catalogat de un profesor ca fiind „buimac”, a renunțat la școală, apoi a fost instruit acasă de mama sa; Benjamin Franklin, om de știință, inventator, publicist și om politic nu a reușit să termine liceul;  Charles Dickens a mers la școală până la 12 ani, iar la 22 de ani a devenit jurnalist, apoi scriitor a cărui operă a fost tradusă în nenumărate limbi.

Nu dorim să se înțeleagă greșit că facem pledoarie pentru abandon școlar și lipsei de interes pentru școală, învățătură și educație aleasă, temeinică. Însă, este corect să precizăm, chiar să accentuăm faptul că un om nu poate fi performant în toate domeniile de activitate și sferele de creație. A trecut vremea când s-a născut conceptul de „homo universalis” (omul renascentist – persoană cu o abordare generală a cunoașterii) și epoca socialismului care promova fără discernământ „omul  multilateral dezvoltat”. Important este să se descopere cât mai devreme înclinațiile copilului și să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a ajunge la performanță. Să ne dorim să fim mai buni, foarte buni, să fim primii pe scara valorică a preocupărilor noastre,  dar nu întotdeauna cei mai buni, ci este nevoie să acceptăm că alții pot fi mai buni decât noi. Este o diferență între a fi foarte bun și cel mai bun. A fi foarte bun înseamnă a avea puterea, capacitatea, discernământul de a recunoaște că altcineva poate fi mai bun decât noi, de a manifesta spirit de faiplay, acesta nefiind valid doar în sport, cum cred unii, ci în toate domeniile.

Tendințe de perfecționism au existat dintotdeauna, însă acum acestea au ajuns la cote alarmante și trebuie conștienizați oamenii asupra efectelor negative asupra sănătății. Aserțiunea că suntem făuritorii propriului destin este adevărată în anumite condiții, până într-un loc și până la un moment dat. De multe ori am auzit pe cei mai buni medici spunând când au de rezolvat starea gravă de sănătate a unui bolnav: „eu am făcut tot ceea ce depindea de mine, de acum las în voia Domnului”.

Perfecționismul dă stări de angoasă, lipsă de luciditate, de coerență, de apreciere reală a stării de fapt în ceea ce ne privește pe noi și pe ceilalți; ne aduce în imposibilitatea de evaluare corectă a ceea ce facem noi și ceea ce fac alții și în caz de nereușită luăm totul personal pentru că sistemul de evaluare are carențe grave, nu poate fi obiectiv, ci mai degrabă îmbibat cu un subiectivism dus la extrem. Perfecționistul este lipsit de țel, de scop, el vrea totul acum, aici și doar pentru el, Această abordare duce la obsesie.

De multe ori, tendința de a face lucrurile perfect subminează performanța. Este paradoxul perfecționismului. Este bine să stabilim standarde înalte, să avem o țintă pe care o urmărim, însă important este modul în care acționăm pentru a ajunge acolo. Doar munca sănătoasă, echilibrată este utilă performanței, însă, nu același lucru putem spune despre zbaterea, chinul de a atinge perfecțiunea. Aceasta este o problemă agravantă pentru sănătate.

Perfecționismul este o idee fixă, înseamnă robotizare umană, duce la imobilitate și lucrurile încep a derapa când ne aștepăm cel mai puțin. Perfecționismul este un mare inconvenient pe umerii persoanei respective, dar și pentru umerii celor de lângă noi.

A fi perfecționist nu este o virtute; dorința de a fi perfecționist este doar a lui, doar pentru el și în beneficiul lui, pentru a-și mângâia propriul orgoliu.Perfecționistul nu este un om de echipă. Dacă, totuși lucrează în echipă, musai să fie el liderul, considerându-se cap limpede cu idei limpezi.

Se se promovează la nivel mondial „meritocrația”, la prima vedere o interpretare onorantă, ca fiind un „sistem în care se aleg persoanele competente, cu scopul de a fi promovate pe baza rezultatelor obținute; colectiv de conducere ales după criterii intelectuale”, în fapt este un perfecționism cerut social, o cerere din exterior adresată oamenilor de a face lucrurile perfect, o metodă de promovare prin care, uneori se crează adevărați monștri. În goana lor după obținerea de profit ori apreciere întotdeauna la superlativ își leapădă principiile morale și umane, se dezbracă de orice strop de onestitate. Nu-i mai impresionează nevoile, neajunsurile, durerile, necazurile celorlalți și se cred cei mai puternici. Mai rar perfecționiști să fie empatici, altruiști și generoși. Dacă fac acte de caritate, le fac pentru anumite beneficii, fie materiale, fie de apreciere, care le stimulează  propriul orgoliu și  prestanța în fața celorlalți. Este o modalitate de a deține frâiele și pentru a-și păstra tutela asupra oamenilor, în sensul de subordonare și dependență, nu de protecție și ocrotire. Acest lucru înseamnă  infatuare  și grandomanie.

Deși specialiștii vorbesc despre un perfecționism adaptativ și un perfecționism dezadaptativ, diferența dintre ele este invizibilă. În cazul celor din urmă, se dorește atingerea unui nivel nerealist de perfecțiune, iar cercetările arată că, în acest caz, dezavantajele stresului sunt multiple, acesta duce la insomnie, anxietate, depresie, tulburări alimentare: „Nivelurile ridicate de perfecţionism ar putea fi factorul cheie al unor astfel de probleme. Tinerii încearcă să găsească modalităţi prin care să facă faţă sentimentului că sunt supuşi unor cerinţe din ce în ce mai mari şi răspund prin a deveni tot mai înclinaţi către perfecţiune, atât faţă de ei cât şi faţă de ceilalţi”, Andrew Hill de la Universitatea York St John

Spre deosebire de perfecționiștii pozitivi care se ghidează după reușite, cei negativi nu fac deosebirea între ei și reușite sau nereușite, având permanent frica de eșec, fără a conștientiza că eșecul provoacă eșec, românul spune- de ceea ce îți este frică, nu scapi. Nu se pot iubi cu adevărat, accepta și aprecia obiectiv. Astfel, prin perfectionism nu reușim să surprindem sensul vieții. Ne pierdem pe cale, pe drum și putem deveni oligo-intelectuali (oligo cu sensul de mic, insuficient, sărac…).

Dar, să ne amintim finalul filmului „Zorba Grecul”, cunoscut și cu titlurile „Alexis Zorba” și „Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”, după romanul picaresc și existențialist al scriitorului grec Nikos Kazantzakis, când, experimentul ingineresc conceput de Zorbas pentru instalația de transportat buștenii eșuează, acesta reușește să depășească situația, starea de moment, să alunge demonul eșecului, acel demon interior, „vidul”, recăpătându-și pofta de viață printr-un dans frenetic și iradiant. Așadar un mesaj mobilizator, un îndemn la a privi lucrurile cu luciditate. Trebuie să avem în vedere că pe lângă a munci și a ne asuma nenumărate responsabilități (lucru minunat) să ne gândim că Dumnezeu ne-a creat și ne-a dat putere de muncă pentru a înmulți talantul dăruit, să ne întoarcem cu fața spre El, să-I mulțumim  și să ne bucurăm împreună. Să încercăm, fie și timid, să vedem în fiecare dintre semeni un „homo viator” (omul pelerin – omul pe drumul său spre găsirea lui Dumnezeu – Gabriel Marcel, 1945). Să nu uităm că omul este creația lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. În decursul vieții devenim imperfecți prin căderea în păcat. Conștientizând păcatul, să încercăm să devenim desăvârșiți înaintea Domnului, adică „puțini mai buni în fiecare zi”. „Nu vă aşteptaţi să deveniţi perfecţi dintr-o dată. Dacă vă aşteptaţi la acest lucru, veţi fi dezamăgiţi. Fiţi mai buni astăzi decât aţi fost ieri şi fiţi mai buni mâine decât sunteţi astăzi.”

Vasilica Grigoraș

 

 

 

 

 

Vasilica Grigoraș – RĂTĂCIND PE CALE

Pe firul unui vis,
ecou al munţilor înalţi,
al adâncimii oceanelor
şi al luncilor întinse,
mă-ntâlnesc
cu o făptură serafică,
sporită în zile,
înseninată de cinstite
şi bogate daruri.

Cu trup mult împuţinat,
purtând umil un toiag
în mâinile uscate şi străvezii,
cu barbă colilie, lungă şi bogată,
răvăşită pe piept,
cu ochi mari şi verzi
precum avalanşa primăverii
în vârtelniţa timpului,
umbriţi de sprincene stufoase,
frumos arcuite,
cu obrajii aprinşi
ca bujorul în floare,
cu mustaţa şi pletele ninse,
despletite pe umerii plecaţi,
înveliţi într-un suman
din brocart alb
suia anevoios coasta dealului
şi purta pe chipu-i
un snop bogat
de lumină taborică
albă albăstrie,
bătând din loc în loc mătănii,
cu glas de rugăciuni duhovniceşti
şi imnuri de slavă.

Văzându-mă rătăcind calea
printre spini și bălării,
cu mintea înceţoşată
şi sufletul stafidit,
fără strop de speranță
de a ieşi la liman
îmi desluşi gândul lăuntric,
şi priceput în a mânui slova,
mă dojeni cu glas blajin
spre folosul şi îndestularea
slabei mele dorinţe
de mântuire.

(imagine internet)

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, plantă, copac, cer, în aer liber şi natură